COR (dat. chorus; gr. choros, cor) Personaj colectiv în teatrul antic. Format din bătrîni, tineri, femei și așezat de o parte și de alta a avanscenei (orchestră) corul nu lua parte propriu-zis la acțiunea piesei. Rolul lui se limita la unele reflecții asupra diferitelor personaje sau momente din acțiune sau la povestirea întîmplărilor petrecute în afara scenei. De cele mai multe ori, comentariile aveau un caracter liric sau filozofic. Întruchipare a opiniei publice, corul aducea, în reflecțiile sale, obiceiuri, credințe, concepția de viață a poporului. Pentru Aristot, însă, corul era asemeni unui spectator binevoitor, în vechea tragedie greacă neavînd un rol activ. În textul dramatic, partea corului cuprindea: strofa, antistrofa, epoda (v.). Strofa era rostită de o parte a corului, antistrofa de cealaltă parte, iar epoda de întregul cor. Intervențiile corului marcau începutul episoadelor – parodul – precum și sfîrșitul acestora – exodul – primul rostit la intrarea lui în scenă, celălalt, la ieșirea lui din scenă. Conducătorul corului – numit corifeu – lua uneori parte la acțiune. Prin mijlocirea lui, corul sta de vorbă cu personajele, comenta anumite situații, deplîngea soarta acestora, invoca ajutorul zeilor. Mișcările corului se făceau ritmic, armonizate cu natura situațiilor sau interpretînd prin gest, mimică și pantomimă sensul cuvintelor și exprimîndu-și astfel sentimentele. În evoluția teatrului antic, rolul corului în legătură cn acțiunea piesei s-a accentuat, luînd și el parte la acțiune. Interpretînd semnificațiile acțiunii, corul exprima chiar sentimentele ce trebuiau să aibă loc în sufletul spectatorilor. În teatrul antic, corul a însemnat o componentă integrantă și necesară. Ex. CORUL „Noi cei rămași din perși, ceilalți plecat-au În țara Greciei, – noi, credincioșii Numiți, păzim palate mîndre, – avute În aur. Și pe noi bătrînii-n cinste Stăpînul Xerxes, cel născut din Dariu Al nostru rege – ales-a să-ngrijim De-măreție... Dar de-a lui venire acasă De-a oastei mîndre-n aur îmbrăcată Reîntoarcere gîndind, de ce în piepturi Se tulbură a noastră inimă.” (ESCHIL – Perșii, traducere de I. Foti)