acastău, acastauă, acastăi, (acăstău), s.n. – (reg.) 1. Spânzurătoare: „În acel loc au fost ridicate acastauăle, unde erau spânzurați cei care se revoltau...” (Memoria, 2004-bis: 1.290; Cicârlău); „Că io de mi-s vinovată / Da’ să mor eu spânzurată / Pă-acastăi de petrinjei, / Cu funea de tăieței” (Bilțiu, 2002: 260; Gârdani). În timpul Revoluției de la 1848 (din noiembrie 1848 și până în aprilie 1849), în Chioar funcționau „tribunale pe dealul Dura (între Baia Mare și Tăuții Măgherăuș), unde erau spânzurători cu 8 acastauă, la pod la Cătălina cu 12 acastauă; alte spânzurători s-au aflat la Bontăieni, la Berchez (cu 8 furci), între Ciolt și Buteasa, între Buteasa și Boiu Mare, pe dealul Mesteacănului cu 8 până la 12 furci” (Chioar, 1983: 39). ♦ (top.) „Maramureșul și, în general, Ardealul cunoaște multe toponime de acest fel, ele păstrând amintirea unor practici dure de lichidare a celor care se opuneau stăpânirii (dar și a răufăcătorilor) prin spânzurare” (Vișovan, 2008): Dealul Acastăilor (în Odești-Codru); Acastauă, deal în Cupșeni (Lăpuș); La Acastăi (Ferești – Maramureșul istoric); Acastăi, teren situat în crucile drumurilor, în Rohia (Lăpuș). 2. Punct de observație construit din lemn și amplasat pe înălțimi: „În vârful dealului a fost o cruce și un mare punct de observație (acastauă din lemn)” (Gârdani, 2007: 130). 3. Loc special amenajat pentru potcovirea vitelor cornute, unde se bagă capul vitelor și sunt legate cu lanț sau funie (Memoria, 2001). 4. Copil tânăr care se cațără peste tot, fără frică, punându-și viața în pericol (Hotea, 2006). – Din magh. akasztó „care atârnă; acățătoare, spânzurătoare” (DER).