ȘTOARFĂ s. f. v. știoalfă.

ștoarfă sf vz știolf²

ȘTIOALFĂ, știoalfe, s. f. (Arg.) Calificativ injurios dat unei femei de moravuri ușoare. [Var.: ștoarfă s. f.] – Et. nec.

știoarfă sf vz știolf²

știolf², știoalfă [At: M. I. CARAGIALE, C. 59 / V: (reg) ~oarfă, ștoalbă, ștoalfă, ștoarfă sf ștolf sm / Pl: ~i, ~oalfe / E: ns cf știolf] (Dep) 1 smf (Olt; Mun) Obiect de încălțăminte sau de îmbrăcăminte uzat. 2 sf (Reg) Femeie slabă și urâtă. 3 sf (Reg) Femeie bătrână. 4 sf (Pfm) Femeie de moravuri ușoare.

știolf¹ i [At: UDRESCU, GL. / V: (reg) cio~ / E: fo] (Mun) Cuvânt care redă zgomotul produs de pașii cuiva care merge prin noroi¹.

ștoalbă sf vz știolf²

ștoalfă sf vz știolf²

ștolf sm vz știolf²

ȘTIOALFĂ, știoalfe, s. f. (Arg.) Calificativ injurios dat unei femei de moravuri ușoare. – Et. nec.

!ștoarfă (arg.) (desp. ștoar-) s. f., g.-d. art. ștoarfei; pl. ștoarfe

ștoarfă v. știoalfă

știoalfă / ștoarfă (arg.) (știoal- / ștoar-) s. f., g.-d. art. știoalfei / ștoarfei; pl. știoalfe / ștoarfe

știoalfă s. f. (sil. știoal-), g.-d. art. știoalfei; pl. știoalfe

ștoarfă, ștoarfe s. f. v. știoaflă

ștoárfă, ștoarfe, s.f. (arg.) Calificativ injurios dat unei femei de moravuri ușoare. – Var. a lui ștoalfă (DEX).

știolf², știoalfă, s.m. și s.f. (reg.ș deprec.) 1. (s.m. și f.) obiect de încălțăminte sau îmbrăcăminte uzat. 2. (s.f.) femeie slabă, urâtă sau bătrână. 3. (pop.) femeie de moravuri ușoare.

știolf¹ interj. (reg.) cuvânt care redă zgomotul produs de pașii cuiva care merge prin noroi.