CHIOTI, chiotesc, vb. IV. Intranz. A striga, a țipa; a chiui, a da chiote. Azî-mîine chiotind și eu, și eu încep culesul mare al vieții. BENIUC, V. 45. Cel mai tînăr chiotea: Alelei, puicuța mea! De m-aș mai vedea acasă, Mire eu, și tu mireasă! COȘBUC, P. I 130. ♦ (Subiectul este spațiul în care se aude strigătul) A răsuna. ◊ (Cu complement intern) Codrul negru clocotea, De-un lung chiot chiotea, De-un greu tropot tropotea. ALECSANDRI, P. P. 209. – Pronunțat: chi-o-. – Prez. ind. pers. 3 și: chiotă (BENIUC, C. 24, IOSIF, P. 16).