cabániță f., pl. e (bg. kabánica, sîrb. kabànica [dim. d. kàban, mantie], de unde și turc. kapaniča și kabanyča. V. cabană 1. Vechĭ. Mantie blănită cu samur și ornată cu fir de aur și sponcĭ cu diamante pe care sultanu o dăruĭa domnilor româneștĭ împreună cu cuca, sangeacu, topuzu și sabia cînd le acorda tronu. (Această investitură a durat pînă la 1832, cînd cabanița a fost înlocuită cu hervaneaŭa). Manta boĭerească în general. Azĭ. Ban.(căbániță și căbăníță). Manta țărănească (zeghe, chebe, zăbun).