cáĭer n., pl. e (lat. caia, băț, lemn noduros, măcĭuca, de unde și gasconu cay, prepeleac, prăjină ramificată de cules poamele din pom, din caius, dim. cáiulus, de unde s’a făcut rom. caĭer, ca baĭer din báiulus; sp. cayado, pg. cajado, cață). Cantitatea de lînă orĭ de cînepă dărăcită și pusă’n furcă ca să fie toarsă. (Un caĭer are 12 pele). V. pală 2.