CINIE¹ s. f. 1. (Mold.) Unealtă. A: Cîndu să vor găsi scări, pre unde s-au suit, sau alte cinii (m e ș t e ș u g u r i MUNT.) carele slujesc la descuiat. PRAV. Și adusă Esop vulturii și copii<i> cu toate ciniile. E 1779, 18^v; cf. DOSOFTEI, VS; CANTEMIR, IST.; CANTEMIR, HR. // B: Fieștecare vînător își gătește sculele și ciniile meșteșugului său. ANTIM. 2. (ȚR) Făcătură, vrajă. Neprelestitul acesta. . . gonind cinia dracului, ieși nevătămat. MINEIUL 1776. Etimologie: sl. činije (1); scr. čini (2). Cf. sir; boboană, bobonoșag.