ASFINȚIT s. n. 1. Faptul de a asfinți; timpul cînd apune soarele. Ultima rămășiță a asfințitului se topea ca un jăratic mort îndărătul zării largi și scunde. DUMITRIU, N. 259. Cînd se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. Am început a mă scălda în ticnă, pînă pe la asfințitul soarelui. CREANGĂ, A. 61. Este sara-n asfințit Și noaptea o să-nceapă. EMINESCU, O. I 179. Pasări, străine călătoare, Ce se abat în șesuri la asfințit de soare Strîngînd ale lor aripi căzute de lung zbor. ALECSANDRI, P. I 237. ◊ Fig. Caii ceilalți stătură din ronțăit, își frămîntau glodul sub picioare, întorceau spre calul cîrnului cîte un ochi plin de un asfințit roșu. CAMILAR, N. II 322. ♦ Fig. Declin, sfîrșit. Către asfințitul zilelor acest titan intelectual [Bolintineanu]... sfîrșește pe scindările mizeriei, într-un spital. DEMETRESCU, O. 156. 2. Loc unde asfințește soarele; apus, vest. Soarele apăruse abia acum spre asfințit, aruncîndu-și peste cîmpie țesătura razelor roșietice și prelungi. MIHALE, O. 454. Dincolo de apă, pe colinele dinspre asfințit, se întind ogoarele Mălurenilor. SADOVEANU, M. C. 182. Cerul asfințitului se umplu, emoționant, cu trupul Ceahlăului. IBRĂILEANU, A. 160. Soarele scapătă spre asfințit. Crestele munților par aprinse. încet se desfac și s-aștern pe văi perdele de umbră. VLAHUȚĂ, O. A. II 115.