acastău, acastauă, acastăi, (acăstău), s.n. (reg., înv.) 1. Spânzurătoare: „În acel loc au fost ridicate acastauăle, unde erau spânzurați cei care se revoltau...” (Memoria, 2004-bis: 1.290). 2. Furcă. ■ În timpul Revoluției de la 1848, în Chioar funcționau „tribunale pe dealul Dura (între Baia Mare și Tăuții-Măgherăuș), unde erau spânzurători cu 8 acastauă, la pod la Cătălina cu 12 acastauă; alte spânzurători s-au aflat la Bontăieni, la Berchez (cu 8 furci), între Ciolt și Buteasa, între Buteasa și Boiul Mare, pe dealul Mesteacănului cu 8 până la 12 furci” (Chioar, 1983: 39). 3. Punct de observație construit din lemn și amplasat pe înălțimi: „În vârful dealului a fost o cruce și un mare punct de observație (acastauă din lemn)” (Gârdani, 2007: 130). 4. Loc special amenajat pentru potcovirea vitelor cornute, unde se bagă capul vitelor și sunt legate cu lanț sau funie. 5. Copil tânăr care se cațără peste tot, fără frică, punându-și viața în pericol. ■ (top.) Dealul Acastăilor (în Odești, zona Codru); Acastauă, deal în Cupșeni (zona Lăpuș); La Acastăi (Ferești, Maram. Istoric); Acastăi, teren situat în crucile drumurilor, în Rohia (zona Lăpuș). „Maramureșul și, în general, Ardealul cunoaște multe toponime de acest fel, ele păstrând amintirea unor practici dure de lichidare a celor care se opuneau stăpânirii (dar și a răufăcătorilor) prin spânzurare” (Vișovan, 2008). – Din magh. akasztó „care atârnă; acățătoare, spânzurătoare” (DER).