Chiril Mai rar folosit astăzi, cunoscut mai ales ca nume de familie, Chiril corespunde numelui pers. gr. Kyrillos, la origine un derivat cu sensul „dumnezeiesc, divin”, din subst. gr. kýrios (→ Chiriac). Numele grecesc, înrudit cu Chiriac și asemănător, ca înțeles, cu → Dominic sau Despina, trece în latină sub forma Cyríllus, atestată documentar numai din epoca creștină. Foarte puțin răspîndit în apusul Europei, numele este frecvent în răsărit și mai ales la popoarele slave, lucru explicabil dacă ne amintim rolul deosebit de important pe care l-a avut apostolul Chiril în istoria civilizației și culturii slave. Sub influența onomasticii slave, numele pătrunde și la români. Cele mai vechi forme în care Chiril este atestat în documentele românești, Ciuril (un vlah din Serbia la 1318) și toponimul Ciurilești (sat gorjan menționat într-un act din 1430), se explică prin evoluția fonetică a numelui grecesc în vechea slavă. O altă formă a numelui care apare în documentele noastre, Curilă (și de aici Curea, Curoiu etc.) este tot de origine slavă, de această dată însă, fiind vorba nu de o evoluție normală ci de o formă livrescă. Forma Chiril corespunde pronunției grecești moderne și a înlocuit forma veche Ciuril, frecventă pînă prin sec. 16. Întrucît Chiril este foarte apropiat de Chiriac, hipocoristicele și derivatele lor (Chiru, Chira, Chirița, Chirina, Chiran, Chera, Ckeralina etc.) nu pot fi separate. O formă mai nouă și simțită de vorbitori ca modernă, Ciril, este de origine apuseană (în limbile romanice sunetul c urmat de e, i s-a alterat, devenind de ex. în fr. [si], pe cîtă vreme în greacă sunetul a rămas nealterat). La popoarele slave, favoarea de care se bucură numele este strîns legată de personalitatea lui Chiril (827 – 869), cărturar originar din Tesalonic, care împreună cu fratele său Metodiu au participat la răspîndirea creștinismului în Moravia și Panonia, fiind considerați apostoli ai slavilor. Traducători a numeroase cărți de cult, Chiril și Metodiu sînt părinții scrierii la slavi.