BLID, blide, s. n. (Popular) 1. Vas, de obicei adînc, de pămînt sau de metal (mai rar de lemn), din care se mănîncă; strachină. Ea îl chema cu glas blînd și îi punea într-un blid mîncare. SADOVEANU, N. F. 31. Un blid ca o jumătate de mierță era plin de curechi acru. RETEGANUL, P. I 65. ◊ Expr. A intrat nora în blide, se zice în ironie unei persoane care e neîndemînatică sau sparge ceva. A mînca dintr-un blid cu cineva = a fi intim, apropiat, în raporturi strînse cu cineva. ♦ Cantitatea de mîncare, bucatele servite într-un astfel de vas. Îți pune cineva dinainte un blid de mîncare. HOGAȘ, DR. II 59. ◊ Expr. Blid de linte = (cu aluzie la un fapt povestit de biblie) sumă de bani sau altă răsplată (de valoare neînsemnată) pentru care cineva comite o josnicie, în special un act de trădare. 2. (La pl.) Nume generic pentru tot felul de vase în care se servesc sau se păstrează bucatele. Cînd sfîrșiră masa, fetele își strînseră blidele și le așezară frumos în coșurile acoperite cu ștergare albe, înflorate cu amici. MIHALE, O. 205. Masa era... împodobită cu blide și tacîmuri de argint. SADOVEANU, Z. C. 135. Odaia lui era curată, cu pat bun, cu ghivece de mușcată în ferestre, cu blide înflorite pe pereți. REBREANU, P. S. 131. – Pl. și: (rar) bliduri (POPESCU, B. II 30).