bîja interj., s.f. (reg.) 1 interj. Bîia. Vezi, mamă, bîja, c-are să te frigă tăciunele! (POP.). 2 s.f. Foc. ◊ Expr. A da bîjă = a da foc. 3 s.f. Expr. (fam.) A fi bîjă (mare) = a fi pericol, a fi supărare din partea cuiva. Profesorul a văzut că ai lipsit și e bîjă mare! • /form. onomat.