busuioc, (busâioc, bosâioc), s.m. – (bot.) Plantă erbacee de grădină, cu miros plăcut, cu flori mici, albe sau roz (Ocimum basilicum). „Fetele îl poartă în sân ori în păr, feciorii în clop ori la cujmă și verde, și uscat. Se pune în vase de flori, după oglindă, sub perini. Bătrânii îl poartă în buzunar. Este una dintre cele mai îndrăgite plante” (Calendar, 1980: 66). Se utilizează pentru fabricarea aghiazmei și în descântecele de dragoste (trei fire de busuioc descântate și aruncate într-o apă curgătoare). ♦ (med. pop.) Frunzele se pun pe tăieturi și bube, iar în legături, la uimele de pe gât și șale. Se puneau pe jăratic și fumul se trăgea în piept contra tusei, iar pe nas contra guturaiului. Cu tulpini de busuioc aprinse se ardeau negii. Ceaiul de frunze se folosea în boli de stomac (Butură, 1979; Dumitru, 1992). ♦ (onom.) Busuioc „om frumos”; neamul Busuiocenilor (Mihali, Timiș, 2000, 106). – Din srb. bosiok (Miklosich; Cihac), magh. bosziok (DA), bg. bosilek (DEX, MDA).