BLÎNDEȚE, (rar) blîndețe, s. f. (Și în forma blîndeță; în opoziție cu asprime) Calitatea de a fi blînd; purtare, vorbă blîndă, de om blînd. Se dusese pomina de blîndețele lui, pentru care și poporul îl numi Pătrașcu-vodă cel bun. ISPIRESCU, M. V. 3. O babă întîmpină pe fată cu blîndeță. CREANGĂ, P. 288. Ochii ei, de o întunecată blîndeță, aveau numai pentru el grijă și înțelegere. EMINESCU, N. 40. ◊ Loc. adv. (De obicei batjocoritor, la adresa celor ipocriți) Cu duhul blîndeței (sau, mai rar, blîndețelor) v. duh. ♦ (Concretizat, poetic) Persoană blajină. Mezina era o blîndeță bălaie, subțire ca o trestie. SADOVEANU, P. M. 238. – Variantă: blîndeță s. f.