CORNUT, -Ă, cornuți, -te, adj. (Despre unele animale sau despre capul lor) 1. Care are coarne. Că e laie, Că-i bălaie; Că e ciută Că-i cornută. CREANGĂ, P. 247. [Brațul Diariei] se reazimă pe creștetul cornut al ciutei. ODOBESCU, S. III 55. (Substantivat) Cere-i mii de ntiorele Ș-alte sute De cornute. TEODORESCU, P. P. 87. ♦ (În credințele mistice, despre diavol) Cu coarne. Scărpinîndu-se în capul lățos cornut, [satana] începu a rîde. EMINESCU, N. 56. 2. Cu coarne mari, bine dezvoltate. Săracii boii cornuți, Cum însoară niște muți! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 454. Iar cel ungurean Și cu cel vrîncean, Mări, se vorbiră... Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan, Că-i mai ortoman Ș-are oi mai multe, Mîndre și cornute. ALECSANDRI, P. P. 1. 3. (În expr.) Secară cornută = cornul-secarei, v. corn² (I 8).