CEZURĂ (< lat, caesura, tăiere) Pauză folosită de obicei la mijlocul unui vers mai lung. Cezura împarte versul lung în două jumătăți, numite hemistihuri. Ea apare de cele mai multe ori în versurile alexandrine. Ex. Pe drumul de costișe, – ce duce la Vaslui... (V. ALECSANDRI, Sergentul) În poezia greacă existau mai multe feluri de cezuri: cezura trimimeră, după trei jumătăți de picioare sau un picior și jumătate, în hexametri; cezura pentemimeră, după cinci jumătăți de picior sau două picioare și jumătate; cezura heptemimeră, după șapte jumătăți de picioare sau trei picioare și jumătate; cezura trohaică, după al treilea picior; cezura bucolică, ce scinda versul la al patrulea picior (pe un dactil). Poezia latină folosea numai primele trei feluri, proprii condițiilor ei de armonie. Hemistihul, ca și cezura, nu sînt folosite în versurile mai scurte de 5, 6, 7, 8 silabe. În poezia modernă, cezura apare la mijlocul versului, însă după o unitate metrică bine stabilită. Ex. Tot mai rar s-aud în noapte – clopotele de la strungă... Patru inși la popa-n casă – țin azi sfat de vreme lungă... (O. GOGA, De demult) Uneori ea împarte versul în părți inegale: Ex. Sara pe deal – buciumul sună cu jale... (M. EMINESCU, Sara pa deal)