BĂLĂRIE, bălării, s. f. (Mai ales la pl.) Buruiană, de obicei înaltă și stufoasă, care crește pe locuri necultivate. Toate bălăriile, scaieții, frunzele lipanului sau tufa de cucută, își scot capul din șanțul șoselei. SAHIA, N. A. 49. Potecile-au rămas pustii Și-i năpădit de bălării Pustiul din pridvor. IOSIF, PATR. 8. Dincolo, la stingă, e o cocioabă de casă, în mijlocul unui maidan plin de bălării. SLAVICI, N. I 252. Iar acum de cînd nu vii Au crescut tot bălării, Că de cînd ne-ai părăsit Cărările-au înverzit. ALECSANDRI, P. P. 280. ◊ (Uneori la sg., cu sens colectiv) Undeva lîngă cetate, Zid dărăpănat de ani... Loc de liniște pustie Înecată-n bălărie. DEȘLIU, în POEZ. N. 162. Nu simțiți cum miroase a bălărie răscoaptă de soare? CARAGIALE, O. II 98. Hora, veselă și cadențată... prăfuia-ntr-o clipă, de prin curte, bălăria. MACEDONSKI, O. I 10.