ÎNCURÁRE, încurări, s. f. (Înv. și reg.) Alergare de cai, cavalcadă; p. ext. năvală, incursiune. – V. încura.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNCURÁRE s. v. alergare, cursă.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

încuráre s. f., g.-d. art. încurării; pl. încurări
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNCURÁ, încúr, vb. I. Tranz. (Înv. și reg.) A mâna caii repede; a goni. ♦ Refl. (Despre cai) A porni la fugă, a se întrece alergând; a alerga în voie. – Lat. *incurrare (= currere).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNCURÁ vb. v. alerga, fugi, goni.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

încurá vb., ind. prez. 3 sg. și pl. încúră
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

încúr, a -á v. tr. (d. cur, curs, a cúre și infl. de cur, a curá). Munt. Olt. Pun să alerge, să se întreacă alergînd: îșĭ încuraŭ caiĭ pe cîmp. (Amintirile Col. Solomon, Vălenĭ, 1910, 44). V. refl. Mă ĭaŭ la întrecere fugind. – Vechĭ a încúre (scris încurărea = alergarea), part. (de sigur) încurs.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink