cabaniță f. 1. odinioară, mantie domnească cu ceaprazuri de fir, blănită cu samur și împodobită, cu copce în briliante, ce Sultanul o da Domnilor la urcarea lor pe tron, odată cu sangiacul, topuzul și sabia (învestitura cu cabanița și cuca a ținut până la 1832): peste dulatna poloneză Lăpușneanu avea cabaniță turcească NEGR.; 2. azi, în Banat: zeghe sau zăbun țărănesc. [Turc. KABANIȚA; sensul 2 e luat din șârbește, unde vorba însemnează deopotrivă mantie boierească și haină țărănească].