CANURĂ s. f. Nume dat firelor scurte de lînă rămase, după dărăcit, în dinții pieptenelui și care se întrebuințează (mai ales ca bătătură) pentru țesături mai groase. Mai stai numai nițel, Marioaro, să-mi pui niște canură pe rășchitor. SANDU-ALDEA, D. N. 228. Torceam... cîte o movilă de drugi de canură. CREANGĂ, A. 63. Canură toarsă nu era pentru bătătură. CREANGĂ, A. 62. ◊ (Poetic) Pe dealuri înverzite și pline de soare lunecau, însemnînd pete întunecate, umbrele mari ale nourilor de canură. SADOVEANU, O. VI 171.