Rovine f. pl. câmpie mlăștinoasă, pe Ialomița, unde Mircea repurtă o victorie asupra lui Baiazid I (1398).

rogenă sf vz rovină

roghină¹ sf vz rovină

rovină sf [At: (a. 1703) URICARIUL, XVI, 46 / V: (înv) rogenă, (reg) roghină / A: și (reg) rovină / Pl: ~ne, ~ni / E: bg ровина] 1 (Pop) Groapă (7). 2 (Pop) Surpătură (de teren). 3 (Pop) Loc mlăștinos. 4 (Pop) Mocirlă. 5 (Reg) Tufiș foarte des.

ROVINĂ, rovine și rovini, s. f. 1. Groapă, adîncătură, surpătură de teren, rîpă (de obicei mocirloasă). Din risipiturile cîtorva colibe acoperite cu stuh, grămădite în rovină, o ființă în zdrențe răsări amenințătoare. SADOVEANU, Z. C. 25. Urcăm... prin păduri brăcuite, prin meleaguri pustii, scrijelate de rovine. VLAHUȚĂ, la TDRG. Cerbul, în fuga sa minunată, se avîntă ca în zbor dasupra rovinilor. ODOBESCU, S. III 136. 2. Loc mlăștinos; mlaștină, mocirlă. După o jumătate de ceas de umblet prin întunecime, într-o rovină de izvor, ieșiră în lumină la un prag. SADOVEANU, F. J. 372. – Accentuat și: rovină.

ROVINĂ ~e f. 1) Surpătură în pământ. 2) Teren mocirlos; mlaștină. [G.-D. rovinei] /<bulg. rovina

rovină f. depresiune de teren, bun pentru fânaț și pășune. [Tras din sl. ROVŬ, groapă].

róvină f., pl. ĭ (vsl. bg. sîrb. róvina, d. rovŭ, groapă). Vest. Groapă, adîncătură, surpătură, padină mocirloasă, baltă cu stuf: locu nu e bun de nimic: numaĭ rovinĭ pîn el (Boc.); în rovina unuĭ pîrăŭ găsiĭ satu (Sadov. Cocost. alb. 1921, 6); îndată ce pin cutremur pămîntu rovinĭ deschide (Con. 247). – Și rovínă, pl. e: lupta de la Rovine (Ĭal.) și într’o poezie de Delv.: De pĭere-un șoarece’n ruină saŭ un brotac într’o rovină. Cp. cu padină, pricină, jápină, Cîmpina, Slátina (vest) și rogojină, pricină, jidovină (est), Gircina (Nț.), Docolina (Fc.). În Trans. (Săcele) roĭnă, pl. e, teren umed.

rovină s. f., g.-d. art. rovinei; pl. rovine

rovină s. f., g.-d. art. rovinei; pl. rovine

rovină s. f., g.-d. art. rovinei; pl. rovine

rovină, -ni.

ROVINĂ s. v. băltoacă, mlaștină, mocirlă, smârc.

ROVINĂ s. (GEOGR.) (reg.) ropină. (O ~ adâncă.)

ROVINĂ s. (reg.) ropină. (O ~ adîncă.)

rovină s. v. BĂLTOACĂ. MLAȘTINĂ. MOCIRLĂ. SMÎRC.

rovină (rovine), s. f. – Groapă, rîpă, adîncitură. Sl. rovŭ „groapă” (Cihac, II, 318), cf. rofii, și bg. rovina (Conev 40), care nu ne este clar, bg. rovenie „săpătură”.

ROVINE, loc în Țara Românească (neidentificat), unde, la 10 oct. 1394, armata Țării Românești, condusă de Mircea cel Bătrân, a obținut o strălucită biruință asupra turcilor și vasalilor lor, conduși de sultanul Baiazid I Yîldîrîm.