ciont, cioante, s.n. (reg.) 1. Os, ciolan: „Ni, măi, dar ce fel de câine-i aiesta că nu-i trebuie ciontul? Că doar alți câini bucuroși rod cioantele” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 43). 2. (în expr.) Ciontu' de la grumaz = mărul lui Adam; gâltan. 3. (în expr.) A pune ciontu la treabă = a se strădui: „Nu vre' pune ciontu a trudi” (Grai. rom., 2000). 4. (adv.) Bocnă, tare, în expr. înghețat ciont. ■ (onom.) Cionte(a), nume de familie în jud. Maram. ■ Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Din magh. csont „os” (MDA).