CIULI, ciulesc, vb. IV. Tranz. (Urmat de determinarea «urechea» sau «urechile») 1. (Despre animale) A ridica urechile, ținîndu-le drept în sus (ca semn de încordare a auzului); a asculta cu luare-aminte (presimțind o primejdie). Caii sforăiau, suflau greu, mișcînd urechile ciulite, fremătătoare. DUMITRIU, V. L. 8. Caii, la o parte, sfîrșiseră mîncarea de dimineață și stăteau cu urechile ciulite, ascultînd zvonul depărtărilor. SADOVEANU, O. VI 43. Tărcuș se așeză iar de-a dreptul pe pămînt. După o clipă își ciuli urechile. SADOVEANU, P. M. 147. În creștetul pădurii... ciulea urechile un lup. GALACTION, O. I 269. [Măgarul] ciuli urechile și, fluturînd din cap, se depărtă. VLAHUȚĂ, O. A. 88. Au început să sforăie caii și să-și ciulească urechile. CARAGIALE, 0. III 102. ◊ (Rar, fără determinări) [Cîinele] zărește o clipă pe Sanda, se oprește, ridică capid, ciulește și începe a scheauna încet. SLAVICI, N. I 34. 2. (Despre oameni) A-și încorda auzul pentru a desluși un zgomot (îndepărtat), pentru a asculta cu luare-aminte. [Lumea] se înghesuise ciorchine și iși ciulea urechile. PAS, L. I 142. Copiii se joacă și tu pîndești vorba, cu urechile ciulite. DELAVRANCEA, S. 264.