CROM (< fr. {i}; {s} gr. khroma „culoare”) s. n. Element chimic (Cr, nr. at. 24, m. at. 51,99, p. t. 1.890°C, p. f. 2.480°C); metal alb, dur, casant, foarte rezistent față de agenții chimici. Funcționează în combinații în stările de valență 2, 3 și 6. Întrebuințat la obținerea unor aliaje (oțel cu c.) și la cromare. Sub formă de săruri este întrebuințat în vopsitorie, tăbăcărie, fotografie, cataliză etc. A fost descoperit de chimistul francez L.N. Vauquelin în 1797.