CLEȘTAR s. n. (în literatură) Cristal. Dealurile abureau și unele creste de dealuri seînteiau de lumina soaretu, parcă s-ar fi presărat cleștar peste ele. CĂLUGĂRU, O. P. 399. Pardoseala era de cleștar, iară învălitoarea era de acioaie și de plumb. ISPIRESCU, L. 94. Mi-or face pahar, Pahar de cleștar. TEODORESCU, P. P. 62. ◊ Fig. Prin văzduhul de cleștar zboară vulturul. DEȘLIU, M. 68. Un izvor, un arc de cleștar... își făcea drum la vale aproape fără zgomot și se prelingea pe un pat de ierburi pletoase. SADOVEANU, P. S. 156. Frunzele picurau încă stropi de cleștar. C. PETRESCU, S. 19. Dar a venit un vînt de gheață, și pe cleștarul apei sale Și-a-ntins ințurțurata-i gură ca un voinic trudit de cale. ANGHEL, Î. G. 43. ♦ Sticla frumoașă și limpede ca cristalul, cristal artificial. Clopoțeii de cleștar... sunau limpede. C. PETRESCU, C. V. 78. Lingurițele rînduite în pahare de cleștar... răsună pripit a bani... trîntiți pe piatră ș-a piuitură limpede de crisia. DELAVRANCEA, S. 139. – Variantă: (regional) cliștar (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 20) s. n.