CIOROBOR s. n. (Transilv.) Ceartă (pentru un lucru de nimic) însoțită de vorbă multă și gălăgie; gîlceavă, sfadă, ciorovăială. Sfetnicii, dacă văzură cum că craiul mereu tace, îl lăsară-n draga voiei, să gîndească orice-i place, Iară între ei se-ntinse ciorobor și mare sfat. COȘBUC, P. II 125. Tandaler atuncea să trezește Ș-auzînd atîta ciorobor Strigă cît putu. BUDAI-DELEANU, Ț. 277. ♦ Adunare gălăgioasă. Privește și tace. Socotind cu cetății să iasă Din ciorobor și să meargă acasă. BUDAI-DELEANU, T. 411.