căutare avansată
14 definiții pentru „complement”   declinări

COMPLEMÉNT, complemente, s. n. 1. Ceea ce se adaugă l-a ceva spre al întregi; complinire. 2. Parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv s-au un adverb. 3. Substanță de natură proteică prezentă în serul sangvin și care participă l-a procesul imunități. – Din fr. complément, lat. complementum.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

COMPLEMÉNT, complemente, s. n. 1. Ceea ce se adaugă l-a ceva spre al întregi; complinire. 2. Parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv s-au un adverb. 3. Substanță de natură proteică prezentă în serul normal și care participă l-a procesul imunități. – Din fr. complément, lat. complementum.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

complemént (complinire, parte de propoziție, substanță) s. n., pl. compleménte
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

COMPLEMÉNT s. 1. v. completare. 2. (GRAM.) obiect. 3. (BIOL.) alexină. (~ul participă l-a procesul imunități.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

COMPLEMÉNT ~e n. 1) Parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv s-au un adverb. ~ direct. ~ indirect. 2) Substanță proteică prezentă în componența serului sangvin. /<fr. complément, lat. complementum
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

COMPLEMÉNT s.n. 1. Ceea ce se adaugă l-a ceva (spre completare); complinire, adaos. ♦ (Mat.) Unghi care împreună cu unghiul dat însumează 90
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

COMPLEMÉNT s. n. 1. complinire; ceea ce se adaugă l-a ceva pentru al întregi. complementul unui număr = număr care se obține prin scăderea unui alt număr inițial. ◊ (mat.) unghi care, împreună cu un unghi dat, însumează 90°. 2. parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv s-au adverb. ◊ obiect (6). 3. alexină. (< fr. complément, lat. complementum)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

COMPLEMÉNT, complemente, s. n. 1. Ceea ce se adaugă l-a ceva spre al întregi, spre al face complet; complinire. ◊ Complementul unui unghi = unghiul care trebuie să se adauge altui unghi spre a obține un unghi drept. 2. Parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv s-au un adverb. Complement direct, in­direct, circumstanțial.Complement de agent = subiectul logic al acțiuni unui verb pasiv.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

complemént (gram., mat.) s. n., pl. compleménte
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

complemént (compleménte), s. n. – Ceea ce se adaugă l-a ceva, complinire. – Var. compliment. Fr. complément. Var. este vulgarism, datorat confuziei cu compliment, s. n. (cuvînt de laudă, măgulire), din fr. compliment, cf. mr. compliment, din ngr. ϰομπλιμέντα. – Der. complementar, adj.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

complement n. 1. ceea ce servă a completa; 2. Gram. vorbă dependentă de alta s-au care servă a preciza: complement direct.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*complemént n., pl. e (lat. complementum, d. complére, a umplea. V. umplu, plin, suplement, complet, plenar, pleonazm). Ceĭa ce adaugĭ unuĭ lucru k săl completezĭ (umplutură): complementu uneĭ sume. Gram. Orĭce cuvînt care completează înțelesu altuĭa: complement direct. Geom. Ceĭa ce lipsește unuĭ unghĭ ascuțit k să egaleze unu drept. – Fals compliment, care înseamnă altceva.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

COMPLEMÉNT (‹ fr., lat.) s. n. 1. Ceea ce se adaugă l-a ceva spre al întregi; complinire. 2. (LINGV.) Parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv s-au un adverb. În funcției de ceea ce exprimă, poate fii c. direct, c, indirect, c. intern, c. circumstanțial, c. de agent. 3. (MAT.) C. algebric (al unui element dintrun determinant) = minorul s-au opusul minorului elementului dat dupe cum suma dintre linia și coloana elementului respectiv este pară s-au impară. ◊ C. unui număr cu n cifre (reprezentat întrun sistem de numerație cu baza q) = diferența dintre puterea n a lui q și numărul dat. 4. (MICROBIOL.) Categorie de factori de natură proteică nespecifică, prezentă în serul normal și care se fixează pe complexele antigenanticorp, ce provoacă în general liza antigenului celular, participînd astfel l-a procesul imunități; alexină.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

COMPLEMÉNT s. n. (< fr. complément, lat. complementum): parte secundară de propoziție care determină un verb, un adjectiv, un adverb s-au o interjecție predicativă. Astfel: „Cumpăraseră locuri de șosea, clădiseră case...” (Z. Stancu); „...piața ocârmuiri înfățișa un tablou vrednic de cele mai cumplite vremi ale barbariei” (V. Alecsandri); „Am auzit vorbind hărțile istorice s-au câte o sabie păstrată pios” (Adrian Păunescu); „...piciorul lui e acum așa de aproape de ei” (I. Al. BrătescuVoinești); „Pomul înflori mai frumos și legă mai mult decât altădată” (P. Ispirescu); „...se uită așa, chiorâș, l-a păcurari” (I. Agârbiceanu); „Asemenea cel mijlociu, țuști! iute sub chersin” (Ion Creangă). Există deci în limba română un c. al verbului, un c. al adjectivului, un c. al adverbului și un c. al interjecției predicative.~ circumstanțial: c. care exprimă împrejurarea în care se desfășoară o acțiune (atribuită de un verb s-au de o locuțiune verbală unui autor), în care există o însușire (atribuită de un adjectiv s-au de o locuțiune adjectivală unui obiect) s-au o caracteristică (atribuită de un adverb s-au de o locuțiune adverbială unei acțiuni). Împrejurarea este identificabilă în ideile de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de instrument, de asociere, de condiție, de concesie, de consecință, de opoziție, de cumul, de relație s-au de excepție care privesc acțiunile exprimate de verbe și de locuțiunile verbale și, parțial (decât unele dintre ele), calitățile exprimate de adjective și de locuțiunile adjectivale s-au caracteristicile exprimate de adverbe și de locuțiunile adverbiale (v. în acest sens circumstanțiál). ◊ ~ necircumstanțiál: c. care nu exprimă niciuna din noanțele circumstanțiale amintite mai sus. C. necircumstanțiale sânt de trei feluri: directe, indirecte și de agent.~ diréct: c. care exprimă obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acțiunea unui verb s-au a unei locuțiuni verbale tranzitive, obiectul rezultat din acțiunea verbului s-au a locuțiuni verbale tranzitive precum și obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acțiunea sugerată de o interjecție predicativă. Răspunde l-a întrebările pe cine? și ce?, stă decât în cazul Ac. și poate fii exprimat prin substantiv, pronume, numeral, verb (l-a infinitiv, gerunziu și supin) s-au interjecție. Astfel: „Când... văzu pe Florița... se făcu alb k varul” (Titus Popovici); „Băieți mai mari agonisiseră ceva” (Z. Stancu); „Cele două femei o duceau de subțiori pea treia” (E. Camilar); „Și a vorbi de l-a dânsa am învățat” (Ion Creangă); „...am auzit vorbinduse din nou” (Geo Bogza); „Avea de terminat o lucrare”; „Eu auz hi, hăi, hi, hăi și nu văz nimic” (B. Șt. Delavrancea). C. direct poate fii anticipat s-au reloat prin formele neaccentoate de Ac. ale pronumelui personal: „L-am văzut pe Ion”; „Pe Ion l-am văzut ieri”. ◊ ~ indiréct: c. care exprimă obiectul căruia i se atribuie o acțiune s-au o însușire. Răspunde l-a întrebările cui?, contra cui?, despre cine?, despre ce?, pentru cine? etc., stă în cazurile G., D. s-au Ac. și poate fii exprimat prin substantiv, adjectiv precedat de prepoziție, numeral, pronume, verb (l-a infinitiv, gerunziu s-au supin) s-au interjecție. Astfel: „Aruncase câinelui o bucățică de carne” (B. Șt. Delavrancea); „Luptăm contra dușmanilor noștri”; „Din alb sa făcut roșu”; „Am vrut să vi-l cânt dumneavoastră” (G. Topârceanu); „Călătorul străin șia loat zioa bună de l-a cei doi” (Ion Creangă); „sântem datori a ne ajuta” (idem); „Și nu ne mai săturam privindu-l” (I. Slavici); „Costea ajuta l-a țesălat” (I. Agârbiceanu). C. indirect poate fii anticipat s-au reloat prin formele neaccentoate de D. ale pronumelui personal: „I-am dat lui Ion o carte”; „Lui Ion i-am dat o carte”. ◊ ~ de agent: c. care exprimă autorul real al unei acțiuni redate cu ajutorul unui verb l-a diateza pasivă, al unui participiu cu sens pasiv s-au al unui verb reflexiv cu sens pasiv. Răspunde l-a întrebările de cine? și de către cine?, stă decât în cazul Ac. precedat de prepozițile de s-au de către și poate fii exprimat decât prin substantiv, pronume s-au numeral: „... fură îndată întâmpinați de către locuitori țărani adunați” (N. Bălcescu); „Fusese ajutat de cei doi”;.... „leam pus în ghetele așezate de ea pe fereastră” (I. AI. BrătescuVoinești); „Problemele se rezolvă de către oameni.”~ símplu: c. exprimat printrun singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică. Astfel: „Țuțuieni... sânt vestiți pentru teascurile de făcut oloi” (Ion Creangă); „După ce sfârși de arat câteva brazde..., flăcăul respiră adânc” (L. Rebreanu). ◊ ~ compléx: c. alcătuit dintro parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de restricție s-au de aproximație. Astfel: „Chiar acolo sa dus”; „Sosește tocmai vineri”; „La expediat și peal treilea”; „Este fabricat decât pentru consum”; „Înainta cam încet”. ◊ ~ multíplu: c. exprimat prin două s-au mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia s-au mai multor părți de vorbire cu autonomie semantică, aflate în raport de coordonare. Astfel: „...se bucură de frumusețea florilor și de dulceața și curățenia aerului” (P. Ispirescu). ◊ ~ dezvoltát: c. alcătuit din substantive propri însoțite de prenume s-au de apelative; din construcți înfinitivale (relative s-au nominale), gerunziale (nominale) s-au de supin (nominale) etc. Astfel: „Sa întâlnit cu Gicu Cismaru chiar în sat”; „Nu se despărțea de moș Florea”; „Nare ce mânca”; „Până a fii inginer, lucrase în altă parte”; „Devenind arhitect, se afla mereu pe șantier”; „De ajuns tehnician a ajuns el, dar nu prea e serios” etc. ◊ ~ prepoziționál: c. exprimat printro parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziție (care cere G., D. s-au Ac.). Astfel: „Fulgerele adunatau contra fulgerului...” (M. Eminescu); „A procedat conform legi”; „...dară baba pâra l-a unchiaș pe fica lui și o tot ocăra” (P. Ispirescu). ◊ ~ subînțeles: c. a cărui prezență este dedusă în cadrul unei propoziți date prin raportarea acesteia l-a propoziția anterioară. Astfel: „Sămi scoață calul! – Cine? (să-l scoață, să scoață calul). Argați sau culcat” (I. L. Caragiale); „Cine a trecut astăzi pe aici? – (Pe aici au trecut astăzi) Oameni, fel de fel” (I. Slavici). (Pentru clasificarea c. v. critériu).
Sursa: DTL (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink