BREBENEL, brebenei, s. m. (Mai ales la pl.) Nume dat la două specii de plante erbacee din familia papaveraceelor, cu flori purpurii, trandafirii, albe sau gălbui; cresc primăvara (uneori împreună) prin păduri umbroase (Corydalis Marshalliana și Corydalis solida); breabăn. Pe-o pajiște de brebenei O privighetoare A zburat dintr-un copac, Gătit cu beteală și cercei. V. ROM. noiembrie 1952, 275. Rîd brebeneii cei albi, iar crinul cîmpiei de-o parte Ține potirul plecat. COȘBUC, P. II 62. Ți-oi anina doi cercei, Doi cercei de brebenei, Să tragă ochii la ei. ALECSANDRI, P. P. 288. Avea Costea Mielușei Cîți sînt vara Brebenei. TEODORESCU, P. P. 514. ◊ Expr. (Familiar) A lăsa (pe cineva) brebenel = a-l lăsa gol-pușcă. A tunde (pe cineva) brebenel = a-l tunde chilug.

GHERDAN, gherdane, s. n. (Învechit și arhaizant; și în forma ghiordan) 1. Șirag de mărgele, de mărgăritare, de pietre scumpe sau de galbeni; salbă, colan. Imaginea zgripsorului se afla și pe un taler mare de argint din ghiordanul de bani vechi pe care dadaca și-l potrivea la gît în zile de sărbătoare. SADOVEANU, N. F. 32. Se vedeau sipeturi de sidef pline de ghiordane cu cercei, cu lefturi de smaragduri. ODOBESCU, S. A. 137. 2. Cunună. Eu călare, ea pe gios Cu gherdan de flori frumos Și cercei lungi de mărgele Să tragă ochii la ele. ALECSANDRI, P. P. 237. – Variantă: ghiordan s. n.

MAESTRÓS, -OASĂ adj. (Învechit) De maestru², artistic, măiestrit (2). Cînd a .. . să avem și noi în Moldova un Rafael, un Michel Ange a cărora produceri măestroase să poată trage ochii și laudele tuturor națiilor asupra noastră. DACIA LIT. 257/14, cf. POLIZU. Însă figura lui [Tiberius] a intrat astfel sub forma maestroasă a lui Tacitus. MAIORESCU, CR. I, 296, cf. DDRF, GHEȚIE, R. M., BARCIANU, ALEXI, W. - Pl.: maestroși, -oase. – Și: măestrós, -oăsă adj. – Maestru² + suf. -os¹.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa ceva, apucându-l pentru a-l da la o parte sau pentru a-l îndrepta spre un anumit punct. ◊ Expr. A trage (pe cineva) de mânecă = a) a-i face (cuiva) un semn, a-i atrage atenția spre un anumit lucru; b) a îmbia, a îndemna. A fi tras de păr = a fi relatat în mod exagerat, forțat, tendențios. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a cita pe cineva în fața justiției. A trage pe sfoară = a păcăli. A trage pe roată = a supune torturii cu ajutorul roții de tortură. A trage la răspundere = a cere cuiva să dea socoteală de faptele sale, a face răspunzător. A trage la fund (pe cineva) = a pune (pe cineva) într-o situație grea; a antrena (pe cineva) cu sine într-o afacere, într-o întreprindere dezavantajoasă, sortită eșecului. ♦ (Cu complementul „clopotul”) A face să sune (prin deplasare într-o parte și în alta). ♦ A întinde, a încorda un fir, o sfoară (smucind). ◊ Expr. A trage sforile = a conduce în ascuns, din culise (o acțiune reprobabilă); a unelti. ♦ Fig. (Înv.) A îndemna; a atrage (asupra sa). 2. Tranz. A duce, a târî după sine. ◊ Expr. A trage targa pe uscat = a trăi în lipsuri, în sărăcie; a o scoate greu la capăt. A trage un picior sau a trage piciorul = a șchiopăta. ♦ (Despre animale de tracțiune) a face ca un vehicul să se deplaseze (ducându-l după sine). 3. Tranz. A pune (sau a scoate) (de) pe sine un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte; a înfunda pe cap o bonetă, o căciulă; a duce un accesoriu de îmbrăcăminte înspre o parte a corpului (spre a o acoperi); a aranja, a potrivi. 4. Intranz. (Pop.) A avea greutatea de..., a cântări, a atârna. 5. Tranz. A înfige (într-un corp ascuțit). 6. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la locul de îmbarcare sau de coborâre. 7. Intranz. A se opri undeva spre a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. 8. Refl. și intranz. (Reg. și fam.; urmat de determinări locale introduse prin prep. „la”) A se duce (mânat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. ♦ Intranz. Fig. A tinde spre..., a se simți atras către... ♦ Intranz. A prevesti o anumită stare. Trage a rău. 9. Refl. (Pop.) A se da la o parte, a se feri din cale; a se retrage. ◊ Expr. (Tranz.) A-și trage mâna de deasupra cuiva = a înceta să mai ocrotească pe cineva. 10. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unui fapt reprobabil; a ispăși. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge; a extrage. ◊ Loc. vb. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma)... = a învăța (dintr-o experiență). ◊ Expr. A trage foloase din (sau de pe urma)... = a avea, a obține un avantaj de pe urma... 2. Intranz. Fig. (în expr.) A trage cu urechea = a-și încorda auzul pentru a prinde zgomote ușoare, vorbe șoptite; a asculta pe furiș. A trage cu ochiul (sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, pentru a nu fi observat. 3. Tranz. A inspira; a respira; a inhala. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira greu din cauza oboselii, bătrâneții etc.; a se odihni după un efort greu. (Intranz.) A trage să moară = a fi în agonie, a-și trăi ultimele clipe. ♦ A fuma, a priza. 4. Intranz. (Despre sobe) A avea tiraj bun. 5. Tranz. A sorbi, a înghiți, a bea. ◊ Expr. (Absol.) A trage la măsea (sau la mustață) = a fi bețiv. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena o linie, un contur. ◊ Expr. (A fi) tras cu sfoara = (a fi) drept, aliniat. (Intranz.) A trage (peste ceva) cu condeiul (sau cu buretele) = a șterge; a anula; a face uitat, a uita. IV. 1. Tranz. (În diverse procese de muncă sau în acțiuni care presupun un efort fizic; cu sensul reieșind din determinări) A trage la rindea = a rindelui. A trage (o țesătură) la piuă = a supune o țesătură unei operații mecanice la piuă, pentru a o face mai deasă. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a șapirografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea) = a ascuți. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. (Intranz.) A trage cu acul = a coase, a broda. A trage cu coasa = a cosi. A trage la rame (sau la, din lopată) = a vâsli. ♦ A trece prin... Trage firele prin spată. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban câștigat (în credința superstițioasă că acest gest atrage un câștig ulterior bun). Tras (ca) prin inel, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios. ♦ A întinde și a subția un material ductil, trecându-l printr-o filieră. ♦ Refl. (În expr.) A se trage la față (sau la obraji, la chip) = a slăbi, a avea figura obosită, palidă. 2. Tranz. (Fam.) A face ceva cu plăcere, cu multă energie, cu pasiune. ◊ Expr. A trage un (pui de) somn sau a trage la soamne (ori la aghioase) = a dormi adânc. 3. Tranz. A da una sau mai multe lovituri; a bate, a plesni. 4. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca proiectilul, săgeata etc. să pornească spre țintă. 5. Tranz. A freca o anumită regiune a corpului în scopuri terapeutice; a masa. ♦ A fricționa. V. 1. Intranz. (Despre vânt) A bate, a sufla. 2. Tranz. (Adesea impers., subînțelegându-se ca subiect aerul rece, curentul etc.) A învălui pe cineva, provocându-i o senzație neplăcută de răcoare (urmată adesea de îmbolnăvire). VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul... ♦ A fi originar din... 2. A proveni; a fi provocat (de...). [Perf. s. trăsei, part. tras] – Lat. *tragere (= trahere).

ochi (ochi), s. m. – 1. Organ al văzului. – 2. Vedere. – 3. Butonieră, cheutoare. – 4. Adîncitură de apă. – 5. Deschizătură, gaură. – 6. Corp luminos, lumină. – 7. Spațiu între doi stîlpi de pod. – 8. Ferestruică, oberliht. – 9. Sticlă, geam. – 10. Poiană, luminiș. – 11. Verigă, za de lanț. – 12. Guleraș de capsă. – 13. Rotunzimea unei litere. – 14. Laț de plasă, de împletitură. – 15. Laț, nod slab, ușor de desfăcut. – 16. Ou prăjit cu gălbenușul întreg. – 17. Pată colorată pe coada păunului. – 18. Nuanță, strălucire. 19. Cristal de sare gemă. – 20. Gură de vas pentru lichide. – 21. Vîrtej, volbură, vîltoare. – 22. Punct pe zaruri, pe cărți. – 23. Foaie de hîrtie (in-octavo). – Mr., megl., istr. ocl’u. Lat. oc(u)lus (Pușcariu 1217; Candrea-Dens., 1279; REW 6038), cf. it. occhio, prov. uelh, fr. oeil, sp. ojo, port. olho. Cu excepția sensurilor 1, 7 și 22, în celelalte sensuri se folosește pl. n. ochiuri. Pentru sensul 21, cf. M. L. Wagner, Oje de aqua, NRFH, IV, 40-3; pentru 16, ngr. ἀβγά μάτι (Graur, BL, V, 71, semnalează corespondența dintre ngr. πλύνω τὰ μάτια și a spăla pe ochi. Aceste expresii comune ambelor idiomuri se pot înmulți cu ușurință, cf. de ochii lumii, νιὰ τά μάτια τοῦ ϰόσμου; cu ochii în patru, τὰ μάτια σου τέσσερα; a vedea cu ochi răi, παίρνω ἀπò ϰαϰό μάτια; pe ochii mei, στὰ μάτια μου etc.). Legătura dintre 3 și 4 cu sl. okno „fereastră” (Pușcariu 1217) nu este o ipoteză necesară. – Cf. oacheș. Der. ochi, vb. (a se uita, a reprivi, a trage cu ochiul; a ținti; Trans., a arde soarele); ochiadă, s. f. (privire intensă, semn cu ochiul), după it. occhiata, fr. oeillade; ochian, s. n. (telescop), cu suf. -an (după ipoteza improbabilă a lui Graur, BL, IV, 104, din it. occhiale), cf. cuvîntul următor; ochiană, s. f. (pește, Leuciscus rutilos, Scardinius erythrophthalmus), numit așa din cauza ochilor săi mari); ochiar, s. m. (Bucov., insectă, Drosophila graminun); ochenat, adj. (cu ochi mari), prin încrucișare cu sprîncenat (Candrea); ochete, s. m. (ochi de plasă, împletitură etc.; inel de zale, verigă de lanț; sticlă de geam), în Olt. și Banat; oceri, s. m. pl. (Trans. de N, ochelari), cu der. neclară; ochiat, adj. (Trans., cu găurele, spongios); ochilă, s. m. (ciclop din anumite povești populare); ochios, adj. (cu ochi mari); ochișor, s. m. (dim.; plantă, Anagallis arvensis; Arg., monedă de aur); ochitor, s. m. (țintaș, servant de tun); deochi, s. n. (boală provocată de privirea cuiva); deochia, vb. (a provoca un rău, a nenoroci cu privirea), cuvînt cunoscut peste tot (ALR, I, 242) cf. cal. aducchiare; deochiat, adj. (nenorocit datorită deochiului; discreditat).

A PRIVI a băga pleoapă, a se binocla, a se bunghi, a-și clăti ochii, a da geană, a se gimbili, a se gini, a se scociorî, a sorbi (pe cineva) din ochi, a trage cu oblonul (la ceva sau cineva), a trage cu ochiul, a se zgâi.

a trage cu ochiul expr. a privi pe furiș.

chitì v. Mold. 1. a, ochi, a trage la țintă: și cum zice, mi-l chitește, drept în frunte mi-l lovește AL.; 2. fig. a chibzui, a socoti: chiteam în mintea mea cea proastă CR. [Origină necunoscută].

oacheș a. 1. care bate bine în negru, vorbind de coloarea ochilor, feței, părului; 2. cu sprâncenele negre; 3. cu un cerc negru în jurul ochilor (la oi). [Tras din ochiu: epitet aplicat mai întâi oilor cu dungă neagră în jurul ochilor și apoi generalizat].

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa ceva, apucându-l pentru a-l da la o parte sau pentru a-l îndrepta spre un anumit punct. ◊ Expr. A trage (pe cineva) de mânecă = a) a-i face (cuiva) un semn, a-i atrage atenția spre un anumit lucru; b) a îmbia, a îndemna. A fi tras de păr = a fi relatat în mod exagerat, forțat, tendențios. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a cita pe cineva în fața justiției. A trage pe sfoară = a păcăli. A trage pe roată = a supune torturii cu ajutorul roții de tortură. A trage la răspundere = a cere cuiva să dea socoteală de faptele sale, a face răspunzător. A trage la fund (pe cineva) = a pune (pe cineva) într-o situație grea; a antrena (pe cineva) cu sine într-o afacere, într-o întreprindere dezavantajoasă, sortită eșecului. ♦ (Cu complementul „clopotul”) A face să sune (prin deplasare într-o parte și în alta). ♦ A întinde, a încorda (smucind) un fir, o sfoară. ◊ Expr. A trage sforile = a conduce în ascuns, din culise (o acțiune reprobabilă); a unelti. ♦ Fig. (Înv.) A îndemna; a atrage (asupra sa). 2. Tranz. A duce, a târî după sine. ◊ Expr. A trage targa pe uscat = a trăi în lipsuri, în sărăcie; a o scoate greu la capăt. A trage un picior sau a trage piciorul = a șchiopăta. ♦ (Despre animale de tracțiune) A face ca un vehicul să se deplaseze (ducându-l după sine); a pune în mișcare. 3. Tranz. A pune (sau a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte; a potrivi, a aranja o piesă de îmbrăcăminte pe o anumită parte a corpului. 4. Intranz. (Pop.) A avea greutatea de..., a cântări, a atârna. 5. Tranz. A înfige (într-un corp ascuțit). 6. Tranz. A dirija și a opri un vehicul ori o ambarcațiune la locul de îmbarcare sau de coborâre. 7. Intranz. A poposi undeva spre a fi găzduit; a se instala temporar undeva sau la cineva. 8. Refl. și intranz. (Reg. și fam.; urmat de determinări locale introduse prin prep. „la”) A se duce (împins de o dorință), a fi mânat, atras spre o țintă. ♦ Intranz. Fig. A tinde spre..., a se simți atras către... ♦ Intranz. A prevesti o anumită stare. Trage a rău. 9. Refl. (Pop.) A se da la o parte, a se feri din cale; a se retrage. ◊ Expr. (Tranz.) A-și trage mâna de deasupra cuiva = a înceta să mai ocrotească pe cineva. 10. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unui fapt reprobabil; a ispăși. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge; a extrage; p. ext. a obține. ◊ Loc. vb. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma)... = a învăța (dintr-o experiență). ◊ Expr. A trage foloase din (sau de pe urma) ... = a avea, a obține un avantaj de pe urma... 2. Intranz. Fig. (în expr.) A trage cu urechea = a-și încorda auzul pentru a prinde zgomote ușoare, vorbe șoptite; a asculta pe furiș. A trage cu ochiul (sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, pentru a nu fi observat. 3. Tranz. A inspira; a respira; a inhala. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira greu din cauza oboselii, bătrâneții etc.; a se odihni după un efort. (Intranz.) A trage să moară = a fi în agonie, a-și trăi ultimele clipe. ♦ A fuma, a priza. 4. Intranz. (Despre sobe) A avea tiraj bun. 5. Tranz. A sorbi, a înghiți; a bea. ◊ Expr. (Absol.) A trage la măsea (sau la mustață) = a fi bețiv. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena o linie, un contur. ◊ Expr. (A fi) tras cu sfoara = (a fi) drept, aliniat. (Intranz.) A trage (peste ceva) cu condeiul (sau cu buretele) = a șterge; a anula; a face uitat, a uita. IV. 1. Tranz. (în diverse procese de muncă sau în acțiuni care presupun un efort fizic; cu sensul reieșind din determinări) A trage la rindea = a rindelui. A trage (o țesătură) la piuă = a supune o țesătură unei operații mecanice la piuă, pentru a o face mai deasă. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a șapirografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea) = a ascuți. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. (Intranz.) A trage cu acul = a coase, a broda. A trage cu coasa = a cosi. A trage la rame (sau la, din lopată) = a vâsli. ♦ A trece prin... Trage firele prin spată. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban câștigat (în credința superstițioasă că acest gest atrage un câștig ulterior bun). Tras (ca) prin inel, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios. ♦ A întinde și a subția un material ductil, trecându-l printr-o filieră. ♦ Refl. (în expr.) A se trage la față (sau la obraji, la chip) = a slăbi, a avea figura obosită, palidă. 2. Tranz. (Fam.) A face ceva cu plăcere, cu multă energie, cu pasiune. ◊ Expr. A trage un (pui de) somn sau a trage la soamne (ori la aghioase) = a dormi adânc. 3. Tranz. A da una sau mai multe lovituri; a bate, a plesni. 4. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca proiectilul, săgeata etc. să pornească spre țintă. 5. Tranz. A freca o anumită regiune a corpului în scopuri terapeutice; a masa. ♦ A fricționa. V. 1. Intranz. (Despre vânt) A bate, a sufla. 2. Tranz. (Adesea impers., subînțelegându-se ca subiect aerul rece, curentul etc.) A învălui pe cineva, provocându-i o senzație neplăcută de răcoare (urmată adesea de îmbolnăvire). VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul... ♦ A fi originar din... 2. A proveni; a fi provocat (de...) [Perf. s. trăsei, part. tras] – Lat. *tragere (= trahere).

BARACĂ, barăci, s. f. Construcție provizorie de scînduri în formă de casă (uneori așezată pe roate), servind ca locuință, magazie, prăvălie etc. Barăci mari de scînduri de brad albe, înmiresmate de rășini, adăposteau tot felul de motoare, cazane, țevi. GALAN, Z. R. 370. Toți trag cu ochiul spre baraca pe patru roți unde se află putina cu castraveți murați. CAMILAR, N. I 313. Barăcile cu tot felul de minunății ca la Moși... rămăsese în umbră. PAS, Z. I 228. – Pl. și: bărăci (GALAN,Z.R.392). – Variantă: (regional) barătcă (SADOVEANU, O. I 386, D. ZAMFIRESCU, R. 190) s. f.

BĂNUI, bănuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (De obicei urmat de determinări) A presupune (orientîndu-se după unele aparențe), a presimți, a avea o intuiție. Bănuiam că n-am s-o mai găsesc la întoarcere. SADOVEANU, N. F. 28. Modest pînă a roși cînd auzea laude pentru scrierile lui, [Filimon] n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare merit. GHICA, S. A. 84. ◊ (Cu complement dublu) Am ajuns în locuri necunoscute. Le-am bănuit că sînt locurile mele. SADOVEANU, N. F. 58. ◊ (Rar, construit cu dativul pronumelui reflexiv) Cine ș-ar fi bănuit că eu voi fi vrodată tatăl a trei copii grași, voinici și nebunatici? DELAVRANCEA, H. T. 207. Zînele celelalte începură a-și bănui ceva, dar iară se îmbărbătau [zicîndu-și]: E fată ca și noi. RETEGANUL, P. II 13. 2. Tranz. A lua cunoștință de un obiect mai mult ghicindu-l sau presupunîndu-i prezența; a întrezări. Se uita mereu pe ferestre, acolo unde bănuia prin întunerec arbori și o zare nemărginită. DUMITRIU, B. F. 44. Fără de a fi văzut sau măcar bănuit de garnizoana turcească, își așeză pe la 10 ore cele două tunuri ca la 2000 metri în fața tabiei. ODOBESCU, S. III 573. Astfel poate vom ajunge a bănui și țara și epoca în carele cîntul elenic și-a făcut loc în limba romînă. ODOBESCU, S. I 214. ◊ Refl. pas. Printre sălcii... se putea bănui oglinda rece și lucie a Dunării. DUMITRIU, N. 276. 3. Tranz. A considera pe cineva (orientîndu-se după unele aparențe) drept autor al unei fapte rele, a suspecta, a nutri o bănuială. Îl bănuia de asemenea că e cu mîna lungă. PAS, L. I 80. Tragi cu ochiul la neveste... Da te-or bănui bărbații Și-o pățești. COȘBUC, P. I 238. De cusut n-are chef, Ci-mi iese-afară pe prag Să vază pe cin’i-e drag. Dac-o-ntrebi, dac-o cîrtești, Ea zice c-o bănuiești. TEODORESCU, P. P. 345. 4. Intranz. (Mold., de obicei construit cu dativul) A se supăra (pe cineva), a lua cuiva (ceva) în nume de rău, a-i face mustrări. Cititorii noștri nu ne vor bănui dacă ne vom opri cam mult la analiza unor fraze. GHEREA, ST. CR. II 57. Așa a trebuit să se întîmple și n-ai cui bănui. CREANGĂ, P. 223. [Mama ta] m-a mustra Că te-oi dezmierda, Și mi-a bănui Că te-oi prea iubi. ALECSANDRI, P. P. 8. ◊ (Mai ales în formule de politețe, în construcții negative) Stăpîne, să nu bănuiești, da am să zic și eu o vorbă. CREANGĂ, P. 154. Adeluța nu-i de obrazu d-voastră... Adică să nu bănuiești. ALECSANDRI, T. I Vă rog să nu bănuiți că vi le spun aceste. NEGRUZZI S.I 199. 5. Intranz. (Transilv., Mold.) A-i părea rău de ceva, a regreta. Iubește, mîndră, iubește. Da ia seama ce iubești, Nu cumva să bănuiești, Să nu iubești o nălucă, S-o iubești și să se ducă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 251. ◊ (Construit cu dativul pronumelui reflexiv) De cumva o vei lua, de mare năcaz ne-ar fi, iară de nu o vei lua, ți-i bănui după ea. RETEGANUL, P. III 17. Uitîndu-se cu mulțemire la trecuta ei viață, în care nu are a-și bănui nici de o greșeală. NEGRUZZI, S. I 289.

CEARCĂN, cearcăne, s. n. 1. Cerc vînăt, vînătaie care înconjură ochii unui om obosit sau bolnav. Eftimie era pămîntiu, cu cearcăne negre sub ochi. DUMITRIU, N. 245. Obrajii, despicați în două de niște brazde lungi, verticale, pornite chiar de sub cearcănele ochilor, arătau osteneală multă. GALAN, Z. R. 27. Era palidă, ofilită, cu cearcăne mari la ochi. BART, E. 161. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor. EMINESCU, N. 4. ♦ (Rar) Dungă sau pată dovedind o stare bolnăvicioasă. Cîteva pete rumene cu cearcăne gălbui îi răsăriră în obraji. DELAVRANCEA, S. 114. Această infirmitate, ca și cearcănele vinete de pe obraz, se datorește abuzului nemăsurat al gogoșilor de ristic. CARAGIALE, O. II 94. 2. Cerc de vapori vizibil uneori în jurul soarelui sau (mai ales) al lunii. Luna s-a arătat c-un cearcăn roșu. DELAVRANCEA, A. 106.

ODATĂ adv. 1. Într-un timp nedeterminat, cîndva; (în legătură cu verbe la trecut) odinioară, mai de mult; (în legătură cu verbe la viitor) de-acum înainte, în viitor. Din casa voastră, unde-n umbră Plîng doinele și rîde hora, Va străluci odată vremii Norocul nost’ al tuturora. GOGA, P. 11. Mult bogat ai fost odată, Mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I 83. Tot vei fi odată, zău, Tu a mea și eu al tău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 60. ◊ Expr. Odată și odată = într-o bună zi, cîndva, mai devreme sau mai tîrziu. Poate odată și-odată am să plec pe un timp mai lung, poate pentru totdeauna. DAVIDOGLU, M. 27. 2. Îndată, imediat, fără întîrziere, brusc. Odată-l văd că se scoală în picioare, pune pușca la ochi și trage. DUMITRIU, B. F. 26. Vede un boț de mămăligă. Atunci bucuria dracului: odat-o și hălește și nu zice nemica. CREANGĂ, P. 145. 3. În sfîrșit, în cele din urmă. Ia mai sfîrșește odată cu lupul cela; altă ceva n-ai de vorbit? CREANGĂ, P. 123. 4. (Cu valoare adjectivală) în toată puterea cuvîntului, întreg; p. ext. foarte reușit, foarte bun. Am și eu numai o fată, Și n-o dau să fie dată; Cu i-o dau voiesc să-mi fie Om odată. COȘBUC, P.I 103. Noi sîntem odată băieți și ce-am vorbit... vorbit rămîne. CREANGĂ, P. 20.

RAPORT s. n. (< fr. rapport): 1. relație, legătură între unitățile lingvistice denumite moneme și foneme (v.). ◊ ~ sintagmatic: r. în cadrul enunțului, în contrast și nemijlocit observabil. Astfel, r. dintre tun și vecinii săi, un și bun (în secvența un tun bun) și r. dintre u și vecinii săi, t și n (în secvența tun). ◊ ~ paradigmatic: r. în cadrul unuia și aceluiași context, în opoziție, între unități care se exclud. Astfel: r. dintre bun și rău, care pot figura în același context, dar în opoziție; r. dintre b și f care pot figura după tu- (tub, tuf) tot în opoziție etc. 2. legătură, relație de natură sintactică între părțile de propoziție sau între propoziții. ◊ ~ de variație liberă: r. privitor la prezența sau absența facultativă a articolului hotărât enclitic; la folosirea alternată a articolului hotărât enclitic, în funcție de caracterul coordonării și din motive fonetice, ca în exemplele „Aici vin frumoasele daneze blonde..., cu ochi visători și râsul sănătos.”; „Mic de stat..., cu părul cărunt, dar cu glas tineresc și sonor...” (S. Pușcariu). ◊ ~ de coordonare: r. între două sau mai multe unități sintactice (părți de propoziție sau propoziții) care stau pe același plan sintactic, nedepinzând una de alta (sunt fie principale, fie secundare). Este realizat fie paratactic (prin alăturare), fie joncțional (prin unele elemente de legătură) și are aspect copulativ, adversativ, opozitiv, disjunctiv, alternativ și conclusiv: „Lipa și Cața începură a înfuleca hulpav” (M. Sadoveanu); „Funcționari, gardieni, deținuți, toți fac ovații celui liberat” (T. Arghezi); „Ea sta tot posacă și încruntată” (I. L. Caragiale); „Aici la han, în drum, la răspântie trebuie un băiat iute, spirt” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Vremurile s-au schimbat, / scopul marilor construcții de asemenea s-a schimbat” (Geo Bogza); „Am oprit căruța în mijlocul ariei și m-am uitat întrebător la Iosub” (V. Em. Galan); „Aceleași glasuri cântă, dar n-o mai mângâie” (M. Sadoveanu); „Pe părinți nu-i asculta, ci îi tot necăjea” (P. Ispirescu); „Poate să ne ajungă cineva din urmă ori să ne întâmpine cineva dinainte” (Ion Creangă); „Când aleargă, când se oprește”; „S-a dus amorul, un amic / Supus amândurora, / Deci cânturilor mele zic / Adio tuturora” (M. Eminescu); „O sărmane! Ții tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?” (idem); „Și-ascult cum plânge doina cea bătrână / Și cum se tânguiește și se-ngână” (Șt. O. Iosif). v. și coordonare. ◊ ~ de subordonare (de dependență, de determinare): r. între un element subordonat (parte de propoziție sau propoziție) și un element regent (parte de vorbire sau propoziție), care nu stau pe același plan sintactic, deoarece subordonatul depinde de regent. Este realizat, ca și cel de coordonare, fie paratactic, fie joncțional: „La chemarea cornurilor, pâlcuri noi veneau într-un pas hotărât” (E. Camilar); „Saluta cu strigăte de entuziasm muntele cu plete și barbă de negură” (M. Sadoveanu); „Ai carte, ai parte” (Folclor); „Nu este sigur că toți vom ajunge acolo” (Camil Petrescu); „Iar cine-i vânzător vândut / Să iasă dintre noi!” (G. Coșbuc); „Băiatul ajunsese să fie mâna dreaptă a împăratului” (P. Ispirescu); „Șoseaua se încolăcește între Olt și dealurile care se ridică unele peste altele” (B. Șt. Delavrancea); „Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs” (M. Eminescu); „...noaptea, când vor dormi toți, să punem poște la talpe cui vom socoti noi” (Ion Creangă); „Aș simți-o că-i aproape” (M. Eminescu). v. și subordonare. ◊ ~ de subordonare necircumstanțial: r. de dependență cu aspect atributiv sau completiv în cadrul propoziției și cu aspect subiectiv, predicativ, atributiv sau completiv în cadrul frazei, ca de exemplu „Era un chin mut” (H. Papadat-Bengescu); „Un glas de bucium se auzi” (Al. Odobescu); „...acolo găsiră orașe” (P. Ispirescu); „Văd pe Petru Rareș” (A. Vlahuță); „...a mulțumit Ali lui Mohamet” (Em. Gârleanu); „Doar holdele cu spice grele / Răsar din lacrimi și din sînge” (O. Goga); „...au fost întâmpinați de Albu-împărat” (I. L Caragiale); „Ar fi fost mai bine să mâie la Dăești” (G. Galaction); „Întrebarea este ce caută el acolo” (M. Sadoveanu); „Astfel sosi timpul când bruma cade” (I. Slavici); „În gând își zicea că nici o meserie nu-i mai frumoasă” (L. Rebreanu); „Și mă gândeam că poate ai dumneata vreo carte” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Fusese ajutat de cine avea asemenea lucrări.” ◊ ~ de subordonare circumstanțial: r. de dependență cu aspect temporal (de anterioritate, de simultaneitate și de posterioritate), de loc, modal, cauzal, final, sociativ, instrumental, concesiv, condițional, consecutiv, de relație, opozițional, cumulativ și de excepție, atât în cadrul propoziției, cât și în cadrul frazei, ca în exemplele „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „În mijlocul Dunării, pe apă, i-au ținut luni și luni” (Z. Stancu); „...ciocârlia venea domol spre pământ, ca într-o beție” (M. Sadoveanu); „Vuiește valea de zgomotul morilor” (A. Vlahuță); „...oamenii... erau împinși înainte... spre a fi vânduți în târg” (N. Bălcescu); „Și el venea acolo cu tovarășii” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „La un caz, iar... pac! la Războiul” (I. L. Caragiale); „Căzu la pat bolnavă de moarte” (Ion Creangă); „Pentru Ștefan... nebuniile copiilor sunt o petrecere” (G. Călinescu); „...în loc de a reacționa tăcut și cu fapta, mă mărginesc la simpla protestare verbală” (G. Călinescu); „...pe lângă rezultatele cercetării.... publică și descoperirea făcută la mănăstirea Brâncovenești” (T. Vianu); „...de tot te poți lecui afară de dezgust și de îndoială” (B. Șt. Delavrancea); „Și după ce ne-a așezat bunicul în gazdă.... s-a întors” (Ion Creangă); „Și-n timp ce ei dormeau..., afară ploile vuiau” (E. Camilar); „Toți se uită cu mirare... / Până văd păienjenișul între tufe ca un pod” (M. Eminescu); „Cresc flori pe unde calci” (A. Vlahuță); „Pune-ți obrăzarul cum se pune” (Ion Creangă); „Eminescu și-a petrecut toate clipele vieții lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns de pregătit” (I. Slavici); „M-a trimis tătuca să le mai port” (M. Sadoveanu); „Nu m-am măritat cu cine mi-a plăcut” (Pavel Dan); „...parcă s-ar fi fălit cu ce-a pățit” (L. Rebreanu); „Deși vorbise aproape în șoaptă, glasul lui răsună aspru și poruncitor” (idem); „Chiar și eu m-aș tocmi la dumneata, dacă ți-a fi cu plăcere” (Ion Creangă); „Avea Pisicuța un așa talent de ronțăit iarba, încât îți lăsa gura apă” (C. Hogaș); „...cu atât mai bine pentru cine n-a văzut stele căzătoare în plin miez al zilelor de iulie” (idem); „Soarele, în loc ca să-mi ajungă până la ochi..., a tras peste mine țolul ist greoi” (G. Galaction); „...după ce că nu sunt buni de nimic, apoi sunt și brutali” (I. L. Caragiale); „...alt nu e, decât să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat” (P. Ispirescu). ◊ ~ de anterioritate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune anterioritatea acțiunii verbului din regentă față de aceea a verbului din subordonată, ca în exemplul „Am dat un telefon¹ / până să vină sora mea² /” ◊ ~ de posterioritate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune posterioritatea acțiunii verbului din regentă față de aceea a verbului din subordonată, ca în exemplul „După ce am ajuns acolo¹, / am dat un telefon”² /. ◊ ~ de simultaneitate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune simultaneitatea acțiunii celor două verbe-predicate, ca în exemplul „Am dat un telefon¹ / în timp ce afară ploua cu găleata²”. ◊ ~ de subordonare predicativ suplimentar: r. de dependență specific elementului predicativ suplimentar și subordonatei predicative suplimentare, ca în exemplele „Piatra din mijloc îi slujea drept vatră” (C. Hogaș); „...și nu știu ce sentiment de... copilărească semeție te face să-ți ridici fruntea” (idem). ◊ ~ de inerență: r. logic existent între subiect și predicat, oglindit în modul de definire a unuia prin celălalt (v. subiect, predicat). ◊ ~ de interdependență: r. gramatical existent între subiect și predicat, oglindit în legătura strânsă dintre ele în cadrul propoziției, în influențarea reciprocă a unuia de către celălalt, în dependența reciprocă manifestată lingvistic prin acord, ca în exemplele „...tunete prelungi se aud în depărtare” (A. Vlahuță); „Budulea privi lung la ele” (I. Slavici); „Fata babei era slută” (Ion Creangă). ◊ ~ apozitiv (referențial): r. gramatical existent între un termen ce reprezintă o explicație și un alt termen care este explicat, ca în exemplul „Ion Bughea, ciobanul, venea nepăsător” (Em. Gârleanu). Prin conținut se aseamănă cu r. de subordonare dintre atribut și substantivul determinat, în sensul că aduce, ca și acesta, precizări, lămuriri. Se deosebește însă de acesta prin faptul că termenii r. apozitiv se referă la una și aceeași persoană, la unul și același obiect (în r. de subordonare se referă la obiecte și persoane diferite); prin faptul că termenii r. apozitiv sunt omisibili pe rând în egală măsură (în r. de subordonare numai termenul subordonat): „Ion Bughea venea nepăsător” sau „Ciobanul venea nepăsător”; prin faptul că topica termenilor r. apozitiv este aceeași: întâi termenul explicat și apoi explicația, apoziția (în r. de subordonare, topica termenilor raportului se poate schimba). Se aseamănă și cu r. de coordonare, în sensul că termenii aparțin adesea aceleiași părți de vorbire (substantiv – substantiv), se acordă și dispun de aceeași simetrie: „Vicu, prietenul, m-a așteptat ieri la gară” față de „Vicu, prietenul m-au așteptat ieri la gară”.

POJIJIE s. f. (Mold., cu înțeles colectiv) Totalitatea lucrurilor din gospodăria unei case. V. acareturi. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. O răzășie destul de mare, casa bătrînească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe păseri alcătuiau gospodăria babei. CREANGĂ, O. A. 131. ♦ Situația celui avut, avere. (Cu pronunțare regională) Acum nu mă iartă pojijia să mă-nsor decît c-o fată de boier. ALECSANDRI, T. 914.

POȘTIE², paștii, s. f. (Regional) Alică mare folosită la vînătoare. O iau la ochi și trag în ea trei paștii de ale mari. ȘEZ. VII 51.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. A. III 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. A. III 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. A. I 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

VINCIER, vincieri, s. m. Manipulant la vinci. Din cînd în cînd trăgea cu ochiul la vincierul celălalt, care nu spunea nimic. DUMITRIU, P. F. 70. – Pronunțat: -ci-er.

SEMN, semne, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Tot ceea ce arată, indică ceva. Cunoșteau semnele de ploaie și de vreme bună. SADOVEANU, O. VIII 137. Nu cred să mai plecați în seara asta, uite... semne de furtună. BART, S. M. 14. ♦ Manifestare exterioară a unui fenomen, care permite să se precizeze natura lui. Din tot ce spusese el și din semnele pe care le avea, boala lui era grea de tot. MIRONESCU, S. A. 33. ◊ Expr. (În superstiții) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însușirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). O doamnă din caretă văzînd-o-n drumul său... A pus a-ntoarce caii, zicînd că e semn rău. MACEDONSKI, O. I 45. A avea semne (sau a i se face semn) = a avea indicii în legătură cu o întîmplare viitoare. Eu am semne că trebuie să dau de ei și să-i aduc. RETEGANUL, P. V. 27. Murgul păsa, Semn i se făcea Și drumul cotea. TEODORESCU, P. P. 490. A da semn (rar semne) de viață = a comunica din depărtare cu cineva, a face să se audă noutăți despre sine, a se manifesta. De-o lună Ștefan nu dă semn de viață... Ce-a putut să i se întîmple? DELAVRANCEA, A. 33. Îți dau semne de viață din capitala daco-romană. CARAGIALE, O. VII 167. ♦ Fenomen care se arată uneori pe cer și pe care superstițioșii îl interpretează ca o prevestire. ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului. Semnul racului. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a da») Probă, dovadă. Vrau să-ți dau un semn de simpatie. SADOVEANU, Z. C. 53. Se auzea iar cîntecul lăutarilor, semn că hora reîncepuse. REBREANU, R. I 141. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți; Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn și nouă de mila măriei-tale. EMINESCU, O. I 146. ◊ Loc. adv. În (sau ca) semn de (sau că)... = dînd dovadă de..., ca probă că... Culai dădu din cap în semn că înțelege asemenea lucru și oftă. SADOVEANU, O. VIII 139. Scoțînd din sîn... un mănunchi de flori bine mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiască. ISPIRESCU, L. 39. Atunci spînul pune mîna pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai și le ia la sine; apoi îl scoate din fîntînă și-i dă paloșul să-l sărute, ca semn de pecetluirea jurămîntului. CREANGĂ, P. 207. 2. (Mai ales în construcție cu verbul «a face») Gest, mișcare care exprimă un gînd, o intenție, o stare sufletească sau care sugerează cuiva o acțiune. Plîngeau și nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. CREANGĂ, P. 15. La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port. EMINESCU, O. I 146. Îmi zîmbi, făcîndu-mi un semn de adio cu buchetid de flori. NEGRUZZI, S. I 43. ♦ (Învechit) Semnal. Căpitani, ostași cu zale și cu platoșe de fier, Pe-ai lor cai sirepi stau mîndri ca la semnul de război. ALECSANDRI, P. A. 45. ◊ Expr. A da semne din... = a semnaliza cu... Bine... După ce-l veți prinde, să dați semne din pistoale. HASDEU, R. V. 154. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaște un lucru, o ființă; semnalment. N-ați văzut puiuțul meu? Spune-mi, dragă, semnul său! Puiu meu-i cu pana verde, Ochi-ș negri-negrișori. ȘEZ. III 19. Noi l-om fi văzut, Nu l-am cunoscut; Semne de ne-i spune, Lesne l-om cunoaște. TEODORESCU, P. P. 92. Că de cînd eram eu mic Aveam semne de voinic. ALECSANDRI, P. P. 254. ♦ Însemnare de orice fel, făcută pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaște. V. crestătură. 4. Obiect, lucru așezat într-un loc (sau într-un anumit fel) pentru a marca ceva; însemnare; indicator. Deschise cartea de pe piept la semn și... începu iar să citească. C. PETRESCU, Î. II 58. ◊ Semn de hotar sau (în trecut) de moșie = piatră, stîlp, copac care indică un hotar; care punctează din loc în loc linia de demarcație a unui teren; p. ext. hotar. Bătrînul arăta oșteanului în ce locuri sînt semnele de hotar. SADOVEANU, O. VII 103. Semn de carte = fîșie îngustă (de carton, de mătase sau de piele) care se introduce între paginile unei cărți pentru a indica locul pînă unde s-a ajuns cu lectura; zăloagă. ♦ (În construcție cu verbe ca «a trage», «a ochi», «a lovi») Loc marcat, țintă. Gloanțele... Le ungea cu untdelemn Ca să lovească la semn. MAT. FOLK. 59. 5. Urmă. Creionul lunecă repede pe caietul de note, lăsînd în urma lui semne ciudate. STANCU, U.R.S.S. 23. În urma noastră rămîneau semnele a trei pași. SAHIA, N. 61. ♦ Urmă rămasă pe piele după boală, lovire, rănire etc. V. cicatrice. Așa rămîn pe trupul ostașilor bătrîni semnele războaielor. VLAHUȚĂ, R. P. 12. Armăsarul... îndată se scutură și se făcu ca întîi, fără ca să se cunoască semn de rane. ISPIRESCU, L. 28. 6. (Numai în expr.) Semne grafice = totalitatea literelor, cifrelor, indicațiilor de punctuație folosite în scriere. Semne de punctuație = indicații grafice (punct, virgulă, două puncte, puncte de suspensie etc.) întrebuințate pentru a despărți unele de altele, în scris, părțile unei propoziții sau ale unei fraze. Semnele citării = ghilimele. Semne matematice = semne care servesc la indicarea operațiilor matematice. Semne convenționale = figuri simbolice întrebuințate pentru a marca diferite notări pe hărți, pe planșe etc. Semn monetar = tot ceea ce se imprimă sau se gravează pe o monedă; p. ext. monedă. Controlul asupra volumului de semne monetare. 7. Emblemă. Ridicați semnele Urbei înspre-a cerului oștire și strigați. EMINESCU, O. IV 135. ◊ Expr. Sub semnul cuiva sau a ceva = sub egida, sub auspiciile cuiva sau a ceva, avînd ca simbol ceva. 8. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire, suvenir. Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta. EMINESCU, O. I 127. – Pl. și: (învechit) semnuri (KOGĂLNICEANU, S. 15).

ARMĂ. Subst. Armă, armă albă, armă de foc, junt (pop.), armă automată, gură de foc; mașină de război. Arc, arculeț (dim.); arbaletă (înv.), manubalistă. Arcan (înv.). Praștie. Catapultă, balistă, bricolă, bombardă. Berbec, taran. Bumerang. Buzdugan, ghioagă, măciucă, chilom. Suliță, sulicioară (dim., pop.), dardă (înv.), javelină (înv.), pilum (ant.), lance, mazdrac (înv. și reg.), halebardă. Baionetă, panganet (reg.), spangă (înv.). Pumnal, hanger, stilet, șiș, jungher (înv.), junghi (înv.). Sabie, săbiuță (dim.), săbioară, săbioi (augm.), gladium, spadă, rapieră (rar), spangă (înv.), spată (înv.), paloș (înv.), pală (înv.), tesac, iatagan. Toporișcă, topor, toporaș (dim.), toporel (dim.), bardă, baltag, satîr (înv.), tomahawk. Pistol, pistolaș (dim.), revolver, browning, pistolet. Pușcă, pușculiță (dim.), pușcuță, pușcoci (ir.), carabină, struț (reg.), durdă (înv. și reg.), durduliță (dim., înv. și reg.), flintă, flintuliță (dim., pop.), sîneață (înv. și arh.), archebuză, muschetă, tromblon. Mitralieră, pistol mitralieră, armă automată, automat, pușcă-mitralieră, moto-mitralieră. Tun, pușcă (înv.), bombardă, balimez (înv.), săcălaș, treasc, piuă (înv. și reg.), culevrină (înv.), mortier, obuzier; brand, aruncător, aruncător de flăcări, faust-patron. Mină. Săgeată, săgețică (dim.), dardă (înv., rar); proiectil, cartuș, glonț, glonț dum-dum, trasor, plumb, șrapnel, grenadă, obuz, combara (înv.), ghiulea, torpilă, bombă, rachetă. Armurier, tufecciu (turcism înv.); săbier (înv.). Arsenal, armurărie (rar), armărie (înv. și reg.). Armament, arme, muniție. Vb. A arma. A încărca. A trage, a descărca (arma); a trage la țintă, a ținti, a ochi, a lua la țintă, a lua la ochi; a trage cu pușca, a trage cu tunul, a pușcări (înv.); a împușca, a pușca (înv. și pop.). A tăia, a spinteca, a reteza, a săbia (înv.), a buzdugăni (rar). A împunge, a sulița (rar). A arunca săgeți, a trage cu arcul, a săgeta. A (se) înarma, a (se) arma (pop.). A dezarma. V. armată, instrumente de tăiat, omor, ostaș, tăiere.

aruncare sf [At: ȘINCAI, HR. III, 7/14 / Pl: ~cări / E: arunca] 1 Probă atletică de azvârlire a discului, suliței, greutății etc. 2 (Înv) Îndepărtare a unui rău de la cineva. 3 (Pfm; îs) ~a vinei asupra cuiva Învinovățire 4 (Pfm; îs) ~a morții în țigani Învinovățire pe nedrept. 5 (Înv) Împovărare abuzivă cu impozite. 6 (Înv; îs) ~a pizmei Pizmuire. 7 (Înv; îs) ~a urgiei Urgisire. 8 (Înv; îs) ~a scârbei Scârbire (1). 9 (Înv; îs) ~a năpastei Năpăstuire. 10 (Înv; îs) ~a grijii spre cineva Destăinuire a grijilor. 11 (Înv; îs) ~a nădejdii Nădăjduire. 12 Îndepărtare de la sine a unui lucru nefolositor, fără valoare. 13 Trimitere rapidă și la distanță a unui obiect Si: azvârlire. 14 (Prt) Dare deoparte. 15 (Pfm) Risipire de bunuri, bani etc. 16 (Fam; îs) ~ pe ușă afară Gonire. 17 Izgonire. 18 Lansare în apă a năvodului, a undiței. 19 (Îs) ~a ancorei Ancorare. 20 Semănat¹. 21 (Înv; îs) Tragere la sorți. 22 (Pfm; îs) ~a bobilor Ghicire în bobi. 23 Emanare de mirosuri, gaze, fum, vapori etc. 24 (Îs) ~ de lumină Luminare. 25 (Îs) ~ a umbrei Umbrire. 26 (Înv) Rodire. 27 (Îs) ~a ochilor (sau a privirii) la (ori... pe, prin, spre, peste etc.) ceva Privire rapidă. 28-29 (Îas) Cercetare (sumară). 30 Dispariție a unui obiect pus unde nu se vede. 31 Dare prin aer a ceva. 32 (Îs) ~ în închisoare Băgare la închisoare (pe nedrept). 33 (Îs) ~ pe drumuri (sau pradă mizeriei ori foamei) a cuiva Lipsire a cuiva de cele necesare traiului. 34 (Îas) Dare afară din serviciu. 35 (Îs) ~a banilor pe fereastră Cheltuială fără socoteală. 36 (Îs) ~a unei vorbe Aluzie. 37 (Îs) ~ de vorbe Vorbire pompoasă și fără conținut. 38 (Pfm; îs) ~ de sare (sau praf) în ochii cuiva încercare de a ascunde realitatea. 39 (Pop; îs) ~ (ca buhaiul) a țărânei după (ori în) cap (ori pe) spinare Păgubire prin fapte necugetate, făcute la mânie. 40 (Fam; îs) ~ a cuiva în spinarea altcuiva Încercare de descotorosire a cuiva prin dare în răspunderea altcuiva. 41 Dare cu ceva în cineva. 42 (Înv; îs) ~ cu funia Măsurare în lungime. 43 (Pfm) Azvârlire. 44 (Pop) Clătinare nervoasă a capului sau a mâinilor Si: (pop) bănănăire. 45 (Pop) Lovire cu piciorul de la un animal. 46 (Pop; îs) ~ din ochi(șori) Tragere de ocheade. 47 (îvp) Tragere cu un proiectil. 48 (Îs) ~ a ceva în aer Distrugere cu explozibil. 49 Repezire asupra cuiva. 50 (Îs) ~ pe cal încălecare dintr-o săritură. 51 (Fig) Avântare. 52 (Fig) Consacrare. 53 Vărsare de ape. 54 (Pop) Îmbolnăvire bruscă a cuiva. 55 (Pfm; îs) ~ în (sau de) partea cuiva Asemănare cu cineva din familie.

tărăgăna [At: M. COSTIN. O. 42 / V: (pop) tr~ (Pzi: tragăn), (îrg) str~, străgăni, ~găi, trăgâna, (reg) ~ni, trăgăni, (din necesități de rimă) tregina / Pzi: ~nez / E: ns cf trage] 1 vr (Îvr) A-și avea originea Si: a descinde. 2 vt (Pop; și, îvr, îe a ~ la vreme) A amâna de pe o zi pe alta rezolvarea unei probleme, săvârșirea unei acțiuni Si: a întârzia, a temporiza, a tergiversa, (îrg) a tămânda (1), (reg) a tărărui (1). 3 vt (Pop; c. i. pașii, mersul) A merge încet, anevoie, târându-și picioarele. 4 vt (Pop) A vorbi rar, lungind silabele. 5-6 vir (Pop; d. vreme, timp) A se scurge încet. 7-8 vir (Pop; d. vreme, timp) A se prelungi. 9 vt (Pop) A cânta alene (cu jale) Si: a doini. 10 vr (Pop) A se jeli. 11 vi (Pop; d. vânt) A adia (5). 12 vt (Pop; îe) A tr~ o viață sau a-și tr~ traiul A o duce greu. 13 vi (Reg; îe) A tr~ cu ochii A trage cu ochiul.

FIERBE, fierb, vb. III. 1. Intranz. (Despre un lichid) A trece în stare de vapori, prin clocotire în toată masa, sub acțiunea căldurii. V. clocoti. Apa fierbe la 100° Celsius, la presiunea atmosferică normală. (Tranz.) Am fiert bine laptele. ◊ (Subiectul e vasul în care fierbe un lichid) Samovarul fierbe. ◊ Expr. Nu-ți băga nasul (sau mîna) unde nu-ți fierbe oala = nu te amesteca în lucruri care nu te privesc. A se amesteca unde nu-i fierbe oala v. amesteca. ♦ Fig. (Despre apa unui rîu, a unei mări etc.) A se agita puternic, a face valuri. În jurul clădirii negre, fierbeau apele spumegînd. SADOVEANU, O. I 406. Marea luă o culoare mai întunecată; se încreți și începu a fierbe. BOLINTINEANU, O. 270. Și valuri peste valuri s-azvîrl spumegătoare, Se sparg țișnind în aer și fierb scoțînd scîntei. ALECSANDRI, P. II 136. 2. Intranz. (Despre mîncări, alimente etc.) A fi supus acțiunii de fierbere a apei (sau a altui lichid) în care e pus pentru a fi preparat. Pune carnea la fiert. ▭ În cetate-aici erau... toți străjerii și așteptau... Chisălița să le fiarbă. COȘBUC, P. I 326. Lasă bucatele la foc să fiarbă. CREANGĂ, P. 30. ◊ Expr. A fierbe toți într-o oală v. oală. ♦ Tranz. A prepara, a găti (un aliment) prin fierberea lichidului în care e pus. Fierb cartofi. ▭ Culege o poală de somnoroasă pe care o fierbe... cu o vadră de lapte dulce. CREANGĂ, P. 214. ♦ Tranz. A supune un corp acțiunii fierberii apei, în anumite scopuri. Am fiert rufele. 3. Intranz. Fig. (Despre oameni) A fi cuprins de un sentiment puternic, de o pasiune; a fi agitat, a fi într-o stare de mare frămîntare. Își aduse aminte de cealaltă obrăznicie, suferită în cursul dimineții din partea prințului. Acum fierbea de rușine și de furie. DUMITRIU, N. 33. Fierbeam de nemulțumire, căci mi-era penibil să aud vorbindu-se cu atîta ușurință despre tata. CAMIL PETRESCU, U. N. 28. Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui cucoanelor. CARAGIALE, O. I 46. ◊ (Cu inversarea construcției) Urmase să fiarbă în ea necazul împotriva omului. DUMITRIU, N. 47. În glasul lui sălbatic fierbea mînia. SADOVEANU, O. I 304. ♦ (Despre sîngele oamenilor) A clocoti, a se înfierbînta din cauza unui sentiment puternic, a unei pasiuni etc. Tomșa tresări cu sîngele fierbînd în vine. SADOVEANU, O. VII 11. Sîngele Mușatinilor n-are astîmpăr, fierbe, năvălește ca haiturile de la munte. DELAVRANCEA, A. 99. ♦ Tranz. (Complementul indică o persoană) A frămînta, a necăji, a chinui. Uite-așa mă fierbe de-un ceas! REBREANU, R. I 193. O fierbe ciuda pe urîta, Că-s mai frumoasă decît ea. COȘBUC, P. I 129. Nu știi cum mă fierbe el pe mine de două săptămîni de zile? CARAGIALE, O. I 45. ◊ Expr. A fierbe (pe cineva) fără apă v. apă. ♦ Tranz. (Rar; cu privire la acțiuni) A pune la cale, a pregăti prin mari agitații. (Refl. pas.) La 1857, pe cînd se fierbea Unirea în Iași... Kogălniceanu și alții au găsit cu cale să cheme la adunare și cîțiva țărani. CREANGĂ, A. 161. 4. Intranz. Fig. (Despre văzduh, despre o întindere etc.) A vui, a răsuna, a clocoti de zgomot. În pulberea lunii cîntecul se înălța înmulțit parcă, – împrejurimile fierbeau, și în răstimpurile de tăcere, de departe se auzeau ca răspunsuri, în hugeaguri și livezi, alte cîntece de privighetori. SADOVEANU, O. VI 331. Fierbea văzduhul ca un iad De boambe, de șrapnele. ALECSANDRI, P. III 441. 5. Intranz. (Despre unele lichide și amestecuri) A fi în stare de efervescență (din cauza fermentării). Vinul aspriu fierbea, cînd țîșnea în cofe. SADOVEANU, O. I 69. Nevastă, du-te, adă Vin de cel ce fierbe-n cadă. ALECSANDRI, P. P. 131. 6. Tranz. Fig. (Cu privire la dansuri, jocuri, cîntece etc.) A executa cu foc, din toată inima. Prinzînd moș Bodrîngă la inimă, să nu înceapă a cînta din fluier o corăbiască de cele frămîntate în loc?... Și așa o fierbeam de tare, de nu ne ajungea casa. CREANGĂ, A. 98. Pe tot drumul, ca să uite de aleanu de acasă... au pe cîte unul ce le fierbe din fluier cîntece de jele, mai rar de joc. ȘEZ. IV 17. – Forme gramaticale: perf. s. fiersei, part. fiert.

CĂUTARE, căutări, s. f. I. Acțiunea de a căuta. 1. Cercetare făcută cu scopul de a găsi ceva. Dăduse poruncă să pornească în căutarea blestematului care îi făcuse de rușine. PAS, Z. I 227. Literaturile decadente... n-au alte caracteristici fundamentate decît: ca formă, căutarea de efecte puternice, sunătoare; ca fond, un egoism neînfrînt și o completă nepăsare de toate suferințele. IONESCU-RION, C. 104. Cuget a mă duce întru căutarea acestor tîlhari de zmei. ISPIRESCU, L. 219. O capră ce-mi rămăsese Și prin crînguri se dusese O luai la căutare Cît e ziulica mare. ALECSANDRI, P. P. 265. 2. Îngrijire. În grajdiul împăratului se afla acum un cal mai mult. Acestuia îi trebuia mai multă căutare decît la toți ceilalți cai. SBIERA, P. 76. ♦ Tratament sau îngrijire medicală. Spitalul... era un așezămînt model de curățenie, căutare și belșug. BART, E. 313. 3. (Învechit) îngrijire, administrare a unui bun material. Își făcuse un nume așa de bun în specialitatea de căutare de moșie, încît trecea epistat de la o moșie la alta. GHICA S.302. 4. (Învechit) Inspecție, examinare. La începutul lui iulie 1597 el făcu căutare armiei sale, care era de 15.000 oameni, și dete de fiecare ostaș cîte cinci talere. BĂLCESCU, O. II 175. 5. Privire. (în forma cătare) Era și fată mare Și mîndră de-a cătare, Și-apoi pe lîngă toate Și fată de-mpărat. COȘBUC, P. 1 277. ♦ Felul cum se uită cineva, căutătură. În ochii bătrînului sclipea o căutare ciudată. POPA, V. 85. (În forma cătare) Sub arzînda ei cătare Mugurii îmbobocesc. BOLINTINEANU, O. 113. 6. (În forma cătare, în expr.) A lua pușca la (sau în) cătare = a duce arma la ochi (pentru a trage). Luă pușca în cătare, ținti capul ce se pleca spre raclă. GALACTION, O. I 259. Ca într-un fulger el ia pușca la cătare și trage! ODOBESCU, S. III 42. A lua (pe cineva) la cătare = a ochi (pe cineva) cu arma. Cu trei poteri se-ntîlnea, Care ni-l înconjura, Și ți-i lua la cătare Cînd cu puști, cînd cu pistoale. TEODORESCU, P. P. 589. II. 1. (În expr.) A avea căutare = a se bucura de considerație, de vază, de trecere. El avea acuma la împăratul mult mai mare trecere și căutare. SBIERA, P. 76. ◊ (Cu altă construcție: în forma cătare) Va fi om cu vază și cu cătare printre ai săi. VLAHUȚĂ, O. A. 104. 2. Preț bun, trecere. Toate roadele țării se făcuseră și aveau căutare. GALACTION, O. I 260. Productele au avut căutare în tot timpul anului. I. IONESCU, M. 355. – Pronunțat: că-u- (și, regional, cău-ta-). – Variantă: cătare (ODOBESCU, S. III 42) s. f.

COADĂ, cozi, (2, 4 și) coade, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor, avînd scheletul formar din prelungirea coloanei vertebrale; păru! care acoperă acest apendice. Castor îi sărea cu labele pe piept, clătinîndu-și bucuros coada stufoasă. C. PETRESCU, S.172. Coada lui Chirică se umflă dintr-o dată ca un măturoi. SADOVEANU, N. F. 34. Purceluși cu coada sfredel și cu bețe-n loc de labă. Cum mai bine i se șede unui purceluș de treabă. EMINESCU, O. I 84. Ciudă mi-i și rău îmi pare C-am iubită și nu-i mare. Am nădejde c-o mai crește. Cînd o prinde mîța pește Și coada la urs o crește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 431. ◊ Expr. A da din coadă = (mai ales despre cîini) a mișca coada încoace și încolo; fig. (despre oameni) a se linguși pe lîngă cineva. A-și vîrî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc, a-și vîrî (sau băga) nașul unde nu-i fierbe oala, v. nas. Își vîră (sau și-a vîrît) dracul coada (undeva), se spune cînd într-o situație se ivesc neînțelegeri, intrigi, motive de discordie. Diavolul vrajbei nu cuteza să-și vîre coada între ei. ISPIRESCU, L. 389. A călca (pe cineva) pe coadă = a atinge pe cineva unde-l doare, a-l supăra. A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca lăsînd totul baltă, a o șterge. A pleca (sau a fugi, a ieși, a se duce, a se întoarce etc.) cu coada între picioare (sau între vin ) = a pleca (sau a fugi, a se întoarce etc.) umilit, rușinat, fără izbîndă. Bogătașul ieși cu coada între picioare. ISPIRESCU, L. 178. A atîrna (cuiva ceva) de coadă = a-i pune în spate o vină, o greșeală, a-l acuza de ceva. Nu era așa căscăund flăcăul acesta și pe nedrept îi atîrnau de coadă acest ponos ceilalți argați din sat. ISPIRESCU, L. 230. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă = a trăi greu, a nu avea nici strictul necesar, a duce o viață plină de lipsuri și de privațiuni. Vorbea cu dispreț... țața Niculina despre cutare că trage pe dracu de coadă. PAS, Z. I 85. (Get-beget) coada vacii = neaoș, vechi, băștinaș. Nu e numai un cîine scurt de coadă v. cîine. (Ironic) Umblă cîinii cu covrigi (sau colaci) în coadă v. cîine. ◊ Compuse: coada-șoricelului = plantă erbacee ale cărei flori albe sau trandafirii se întrebuințează (sub formă de infuzie) contra tusei (Achillea millefolium). Femeile-și țineau calea vorbind de leacurile cu cuvîntul ori cu buruiana. Socul macul, salcîmul și coada-șoricelului sînt pentru tuse. DELAVRANCEA, S. 265; Coada-Calului = plantă erbacee caracterizată prin două tipuri de tulpini (simultane sau succesive), una fertilă, simplă sau cu ramuri reduse, alta sterilă, prevăzută cu noduri din care pornesc ramuri verzi (Equisetum arvense). ◊ Partea dindărăt, îngustată, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui etc.). Și îndată, [știuca] lovind din coadă, făcu pe Aleodor un cosăcel. ISPIRESCU, L. 45. ♦ Pene lungi crescute pe regiunea terminală a coloanei vertebrale a păsărilor. Ochii ei erau pui de lostun... stăteau puțin pieziș, cu cozile spre tîmple. SADOVEANU, D. P. 30. Ciocănitoarea voi s-o zbughească afară, dar veverița o prinse de coadă. GÎRLEANU, L. 14. Baba se duce în poiată, găbuiește găina, o apucă de coadă și o ia la bătaie. CREANGĂ, P. 69. ◊ Expr. (Familiar) A prinde prepelița de coadă = a se îmbăta. Încă o dușcă, Bujoraș dragă... Și cele multe înainte... (în parte) Începe a prinde prepelița de coadă. ALECSANDRI, T. 239. 2. Părul sau o parte din părul capului omenesc (azi numai al femeilor), crescut lung și apoi împletit; cosiță. Era un om mare și plin, cu ochii mititei foarte pătrunzători. Părul cărunt îi era strîns pieptănat și împletit în coadă la ceafă. SADOVEANU, B. 38. Părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate. EMINESCU, N. 8. Flăcăi groși în ceafă, Voinici făr’ de leafă, Cu chivere nalte, Cu cozile late, Lăsate pe spate. ALECSANDRI, P. P. 63. ◊ Expr. (Despre femei) A împleti coadă albă = a îmbătrîni nemăritată. Ești ca floarea cea de nalbă, Dar împletiși coadă albă. ALECSANDRI, P. P. 340. (În trecut, cînd femeile erau desconsiderate) Coadă lungă, minte scurtă, se spunea pentru a lua în derîdere inferioritatea intelectuală atribuită în mod tendențios femeilor. Apoi mai este încă și o vorbă romînească: Coadă lungă, minte scurtă! zicătoare nesocotită a poporului, pe care adesea o dă de minciună și femeia cu lungi plete și vulpea cea lung-codată. ODOBESCU, S. III 44. De cînd nemții cu coadă (aluzie la timpul cînd se purta perucă cu coadă) = de demult, din moși-strămoși. 3. Partea care leagă fructul, frunza sau floarea de lujer sau de creangă; peduncul. Ceai de cozi de cireșe. 4. Partea dinapoi, care se tîrăște pe jos, a veșmintelor lungi, mai ales a celor purtate de femei; trenă. V. poale, pulpană. Nu îndrăzneau să le invite [la dans], temîndu-se să nu calce pe coadele rochiei lor. NEGRUZZI, S. I 105. ♦ Prelungire în partea dindărăt a unor piese de îmbrăcăminte. Frac cu coadă. ♦ Prelungirea luminoasă, în formă de trenă, a cometelor. ♦ Fîșia de cîrpe (înnodate) sau de hîrtie care atîrnă de partea de jos a unui zmeu spre a-l face să se înalțe și să se mențină în aer. Nu mai vorbește decît de zbîrnîitori, cumpănă, coadă, zmeie. C. PETRESCU, Î. II 57. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cuiva = a fi nedespărțit de cineva, a nu se depărta de el, a se ține scai de cineva. Ce te ții coadă după mine? 5. Partea unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mîna; mîner. V. toartă, cotor. Ia buzduganul de coadă și, cînd îl zvîrle... nu se mai vede. CREANGĂ, P. 56. Trebuie să știți însă, și pot să dau dovadă, Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă. ALEXANDRESCU, P. 131. Eu pui coadă la măciucă Și mi-e gîndul tot la ducă. TEODORESCU, P. P. 290. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coada = a se apuca de treabă, a începe ceva. Ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate cîte-am lăsat. SADOVEANU, B. 290. (În trecut, cînd femeile erau desconsiderate) A vedea de coada măturii (sau tigăii) = a-și vedea de treburile gospodărești. Șezi acasă... de vezi de coada măturii și de zarzavaturile de la bucătărie. ISPIRESCU, L. 14. Coadă de topor = persoană care servește de unealtă în mîna dușmanului, ducînd o activitate dăunătoare colectivității în care s-a strecurat; trădător. Soldații au izgonit cozile de topor și au pus în locu-le oameni în care aveau încredere. PAS, Z. III 261. 6. Partea de jos sau de dinapoi cu care se termină ceva; bucată de la sfîrșitul unui lucru. V. sfîrșit, capăt, extremitate. Școlarul o spune cățelului [poezia], cu glas sărbătoresc... pînă cînd ajungea la coada poeziei. GALACTION, O. I 306. Am găsit, din norocire, un vagon de clasa a doua la coada trenului. CARAGIALE, M. 141. Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune, Înșirînd cuvinte geale Ce din coadă au să sune. EMINESCU, O. I 226. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = la locul cel din urmă, cel mai disprețuit. De la coadă = de la sfîrșit spre început. ◊ Expr. (Despre un activist de partid sau despre o organizație de partid sau de masă) A se tîrî (sau a fi) în coada maselor (sau masei) = a coborî la nivelul păturilor înapoiate ale masei, transformîndu-se într-un apendice al mișcării muncitorești spontane și negînd rolul de conducere al partidului. V. codism. Lipsa de considerare pentru chestiuni mărunte duce ușor la izolarea partidului de preocupările zilnice ale masei și de frămîntările ei, îl face sau să se tîrască în coada masei sau să se depărteze de ea, luînd-o înainte. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 35. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici o noimă, nici un înțeles, nici un plan; a fi contra rațiunii, contra bunului simț, contra ordinii firești a lucrurilor. Coada trăsurii = partea dinapoi a trăsurii, în formă de treaptă sau de capră. ♦ Coada ochiului = marginea, (mai ales) unghiul extern al ochiului. Pe tîmple, lîngă coada ochiului, avea încrețituri mărunte și multe. DUMITRIU, V. L. 7. Cu surîsul în coada ochilor, o porneam spre șosea, în ceată deasă de cinci. DELAVRANCEA, T. 7. ◊ Expr. A trage (sau a se uita, a privi, a urmări, a căuta, a zări) cu coada ochiului = a arunca o privire într-o parte, pieziș, pe furiș, pentru a observa ceva fără a fi văzut sau pentru a face semn cuiva (să vină, că ești înțeles etc.). Bătrînul a clipit și a cătat cu coada ochilor să vadă dacă nu-l pîndește careva. POPA, V. 171. Din cînd în cînd, cu coada ochiului se uita la Nadina care surîdea. REBREANU, R. I 51. Trăgea cu coada ochiului, spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Din vreme în vreme, fetele trăgeau cu coada ochiului și aruncau flori sau noduri de peteală în partea flăcăilor. GHICA, S. A. 59. ◊ (Rar) A face cu (sau din) coada ochiului =a face cu ochiul. V. ochi. Una într-alta [fetele] se legănau, făcîndu-și din coada ochiului. DELAVRANCEA, S. 45. ♦ (Urmat de determinări arătînd obiectul) Partea unde se îngustează un lac sau un iaz; locul unde se scurge apa dintr-un rîu sau pîrău în eleșteu. Apa ce trebuia la grădinile lor o pompau din coada lacului. SADOVEANU, M. C. 110. Casa păscarului era în izbeliștea vîntului, la o coadă de iaz înghețat. SADOVEANU, P. S. 36. ♦ (Rar) Poalele unui munte, unui deal sau unei stînci. Era o scobitură făcută de la fire în coada unei stînci. STĂNOIU, C. I. 154. ♦ Fig. Persoană care, din cauza lipsei de sîrguință sau de pricepere, ocupă ultimul loc într-o colectivitate. Dar în războaie, la Vidin, la Făgăraș, Cînd era mai cruntă lupta, fost-am coadă sau fruntaș? DAVILA, V. V. 27. 7. Șir lung de oameni care așteaptă înaintea unui ghișeu, într-un magazin etc. să le vină rîndul. (Mai ales în expr.) A face coadă = a aștepta să-i vină rîndul în fața unui ghișeu, într-un magazin etc. Domnișoara din dosul ghișeului părea că ignoră cu desăvîrșire existența celor zece oameni rezemați de gratii, făcînd coadă. C. PETRESCU, Î. II 147.

HĂITUȘCĂ, hăituște, s. f. Fată șireată și frumoasă; ștrengărită. Vinovată mai ales trebuie să fie hăitușca asta de fată care trage cu coada ochiului în toate părțile. SADOVEANU, B. 18. – Pronunțat: hăi-.

RUȘINA, rușinez, vb. I. 1. Refl. A-i fi cuiva rușine, a fi cuprins de rușine, a se jena. Ș-atîta mă laudă, că foarte mă rușinez și mă doare-n suflet că nu sînt așa cum spune mămuca. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Se rușina să-și spună pățania. RETEGANUL, P. I 63. ◊ Fig. Satul Broștenii fiind împrăștiat mai ca toate satele de la munte, nu se rușina lupul și ursul a se arăta ziua mare prin el. CREANGĂ, A. 26. ♦ Tranz. fact. A face pe cineva să-i fie rușine. Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui cucoanelor. – Rezon! ca să nu le rușinezi. CARAGIALE, O. I 46. ♦ A se simți stingherit, încurcat; a se sfii (în fața cuiva). Se gătise cu hainele cele negre și totuși se cam rușină la început cu ele. REBREANU, R. I 264. Eu de-aș fi flăcău odată Nu m-aș rușina de-o fată Nicidecum. COȘBUC, P. I 239. 2. Tranz. (Învechit șl arhaizant) A face ca cineva să se simtă jenat, încurcat; a face de batjocură. Se aduseră toți vracii... rămaseră însă rușinați, care n-avură ce-i face. ISPIRESCU, L. 311. Na, c-a spart ghergheful! Ei, da m-ai rușinat urît, măi badeo. ALECSANDRI, T. I 46. ♦ A necinsti, a dezonora. A cunoscut... pe boierul care-i rușinase logodnica în tinereță. SADOVEANU, O. VII 367.

TOPIT², -Ă, topiți, -te, adj. 1. Devenit moale, lichid, sub acțiunea căldurii. În lumina lunei apa părea argint topit. SADOVEANU, O. VI 262. Clocotește mîl solar Într-un lac de fier topit, Înroșind ca un pojar Trupul omului călit. D. BOTEZ, F. S. 42. Le-a dat chiroște calde ce-notau în unt topit. CONTEMPORANUL, I. 162. ◊ (Poetic) Diadem de topiți aștri arde-n blondele ei plete, Încălzind aerul serei. EMINESCU, O. IV 126. ◊ Fig. Albastrul șters al văzduhului topit apăsa greu peste pămînt, iar subt arșița covîrșitoare a miezului zilei, vîntul adormise obosit. HOGAȘ, M. N. 165. 2. (Despre plante textile) Care a suferit operația de topire. Cînepă topită. 3. Fig. Slab, tras, istovit, vlăguit, obosit. Stă pașa beat, cu ochi topiți. Se trag spahiii-ncremeniți. COȘBUC, P. I 114. Pentru ce puterile noastre sînt acum topite? BĂLCESCU, O. II 246. ◊ (Poetic) Ochii tăi, topite stele a demineții, privesc atît de adînc... în noaptea sufletului meu. EMINESCU, N. 72. ♦ Lipsit de forță morală. Leana (cu frică): Cin’ să mai fie? – Cine mai e? – (topită) Mama. DELAVRANCEA, O. II 369. ♦ Măcinat, descompus, dezagregat. Cînd topit îmi va fi corpul, voi fi cîmpul plin de flori. MACEDONSKI, O. I 97.

SUMUȚA, sumuț, vb. I. 1. Tranz. (Popular) A ațîța, a îndemna pe cineva să pornească împotriva cuiva; a asmuți. Las pe tovarăși să cate de-ai tăi, iară noi pe ai noștri Să-i sumuțăm spre vitejii troieni. MURNU, I. 157. ♦ Refl. A înfrunta pe cineva cu vorba; a-și da aere; a se rățoi. Se sumuța Uță Oproiu: – Primarele a fost altădată omul stăpînirii. SADOVEANU, P. M. 206. 2. Intranz. A scoate sunete specifice țuguind buzele, pentru a-și manifesta simpatia față de un copil sau de un animal, pentru a le da curaj, a îndepărta duhurile rele etc. Caii erau la iesle. Unul din ei a întors capul, s-a uitat la mine. Eu l-am frecat la ochi, l-am tras de urechi, i-am sumuțat și i-am pus frîul în cap. ISPIRESCU, L. 301. ◊ Tranz. Lă purcelul, îl scaldă... îl strînge de nas și-l sumuță, ca să nu se deoache, odorul. CREANGĂ, P. 76.

PRIVIRE. Subst. Privire, privit, priveală (înv. și reg.), căutare, căutătură din ochi, ochitură (rar), uitătură, aruncătură de ochi; privire fixă, fixare, holbare, zgîire, bleojdire (reg. și fam.); privire pătrunzătoare, privire acvilină; privire aspră, încruntare, încruntătură; privire piezișă, privire furișă, ochire, ochit, ocheadă; observare; observație, zărire, scrutare. Ochi, ochișor (dim.), ochiuleț (dim.). Privitor, spectator. Ochelari; monoclu; lunetă; binoclu, ochean; telescop; microscop; lupă. Optică. Optician. Adj. Privitor; scrutător. Holbat, zgîit, bleojdit (reg. și fam.), bulbucat, bolboșat, boldit (reg.), bolboșit (reg.). Optic. Vb. A privi, a vedea, a observa, a remarca, a se uita, a căuta, a căta (pop.), a ochi, a fixa, a scruta, a (se) holba, a (se) zgîi, a (se) boldi (reg.), a (se) bleojdi (reg. și fam.), a bolboșa (pop.), a (se) bulbuca, a holba ochii, a căsca ochii, a(-și) beli ochii (fam.), a face (a deschide) ochii mari (cît cepele), a se uita cu ochii mari, a căsca gura, a admira, a privi cu gura căscată; a-și îndrepta (a-și aținti) privirea, a arunca o privire, a fixa cu privirea, a privi țintă, a țintui cu privirea, a sidera (rar), a devizaja (franțuzism), a contempla, a privi lung; a arunca ochii, a da cu ochii de ceva (de cineva), a avea (a fi) cu ochii pe cineva, a nu pierde pe cineva din vedere; a-i fugi (a-i aluneca) cuiva ochii după cineva, a fura cu ochiul; a nu-i sta cuiva (bine) ochii în cap, a-și face ochii roată, a-și roti ochii (privirea), a se uita jur împrejur; a se uita pe furiș (pe ascuns), a trage cu coada ochiului, a se uita pe sub sprîncene; a face cu ochiul; a privi (a se uita) în gol, a privi (a se uita) fără (de) țintă, a privi (a se uita) aiurea, a sta cu privirea pierdută; a privi cu ochii de piatră; a privi printre gene; a se uita cruciș, a se uita chiorîș, a privi (a măsura) pe cineva de sus în jos. Adv. Boldiș (reg.), chiorîș.

arunca [At: COD. VOR. 164/9 / Pzi: arunc / E: ml averruncare] 1 vt (Înv) A îndepărta de la cineva un rău. 2 vt (Pfm; îe) A ~ vina asupra cuiva (sau pe cineva) A învinovăți. 3 vt (Pfm; îe) A ~ moartea în țigani A învinovăți pe cineva pentru o greșeală comisă de altcineva. 4 vt (Îvr) A imputa cuiva ceva pe nedrept. 5 vt (Înv) A împovăra pe cineva abuziv cu impozite. 6 vt (Înv) A sili. 7 vt (Înv; în superstiții) A vrăji pe cineva, făcându-i farmece. 8 vi (Înv; îlv) A ~ pizmă A pizmui. 9 vt (Înv; îlv) A ~ urgie A urgisi. 10 vt (Înv; îlv) A ~ scârbă A scârbi. 11 vt (Înv; îlv) A ~ năpasta A năpăstui. 12 vt (Înv; îe) A ~ grija (spre cineva) A-și destăinui grijile cuiva. 13 vt (Înv; îlv) A ~ nădejdea spre cineva A nădăjdui. 14 vt A îndepărta (de la sine) un lucru nefolositor sau fără valoare Si: (pop) lepăda. 15 vt A trimite un obiect la o oarecare distanță, imprimându-i o mișcare rapidă Si: a azvârli. 16 vt (Prt) A da deoparte. 17 vt (Pfm) A risipi. 18 vt (Fam; îe) A ~ pe ușă afară A goni din casă. 19 vt (Pop; c.i. persoane sau grupuri mari de persoane) A izgoni. 20 (C.i. îmbrăcăminte) A pune în grabă. 21 vt (C.i. năvod, undiță) A lansa în apă. 22 vt (Îlv) A ~ ancora A ancora. 23 vt (C.i. semințe) A semăna. 24 vt (Înv; îe) A ~ sorți A trage la sorți. 25 vt (Pfm; îe) A ~ bobii A ghici în bobi. 26 vt (D. mirosuri, gaze, fum, vapori etc.) A emana. 27 vt (Îlv) A ~ lumina A lumina. 28 vt (Îlv) A ~ umbră A umbri. 29 vt (Înv.; d. ochi) A străluci (ademenitor). 30 vt (Îvr) A rodi. 31 vt (Nob; îe) A ~ cărunteață A încărunți. 32 vt (Pfm; îe) A(-și) ~ ochii (sau o ochire, privire, căutătură) la (ori asupra, pe, prin, spre, peste etc.) A privi repede. 33 vt (Pop; îae) A cerceta sumar. 34 vt A face să dispară un obiect azvârlindu-l undeva unde nu se vede. 35 vt (Pop; îe) Parcă ~nci în Olt Lucrezi fără spor. 36 vt (Pop; îae) Lucrezi în pierdere de mult timp, material. 37 vt A da ceva, cuiva prin aer. 38 vt (Fig) A împinge pe cineva la ceva. 39 vt (Îe) A ~ pe cineva la închisoare A băga pe cineva la închisoare (pe nedrept). 40 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe drumuri sau pradă mizeriei ori foamei A lipsi pe cineva de cele necesare traiului. 41 vt (Îae) A da pe cineva afară din serviciu. 42 vt (Pfm; îe) A ~ banii pe fereastră A cheltui fără socoteală. 43 vt (D. retori, oratori; îe) A ~ vorbe A vorbi pompos și fără conținut. 44 vt (Îe) A ~ o vorbă A face o aluzie. 45 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva sare (sau praf) în ochi A încerca să-l faci pe cineva să nu vadă starea adevărată a lucrurilor. 46 vt (Pop; îe) A-și ~ (ca buhaiul) țărână după (sau în) cap (ori pe spinare) A se păgubi prin acțiuni necugetate, făcute la mânie. 47 vt (Fam; îe) A-i (sau a-l) ~ cuiva pe cineva în spinare A încerca să te descotorosești de cineva, dându-l în răspunderea altuia. 48 vi (Cu pp „cu”) A da în cineva cu ceva. 49 vi (Pop; îlav) Cât ai ~ cu securea (sau toporul, bățul, praștia, piatra, sburătura) La mică distanță. 50 vt (Înv; îe) A ~ cu funia A măsura în lungime. 51 vi (Pop; cu pp „cu” cu valoare instrumentală) A izbi ceva sau în cineva. 52 vt (Pfm; pop) A azvârli. 53 vi (Pop; complementul este capul, mâna) A clătina nervos Si: (pop) a ~ bănănăi. 54 vi (Pop; d. animale) A lovi cu piciorul. 55 vt (Pop; îe) A ~ ochi(șori) A trage ocheade. 56 vt A se izbi de ceva. 57 vi (D. vânt) A trânti la pământ. 58 vt (îvp; d. arme de foc) A trage. 59 vt (Îe) A ~ ceva în aer A distruge ceva cu explozibil. 60 vt (Îe) A ~ literele A scrie în grabă, neîngrijit. 61 vr (D. ființe, mai ales oameni; cu pp în, la, spre, după, asupra, înaintea) A se repezi. 62 vr (Îe) A se ~ pe cal A încăleca dintr-o săritură. 63 vr (Fig) A se avânta 64 vr (Fig) A se consacra. 65 vr (D. ape) A se vărsa. 66 vr (Pop; d. boli) A da pe neașteptate peste cineva. 67 (Pfm; îe) A se ~ în (sau de) partea cuiva A semăna cu cineva din familie.

coadă sf [At: PRAV. 49 / Pl: ~de, cozi (înv) / E: ml coda] 1 Apendice terminal al coloanei vertebrale a corpului vertebratelor. 2-3 Smoc de păr (sau de pene) care acoperă coada (1). 4-5 Păr (sau penaj) crescut în prelungirea cozii (1). 6 (Pop; pex; îs) ~ de vită Vită (slabă). 7 (Îla) Cu ~ Codat. 8-9 (D. competitori; îlav) La (sau în) ~ Pe cel din urmă loc sau printre ultimii. 10 (Îlav) De la ~ De la sfârșit spre început. 11 (Reg; îs) ~ de câine^[1] Om de nimic. 12 (Rar; d. păr sau mustăți; îla) ~ rățoiului Cârlionțat. 13 (Pfm; îla) (Get-beget) (de) ~da vacii Neaoș. 14 (Pfm; d. câini sau alte animale; îe) A da din ~ A se gudura. 15 (Pfm; d. oameni; îae) A linguși pe cineva. 16 (Îvp; îe) A fâțâi ~da (ca vulpea) A se comporta într-un mod care denotă viclenie. 17 (Pfm; îe) A-și vârî (sau a-și băga) ~da ori a da cu ~da A se amesteca în chestiuni care nu-l privesc (provocând complicații). 18 (Pfm; îe) A-și vârî (sau a-și băga) dracul ~da A se ivi neînțelegeri sau complicații într-o situație sau stare de lucruri. 19 (Pfm; îae) A (se) urzi o intrigă. 20 (Pop; îe) A se apuca de ~ sau a încăleca pe (la) ~da calului A începe ceva într-un mod greșit. 21 (Pfm; îe) A călca (pop, șarpele sau pe cineva) pe ~ A supăra. 22-23 (Îvp; îe) Din opincă Exprimă zădărnicia sau netemeinicia unei lucrări. 24 (Pfm; îe) A(-i) lega (cuiva) o tinichea (sau tinicheaua, reg, bășica ori tigva) de ~ A(-i) atribui cuiva (pe nedrept) fapte, lucruri reprobabile spre a-l compromite. 25 (Pfm; înv; îae) A concedia (nejustificat). 26 (Pfm; îe) A pune ~da pe (sau la) spinare A o rupe la fugă. 27 (Pfm; îe) A-și face ~da colac A se sustrage de la o răspundere. 28 (Pfm; îlav) Cu ~da între picioare (sau, reg, între vine) Rușinat. 29 (Pfm; îe) A scurta (sau a tăia) cuiva din ~ A tempera pornirile cuiva. 30 (Pfm; îe) A scăpa scurt din ~ A scăpa dintr-o mare primejdie dificil și cu pagube. 31 (Pfm; îe) A ține (sau a ridica) ~da sus ori a ședea cu ~ îmbârligată A se mândri (nejustificat). 32 (Pfm; îe) A nu avea nici cap, nici ~ sau a fi fără cap și ~ A nu avea nici o logică. 33 (Pfm; îae) A fi alcătuit fără ordine. 34 (Pfm; îe) A trage mâța (sau dracul) de ~ A o duce greu material. 35 (Pfm; irn; îe) A umbla câinii cu covrigii (sau colacii) în ~ A te bucura de bunăstare fără nici un efort. 36 (Reg; îe) ~da-i grasă! Exprimă credința că cel mai important e finalul. 37 (Pfm; îe) A prinde prepelița (sau purceaua) de ~ A se îmbăta. 38 (Pfm; îe) A (o) lua (ceva) de ~ A se pune pe treabă. 39 (Pfm; d. femei; îe) A-și vedea de ~da măturii (sau tigăii) A se ocupa (numai) de treburile gospodărești. 40 (Pfm; îe) A fi (sau a rămâne) scurt în ~ A o păți. 41 (Pfm; îe) A-i atârna (cuiva) de ~ A atribui cuiva o vină. 42 (Pfm; îae) A porecli. 43 (Pfm; îe) A strânge mâța de ~ A constrânge^[2]. 44 (Pfm; îe) A înnoda ~da la câini (sau câinii în ~) A fi viclean. 45 (Pfm; îae) A vagabonda. 46 (Pfm; îae) A sta degeaba. 47 (Pfm; îe) A trage la (sau sub) ~ A avea relații sexuale. 48 (îrg; d. vaci, îe) A sta în ~ A fi foarte slabă. 49 (Pfm; îe) A o da de ~-n vale A eșua într-o acțiune. 50 (Pfm; îae) A sărăci. 51 Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc. 52 Loc pe unde se scurge apa dintr-un râu într-un iaz. 53 Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul pentru a obține ceva. 54 (D. oameni, îe) A face ~ A se așeza la rând, așteptând să obțină ceva. 55 Parte dinapoi, mai îngustă, a corpului unor animale. 56 Partea dinapoi (prelungită) a obiectelor de vestimentație (mai ales feminine) Si: trenă. 57 (Pfm; îe) A se ține de ~da cuiva sau, rar, a se ține (sau a umbla) ~ după cineva A căuta cu insistență compania cuiva. 58 Părul (femeilor) crescut și împletit Si: (pop) cosiță. 59 Prelugire luminoasă a cometelor. 60 Fâșie îngustă din cârpă sau hârtie pusă la zmeu pentru a-l echilibra în aer. 61 (Rar) Mână. 62 (Fam; îe) ~ de topor Persoană folosită de dușman împotriva grupului din care ea face parte. 63 Parte terminală a unui obiect, fenomen etc. 64 (Pfm; îe) A-i ieși (cuiva) (sau a avea) venin la ~ A-și arăta (în final) răutatea. 65 (Ast; pop; îc) ~da-câinelui^[3] sau ~da-căruței Stea din Constelația Taurului. 66 (Pop; îc) ~da-guzganului Boală pe care o fac la coadă caii. 67 (Pfm; îe) A împleti ~ (sau cosiță) albă A rămâne sau a îmbătrâni nemăritată. 68-69 (Pfm; îe) A avea ~ lungă, minte scurtă A nu fi (prea) inteligent. 70 (Pfm; îe) A rămâne la ~da sapei A scăpăta. 71 (Pfm; d. copii sau tineri; îae) A nu continua studiile. 72 (Îe) A trage cu ~da ochiului A privi pe furiș. 73 (Îe) A face cu ~da ochiului A face (cuiva) un semn discret din ochi. 74 (Fig) Persoană de rang inferior. 75 (Pfm; îe) A pune (sau a scoate) ~ (sau cozi) cuiva A bârfi pe cineva. 76 (Pfm; îae) A batjocori pe cineva. 77 (Pop; îs) ~da carului sau ~da trăsurii Partea dinapoi a trăsurii, ca o treaptă, pe care se stă Si: (pop) codirlă, șireglă. 78 (Înv; îs) ~da oștii (sau, înv, ~da obuzului ori taberii) Ariergardă. 79 (Îs) ~da-ochiului Unghiul extern al ochiului. 80 (Îs) ~da mesei Loc unde stau cei ce nu se bucură de onoruri. 81 (Înv; îs) ~ de mare Golf. 82 (Înv; pex; îas) Ocean (1). 83 (Îvr; șîe) ~ la gură Zăbală. 84 (Înv; îe) ~ de mătase Panglică pentru prins părul în coadă (56). 85 (Fig; îe) Minciună cu ~ Minciună sfruntată. 86 (Îlav) La ~ Pe ultimul loc. 87 (Îoc de frunte; îla) De ~ Nu prea bun. 88 (Spc; șip) Pleavă (resturi). 89 Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină ori de creangă Vz peduncul. 90 (Bot; reg) Pipirig (Equisetum hiemale). 91 (Bot; reg; îc) ~da-alor-de-vânt Brădișor (Lycopodium clavatum). 92 (Bot; reg; îc) ~da-boului Comaci. 93 (Bot; reg; îae) Coada-vacii. 94 (Bot; reg; îc) ~da-buhaiului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 95 (Reg; îc) ~da-calului (sau ~-goală, ~da-iepei, ~da-mânzului, ~da-șopârlei) Plantă erbacee din familia equisetaceelor, care crește prin fânețe și câmpuri umede, cu două feluri de tulpini, una fertilă, gălbuie, terminată într-un spic, și o alta sterilă, verde, ramificată Si: (reg) barba-sasului, barba-ursului, bota-calului, bota-cucului, brădac, brădișor, brăduleț, brăduștean, codăie, codăie, iarbă-de-cositor, mânzoaică, nodățică, opintici, părul-porcului, peria-ursului, perie-ursească, șirușliță (Equisetum arvense). 96 (Bot; reg; îae; șîc ~da-iepei, ~da-mânzului) Barba-ursului (Equisetum silvaticum). 97 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia equisetacee, care crește prin locuri umede sau mlăștinoase, cu tulpini fertile alb-roșietice și tulpini sterile albe sau verzui Si: (reg) barba-sasului, barba-ursului, brad, brădac, brădișor, codâie-de-a-mare, părul-porcului (Equisetum telmateja). 98 (Reg; îae; șîc ~da-mânzului) Plantă acvatică din familia hippuridacee, cu tulpina dreaptă și cu frunze lineare, dispuse în verticile, cu flori hermafrodite mici și verzui Si: (reg) brăduț-de-apă, iarba- sasului,porob, silhă (Hippuris vulgaris). 99 (Bot; reg; îae) Briofita (Mnium affine). 100 (Bot; reg; îc) ~da calului-de-râturi Luioane (Equisetum pratense). 101 (Bot; reg; îc) ~-de-căprioară Cupe (Gentiana acaulis). 102 (Reg; îc) ~da-câinelui Planta Linaria intermedia. 103 (Reg; îc) ~da-cocoșului Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunze scurt pețiolate, ovale, acoperite cu peri moi, cu stamine glabre și flori, care crește în păduri umbroase și este întrebuințată în medicina populară Si: (reg) cerceluși, clopoțele, cocoși, creasta-cocoșului, iarbă-de-dureri, pecetea-lui-Solomon (Polygonatum latifolium). 104 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunze amplexicaule, cu stamine păroase și 3-5 flori, care crește în păduri umbroase Si: (reg) cerceluși, clopoțele, iarbă-de-dureri, pecetea-lui-Solomon (Polygonatum multiflorum). 105 (Reg; îae; șîc ~da-racului) Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunze alterne ovale, cu flori albe verzui dispuse câte trei și fructe boabe albastru-închis, care crește în păduri umbroase Si: (reg) cerceluși, clopoțele, cocoș, creasta-cocoșului, iarbă-de-dureri, pecetea-lui-Solomon (Polygonatum odoratum). 106 (Reg; îae) Plantă erbacee glabră din familia liliaceelor, cu flori mici, alb verzui, cu periant alb roz și fructele boabe roșii, care crește în păduri umbroase Si: (reg) cerceluși, clopoțel (Polygonatum verticillatum). 107 (Bot; Buc; îc) ~da-cucului Mușchi ce crește în locuri umede în tufe verzi cu rețele de fire ruginii (Mnium affine). 108 (Bot; reg; îc) ~-de-stea Iarbă neagră (Calluna vulgaris). 109 (Bot; reg; îc) ~da-găinii Iarbă-moale. 110 (Bot; reg; îc) ~-de-găină Rocoină. 111 (Reg; îc) ~-grasă Soi de strugure nedefinit mai îndeaproape. 112 (Bot; reg; îc) ~da hălor din vânt Struțișori (Selaginella helvetica). 113 (Bot; reg; îc; șîc ~da-lupului, ~da-vacii) ~da hulpii Bătrâniș (Erigeron canadensis). 114 (Reg; îc) ~da-ielelor Sâlnic (Glechoma hirsuta). 115 (Reg; îc) ~da-iepurelui Plantă erbacee păroasă din familia gramineelor, care crește în zone alpine și subalpine, cu foi rigide în partea superioară și verzi în cea inferioară, cu un spic verde (Sesleria heuffleriana). 116 (Reg; îc) ~da-leului Plantă erbacee din familia labiatelor, care crește în locuri necultivate, cu tulpina ramificată, cu frunzele inferioare în cinci lobi iar cele superioare trilobate, cu flori mici roz în corolă Si: talpa-gâștei (Leonurus cardiaca). 117 (Reg; îc) ~da-lupului Plantă erbacee din familia labiatelor, care crește în tufișuri și pe marginea drumurilor, cu tulpina ramificată, frunzele triangular-ordiforme și flori mici albăstrui-violacee dispuse în verticile multiflore Si: urechea-porcului (Salvia austriaca). 118 (Bot; reg; îae; șîc ~da-vacii) Lumânărică (Gentiana asclepicidaea). 119 (Bot; reg; îc) ~da-mâței (~-de-baltă). Specie de mușchi din familia sphagnaceelor, care crește prin locuri mlăștinoase și prin turbării, alb-gălbui, cu frunzele mici, dese, fără nervură Si: (reg) bungeac, penița-bungeacului (Sphagnum acutifolium). 120 (Bot; reg; îae) Briofita (Sphagnum palustre). (Bot; reg; îae; șîc ~da mâței-de-baltă) Briofita Sphagnum cuspidatum. 121 (Bot; reg; îae; șîc ~da-veveriței) Bumbăcariță (Euriophorum vaginatum). 122 (Bot; reg; îae) Iarbă-albă (Phalaris arundinacea). 123 (Bot; reg; îae; șîc ~da-veveriței) Papanași (Trifolium arvense). 124 (Bot; reg; îc) ~da mâței-de-baltă Briofita Sphagnum cymbifolium. 125 (Bot; reg; îae) Briofita Sphagnum fimbriatum. 126 (Reg; îc) ~da-lupului- vânătă, ~da-mielului Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor, care crește pe coline aride și câmpii nisipoase, cu frunze gălbui crenate, cu flori mari galbene dispuse într-un spic lung și des Si: lumânărică, lumânare (Verbascum phoeniceum). 127 (Reg; îae; șîc ~da-mâței) Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor, care crește prin fânețe nisipoase și pășuni uscate, cu tulpini sterile pe pământ și florifere ascendente, cu frunzele pețiolate, cu flori albastru-deschis, dispuse în raceme axilare și fructul capsulă obovală Si: (reg) bobolnic, bobornic, coada-mâței, șopârliță, ventricea, ventrilică (Veronica prostata). 128 (Bot; reg) Plantă nedefinită mai îndeaproape. 129 (Bot; reg; îc) ~da-oii Hreniță (Lepidium campestre). 130 (Reg; îae) Soi de strugure nedefinit mai îndeaproape. 131 (Reg; îc) ~da-păunului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 132 (Bot; reg; îc) ~da-pisicii Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris). 133 (Bot; reg; îc) ~da-popii Spânz (Helleborus purpurascens). 134 (Bot; reg; îc) ~da-priculicilor Barba-popii (Aruncus vulgaris). 135 (Reg; îc) ~da-dracului, ~da-racului Plantă erbacee din familia rozaceelor, care crește prin locuri umede, cu frunze întrerupt-penatifide, foliole lunguiețe dințate, verde-argintii și flori solitare mari, galbene Si: argentină, argindeană, argințică, argințel, buboasă, buruiană, forostoi, iarba-gâștii, iarba-sclintiturii, iolut, sclintită, prititoare, scrintea, scrintee, scrintitoare-de-baltă, scrânteală, scrintitoare, scrintitură, troscot, vintricea, zolotnic (Potentilla anserina). 136 (Bot; reg; îae) Turiță mare (Agrimonia eupatoria). 137 (Bot; reg; îae) Ochiul boului (Chrysanthemum leucantheum). 138 (Bot; reg; îae) Drețe (Lysimachia nummularia). 139 (Bot; reg; îc) ~da-raiului Peliniță (Artemisia annua). 140 (Reg; îc) ~da-rândunicii Plantă erbacee din familia marcantiaceelor, care crește prin locuri umede, pe ziduri și prin pietriș, cu talul cărnos, verde, poros, pe a cărui suprafață se văd organele de reproducție asexuată formate în lame verzi și organele de reproducție sexuată, reprezentate de pedunculele laterale Si: (reg) călbează, fierea pământului, mușchi de baltă, mușchi de fântână, mușchi de mlaștină (Marchantia polymorpha). 141 (Bot; reg; îae) Nemțișori (Consolida regalis). 142 (Pop; îae) Fluture mare, frumos colorat, cu o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și Papilio podalirius). 143 (Bot; reg; îc) ~da-schimbării Umbra iepurelui (Asparagus tenuifolius). 144 (Reg; îc) ~-solzoasă Planta Aegilops incurvata. 145 (Bot; reg; îc) ~da-șopârlei Barba ursului de bahne (Equisetumpalustre). 146 (Bot; reg; îae) Șopârliță (Veronica orchidaea). 147 (Reg; îc) ~da-șoricelului Plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina păroasă, frunzele penate și păroase, cu flori albe sau roz-trandafirii în corimb Si: (reg) sorocină, șereșină, tormac-alb (Achillea collinci). 148 (Bot; reg; îae; șîc ~da-șoarecelui, ~da hârcelui, ~da hârțului, Ban, ~da-sorocinii) Brădățel (Achillea millefolium). 149 (Reg; îae) Planta din familia compozitelor Achillea neilreichii. 150 (Bot; reg; îae) Pâinea-lui-Dumnezeu (Achillea pannonica). 151 (Bot; reg; îae) Sorocină (Achillea setacea). 152 (Bot; reg; îae) Rotoțele-albe (Achillea ptarmica). 153 (Bot; reg; îae) Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata). 154 (Reg; îc) ~da-șoricelului-de-munte Plantă erbacee din familia compozitelor, care crește prin pășunile pietroase din zonele subalpine, cu tulpina păroasă, frunze auriculare și florile albe (Achillea distans). 155 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia compozitelor, care crește în regiunile montane, cu tulpina păroasă, frunze sesile, auriculate și florile roșietice, mai rar albe, în capitule (Achillea tanacetifolia). 156 (Reg; îc) ~da-vacii Plantă erbacee țepos-păroasă din familia boraginaceelor, care crește prin pășuni, câmpuri și fânețe uscate, cu tulpina ramificată erectă, frunze lanceolate, cu flori albe în spice geminate, cu staminele mai lungi decât corola și cu fructele nucule Si: capul-șarpelui, ursoaică (Echium altissimum). 157 (Reg; îae; șîc ~da-boului, ~da-lupului, ~da-mielului) Plantă erbacee din familia scrofuliaceelor care crește pe coline aride sau câmpii nisipoase, cu frunze crenate, flori mari galbene și cu două stamine glabre păroase Si: captalan-de-cel-galben, corobatică, corovatic, corovatică, cucuruz-galben, cucuruzoi, lipan, lipean, lumănarea-Domnului, luminea, lumânare, lumânărică, lumânărică-Domnului, pur, rănzișoară (Verbascum phlomoides). 158 (Reg; îae; șîc ~da-boului, ~da-lupului) Plantă erbacee din familia scrofuliaceelor, care crește prin locuri uscate, la marginea pădurilor, cu frunze mari și flori galbene, fără miros, dispuse într-un racem terminal simplu Si: lipan, pur (Verbascum thapsiforme). 159 (Reg; îae; șîc ~da-lupului) Plantă erbacee din familia scrofuliaceelor, care crește prin locuri umede din zonele montane, cu tulpină înaltă, frunze bogate, cu flori mari, albastre sau alb-gălbui, solitare Si: ciucurică, corobatică, corovatic, lemnul-Domnului, lipan, luminare, luminea, lumănarea-Domnului, lumânărica-Domnului, pur (Verbascum thapsus). 160 (Reg; îae) Planta Verbascum chaixii. 161 (Bot; reg; îae) Praz (Allium porum). 162 (Bot; reg; îae) Pur (Allium rotundum). 163 (Bot; reg; îae) Jale-de-câmp (Salvia nemorosa). 164 (Bot; reg; îae) Jale² (Salvia pratensis). 165 (Bot; reg; îae) Lumânărica-peștilor (Verbascum nigrum). 166 (Bot; reg; îc) ~da-vânătorului Saschiu (Vinca minor). 167 (Reg; șîc) ~da-șoarecelui, ~da-vulpii Plantă erbacee din familia graminaceelor, care crește prin livezi și fânețuri, cu rizom târâtor, tulpina erectă, frunzele superioare alungite și florile verzi dispuse în spicule uniflore ovale (Alopecurus geniculatus). 168 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia graminaceelor (Alopercus lagurifomis). 169 (Reg; îae) Plantă erbacee din familia graminaceelor (Alopecurus pratensis). 170 (Bot; reg; îae) Știr (Phleum paniculatum). 171 (Bot; reg; îae) Știr roșu (Amaranthuspaniculatus). 172 (Reg; îc) ~da-zmeului Mică plantă erbacee veninoasă din familia araceelor care crește prin mlaștini, cu rizom gros, târâtor, cu frunze glabre, lucitoare, cordiforme și fructe bace roșii Si: (reg) iarba-șarpelui, scălcele, scălciuțe, tămâiță (Calla palustris). 173 (Bot; reg; îc) Cinci-coade Căldărușă (Aqulegia vulgaris). 174 (Orn; pop; îs) ~-făloasă Codobatură. 175 (Orn; pop; îc) ~-roșie (sau roșă) Codroș. 176 (Ic) ~ de rândunică Cep la capătul^[4] unei bârne sau al unei scânduri, tăiat în forma cozii de rândunică. 177 (Îae) Formă de încheiere a lemnelor de construcție. 178 (Îc) ~-de-șoarece Ferăstrău ascuțit pentru făcut găuri și tăiat cercuri. 179 (Îc) ~-de-vulpe Ferăstrău care taie părțile lemnului ce nu pot fi tăiate cu ferăstrăul încordat. 180 (Reg) Chișiță. 181 (Îrg) Teren din apropierea unui izvor. 182 (Îrg) Terenul de unde începe o vale, o râpă etc. 183 (Îrg) Teren ce se întinde între un izvor și un deal. 184 (Îvp; îc) ~da veacului Sfârșitul lumii. 185-186 (Fig) Partea (sau persoana) cea mai puțin importantă. 187 (Pfm; la oameni și cai) Penis. 188 (Îvp; îlav) De când nemții cu ~ De demult. 189 (Îvp; îe) A se ține de ~da albiei A se chinui să fie în rândul lumii. 190 (Îvp; îe) A pune (sau a scoate) ~ (ori cozi) A batjocori. corectat(ă)

latură sf [At: M. COSTIN, O. 189 / V: (îrg) ~re / Pl: (1-4, 7-11, 13, 35-39, 43-54, 56-63, 65-61) ~ri, (5-6, 12, 14-34, 40-42, 55, 64) lături / E: ml *latora] 1 Fiecare dintre cele două părți laterale ale corpului unei ființe, ale unui obiect etc. 2 Margine. 3 (Reg; îs) Lature de cap (sau a capului) Tâmplă. 4 (Reg; îs) Lature de umeri Spinare. 5 (Înv; îla) De ~ri (sau lături) Alăturat. 6 (Înv; îal; d. grade de rudenie) Lateral. 7 (Îlav) În (sau pe ori pe de) (amândouă) ~ri(le) De o parte și de alta a unui corp, a unui obiect etc. 8 (Pex; îal) Alături. 9 (Pex; îal) La oarecare depărtare Si: deoparte. 10 (Pex; îal) Izolat. 11 (Îal; după verbe de mișcare) Oblic. 12 (Îlav) Pe (de) (sau într-) o ~ sau pe lături Într-o rână. 13 (Îlav) Din lature Din profil. 14 (Reg; îs) La lături Sub braț. 15 (Îvp; îlpp) De (sau din) lături de... (sau de laturea, într-o lature a...) În preajma. 16 (Îvp; îal) Alături de... Si: lângă. 17 (Îe) A (se) da (sau a se pune, a se trage, a se feri) în (sau, îvp, de o) lature (sau în lature ori în lături) A (se) da deoparte. 18 (Îae) A face loc să treacă cineva. 19-20 (Îae) A (se) feri din calea cuiva. 21 (Pex; îae) A se eschiva. 22 (Pop; îe) A da (sau a împinge, a arunca) în lături (sau laturi) (sau, reg, a feri în lături) A arunca. 23 (Îae) A îndepărta. 24 (Îae) A abandona. 25 (Înv; îe) A da (sau a pune) în lături (sau într-o ori de o ~) A păstra. 26 (Îae) A ascunde. 27 (Îae) A sustrage. 28 (Pex; îae) A nu lua în considerație. 29 (Îe) A da (sau a deschide) în lături (o ușă, o fereastră etc.) A deschide larg o ușă, o fereastră etc. 30 (Înv; îe) A trece în lături de ... (sau a lăsa de lături) A ocoli. 31 (Pop; îe) (Stai) (sau feri) în lături! Taci! 32 (Îae) Dă-te la o parte! 33 (Îe) A privi (sau a se uita) în lături A privi în altă parte. 34 (Îe) A-și feri privirea în lături A evita să se uite în mod deschis, direct, la cineva sau la ceva. 35 (Pfm; îe) A se uita într-o ~ A trage cu coada ochiului. 36 (Pfm; îe) A privi dintr-o ~ A privi în mod iscoditor. 37 (Îae) A privi bănuitor. 38 (Îae) A privi cu răutate. 39 (Reg; îe) A umbla în laturea cuiva A face curte unei femei. 40 (Îe) A spune (sau a face) ceva pe de lături A spune sau a face ceva pe căi ocolite, în mod indirect. 41 (Îe) A vorbi (sau, reg, a băsădi, a vorovi, a grăi, a buigui) într-o (sau într-altă) lature (sau în lături) A aiura. 42 (Îae) A flecări. 43 (Reg; d. oameni; îe) A fi într-o lature A fi nebun. 44 Parte a unei construcții ce se prezintă ca o prelungire laterală. 45 Fiecare dintre părțile unei construcții în raport cu partea centrală Si: aripă. 46 (Îvr) Teritoriu. 47 (Îvr) Țară. 48 (Înv; îs) Laturea uscată Uscat. 49 (Bis; îs) Laturea cea departe (sau a pământului de gios) ori ~rile iadului Iad. 50 Hotar. 51 (Pex) Locuitori ai unui ținut. 52-53 (Îlav) În (sau din sau, înv, pren ori preste) toate -rile (De) pretutindeni. 54 (Pex) Porțiune de teren din imediata apropiere a unui drum, a unei ape, a unei construcții etc. Si: margine. 55 (D. ape curgătoare; îe) A da pe de lături A se revărsa. 56 (Îvp; îe) A bate (sau a umbla) ~rile A pribegi. 57 (Îvp; îae) A vorbi pe ocolite. 58 (Pop; îe) A ține ~rile A ezita să pășească înainte. 59 (Pop; îae) A înainta în mod șovăielnic. 60-61 Fiecare din (fețele sau) muchiile unui obiect. 62 (Spc) Fiecare din liniile frânte închise care formează un poligon. 63 (Spc) Fiecare din semidreptele care formează un unghi. 64 (Îvp; îla) Pe (de) lături Lăturalnic. 65 (Îlav) Pe (sau de) toate ~ri(le) De jur-împrejurul unui obiect. 66 (Îe) Dintr-o ~ până într-alta Pe toată suprafața. 67 (Îe) A se uita la cineva pe (sau de) toate ~rile A examina cu multă atenție. 68 (Îe) A pune degetul pe ~ra dureroasă A descoperi punctul slab. 69 (Pex) Direcție. 70 (Îvp) Parte înclinată a unei înălțimi Si: coastă, versant. 71 Parte în raport cu întregul. 72 (Pex) Porțiune desprinsă de la una din marginile unui obiect, ale unei suprafețe etc. 73 (Fig) Fiecare din aspectele sub care se poate prezenta un fenomen, o situație, o acțiune etc. 74 (Îlav) Dintr-o (sau sub) o ~ Dintr-un punct de vedere. 75 (Îrg) Tăiș de metal al unui instrument. 76 (Reg) Fiecare dintre carâmbii unei scări. 77 (Reg) Gard cu care se înconjoară căpițele de fân. 78 (Reg) Aripă la moară. 79-80 (Reg) Lăturar¹ (3-4). 81 (Reg) Fâșie lungă și îngustă de pământ Si: lătunoaie (21).

DEZNODĂMÎNT (de la a deznoda + suf. -(ă)mînt; cf.fr. dénouement) Termen folosit pentru sfîrșitul acțiunii unei opere literare, epice sau dramatice. În opoziție cu ascendența gradată a acțiunii, deznodămîntul are un mers brusc, descendent. El poate fi neprevăzut, previzibil, logic, absurd, fericit etc. Esteticienii însă îl deosebesc în natural, în sensul că el trebuie sa apară ca o consecință logică a faptelor prezentate anterior (deznodămîntul din nuvela O făclie de Paști de I.L. Caragiale; din balada El-Zorab de G. Coșbuc; din drama Apus de soare de B.Șt. Delavrancea etc.), artificial, ca, de exemplu, deznodămîntul în maniera deus ex machina (v.) folosit uneori în tragedia antică. Decurgînd logic din acțiune, ca o cădere bruscă după culminație, deznodămîntul proiectează asupra faptelor povestite sau reprezentate scenic o anumită lumină, care le clarifică semnificația. De asemenea, fiind conform cu comportamentul și firea personajelor, în trăirea lor dramatică, el rezolvă și destinul acestora. Uneori, în epică, deznodămîntul lipsește, limitat la simpla sugestie, iar în unele opere el precede acțiunea, accentul căzînd pe desfășurarea acesteia. Ex.: de deznodămînt: „Tovarășul se sui în pat, luă candela de la icoană, să caute lumînarea printre lucrurile risipite pe jos. O găsi și o aprinse. Cum îi dete lumina în ochi, Stavrache începu să cînte popește. Ce-i de făcut? zise tovarășul cu groază. N-am noroc! răspunse fratele. Zdrobit de luptă și de gînduri, omul se așeză încet pe pat și privi lung asupra celui țintuit jos, care cînta înainte, legănîndu-și încet capul, pe mersul cîntecului, cînd într-o parte, cînd într-alta.” (I.L. CARAGIALE, În vreme de război) ...Stă pașa beat, cu ochi topiți, Se trag spahii-ncremeniți, Și-arabul, în genunchi plecat, Sărută sîngele-nchegat Pe ochii-nțepeniți. Se-ntoarce-apoi cu ochi păgîni Și-aruncă fierul crunt din mîini; „Te-or răzbuna copiii mei! Și-acum mă taie, dacă vrei, Și-aruncă-mă la cîini!” (G. GOȘBUC, El-Zorab)

MOMÍ vb. IV. T r a n z. 1. A atrage (prin vorbe sau gesturi măgulitoare, prin promisiuni, adesea mincinoase, prin daruri etc.); a ademeni, a amăgi, a înșela. Cf. ANON. CAR. Au gîndit să o momească la sine. ȚICHINDEAL, F. 52/6. Îl momiiu și-n depărtare ducîndu-l, l-am omorît. PANN, P. V. III, 115/8. De aceea, că s-o momească, o coprinse, drept răspuns, și el cu brațul, SLAVICI, N. II, 302. Încercă să momească pe Nadina să-l aștepte. REBREANU, R. I, 175. Domnul Zamfirescu însă fu momit încet, încet, pînă ce goli singur o sticlă și jumătate. STĂNOIU, C. I. 99. Ban pe ban momește (=ban la ban trage, v. ban). Cf. JIPESCU, O. 15, ZANNE, P. V, 44. ◊ (Subiectul logic indică mijlocul folosit pentru a atrage, a ademeni) Venise. . . momită de vrăjile babei. EMINESCU, N. 26. Vînduse tot, momit de zîmbete viclene. ANGHEL, PR. 64. ◊ F i g. Ne momește farmecul necunoscutului. VLAHUȚĂ, R. P. 187. Venise la noi. . . momit de renumele bîlciului din Rîureni. GALACTION, O. 274. ◊ (Subiectul este un obiect) Aurul momește numai ochii. MARCOVICI, D. 148/5. (A b s o l.) Un zîmbet e apa, la scaldă momește. IOSIF, T. 59. ♦ A seduce. Trăgea cu coada ochiului. . . întocmai cum fac lelițele ce umblă să momească pe tineri. ISPIRESCU, U. 22. ♦ A atrage de partea sa, a determina pe cineva să vină sau să se ducă undeva. N-o să îndrăznești să-mi momești oaspeții cu teleguța d-tale. REBREANU, R. I, 164. V-a momit coada de topor d ciocoilor c-o balercă de vin. STANCU, D. 133. Am venit să-ți spun să nu-mi momești argații. CAMILAR, N. II, 381. S p e c. (Complementul indică pești, animale) A ademeni cu momeală (2). Momelile . . . sînt mâncarea ce li se aruncă [peștilor] spre a-i momi sau atrage la vad. ATILA, P. 53. 3. A liniști, a potoli, a atenua. V. a m ă g i. Ne mai momirăm foamea. GORJAN, H. II, 36/20, cf. ISPIRESCU, L. 224. Presărăm flori pe morminte, pentru a ne momi deznădejdea, KLOPȘTOCK, F. 264, Moș Petrache. . . îl făcea să-și culce liniștit capul în claia de fîn din pod, momindu-i inima cu vorbe bătrînești și bune. POPA, V. 89. Româncele din Banat. . . încă îndătinează a-și înțărca copiii numai în zile de frupt. . . cînd îi pot momi cîte c-un dărab de cîrnaț. MARIAN, NA. 424. ◊ (Prin lărgirea sensului) [Cîinii] m-au simțit cale de o jumătate de ceas și-am pierdut o mulțime de vreme ca să-i momesc. SLAVICI, N. II, 72. Momesc cînele c-un comat de pită. ALR II 3 417/36, cf. 3 417/27, 29, 791. – Prez. ind.: momesc. – Din bg. мамя, scr. mamiti.

CHITI², chitesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. A ținti (cu arma, cu piatra), a ochi; p. ext. a trage (cu o armă); a lovi, a nimeri (ținta). 2. A arunca o privire; a alege din ochi. – Din scr. hititi (apropiat de chiti¹).

LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect în mână spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. ◊ Expr. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) subiectul unei discuții. A(-și) lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a pune arma în poziție de tragere, a se pregăti să tragă cu arma; a ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. A lua pasărea din zbor, se spune despre un vânător foarte iscusit, bun ochitor. A-și lua nădejdea (de la cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a nu mai spera. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgândi. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a privi insistent. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă, a se elibera. A-i lua cuiva (o suferință) cu mâna = a face să-i treacă cuiva (o suferință) imediat. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se spune când cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A apuca pe cineva sau ceva cu mâna; a cuprinde cu brațul (de după...); p. ext. a înhăța, a înșfăca. ◊ Expr. (Fam.) A lua purceaua de coadă = a se îmbăta. (Refl. recipr.) Poți să te iei de mână cu el = ai aceleași apucături ca el. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie cu cineva; a se certa în mod violent cu cineva. A se lua (cu cineva) la trântă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. 2. A mânca (pe apucate), a înghiți din ceva; spec. a înghiți o doctorie. ◊ Expr. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. 3. A îmbrăca, a pune pe sine o haină etc. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a îmbrăca în toate zilele hainele de sărbătoare. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A scoate ceva din locul în care se afla; a smulge, a desprinde. ♦ Refl. (Rar) A înceta să mai existe; a dispărea. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. ◊ Expr. A lua (cuiva) sânge = a face să curgă printr-o incizie o cantitate de sânge (pentru a obține o descongestionare, pentru analize etc.). 3. A deposeda pe cineva de un lucru (fără intenția de a și-l însuși). ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura (pe cineva) de la un post de răspundere, în special de la comanda unei unități militare. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire, a impresiona foarte puternic, a zăpăci, a ului pe cineva. A-i lua (cuiva) viața (sau sufletul, zilele) = a omorî. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. ♦ (Pop.) A face să paralizeze, a paraliza o parte a corpului. III. 1. A-și însuși ceea ce i se cuvine, a pune stăpânire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. 2. A(-și) face rost de ceva; a găsi pe cineva sau ceva. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se spune despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte. (Fam.) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. 3. A cumpăra. 4. A încasa o sumă de bani. 5. A-și însuși un lucru străin. 6. A cuceri; a ocupa. ♦ A ataca într-un anumit fel sau cu o anumită armă. 7. A angaja pe cineva; a folosi un obiect pentru un timp determinat, contra plată. ◊ Expr. A lua (pe cineva) părtaș = a-și asocia (pe cineva) într-o întreprindere. A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) fără salariu, cu promisiunea de a-l căpătui. ♦ A invita pe cineva la joc, la dans. ♦ A primi pe cineva la sine; a contracta o legătură de rudenie cu cineva. ♦ Refl. recipr. A se căsători. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). ◊ Expr. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei unități sau acțiuni (militare). A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumându-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva. (Refl. recipr.) A se lua la sfadă (sau la ceartă etc.) = a se certa. 9. A contracta o boală molipsitoare. 10. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. 11. (În expr. și loc. vb.) A lua măsura (sau măsuri) = a fixa prin măsurători exacte dimensiunile necesare pentru a confecționa un obiect. A lua (ceva) cu chirie = a închiria. A lua (ceva) în arendă = a arenda. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. A lua obiceiul (sau năravul etc.) = a se obișnui să... A lua (pasaje sau idei) dintr-un autor = a reproduce într-o scriere sau într-o expunere proprie idei extrase din alt autor (indicând sursa sau însușindu-și pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. A lua sfârșit = a se termina. A lua înfățișarea (sau aspectul etc.) = a părea, a da impresia de... A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua o notă bună (sau rea) = a obține o notă bună (sau rea). A lua apă = (despre ambarcații) a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. A lua foc = a se aprinde. (Înv.) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare, răspuns etc.). IV. 1. A duce cu sine. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el. A-și lua tălpășița (sau catrafusele etc.) = a pleca repede dintr-un loc; a o șterge. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut. A lua (pe cineva) pe sus = a lua (pe cineva) cu forța. A lua (pe cineva) pe nepusă masă = a lua (pe cineva) fără veste, cu forța. A-l lua moartea sau Dumnezeu (ori, depr. dracul, naiba) = a muri. L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba), se spune când cineva este într-o situație critică sau la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare). (În imprecații) Lua-l-ar naiba! ♦ A duce cu sine una sau mai multe persoane, cu rolul de însoțitor. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele (sau cu frumosul, cu binișorul, cu încetișorul etc.) = a proceda cu tact, cu blândețe, a trata (pe cineva) cu menajamente. A lua (pe cineva) cu răul = a se purta rău (cu cineva). A lua pe cineva cu măgulele sau (refl.) a se lua pe lângă cineva cu binele = a măguli pe cineva (pentru a-i câștiga bunăvoința). A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în râs, în zeflemea, peste picior etc.) = a-și bate joc de cineva. A lua (pe cineva) cu amenințări = a amenința (pe cineva). A lua (pe cineva) la rost (sau la trei parale, la refec, la trei păzește, la socoteală etc.) = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. A lua (pe cineva) pe departe = a începe (cu cineva) o discuție pe ocolite cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. Nu mă lua așa! = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A o lua de bună = a considera că este așa cum se spune, a primi, a accepta un lucru ca atare. A lua (ceva) de nimic = a nu lua în serios. A lua (ceva) în nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun (sau rău). A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda. A lua lucrurile (așa) cum sunt = a se împăca cu situația. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). 2. (Despre vehicule) A transporta pe cineva. V. A începe, a porni să... ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde (pe cineva). ◊ Expr. A-l lua ceva înainte = a-l cuprinde, a-l copleși. A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva (sau de ceva). (Refl.) A se lua de gânduri = a începe să fie îngrijorat, a se îngrijora; a se neliniști. VI. 1. (Construit cu pronumele „o”, cu valoare neutră) A pleca, a porni. ◊ Expr. A o lua din loc (sau la picior) = a pleca repede. A o lua la fugă = a porni în fugă, în goană. A o lua la galop (sau la trap, la pas) = a porni la galop (sau la trap, la pas). (Reg.) A o lua în porneală = a porni la păscut. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). A i-o lua (cuiva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva). A-și lua zborul = a porni în zbor; fig. a pleca repede; a părăsi (o rudă, un prieten) stabilindu-se în altă parte. (Refl.) A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni în urma cuiva (sau a ceva); b) a se alătura cuiva; c) a urmări, a alunga, a fugări; d) a porni undeva orientându-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva. (Refl. recipr.) A se lua cu cineva = a) a pleca la drum cu cineva; b) a se întovărăși, a se asocia cu cineva. (Refl.) A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva (sau cu ceva) și a uita de o grijă, de o preocupare etc., a se distra. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitând de treburi. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare; a coti spre... A luat-o la deal. ♦ (Despre căi de comunicație și ape curgătoare) A-și schimba direcția. Drumul o ia la dreapta. 2. A merge, a parcurge. ◊ Expr. A(-și) lua câmpii = a pleca la întâmplare, fără nici un țel (de desperare, de durere etc.); a ajunge la desperare. [Pr.: lu-a. – Prez. ind.: iau, iei, ia, luăm, luați, iau; prez. conj. pers. 3: să ia] – Lat. levare.

A ÎNDESA îndes tranz. 1) (obiecte) A vârî cu forța într-un spațiu restrâns (ca să încapă mai mult); a înghesui; a ticsi. ~ rufele într-un sac. 2) (căciula, pălăria etc.) A trage peste urechi, peste ochi. /<lat. inde[n]sare

CHITI², chitesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. A ținti (cu arma, cu piatra), a ochi; p. ext. a trage (cu o armă); a lovi, a nimeri (ținta). 2. A arunca o privire; a alege din ochi. – Din sb. hititi (prin apropiere de chiti¹).

LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect în mână spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. ◊ Expr. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) subiectul unei discuții. A(-și) lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a pune arma în poziție de tragere, a se pregăti să tragă cu arma; a ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. A lua pasărea din zbor, se spune despre un vânător foarte iscusit, bun ochitor. A-și lua nădejdea (de la cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a nu mai spera. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgândi. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a privi insistent. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă, a se elibera. A-i lua cuiva (o suferință) cu mâna = a face să-i treacă cuiva (o suferință) imediat. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se spune când cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A apuca pe cineva sau ceva cu mâna; a cuprinde cu brațul (de după...); p. ext. a înhăța, a înșfăca. ◊ Expr. (Fam.) A lua purceaua de coadă = a se îmbăta. (Refl. recipr.) Poți să te iei de mână cu el = ai aceleași apucături ca el. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie cu cineva; a se certa în mod violent cu cineva. A se lua (cu cineva) la trântă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. 2. A mânca (pe apucate), a înghiți din ceva; spec. a înghiți o doctorie. ◊ Expr. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. 3. A îmbrăca, a pune pe sine o haină etc. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a îmbrăca în toate zilele hainele de sărbătoare. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A scoate ceva din locul în care se afla; a smulge, a desprinde. ♦ Refl. (Rar) A înceta să mai existe; a dispărea. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. ◊ Expr. A lua (cuiva) sânge = a face să curgă printr-o incizie o cantitate de sânge (pentru a obține o descongestionare, pentru analize etc.). 3. A deposeda pe cineva de un lucru (fără intenția de a și-l însuși). ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura (pe cineva) de la un post de răspundere, în special de la comanda unei unități militare. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire, a impresiona foarte puternic, a zăpăci, a ului pe cineva. A-i lua (cuiva) viața (sau sufletul, zilele) = a omorî. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. ♦ (Pop.) A face să paralizeze, a paraliza o parte a corpului. III. 1. A-și însuși ceea ce i se cuvine, a pune stăpânire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. 2. A(-și) face rost de ceva; a găsi pe cineva sau ceva. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se spune despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte. (Fam.) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. 3. A cumpăra. 4. A încasa o sumă de bani. 5. A-și însuși un lucru străin. 6. A cuceri; a ocupa. ♦ A ataca într-un anumit fel sau cu o anumită armă. 7. A angaja pe cineva; a folosi un obiect pentru un timp determinat, contra plată. ◊ Expr. A lua (pe cineva) părtaș = a-și asocia (pe cineva) într-o întreprindere. A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) fără salariu, cu promisiunea de a-l căpătui. ♦ A invita pe cineva la joc, la dans. ♦ A primi pe cineva la sine; a contracta o legătură de rudenie cu cineva. ♦ Refl. recipr. A se căsători. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). ◊ Expr. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei unități sau acțiuni (militare). A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumându-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva. (Refl. recipr.) A se lua la sfadă (sau la ceartă etc.) = a se certa. 9. A contracta o boală molipsitoare. 10. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. 11. (În expr. și loc. vb.) A lua măsura (sau măsuri) = a fixa prin măsurători exacte dimensiunile necesare pentru a confecționa un obiect. A lua (ceva) cu chirie = a închiria. A lua (ceva) în arendă = a arenda. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. A lua obiceiul (sau năravul etc.) = a se obișnui să... A lua (pasaje sau idei) dintr-un autor = a reproduce într-o scriere sau într-o expunere proprie idei extrase din alt autor (indicând sursa sau însușindu-și pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. A lua sfârșit = a se termina. A lua înfățișarea (sau aspectul etc.) = a părea, a da impresia de... A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua o notă bună (sau rea) = a obține o notă bună (sau rea). A lua apă = (despre ambarcațiuni) a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. A lua foc = a se aprinde. (Înv.) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare, răspuns etc.). IV. 1. A duce cu sine. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el. A-și lua tălpășița (sau catrafusele etc.) = a pleca repede dintr-un loc; a o șterge. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut. A lua (pe cineva) pe sus = a lua (pe cineva) cu forța. A lua (pe cineva) pe nepusă masă = a lua (pe cineva) fără veste, cu forța. A-l lua moartea sau Dumnezeu (ori, depr. dracul, naiba) = a muri. L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba), se spune când cineva este într-o situație critică sau la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare). (În imprecații) Lua-l-ar naiba! ♦ A duce cu sine una sau mai multe persoane, cu rolul de însoțitor. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele (sau cu frumosul, cu binișorul, cu încetișorul etc.) = a proceda cu tact, cu blândețe, a trata (pe cineva) cu menajamente. A lua (pe cineva) cu răul = a se purta rău (cu cineva). A lua pe cineva cu măgulele sau (refl.) a se lua pe lângă cineva cu binele = a măguli pe cineva (pentru a-i câștiga bunăvoința). A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în râs, în zeflemea, peste picior etc.) = a-și bate joc de cineva. A lua (pe cineva) cu amenințări = a amenința (pe cineva). A lua (pe cineva) la rost (sau la trei parale, la refec, la trei păzește, la socoteală etc.) = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. A lua (pe cineva) pe departe = a începe (cu cineva) o discuție pe ocolite cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. Nu mă lua așa! = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A o lua de bună = a considera că este așa cum se spune, a primi, a accepta un lucru ca atare. A lua (ceva) de nimic = a nu lua în serios. A lua (ceva) în nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun (sau rău). A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda. A lua lucrurile (așa) cum sunt = a se împăca cu situația. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). 2. (Despre vehicule) A transporta pe cineva. V. A începe, a porni să... ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde (pe cineva). ◊ Expr. A-l lua ceva înainte = a-l cuprinde, a-l copleși. A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva (sau de ceva). (Refl.) A se lua de gânduri = a începe să fie îngrijorat, a se îngrijora; a se neliniști. VI. 1. (Construit cu pronumele „o”, cu valoare neutră) A pleca, a porni. ◊ Expr. A o lua din loc (sau la picior) = a pleca repede. A o lua la fugă = a porni în fugă, în goană. A o lua la galop (sau la trap, la pas) = a porni la galop (sau la trap, la pas). (Reg.) A o lua în porneală = a porni la păscut. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). A i-o lua (cuiva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva). A-și lua zborul = a porni în zbor; fig. a pleca repede; a părăsi (o rudă, un prieten) stabilindu-se în altă parte. (Refl.) A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni în urma cuiva (sau a ceva); b) a se alătura cuiva; c) a urmări, a alunga, a fugări; d) a porni undeva orientându-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva. (Refl. recipr.) A se lua cu cineva = a) a pleca la drum cu cineva; b) a se întovărăși, a se asocia cu cineva. (Refl.) A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva (sau cu ceva) și a uita de o grijă, de o preocupare etc., a se distra. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitând de treburi. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare; a coti spre... A luat-o la deal. ♦ (Despre căi de comunicație și ape curgătoare) A-și schimba direcția. Drumul o ia la dreapta. 2. A merge, a parcurge. ◊ Expr. A(-și) lua câmpii = a pleca la întâmplare, fără niciun țel (de disperare, de durere etc.); a ajunge la disperare. [Pr.: lu-a. – Prez. ind.: iau, iei, ia, luăm, luați, iau; prez. conj. pers. 3: să ia] – Lat. levare.

ATRIBUT s. n. (< lat. attributum, cf. fr. attribut): parte secundară de propoziție care determină un substantiv, un pronume sau un numeral („Spună lumii large steaguri tricoloare, / Spună ce-i poporul mare, românesc” – M. Eminescu; „De-o bucată de vreme, în fiecare zi și-n fiecare noapte se întâmplă ceva nou” – M. Sadoveanu; „Dă-mi-l pe acesta mai albastru”; „...erau trei monitori generali: doi de învățătură și unul de ordine” – B. Șt. Delavrancea; „A primit trei roșii și două albe”. ◊ ~ substantival: a. exprimat prin substantiv (indiferent de originea acestuia) în cazurile N., G. (genitival), D. sau Ac. (prepozițional) sau printr-o locuțiune substantivală. Astfel: „în zilele calde... noi copiii ne duceam la scăldat” (M. Sadoveanu): „În văzduh mocnea răsuflarea pământului reavăn”(Camil Petrescu); „Acesta-i vestitul Ochilă... nepot de soră lui Pândită” (Ion Creangă); „S-a vorbit despre importanța acordării de credite avantajoase țărilor în curs de dezvoltare”; „Familia ne dă primele lecții de întrajutorare, de solidaritate”; „La ce statornicia părerilor de rău, / Când prin această lume să trecem ne e scris...?” (M. Eminescu). ◊ ~ adjectival: a. exprimat prin adjectiv (indiferent de originea acestuia) sau priritr-o locuțiune adjectivală. Astfel: „Un găligan de școlar... tăbărâse pe un băiat slab și pirpiriu” (Ion Ghica); „Glucoza se găsește în fructele dulci”; „Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei” (Gr. Alexandrescu); „acești viteji n-au făcut decât datoria lor” (C. Negruzzi); „În Valea Prahovei..., de departe se zăresc... coșurile fumegânde ale rafinăriilor” (Geo Bogza); „Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale... scăpărau în toate părțile” (C. Hogaș); „Ei! de așa paseri... mi-i drag și mie” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Măria-ta, e un străin afară, / Cam trențăros – dar pare-un om de seamă” (A. Vlahuță). ◊ ~ numeral: a. exprimat prin numeral, ca în exemplele „Se auziră deodată râsetele zgomotoase ale celor doi” (G. Călinescu); „Paraclisierul... îi arătă jos, înaintea noastră, o firfirică de paisprezece” (B. Șt. Delavrancea); „El puse la o parte trei hârtii de câte o mie, numără la altă parte șaizeci și opt de hârtii de câte o sută” (I. Slavici); „...și legându-i frumușel cu căpăstrul, pe cel de-al doilea de coada celui dintâi, pe cel de-al treilea de coada celui de-al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui de-al treilea..., a zis” (Ion Creangă); „Cu o putere îndoită... o zmuci pe babă de mijloc” (M. Eminescu); „Părerile amândurora coincid”; „Cititul de două ori prinde bine”. ◊ ~ pronominal: a. exprimat prin pronume (personal, reflexiv, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât sau negativ) în cazurile nominativ (apozițional), genitiv (genitival), dativ sau acuzativ „...sus, între crengi, o mierlă, alta, își fluieră neastâmpărul” (Cezar Petrescu); „Fiecare perioadă istorică își are generațiile ei”; „...apele-și ridicau valurile mai sus, izvoarele își turburau adâncul” (M. Eminescu); „O persoană ca dumneavoastră se oprește unde are gust” (M. Sadoveanu); „Măi oameni buni, eu sunt om de-ai voștri” (Z. Stancu); „Se așeză încet,... parcă i-ar fi fost teamă să nu tulbure somnul celorlalți” (L. Rebreanu); „Al cui copil dintre aceștia este mai pregătit?”; „Eu n-am uitat nici pe, iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai adormit tu adesea” (Al. Odobescu); „...datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj” (E. Camilar); „...și tot ați venit trei inși fără de veste și fără știrea nimănui” (I. Slavici). ◊ ~ verbal: a. exprimat prin verb la modurile infinitiv, gerunziu, participiu și supin sau prin locuțiune verbală la unul din aceste moduri. Astfel: „...mintea e însetată de priceperea lucrurilor... și osânda de a înfrânge această sete, de a trăi fără potolirea ei, înseamnă osânda de a te întoarce la una din formele trecute, de care natura n-a fost mulțumită” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...departe, linia orizontului aducea cu un șarpe înaintând în ondulări largi, leneșe” (T. Popovici); „...canale neînchipuit de subțiri îngăduie bărcilor să ajungă... în surprinzătoare ochiuri de apă, cu suprafața acoperită de nuferi” (Geo Bogza); „Cei buni n-au vreme de gândit / La moarte și la tânguit” (G. Coșbuc); „ideea de a le da ajutor n-a fost rea.” ◊ ~ adverbial: a. exprimat prin adverb (indiferent de originea acestuia) sau prin locuțiune adverbială. Astfel: „Din mesteacănul de-afară / Flori îngălbenite curg” (O. Goga); „Numai așa vom prețui victoria zilei de mâine asupra zilei de azi” (Cezar Petrescu); „Prin frunze aiurează șoptirile-i alene” (M. Eminescu); „Creangă rămase trist... cu singura mângâiere a întoarcerilor din când în când ale lui Eminescu” (G. Călinescu). ◊ ĭnterjecțional: a. exprimat printr-o interjecție, ca în exemplele „Uraa! Bravo patriot” I. L. Caragiate); „Se auziră strigătele de astă dată răzlețite, hăp! Hăp!” (M. Preda). ◊ ~ circumstanțial: a. cu nuanță circumstanțială (cauzală, temporală, condițională și concesivă), cu dublă referire (la subiect și la predicat), exprimat printr-un adjectiv sau printr-un participiu cu sens pasiv (rar printr-un substantiv), așezat înaintea subiectului și a predicatului (rar între ele) și izolat de acestea prin virgulă. Astfel: „...prudent, Busuioc trăgea mereu cu coada ochiului într-acolo” (L. Rebreanu); „...copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog” (Camil Petrescu); „...dacă-i pierit, cată să-l găsesc; viu, se poate întoarce și singur” (M. Sadoveanu); „ticălos cu trupul, Jap rămase neînvins cu inima” (G. Galaction); „Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă” (M. Eminescu). ◊ ~ necircumstanțial (descriptiv): a. fără nuanță circumstanțială, cu referire unică (numai la substantivul determinat). În această categorie intră toate tipurile de a. discutate, înaintea celui circumstanțial (v. exemplele). ◊ ~ izolat: a. caracterizat prin intonație deosebită, așezat după elementul regent sau la începutul propoziției și despărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt izolate, de obicei, a. apoziționale și circumstanțiale (v. apoziție și exemplele de la a. circumstanțial). ◊ ~ neizolat: a. necaracterizat prin intonație deosebită, nedespărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt neizolate aproape toate tipurile de a. discutate (cu excepția a. apoziționale și circumstanțiale). ◊ ~ de identificare: a. neizolat, care definește sau individualizează obiectul prin însușirile sale fundamentale, specifice. Apare imediat după un substantiv articulat hotărât enclitic, este exprimat obișnuit prin substantiv, pronume, adjectiv pronominal sau numeral ordinal și răspunde la întrebarea care? (v. exemplele de la a. substantival, pronominal, adjectival și numeral). ◊ ~ de calificare: a. neizolat, care arată felul obiectului, pe baza unor însușiri nespecifîce, obișnuite, comune. Apare după un substantiv nearticulat sau precedat de un articol nehotărât, este exprimat obișnuit prin adjectiv calificativ și prin numeral cardinal și răspunde la întrebările ce fel de?, câți?, câte? (v. exemplele de la a. adjectival și numeral). ◊ ~ simplu: a. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică, ca în exemplele „De tropotele jucătorilor se hurduca pământul” (L. Rebreanu); „O pace desăvârșită se coboară din înălțimile albastre ale cerului” (D. Zamfirescu). ◊ ~ complex: a. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de exclusivitate sau de aproximație, ca în exemplele „Sosirea ei chiar azi ar rezolva problema”; „Avea un bici tot de curele”; „Am ales strugurii exclusiv copți”; „Drumul cam cotit ne obosea” etc. ◊ ~ multiplu: a. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire cu autonomie semantică. Astfel: „Cele trei bărci, lungi, negre și înguste, au început a pluti pe fața tulbure a apei” (Z. Stancu); „Alte umbre mici, tremurătoare, efemere, arătau existența omului și a dramei lui” (Geo Bogza). ◊ ~ dezvoltat: a. alcătuit dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate prin cratimă; dintr-un numeral cardinal și un substantiv precedate de prepoziția de; din adverbul de timp acum urmat de un numeral cardinal și de un substantiv, precedate de prepoziția în; din nume și prenume sau din apelative și nume proprii de persoană. Astfel: „Dorul de frate-său l-a dus la Cluj”; „Distanța de opt kilometri ni s-a părut mare”; „Vântul de-acum trei zile a rupt copacii”; „Pregătirea de azi încolo are loc aici”; „Deplasarea de mâine în trei zile ne privește pe toți”; „Costumul lui Badea Guță este gri”; „Căruța lui nenea Stan este nouă” etc. ◊ ~ prepozițional: a. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziție, ca în exemplele „Lupta împotriva poluării este un obiectiv major al contemporaneității”; „iar pe brâiele de piatră se aștern dungi de flori...” (I. Simionescu). ◊ ~ subînțeles: a. a cărui prezență este dedusă, în cadrul unei propoziții date, din raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul „Erau acolo și hainele de tergal?” – „Erau” („acolo și hainele de tergal”). Pentru clasificarea a. v. criteriu.

BROBOADĂ, broboade, s. f. Basma (de lînă, de mătase etc.) cu care se leagă, se îmbrobodesc femeile la cap sau pe care o poartă pe spate; tulpan, năframă, maramă. Mătușa Măndița își trase mult broboada pe ochi. CAMILAR, TEM. 241. Purta cațaveică de vulpe cu fața albastră ș-o broboadă albă legată ca un turban. SADOVEANU, P. M. 56. Duce sfat din casă-n casă Că n-am broboade de mătasă, N-am șorț cu flori – și dacă n-am, Ce-i pasă? COȘBUC, P. I 126.

BULBUC, bulbuci, s. m. I. 1. Bășică de apă, de săpun, de spumă, de aluat (cînd dospește) etc.; clăbuc. Aluatul bolborosea, scotea niște bulbuci mari. CAMILAR, N. II 325. Balta scăpără de bulbuci. SADOVEANU, N. F. 74. Zvîrleam cîteva [pietre], de încuiam pe dracul în fundul știoalnei, cu bulbuci la gară. CREANGĂ, A. 65. Plouă ploaie cu bulbuci Și tu, bade, tot te duci! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Metaforic) Și arămile amestecate cu argint [clopotele]... se scufundară în bulbuci clocotitori. SADOVEANU, O. I 537. 2. (Neobișnuit) Corp rotund (ca un glob). Bulbuc de aur În piele de taur (Soarele). GOROVEI, C. 350. JȘ Bulbucii ochilor = globii ochilor. [Soldații osteniți] își trăgeau pleoapele peste bulbucii ochilor. CONTEMPORANUL, S II, 1949, nr. 162, 6/1. 3. (Rar) Boboc de floare. Dar din fundul lacului ieșea un glas... printre bulbucii de nufăr. RETEGANUL, P. I 48. II. (Popular) Plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu flori mari, globuloase, de culoare galbenă, cu vinișoare verzi pe dinafară; crește prin pășunile din regiunile muntoase (Trollius europaeus). Eu să mă despart de stînă... Să las crînguri, să las hurii Și poiana cu bulbucii! COȘBUC, P. II 168. Pe cea luncă cu bulbuci Paște badea niște junci. ȘEZ. IV 234. – Variantă: (I 1) bolboc (SANDU-ALDEA, D. N. 223) s. m.

ÎNTUNERIC s. n. 1. Lipsă de lumină, beznă, obscuritate, întunecime. Luminile electrice fugeau îndărăt, rămîneau în urmă ca niște steluțe, în întunericul de mormînt al tunelului. SADOVEANU, O. III 207. Măcar că e așa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de năsip. CREANGĂ, P. 263. Pe un pat de scînduri goale doarme tînăra nevastă În mocnitul întuneric și cu fața spre fereastă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Loc. adv. Pe întuneric = cînd nu se vede, cînd este întuneric; p. ext. noaptea. Pot să-ți aleg una și noaptea, pe-ntuneric. CREANGĂ, P. 162. 2. Fig. Tristețe, durere, mohorîre. Moșnegi ciolănoși, cu ochii plini de întuneric, trăgeau după ei cară. CAMILAR, N. II 248. 3. Fig. Incultură, ignoranță, neștiință, înapoiere. Tovarăși, dați iureș la lupta cea mare Cu întunericul greu și cu beznele! DEȘLIU, G. 28. Poporul cel mare al nostru... a dormit un somn jalnic în întunericul satelor. SADOVEANU, O. VI 455. – Variantă: (regional) întunerec (RETEGANUL, P. IV 75, ALEXANDRESCU, M. 17, CONACHI, P. 269) s. n.

OCHI², ochesc, vb. IV. 1. Intranz. A potrivi o armă la ochi pentru ca proiectilul să nimerească ținta; a lua ținta. Un bun trăgător nu ochește atît de lung la șapte pași. CAMIL PETRESCU, U. N. 280. Iar cînd ochesc, cu hohot Tu rîzi căci plumbii moi S-au dus în piept de-a dreptul Spurcatului ciocoi! COȘBUC, P. I 217. Comandantul smuci arma din mîna unui soldat și ochi. VLAHUȚĂ, O. A. 156. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în», arătînd ținta urmărită) Am ochit adesea și «în ciocîrlia cea voioasă». ODOBESCU, S. III 23. ♦ Tranz. A ținti pe cineva sau ceva cu o armă (sau cu un proiectil); a lua la ochi cu arma. Andrei, pe dinaintea căruia trecu animalul sălbatic, îl ochi. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ A lovi cu un proiectil, a nimeri ținta urmărită. Pe Turcalete și porcii lui n-ar fi putut să-i ochească turcii. GALACTION, O. I 295. 2. Tranz. A urmări, a fixa cu privirea, a descoperi (printre mai multe persoane) o ființă dorită sau plăcută; a-și pune ochii pe cineva, li era dragă Tudora... pe care-o ochise într-o zi la adunatul finului. MIRONESCU, S. A. 89. Pe coasta unei stînci, se mișcă un șarpe lung, pe care îl ochește de sus un vultur. ALECSANDRI, O. P. 350. Ce feată pe drum vedea, Cu privirea mi-o ochea. TEODORESCU, P. P. 578. ♦ A remarca, a observa (dintr-un grup mai mare) un obiect necesar (pentru a și-l însuși sau a se folosi de el); a-și fixa privirea asupra unui obiect. El, Ponici, ochise o cameră tare bună. GALAN, B. I 408. Ochi un scaun, îl trase cu hotărîre în fața biroului și se instală nepoftit. C. PETRESCU, C. V. 146. Ochea un loc unde să se facă nevăzut o clipă, ca să poată ajunge pînă la Manolache. POPA, V. 176. Ioane, eu ți-am și ochit un potcapic, zise moș Vasile. CREANGĂ, 109. ♦ A privi cu insistență, cu atenție, cu interes, a cerceta. Oi ochi-o bine și apoi ți-oi spune eu ce zace într-însa. CREANGĂ, P. 163. ♦ A zări, a distinge cu privirea. De cum îl ochi, începu să-i tîcîie inima. ISPIRESCU, L. 24. ♦ A descoperi pe cineva care deșteaptă bănuieli, a lua la ochi, a suspecta. Domnule șef, îi știu, i-am ochit eu pe toți. DUMITRIU, B. F. 79. Dar dacă mă ochește comandantul? CAMILAR, N. I 363. ♦ Intranz. A cerceta cu privirea, a scruta. Îi mai spuse să ochească prin polițele cu haine. ISPIRESCU, L. 163. Și cum sta și cum ochea, Iată, nene, că zărea Un corb mare și rotat. ALECSANDRI, P. P. 198. 3. Refl. (Neobișnuit, despre întinderi acoperite cu zăpadă) A se acoperi cu petice de verdeață, a căpăta ochiuri (II 2). În poienile sorite pămîntul se ochise bine și înverzeau pajiști. SADOVEANU, B. 222.

NEPOFTIT, -Ă, nepoftiți -te, adj. Nechemat, neinvitat. Ochi un scaun, îl trase cu hotărîre în fața biroului și se instală nepoftit. C. PETRESCU, C. V. 146. Eu sînt sărăcia, răspunse ea, și am venit nepoftită. ISPIRESCU, L. 207. Cată-ți de treabă! ce te amesteci dumneata nepoftit în vorba noastră? CARAGIALE, O. VII 296. ♦ Nedorit. Prea ai meșteșugul de a mi te vîrî nepoftită în suflet. HOGAȘ, M. N. 21. ◊ (Substantivat) Nepoftitul n-are scaun.

FERI vb. 1. a apăra, a ocroti, a păzi, a proteja, (livr.) a prezerva, a salvgarda, (astăzi rar) a scuti, (înv. și pop.) a oblădui, (înv. și reg.) a ocoli, (înv.) a veghea, (fig.) a acoperi. (Să-i ~ de primejdii.) 2. a se păzi, (înv. și reg.) a se socoti, (înv.) a se lepăda, a se veghea. (Să te ~ de răceală.) 3. a evita, a împiedica, a îndepărta, a înlătura, a ocoli, a preîntîmpina, a preveni, (rar) a se apăra. (Încearcă să se ~ de primejdie.). 4. a evita, a ocoli, a se păzi, (înv.) a se îndupleca. (Se ~ să facă un anumit lucru.) 5. a evita. (Mă ~ să-l întîlnesc.) 6. a fugi. (~ din calea lui!) 7. a-și ascunde. (A-și ~ ochii, privirile.) 8. a se trage. (S-a ~ repede într-o parte.) 9. a eschiva, a para, (înv. și reg.) a sprijini. (A ~ lovitura adversarului, la box.) 10. a evita, a ocoli. (Se ~ de cuvintele abstracte.)

CRENEL, creneluri, s. n. Fiecare dintre deschizăturile făcute din distanță în distanță în lungul parapetului unui turn de apărare, al unui castel sau al unei cetăți medievale, prin care se aruncau proiectile asupra inamicului; deschizătură în pereții unei cazemate sau ai unui adăpost, prin care se poate observa și trage cu armament portativ. Prin ochiul de crenel Se vede-ntreaga coastă dinspre ei. CAMIL PETRESCU, V. 43. Întinde pe creneluri, pe ziduri și pe porți, Din mușchiul de paragini o fină țesătură. MACEDONSKI, O. I 24. Nici o lampă nu strălucea pe creasta crenelurilor. NEGRUZZI, S. II 48.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 12) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 8, 9, 10, 11) ochiuri, s. n. I. 1. Fiecare dintre cele două organe de formă globulară, sticloase, așezate în chip simetric în partea din față a capului; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele etc., irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal ori al unei insecte, indiferent de structura lui. Avea, precum, desigur, trebuie să fi avînd și astăzi, niște ochi mici și cenușii, de o strălucire stranie. HOGAȘ, DR. II 120. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Ci tu rămîi în floare ca luna lui april, Cu ochii mari și umezi, cu zîmbet de copil. EMINESCU, O. I 128. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, se spune cînd la o faptă rea se răspunde cu altă faptă de aceeași măsură; cum e fapta, așa și răsplata. Prinde orbul, scoate-i ochii, se zice cînd cineva te păgubește fără să-l poți trage la răspundere. Banul e ochiul dracului (= banul e o ispită care te poate duce la multe rele). ◊ Fig. Rămîne Toamna singură pe zare, Privind cu ochiu-i tulbure și mare. D. BOTEZ, P. O. 35. Ei fac din noapte ziuă, ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. ◊ Albul ochiului v. alb. Coada ochiului v. coadă. Ochi de broască v. broască. Ochi de bou v. bou. ◊ Loc. adv. Văzînd cu ochii = foarte repede, pe zi ce trece. Cu tărîțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa și a crește văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 76. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, în aparență, ca să vadă sau să creadă oamenii că s-a făcut. ◊ Expr. Ochii lumii = opinia publică. Ea riscă a-și compromite reputația în ochii lumii. BOLINTINEANU, O. 382. Cu ochii închiși v. închis. Cît te-ai freca (sau șterge) la ochi = foarte repede, cît ai bate din palme. Numai ochi și urechi = foarte atent. Se ridică – numai ochi și urechi. GALAN, B. I 54. A scoate cuiva ochii (cu ceva) = a-i aduce aminte cuiva cu răutate de anumite fapte ale sale, de anumite atitudini proprii sau de faptele altora dar care îl privesc; a-i scoate pe nas. Hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit (gata să se trezească la cel mai mic zgomot); a dormi iepurește. Cît Vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cît cuprinzi cu privirea, pînă la depărtări foarte mari. Nimeni, nimic, cît vedeai cu ochiul. DUMITRIU, N. 14. (A vedea) cu ochii liberi v. liber. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi fost de față la o întîmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a privi prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii (sau ca de doi ochi) din cap = a păzi pe cineva cu cea mai mare grijă. Avea vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca ochii din cap. SADOVEANU, O. I 462. Să îngrijești de calul meu ca de doi ochi din cap. CREANGĂ, P. 208. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcînd o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. Îmi arătă, din ochi, pe frate-meu. SADOVEANU, O. I 434. A iubi pe cineva sau a-i îi drag cineva ca (sau mai mult decît) ochii din cap = a iubi pe cineva din tot sufletul, peste măsură. Acum văzuse Ipate ce poate Chirică, și-i era drag ca ochii din cap. CREANGĂ, P. 153. Îl iubeau mai mult decît ochii din cap. DRĂGHICI, R. 3. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau ceva. E mîndru și fetelor le curg ochii după el. SADOVEANU, la TDRG. Li se scurgeau ochii după dînșii. ISPIRESCU, L. 24. A-i fi cuiva drag ca sarea-n ochi = a nu-i fi cuiva pe plac, a-i fi cuiva nesuferit. Fetele împăratului însă priveau la verișor cum privește cînele pe mîță și li era drag ca sarea-n ochi. CREANGĂ, P. 231. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a nu putea suferi pe cineva, a fi mînios pe cineva. Cu toate că el se nevoiește... să îl iubesc, însă eu din zi în zi îl uresc mai mult și n-am ochi să-l văz. GORJAN, H. II 123. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a simpatiza (sau a fi ostil, a nu avea la inimă) pe cineva. Nu se căia de loc că l-a. primit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni. ISPIRESCU, L. 126. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are la ochi pe Chiriac. CARAGIALE, O. I 48. Știu bine la ce ochi răi mă aveți cu toții. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mînie. Se făcu foc și pară de mînie, se turbură de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor. ISPIRESCU, L. 27. Nu-mi văd lumea înaintea ochilor de năcaz. CREANGĂ, P. 190. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întîlni pe cineva (pe neașteptate). Mîine sau poimîine, streinul care doarme sus are să dea ochii cu d. Demetru Demetrian. C. PETRESCU, A. 295. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. BART, E. 213. A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a întîlni întîmplător pe cineva, a vedea ceva care din întîmplare îți iese în cale; a zări. Mergînd așa, pe vremea cînd soarele se-ngînă Cu noaptea, a dat Sînger cu ochii de-o fîntînă. COȘBUC, P. II 183. Cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit. CREANGĂ P. 86. Colonelul... dă cu ochii de sarbedul romîn Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrîn. ALECSANDRI, O. 244. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprîncene = e evident, e clar, e cusut cu ață albă. Prea cu ochi și cu sprîncene erau însă glumele lui încît ea să nu-l priceapă. La TDRG. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice cînd cineva este în agonie, cînd moare. (În imprecații) În cap ochii să i se-ntoarcă Și să-i fie graiul prins. ALECSANDRI, P. I 7. A face (sau a deschide) ochii mari v. mare. A i se face (cuiva) negru înaintea ochilor = a se tulbura (cuiva) vederea, a nu mai vedea bine de supărare, de mînie etc. A face (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeș. (A fi) cu ochii în patru v. patru. A avea (sau a fi cu) ochii pe cineva = a nu pierde pe cineva din vedere, a urmări cu atenție mișcările cuiva (în care nu te încrezi). Să știi că am să am ochii pe dumneata. C. PETRESCU, R. DR. 249. A pune (o armă) la ochi (sau a lua la ochi) = a ținti, a ochi. Petru își încordă arcul, îl luă la ochi, săgeata zbură și în aceeași clipă se văzu trupul lui Malaspina căzînd. GANE, N. II 86. Cînd fură aproape de lup de o bătaie de săgeată, puse Făt-Frumos arcul la ochi. ISPIRESCU, L. 75. A lua (pe cineva) la ochi = a avea anumite bănuieli (cu privire la cineva), a supraveghea atent mișcările cuiva, a suspecta. Ți s-a părut că drumurile tale sînt închise pentru totdeauna... din pricina portarului care te luase la ochi. PAS, Z. I 261. A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru fără o cercetare prealabilă, în mod superficial; a face foarte ușor un lucru, fără dificultate. între patru ochi = numai între două persoane, fără martori, în intimitate. A face cu ochiul v. face. A face ochi v. face. A deschide ochii v. deschide. A deschide (sau a i se deschide) cuiva ochii v. deschide. A închide ochii v. închide. A închide (cuiva) ochii v. închide. A da ochii peste cap v. da. A lega la ochi (pe cineva) v. lega. A se băga în ochii cuiva v. băga. A arunca praf în ochii cuiva v. praf. Plin ochi = plin de tot. Într-o clipă fu adusă dinaintea ei o cofă plină ochi. GANE, N. 44. ◊ (Familiar) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care se uită cruciș sau, fig., despre cel care rîvnește la două lucruri odată. (Arătînd intensitatea cu care se săvîrșește o acțiune) (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cît poate, din răsputeri. Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. 2. (La pl., urmat de determinarea «buni» sau «slabi») Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere. Ai ochi mai buni și te rog să-mi vii tu în ajutor. C. PETRESCU, C. V. 247. ◊ Expr. A lua (cuiva) ochii v. lua. A bate la ochi v. bate. A nu-și crede ochilor v. crede. ♦ (Mai ales la pl.) Privire, uitătură. Pe stradă, trecătorii, puțini la număr, alergau cu ochii în pămînt. C. PETRESCU, 468. Draga mea fără cuvinte, Doar din ochi pricepe toate. TOPÎRCEANU, B. 58. Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (În apostrofări) Să nu te văd în ochi! ▭ Depărtează-te din ochii-mi. CONACHI, P. 84. ◊ Loc. adv. Cu ochii pierduți = cu privire neconcentrată, privind în vag, în extaz. Se uita cu ochii pierduți de bucurie cînd la moșneag, cînd la Maranda. MIRONESCU, S. A. 83. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră, în raza noastră vizuală; b) acum, în prezent, în timpul vieții noastre. Societatea noastră se construiește sub ochii noștri. V. ROM. decembrie 1953, 261. În ochii cuiva = în conștiința cuiva, după părerea cuiva. Dinastia este condamnată în ochii poporului romîn. LIT. ANTIMONARHICĂ 133. Ochi în ochi = privind unul în ochii celuilalt. Au ascultat o clipă, pe urmă, ochi în ochi, și-au zîmbit. GALAN, Z. R. 201. S-o vadă cum șade ochi în ochi cu Ion. REBREANU, I. 24. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi cu indiferență, nepăsător, rece, înmărmurit. Constandin îl privea cu ochi de piatră. DUMITRIU, N. 248. A privi cu ochi mari = a) a fi uimit de ceea ce vede; b) a i se dilata ochii de mînie, furie etc. Mă privește cu ochii mari de copil furios. CAMIL PETRESCU, U. N. 82. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia fără măsurători precise, examinînd numai cu privirea. Tot chibzuia, parcă măsura așa din ochi depărtarea. MIRONESCU, S. A. 119. A vinde (a da sau a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi (pe cineva) din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. El necontenit o sorbea din ochi și se minuna cum îi ședea de bine culcată pe canapea. GANE, N. II 123. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva (pe furiș), cu dragoste, cu plăcere. Smărăndița începe, din cînd în cînd, a mă fura cu ochiul. CREANGĂ, A. 7. A (-și) arunca ochii = a) a privi repede, în treacăt. Cînd își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă. CREANGĂ, P. 68; b) a examina, a cerceta sumar. A pierde pe cineva (sau ceva) din ochi = a nu mai vedea pe cineva sau ceva care se depărtează sau de care te depărtezi. A pierde (sau a prăpădi) pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a iubi nespus. O iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. Încotro vede cu ochii (sau unde îl duc ochii) = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. Inima-mi e moartă și braul fără putere, mergeți unde vă vor duce ochii, căci oriunde, tot mai bine veți fi decît cu mine. GANE, N. I 212. 3. (La pl.) Obraz, față. N-apucaseră a vedea la ochi pe înfricoșatul Șoiman. SADOVEANU, O. VII 139. Să nu te speli pe ochi din cană. ȘEZ. VI 24. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. Spune-mi verde-n ochi, ca să știu ce leac trebuie să-ți fac. CREANGĂ, Ia TDRG. Un copil de ieri să mă batjocorească de la ochi! ALECSANDRI, T. 233. II. (Prin analogie) 1. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. Sunară la ușa... cu nenumărate ochiuri de geamlîc. DUMITRIU, F. 91. Și-au mers pînă la fereastră și să uitară pe ochiul ferestrei, cum mănîncă tată-so. RETEGANUL, P. I 44. ♦ Mică deschizătură (de obicei închisă cu sticlă) făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau iluminarea unei încăperi. Prin ochiul colbăit și galbăn care ținea loc de fereastră, intra lumina și punea o pată lungă în mijlocul casei. SADOVEANU, O. III 563. 2. Porțiune de loc, de obicei în formă circulară, acoperită cu altceva (zăpadă, verdeață, nisip etc.) decît mediul înconjurător. Un ropot de ploaie spală cele din urmă ochiuri zgurite de omăt. C. PETRESCU, R. DR. 312. Aice era un ochi de pămînt verde, ca un ostrov în mare. SBIERA, P. 227. Acolo-n ochi de pădure, Lîngă trestia cea lină Și sub bolta cea senină Vom ședea în foi de mure. EMINESCU, O. I 64. 3. Întindere de apă (în formă rotundă), în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură (v. baltă); loc unde se adună și stagnează apa (v. băltoacă). O suliță îngustă plină de noroi și de ochiuri întunecoase de apă. SADOVEANU, P. 162. Ochiurile de baltă pitite după zidul întunecat al papurei. C. PETRESCU, S. 24. Ochiurile de apă stătută înghețaseră și gîștele nu mai aveau unde să se scalde. DUNĂREANU, CH. 75. ♦ Vîrtej de apă, bulboană. Peste adîncimi se fac ochiuri care rotesc în loc. VLAHUȚĂ, O. A. 407. 4. Buclă formată prin îndoirea unei sfori și petrecerea unuia dintre capete prin îndoitură; laț. Făcuse un nod prost... care nu prindea decît cu două din ochiuri. DUMITRIU, P. F. 12. La celălalt capăt [funia] are băgat un șumuiog... de paie, care intră într-un ochi, ureche sau laț. PAMFILE, A. R. 204. Un ștreang... aluneca pe un ochi. ODOBESCU, S. I 442. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) dintre firele unei împletituri, ale unor țesături, plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. Zece ochi pe fiecare cîrlig. Doi ochi scăpați. ▭ Vietățile undelor... le arunci în ochiurile plășilor late. DELAVRANCEA, S. 64. Volocul... de prins pește se face în două feluri: țesut și împletit în ochiuri. ȘEZ. IV 113. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. Orificiu (pe partea superioară a unei mașini de gătit) pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. (Mai ales la pl.) Mîncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămînă întreg (cu albușul coagulat în jurul lui) 7. Mugur. Fiecare bucată [de cartof] să aibă un colț, ochi sau mugur în mijloc, din care va naște și va crește viitorul fir. PAMFILE, A. R. 189. Cîrligul este o bucată de viță. avînd un ochi sub nodul de unde se taie și altul deasupra lui. I. IONESCU, P. 247. 8. Despărțitură, compartiment într-o magazie, un hambar, o pivniță etc.; boxă. 9. Pată colorată de pe penele de la coada păunului. 10. Picătură rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. (În expr.) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca indicator de funcționare a aparatului pe lungimea de undă a unui post de radioemisiune. Ochi de pisică = disc de sticlă (montat într-o garnitură metalică) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele.Fiecare dintre punctele colorate de pe zaruri, cărți de joc etc. Vrei să iei zăce ochi de caro cu nouă ochi de treflă? ALECSANDRI, T. 1202. Dă-mi un zece ochi, un popă, o preoteasă sau orice alta. FILIMON, C. 154. 12. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. Jarul focului creștea, clipind din ochi nenumărați de pietre scumpe. SADOVEANU, F. J. 369. Un ochi de lumină galbenă, sfioasă, pîlpîie o clipă și adoarme iute. REBREANU, N. 111. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. III. Compuse: 1. Ochiul-boului = nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, asemănătoare cu florile simple, albe sau viu colorate (specii de Leucanthenum, Aster, Chrysanthemum); steliță. Ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată (Plantago arenaria). Ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri).

PANĂ¹, pene, s. f. I. 1. Formație cornoasă care acoperă corpul păsărilor, compusă dintr-un cotor gol pe dinăuntru pe care sînt așezate simetric, lateral, fire (pufoase). Nu știam că rățoiul cel mare... e o pasere sfîntă din țara de la miazăzi, – cu pene de azur și ochii de ametiste fumurii. SADOVEANU, O. A. II 146. La poalele lor cuibează vulturii cei falnici cu late pene negre. ODOBESCU, S. III 16. Amîndoi ne potrivim, Și la ochi și la sprîncene, Ca doi porumbei la pene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 50. *Expr.Ușor în pene = îmbrăcat subțire, cu veșminte sumare; p. ext. rău îmbrăcat, zdrențăros. Căldura după ce trece Și începe vîntul rece, Țiganul ușor în pene... Acum vede că îi pasă. PANN, P. V. I 107. Smuls de pene = rușinat, umilit. Viteji din gură, care s-au întors acasă smulși de pene, de nu ș-au mai venit în fire. La TDRG. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a lua (pe cineva) la ceartă. Fără grijă, se duce la împăratul. Acolo, măria-sa, gata să-l ia prin pene. PAMFILE, M. R. I 90. A se umfla în pene = a se îngîmfa, a se fuduli. Poți să te umfli-n pene! Am să te-ascult. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 13. Mă umflam în pene ca și cînd prin vitejia mea s-ar fi fost isprăvit această izbîndă. La TDRG. ◊ Fig. Chipul ei din calea noastră orice piedică gonea Și făcea din mine pană și din roibu-mi rîndunea. EFTIMIU, Î. 36. ◊ Compus; pana-zburătorului = plantă erbacee din familia eruciferelor, cu flori mari violete; crește prin pădurile umbroase de la munte (Lunaria anua). 2. (La pl.) Material pentru umplerea pernelor, a saltelelor etc.; penele (1) de pasăre sau firele pufoase desprinse de pe cotoarele penelor (1), folosite în acest scop. V. fulg, pu f. Se suie iute în pod și scoboară de acolo un știubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa. CREANGĂ, P. 5. 3. Podoabă făcută din una sau din mai multe pene colorate (1), care se poartă la pălării; penaj care împodobește coifurile; panaș, pompon. Și eu trimite-voi Ce-i mai mîndru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul și cu ramurile, Coiful nalt cu penele. EMINESCU, O. I 149. ♦ (Transilv.) Podoabă făcută din alt material decît din pene, în special floare sau buchet de flori naturale sau artificiale (purtată la pălărie de flăcăii de la țară); broderie în formă de floare. Își tocmiseră apoi la un cojocar meșter, în Turda, cojoace cu pene roșii. DAN, U. 3. Știi, fetiță, ce ți-am spus, La cules de cucuruz: Să porți pană de colie, Să-mi fii dragă numai mie? BIBICESCU, P. P. 64. ♦ Aripă de gîscă sau de altă pasăre, folosită la ștergerea prafului de pe obiecte, la scuturatul vetrei etc. ♦ Smoc de pene (1) de la aripi sau din coada păsărilor, folosit pentru ungerea cu grăsime a foilor de plăcintă. ♦ Plută făcută din cotorul unei pene (1) de pasăre, pentru a ține cîrligul undiței la adîncimea voită. Doi băiețandri zvîrleau și trăgeau undițele și urmăreau cu ochii, încordați, fuga pe unde a penei. SADOVEANU, la TDRG. 4. Ustensilă de scris făcută din pană de pasăre (mai ales de gîscă), ascuțită și despicată la vîrf, întrebuințată înainte de inventarea penițelor de metal; p. ext. toc de scris, condei. Diacul sta neclintit la pămînt... ținînd în dreapta, cape un lucru scump, pana de gîscă. SADOVEANU, O. VII 25. Împărăteasa, luînd o pană, a-nceput să scîrțîie pe hîrtie. CARAGIALE, O. III 89. De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? EMINESCU, O. I 137. ◊ Fig. Sub pana lui Eminescu limba romînească s-a înmlădiat armonios. SADOVEANU, E. 73. ♦ Fig. Stilul, felul de a scrie al unui autor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. Cam pe la anul 1846, Nicu Bălcescu a mai făcut și o altă călătorie în Moldova... unde s-a găsit în strînsă legătură cu Alecu Rusu, și nu este de mirat că acești doi tineri să-și fi ezersat (= exersat) în comun pana și imaginațiunea lor, unul în limba romînă, celălalt în limba franceză. GHICA, S. A. 145. Și istoria noastră are întîmplări, are portrete, care nicidecum n-ar răminea mai prejos decît eroii celor vechi, dacă acestora li s-ar scoate aoreola poetică cu care pana geniului i-a înfrumusețat. KOGĂLNICEANU, S. A. 56. 5. (Prin analogie; regional) Pănușă. Încep prin a desface penele sau pănușele știuleților... trăgîndu-le apoi în jos. PAMFILE, A. R. 218. II. 1. Bucată de lemn sau de metal, de forma unei prisme triunghiulare, întrebuințată pentru despicarea lemnelor, pentru spargerea unor corpuri, pentru detașarea unor bucăți dintr-un material etc. Manipulațiunea despicării bilei...cere o dexteritate practică cu atît mai admirabilă, cu cît muncitorul n-are alte unelte decît o custură, o pană și un mai. I. IONESCU, M. 397. ♦ Piesă de lemn sau de metal în formă de prismă, folosită la fixarea sau înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașină, a unor elemente de construcție etc. Coada se întărește în urechea sapei prin ajutorul unei pene de lemn sau unui piron sau cui de fier. PAMFILE, A. R. 74. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip pentru a le spația. ♦ Partea lată, plană a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. Numai privirile agere se furișau de sub sprîncene spre boier, strălucind ca pene de săbii. SADOVEANU, P. 51. Vîslea hoțește, fără să scoată pana lopeții din apă. BART, E. 329. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vîrf. 3. Bețișor cu care se strînge frînghia ferăstrăului pentru a întinde pînza; cordar (2). 4. (În expr.) Pana căpăstrului = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Partea unei cîrme de navă, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei pentru a schimba direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid sau de alt material, cu care se ating coardele cobzei; plectru. ♦ Lama unor instrumente de suflat; ancie. 7. (În expr.) Pană de somn = bucată de somn, de la pîntece sau de la coadă, sărată sau preparată în oțet. 8. (Sport; în expr.) Categoria pană = categorie în care intră luptătorii și boxerii cu greutatea corpului cuprinsă între 54 și 57 kg. – Variantă: peană (COȘBUC, P. II 256, ODOBESCU, S. A. 136, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 39, ALECSANDRI, P. P. 3) s. f.

PARTE, părți, s. f. I. (Cu sens cantitativ) 1. Porțiune, fracțiune, fragment dintr-un întreg; bucată. Tata... aducea în traistă o pîine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile ei tremurătoare în nouă părți. SAHIA, N. 32. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, P. 77. Nimic nu-i făr’ de-atîrnare, ci părțile lumii toate Se împărtășesc din totul, cu totul fiind legate. CONACHI, P. 290. ◊ (În corelație cu sine însuși) a) (Despre persoane) Unii... alții. Vreo zece sau cincisprezece bărbați, parte în picioare, parte așezați pe mese ori pe scaune, fumau, vorbeau, se certau, glumeau. GALAN, B. I 24. b) (Despre lucruri) Atît... cît și... Averea, moș Ilie a cîștigat-o parte prin negoț, parte prin contrabanda ce-o face și acuma. GHEREA, ST. CR. I 178. ◊ Loc. adv. În parte = a) în oarecare măsură, parțial. Eu nu spun că n-ai dreptate, dar numai în parte. DEMETRIUS, C. 23. Nici bun, nici rău este omul, decît purure în parte. CONACHI, P. 285; b) (întărit prin «fiecare», «oricare», «oricine») în mod individual, separat, unul cîte unul. Să privim în parte fiecare din aceste categorii. CARAGIALE, O. III 219. Va fi greu a socoti folosul ce va avea fiecare în parte. ODOBESCU, S. II 110. Oricare din aceste frumuseți în parte ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțimînt de mirare. NEGRUZZI, S. I 44; c) (învechit, în opoziție cu în general) în special, în mod deosebit. Numit pentru a treia oară vistier și apoi la 1780 spătar, el se ocupă, în parte, a regula seama acestor dregătorii și, în general, a da puternicul său ajutor domnitorului. ODOBESCU, S. I 271. Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine; Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, P. 78. În bună parte v. bun⁴. O bună parte din (sau dintre) v. bun⁴. În cea mai mare parte = în majoritate. Cea mai mare parte = majoritatea. Cea mai mare parte dintre invitați plecaseră. CAMIL PETRESCU, U. N. 118. A treia (a patra etc.) parte = o treime (o pătrime etc.). Pentru sprîncene-mbinate, Umblu țara jumătate Și Moldova-a treia parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. 2. Element constitutiv, bine delimitat, din structura unui organism, a unui mecanism; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru. Corpul omenesc se compune din trei părți: capul, trunchiul și membrele. ◊ Parte sedentară v. sedentar. ◊ Expr. A face parte din... = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot, ale unui complex. Ești amic sau tu faci parte din cumpliții ani de rele. ALECSANDRI, P. A. 87. A lua parte la... = a participa; a contribui la... Boierii stau și se uită; și... nu iau parte la năcazul obștei. SADOVEANU, E. 89. Prin lumea rumenă de apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fermecata stare a firii. EMINESCU, N. 50. Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrățire, La obșteasca fericire, La obștescul viitor? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ Diviziune a unei opere literare, muzicale etc. «Dumbrava minunată» are mai multe părți, mai multe «momente». IBRĂILEANU S. 3. ◊ Parte de vorbire sau (în vechea terminologie gramaticală a limbii romîne) de cuvînt = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracterul modificărilor morfologice. În limba romînă, cuvintele se împart în zece categorii numite părți de vorbire. GRAM. ROM. I 107. Parte de propoziție = element component al propoziției, exprimînd o noțiune și avînd o anumită funcțiune sintactică în cadrul propoziției. Părțile propoziției sînt: subiectul, predicatul, atributul și complementul. GRAM. ROM. II 61. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. Totuși, n-am putut să-mi iau întreaga parte de moștenire cuvenită. CAMIL PETRESCU, U. N. 33. Vrem să cumpărăm noi moșia... ca s-o muncim fiecare cît ne-o veni partea. REBREANU, R. I 142. Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. Ai carte, ai parte v. carte. Cine-mparte parte-și face, se zice despre cel care, făcînd o împărțeală, își oprește partea cea mai bună. ◊ Expr. (Livresc) Partea leului = partea cea mai mare din ceva, folosul sau cîștigul cel mai de seamă pe care cel mai puternic și-l ia la împărțeală prin abuz. Văd că... partea leului e pusă la o parte, mormăi cu ironie. VORNIC, P. 167. (Familiar) A face (cuiva) parte de ceva = a-i face (cuiva) rost de ceva. De bună slujbă ei să vă facă parte. BOLINTINEANU, O. 165. A fi la parte (cu cineva) = a beneficia împreună cu altul de pe urma unei afaceri sau a unui cîștig. [Avocatul] se bucura cînd putea să-i înfunde, ca și cum ar fi fost la parte cu stăpînul. PAS, Z. I 151. ♦ (La origine avînd un caracter mistic) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. De ce boala și moartea să fie partea voastră? EMINESCU, O. I 59. ◊ Expr. A avea parte de ceva = a-i fi hărăzit cuiva ceva, a-i fi dat de soartă, de împrejurări. Ea a avut parte de altă soartă. SADOVEANU, E. 102. După trei ani era licențiat în drept, dar bieții părinți n-au avut parte să se bucure de succesele lui universitare. VLAHUȚĂ, O. A. 258. Nici în anu acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite. ISPIRESCU, E. 83. Tot de stăpîni calici mi-am avut parte. CREANGĂ, P. 200. (Mai ales în construcții negative) A avea parte de cineva = a se bucura de prezența cuiva, a avea în viață pe cineva drag. Vai de ea, sărmana-i mamă, Milă mi-e de ea acu, – Căci așa de scurtă vreme Parte de copil avu! COȘBUC, P. II 272. [Copilul] o să fie Făt-Frumos și drăgăstos și parte n-o să aveți de el. ISPIRESCU, E. 2. Trandafir de pe cetate, Spune mîndrii sănătate, Că de mine n-are parte, Că-mpăratul ne desparte! HODOȘ, P. P. 80. (Familiar, ca formulă de jurămînt) Știi d-ta... – Să n-am parte de Joițica, dacă știu. CARAGIALE, O. I 124. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a avea») Noroc, șansă. Ea vede bine că ei are să-i iasă nume rău și că n-are să mai aibă nici o parte. MIRONESCU, S. A. 93. Și-a cumpărat și el bilet și am intrat cu toții... Om fără parte! Domnișoara Henriette nu juca. CARAGIALE, N. S. 126. Măi soață și măi fîrtate! Se vede că n-avem parte; Partea și cu binele Ni l-au luat. ȘEZ. V 47. ♦ (Concretizat) Persoană în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. Cînd aș da peste o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta. CREANGĂ, P. 161. Te-am îndrăgit de pe mers, Că ți-i mersul leganat, La inimă mi-ai picat, – Cum dragă nu ți-oi pica Dacă tu ești partea mea. SEVASTOS, C. 48. Unele nu se mărită; pentru că, după cum crede poporul, le-a murit ursitul sau nu le-a sosit încă partea. MARIAN, NU. 15. ♦ (Popular) Zestre. Ia, tu june, fata mea, Că parte cu ea ț-oi da. HODOȘ, P. P. 148. 4. (Mai ales în construcție cu verbele «a avea», «a intra», «a fi») Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, dînd drept la o cotă corespunzătoare din beneficiu; cota respectivă care îi revine fiecărui participant. Ai merge la aceste terenuri parte dreaptă cu societatea noastră. C. PETRESCU, R. DR. 187. [Spiridon] intră și el cu parte în prăvălie, se însoară și se face «negustor». GHEREA, ST. CR. I 336. Onorabil băiat! îl fac tovarăș la parte. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Fig. Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare și să trăim ca frați. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. Parte și parte = în părți egale. La cîștig mergeau parte și parte. CAMIL PETRESCU, O. I 224. A da sau a munci (un pămînt) în parte = a da sau a munci (un pămînt) în dijmă. Dă la oameni să-i muncească în parte, iar el doarme. DUMITRIU, N. 167. Greutățile vieții l-au silit într-un timp să-și părăsească starea de om liber și să se ducă la muncă «în parte». SADOVEANU, E. 92. Dau în parte [pămîntul], să-l muncească. STĂNOIU, C. I. 65. II. (Cu sens spațial) 1. Regiune, ținut, loc. De prin părțile noastre la răscoală mulți s-au dus. STANCU, D. 8. A văzut umblînd pe acolo oameni îmbrăcați ca și prin părțile ei. SADOVEANU, B. 76. Noi sîntem de prin partea muntelui. BART, S. M. 35. În orice parte-a lumii străin eu mă găsesc. ALECSANDRI, O. 78. ◊ (Determinat prin «loc») Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, E. 298. La alegerea comitetului în anul 1850 vor lua parte toți aderenții șezători în orice parte de loc. GHICA, A. 798. Cele patru părți ale lumii = cele patru puncte cardinale. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese. EMINESCU, O. I 85. Din tus-patru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri... nouri negri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Loc. adv. În ce parte? = unde? În ce parte De tine să fug departe? ALECSANDRI, P. II 102. În toate părțile = peste tot, pretutindeni. Bătrîna aruncă priviri speriate în toate părțile. STANCU, D. 158. L-au căutat în toate părțile. VLAHUȚĂ, O. A. 216. Purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în toate părțile. CREANGĂ, O. A. 169. În altă parte = în alt loc. M-a zărit și el, dar s-a făcut că se uită într-altă parte. VORNIC, P. 20. În nici o parte = nicăieri. Tu te duci, bade, departe, Să n-ai bine-n nici o parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește. Sînt niște rămășițe de fundamente despre care se zice, în partea locului, că ar fi fost o întăritură. ODOBESCU, S. II 213. ◊ Loc. adj. și adv. Din (sau de prin) partea locului = din regiunea despre care se vorbește. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duși. SADOVEANU, O. VII 271. Fiind din partea locului, putea să fie de mare folos. CAMIL PETRESCU, O. II 12. De prin partea locului viu. DELAVRANCEA, O. II 19. 2. Margine, latură (indicînd, de obicei, un raport de opoziție între lucruri sau între părțile unui lucru). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părți cu lemne verzi... Pe de-o parte cu uscate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Urmat de determinări) În parte de denainte mă vor apăra copacii, iar cătră cea dinapoi, muntele. DRĂGHICI, R. 49. ♦ Fiecare dintre cele două laturi (dreapta și stîngă) ale corpului unei ființe sau (prin analogie) ale unui obiect. Întoarce-te pe partea cealaltă. SADOVEANU, B. 56. «Mircea» deodată se culcă într-o parte, așa că apa năvălește înăuntru pe punte. BART, S. M. 19. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului și atunci rămînea oiștea goală pe de o parte. CREANGĂ, O. A. 113. ◊ Loc. adv. (Pe) departe... (pe) de altă parte... (sau (pe) de alta...) = a) într-un loc... într-alt loc, dincoace și dincolo de ceva. De o parte și de alta a munților atît portul cît și datinile și limba sînt impresionant de asemănătoare. SADOVEANU, E. 92. Dete de o cîmpie frumoasă, pe de o parte cu iarbă înflorită, iar pe de altă parte pîrlită. ISPIRESCU, L. 5. Într-un buc au și ales năsipul de o parte și macul de altă parte. CREANGĂ, O. A. 258; b) într-o privință... în altă privință; dintr-un punct de vedere... din alt punct de vedere... Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. Pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. id. ib. 256. Dacă pe de o parte răul a ne trage se silește, Pe de alta iarăși mintea la bine ne hotărăște. CONACHI, P. 295. Într-o parte = într-o latură. Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie... EMINESCU, O. 130. La o parte = a) (de obicei în construcție cu verbul «a da») într-o latură, mai departe, mai la margine. Fata voi să-i ajute; ea o dădu la o parte cu cotul. SADOVEANU, B. 62. Se grăbiră să dea ajutor primarului strigînd: La o parte! REBREANU, I. 23. Încet perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizînd ochilor una din cele mai încîntătoare priveliști. VLAHUȚĂ, R. P. 31; b) (de obicei în construcție cu verbul «a sta») departe, izolat. Să-nlemnim stînd la o parte, nemișcați ca un buștean. HASDEU, R. V. 125. ◊ Expr. A fi de partea cuiva = a) (despre unele abstracte) a reveni cuiva de drept, a aparține cuiva. Mi-au spus că dreptatea e de partea mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 38; b) (despre persoane) a ține cu cineva, a fi alături de cineva. Tu de partea cui ești? DEMETRIUS, C. 18. Eu, deși nu sînt de partea imitatorilor, îi dau cuvînt. BOLINTINEANU, O. 358. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a susține pe cineva, a sprijini, a încuraja. Văzînd că flăcăii țin totuși partea lui Ion, se simțea umilit. REBREANU, I. 31. În fața sau în lipsa mea, el totdeauna îmi ținea parte. GANE, N. III 66. Unii-l iau grăbit la vale, Alții-n glumă parte-i țin. COȘBUC, P. I 225. A se da (sau a trece) de partea cuiva = a se alătura la acțiunea cuiva, sprijinind-o. Spre nedumerirea mea îndurerată, mama și surorile mele au trecut de partea lui. CAMIL PETRESCU, U. N. 37. A semăna (sau a se arunca) în partea cuiva = a semăna cu cineva sau cu cei din familia cuiva. V. arunca. Au început a vorbi ele înde ele, că spînul de feli nu samănă în partea lor. CREANGĂ, P. 210. Din partea mamei (a tatălui etc.) = din familia, neamul, spița mamei (a tatălui etc.). Unchiul din partea mamei. Din (rar despre) partea cuiva (sau a ceva) = a) în ceea ce privește pe cineva sau ceva; de la cineva sau ceva. Despre partea asta n-am nici o grijă, Simioane. VORNIC, P. 173. Fiți pe pace din partea mea. ISPIRESCU, L. 334. Are voie din partea mea să se ducă. CREANGĂ, P. 184. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți. EMINESCU, O. I 146; b) în numele cuiva sau a ceva; trimis de cineva. Vin din partea Ministerului Industriei. DEMETRIUS, C. 26. Spînul se înfățișează înaintea împăratului cu cartea din partea craiului. CREANGĂ, P. 208. A lăsa la o parte = a renunța la..., a ignora, a nu se mai ocupa de... Ia las’ șaga la o parte, măi omule. CREANGĂ, P. 127. (Familiar) A fi (cam) într-o parte = a fi țicnit, smintit, a nu fi în toate mințile. ♦ Înfățișare, aspect, unghi sub care pot fi privite problemele, faptele, fenomenele. Partea comică a unei întîmplări. 3. Direcție, sens (indicînd orientarea în spațiu). Îi auzea glasul din partea bucătăriei. BASSARABESCU, V. 20. ◊ Loc. adv. Dintr-o parte = dintr-o latură. Mi-a aruncat o privire dintr-o parte. SADOVEANU, N. P. 62. Bate vîntul dintr-o parte, Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. Într-o parte = pieziș, oblic. Șlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb. NEGRUZZI, S. I 145. Într-o parte... într-alta (sau într-o parte și într-alta) = în direcții diferite. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Au plecat... unii-ntr-o parte, alții-ntr-alta. CARAGIALE, O. III 41. III. (Urmat de determinări arătînd felul, componența) 1. Categorie socială sau profesională. V. tagmă. S-a hotărît ca de-acum înainte să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, O. A. 116. Cică... s-ar fi jurat cu jurămînt ca să nu mai aibă a face cu parte duhovnicească. id. ib. 115. ◊ Parte bărbătească = individ de sex masculin; bărbat; bărbătuș; mascul. Din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soții, n-am avut parte de parte bărbătească. DELAVRANCEA, S. 86. Parte femeiască = femeie; femelă. Așa sîntem noi, partea femeiască. ALECSANDRI, T. I 341. Această lamă, fiind parte femeiască și întîmplîndu-se a ave doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Loc. adj. De parte(a) bărbătească = de sex masculin. N-avea copii de partea bărbătească. SBIERA, P. 73. De parte(a) femeiască = de sex feminin. 2. Fiecare dintre persoanele sau grupurile de persoane interesate într-o afacere sau într-un proces. Parte adversă. ◊ Parte civilă v. civil.

RESIGNAT, -Ă, resignați, -te, adj. (Franțuzism) Resemnat. Mi-au tras o perdea de pe ochi, să văd și altceva decît traiul de vită la care eram condamnat și la care mă simțeam resignat. C. PETRESCU, R. DR. 123. Privi resignată nucii din livada bătrînească. id, O. P. I 81.

TURTĂ, turte, s. f. 1. Pîine rotundă și plată, făcută din mălai sau din aluat nedospit. Am pus turta în foc să se coacă. ISPIRESCU, L. 335. Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă. EMINESCU, O. I 84. Cînd eram la mama fată, Mîncam turtă coaptă-n vatră. ȘEZ. III 60. Să-mi cumpăr la copii sare, C-am făcut o turtă-n vatră Ș-am făcut-o nesărată. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Expr. A coace (cuiva) turta v. coace (1). A face (pe cineva) turtă = a bate (pe cineva) tare. Las’ că te-oi prinde eu! Am să te fac turtă! GANE, N. III 61. A fi (sau a se îmbăta) turtă = a fi foarte beat, a se îmbăta foarte tare. Erau amîndoi turtă... Lumea a ieșit de prin case și de prin curți, nevenindu-i să-și creadă ochilor. PAS, Z. I 226. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A rupe (sau a frînge) turta = a sărbători împlinirea unui an de la nașterea unui copil (cu un anumit ritual, în cursul căruia se rupe în două o turtă). Are omul o fată căreia îi rupe turta și a găsit pretext ca să dea o masă cunoscuților. CĂLINESCU, E. O. II 31. În ziua în care un copil împlinește anul, i se rupe turta. MARIAN, NA. 415. 2. Nume generic pentru diferite prăjituri. Tot ce mănînc dintr-însa, mai dulce îmi iaste decît ceale mai alease... turte... pancove și alte dulcețuri. ȚICHINDEAL, F. 446. ◊ Turtă dulce = prăjitură făcută din făină, miere și ouă. Cucoana moașă... rupe o bucată de turtă dulce de la madam Georgescu. CARAGIALE, O. II 170. 3. Pastă care rămîne după ce s-a stors mierea din faguri, uleiul din sămînță de floarea-soarelui etc. și care se fasonează prin turtire în formă plată și rotundă. I se îngălbenise tot trupul ca o turtă de ceară. PREDA, Î. 19. Galben ca turta de ceară și cu mîinile prinse de friguri, se ruga să-i primească atîta cît îi dădea. GALACTION, O. I 288. A doua zi îl găsiră... galben ca turta de ceară. ISPIRESCU, L. 102. 4. Plantă erbacee ghimpoasă din familia compozeelor, cu tulpina foarte scurtă, cu frunzele în rozetă, cu flori alburii dispuse în forma unei stele, dînd aspectul unor raze argintii; crește prin livezi și prin pășunile de la munte (Carlina acaulis). ◊ Compuse: turta-lupului = numele popular al semințelor unui arbore din India (din care se extrage și stricnina) folosite la stîrpirea unor animale stricătoare (Nuces vomicae). De umflătură de inimă... turta-lupului două dramuri să le pisezi cu făină. ȘEZ. X 57; turta-vacii = ciupercă comestibilă, asemănătoare cu mînătarca, cu pălăria convexă, galben- roșcată sau cafenie și acoperită cu o substanță vîscoasă; crește în pădurile de rășinoase (Boletus lutens).

ȚELI, țelesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A trage la semn; a ținti, a ochi. – Din țel.

GRĂI, grăiesc, vb. IV. 1. Intranz. (Popular) A zice, a spune; a vorbi; a cuvînta, a glăsui. Tovarășe Vincent, pînă mîne ai vreme să gîndești ce să spui și ce nu. Cîntărește-le pe toate în minte și grăiește după conștiința ta. DEMETRIUS, V. 130. Mărie, a grăit el, minunile sînt ale nopții, și la lumina zilei se dovedesc a nu mai fi minuni. SADOVEANU, N. P. 42. Nu vor grăi cu tine blînd, Te-or înjura cu toți pe rînd. COȘBUC, P. I 112. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. ◊ (În poezia populară, pleonastic însoțit de «din grai») Iar dacă se-ntoarse Fira iar în casă, Dusu-mi-s-a-ndată La draga ei fată Și rîdea, rîdea, Și din grai grăia: «Vezi! Drăguțul tău Te-a vorbit de rău». COȘBUC, P. II 159. Drăguțu-său o vedea Și din grai așa-i grăia: «Trage-ți, lele, cununa, Cam pe ochi, cam pe sprincene, Că mă bagi în multe rele». JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ (În personificări) Bătrînul Dan ascultă grăind doi vechi stejari Crescuți dintr-o tulpină pe culmea cea de munte. ALECSANDRI, O. 208. ◊ Tranz. Adevăr grăiește gura mea, îi răspunse Prîslea. ISPIRESCU, L. 87. Cucoane, vornicu ne-o spus că ai să ne grăiești cîte ceva. ALECSANDRI, T. I 259. ◊ Expr. A grăi bine (sau rău) de cineva sau a grăi de bine (sau de rău) pe cineva = a spune lucruri bune sau rele despre cineva. 2. Refl. reciproc. A se vorbi, a se înțelege, a lua o hotărîre în comun. Este-un drum și-o cărărușă, Pîn’la puicuța la ușă; Dar dușmanii s-o grăit Cărărușa că mi-o-nchid. ȘEZ. II 184. Turcii toți cît îl zărea Între dînșii se grăia: Ista-i Gruia lui Novac. ALECSANDRI, P. P. 144. 3. Tranz. (Transilv.; determinat prin «înapoi») A chema (pe cineva). Atunci împăratul îl grăi înapoi și-i zise... RETEGANUL, P. III 17.

CRĂPA, crăp, vb. I. 1. Intranz. și refl. (Despre obiecte) A se despica în mod brusc (și adesea cu zgomot), a se desface în mai multe bucăți; a se căsca (din cauza gerului, a unei lovituri puternice etc.). Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape. BENIUC, V. 7. În anii în care ouăle ciorilor crapă de ger, începe să prindă și apa mării o pojghiță de gheață de-a lungul coastei. BART, E. 309. ◊ Expr. Unde dai și unde crapă, se zice atunci cînd se obțin cu totul alte rezultate decît cele așteptate. (E un ger de) crapă lemnele (sau pietrele sau, rar, pentru efecte stilistice, inima) = e un ger strașnic, e foarte frig. Fără haine nu sînt bun de nimic la iarnă. Pe ger mare, crapă inima în mine. SADOVEANU, P. M. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. CREANGĂ, A. 23. ♦ Intranz. (Rar) A se transforma (în altceva). Furtuna nu crăpa de loc în ploaie sănătoasă, ci se oțerea în spinarea gorunilor. GALACTION, O. I 48. 2. Tranz. A despica. A crăpa lemne pentru foc. ▭ Mușchiul o roade [piatra], timpul o crapă. MACEDONSKI, O. I 20. Crăpînd-a [o nucă de cocos], au aflat miezul ei dulce și bun, ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51. ◊ (Poetic) Lopata cununată cu condeiul... Crapă cremenea și sparge steiul. DEȘLIU, G. 24. ◊ Expr. A crăpa capul cuiva= a omorî pe cineva dintr-o lovitură. 3. Intranz. și refl. (Despre un lucru subțire și elastic) A se rupe (fiind prea tare întins), a plesni; (despre piele) a deveni aspră, cu crăpături. [Omul era] strîns la piept, de sta să-i crape sucmanul cel zdrențuit de pe dînsul. ISPIRESCU, L. 177. Atunci Ivan dezlegă turbinca... și luînd cîte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. CREANGĂ, P. 306. Cu fata de bogat Totdeauna ești mustrat: Să-i cumperi cizme de capră, Că altele se tot crapă, Și de oaie Se tot moaie, Și de țap îi sar în cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 437. ◊ Expr. A-i crăpa (sau plesni) cuiva obrazul de rușine = a nu mai putea de rușine. Să nu mai știe cineva, că-mi crapă obrazul de rușine. DAVIDOGLU, M. 70. 4. Tranz. A întredeschide. Lazăr Lungu sări de la fereastră la ușa grajdului și-o crăpă puțin. MIHALE,O. 507. Se apropie amîndoi de ușă și izbutesc să sucească cheia. Dar cum crapă ușa, o și închid la iuțeală. STĂNOIU, I. 137. ◊ Refl. Fig. La răsărit se crăpa zarea, lăsînd să pătrundă focul zorilor. SADOVEANU, O. VI 20. (Expr.) A se crăpa de ziuă (sau, într-o figură poetică) a se crăpa zorii = a se face ziuă, a se lumina. Cu mii de cai-putere Se crăpă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. Cînd se crăpă de ziuă, se sculă înaintea lui Gheorghe, se îmbrăcă și ieși. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Cînd răsărea luna, de era două ceasuri pîn-a se crăpa de ziuă, curtea era plină de vînători. GHICA, S. 283. Cînd se crăpa de ziuă, izbiră fără de veste turcii pe ai noștri. BĂLCESCU, O. II 76. 5. Intranz. (Despre animale și, rar, cu o nuanță de ironie sau răutate, despre oameni) A muri. Dînd boală rea, După nunta mea Oile-au crăpat. MARIAN, S. 44. De-ar crăpa o dată să crape și tarabagiul care v-au adus. CREANGĂ, P. 110. Dușmanul a găsit tot pustiu în drumul său, incit, ajungînd la Cotnar, nu găsea să mănînce decît poamele copacilor; ba încă [căpitanul Turculeț] a pus prin bălți și niște ierburi veninoase de care, cum bea, crăpa. NEGRUZZI, S. I 171. ◊ (Poetic) Uraganu-acum aleargă pîn’ce caii lui îi crapă. EMINESCU, O. I 45. ◊ (Familiar, urmat de determinări introduse prin prep. «de», arată că o senzație sau un sentiment e foarte intens) Elvira se ridică în capul oaselor și zise prin întuneric:... Crăpi de invidie! Și te răzbuni. DUMITRIU, B. F. 46. Trage la mine numai cu coada ochiului șă vadă cum îs îmbrăcată și crapă de ciudă. SADOVEANU, B. 219. Știi că are haz și asta! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. CREANGĂ, P. 252. Setilă striga... cît ce putea că crapă de sete și zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile ca un nebun. CREANGĂ, P. 261. Și-o dată și-ncepe dracul a boscorodi din gură și a descînta, că nu știu ce face, de-i pocnește lui Dănilă un ochi din cap!... Dănilă crăpa de durere. CREANGĂ, P. 58. Crapă de ciudă cucoana. ALECSANDRI, T. I 32. 6. Intranz. A mînca foarte mult, cu lăcomie (ca un animal). Vezi că-i mămăliga pe masă, învălită în prosop, și oala cu lapte pe vatră! Du-te și crapă pînă-i plesni. REBREANU, R. II 30. – Variantă: (regional) crepa (CONTEMPORANUL, VI_II 292, RETEGANUL, P. IV 6) vb. I.

ÎNVÎRTI, învîrtesc și învîrt, vb. IV. 1. Tranz. A mișca (ceva sau pe cineva) în cerc, a da o mișcare de rotație, a întoarce printr-o mișcare circulară; a roti; a suci; a răsuci. Ar număra cu voce tare de cîte ori se învîrte roata și ar stabili apoi, printr-o simplă înmulțire, distanța străbătută de căruță de la un punct la altul. GALAN, B. I 411. Un mecanism pe care să-l învîrți cu o cheie. C. PETRESCU, Î. II 68. Călăul n-avea decît să învîrtească grindeiul. NEGRUZZI, S. I 311. ◊ Refl. pas. Mielul gras încet, cu lene, se învîrte pe frigare. BELDICEANU, P. 53. ◊ Refl. Eu mi-am făcut un cîntec, Și n-aș fi vrut să-l fac, Dar fusul e de vină Că se-nvîrtea mereu, Și ce-mi cînta-nainte Cîntam pe urmă eu. COȘBUC, P. I 59. Pe deasupra bălții nagîții se-nvîrtesc. ALECSANDRI, P. A. 118. (Expr.) A se învîrti casa (sau locul, pămîntul etc.) cu cineva, se zice cînd cineva are amețeli sau se simte foarte încurcat, foarte rușinat. Cerca parcă să-și dea samă, să afle ce-i cu el și nu putea... se-nvîrtea odaia cu dînsul. MIRONESCU, S. A. 35. Nu mi-e bine... pămîntul se învîrtește cu mine. BOLINTINEANU, O. 386. Vai de mine, se învîrtește casa cu mine. Toate le văd pe dos. ALECSANDRI, T. I 223. ♦ (Complementul indică obiectul rezultat prin răsucirea părților componente) A răsuci cu mîna, între degete. Oamenii șopteau liniștiți, așezați pe răzor. Unii își învîrteau cîte-o țigară. DUMITRIU, N. 88. Mama [pîinea] plămădea Ș-o lăsa pînă dospea; Apoi colaci învîrtea, Pe lopată mi-i culca. ALECSANDRI, P. P. 390. ♦ (Însoțit de verbul «a suci», exprimă o repetare a mișcării de învîrtire) A întoarce în toate felurile, a potrivi pe toate părțile. Ia el punga, o sucește, o învîrtește. CREANGĂ, P. 44. Vine-mpărăteasa mînioasă și intră în boltă, ca să-și aleagă multe de toate. Tot învîrte și sucește. RETEGANUL, P. III 21. ◊ Fig. L-a băgat în judecăți, l-a sucit, l-a învîrtit și l-a lăsat sărac luciu. DELAVRANCEA, S. 19. ◊ Absol. Și nici una nici două... învîrte, sucește, trage, întinde. ȘEZ. I 258. ♦ (Cu complementul «ochii») A mișca în toate direcțiile, pentru a privi (în jur). Mănîncă flăcăul cu toți ai casei și-și tot învîrte ochi în jur. GALAN, Z. R. 65. ♦ Intranz. A mesteca. Învîrtea cu o lingură de lemn Prin cratița în care sfîrîia rîntașul. BENIUC, V. 37. P-a lui mumă o găseau Din gură frumos cîntînd Și din drugă învîrtind. TEODORESCU, P. P. 559. 2. Tranz. (Cu complementul «horă») A juca, a dansa. Busuioc avuse grijă să tocmească lăutari ca să poată tineretul să învîrtească hora toată după-amiaza. REBREANU, R. I 125. Fete mîndre cari știau a învîrti și hora, dar și suveica. CREANGĂ, A. 1. Să-nvîrtim hora frăției Pe pămîntul Romîniei. ALECSANDRI, O. 94. Și ia pe nuna de mînă, Cu mireasa dimpreună, Și-nvîrtiți o horă bună. TEODORESCU, P. P. 182. ◊ Refl. Hora se învîrtea sub streșina unui nuc bătrîn. SADOVEANU, O. I 73. Lăutarii cîntă, hora se-nvîrtește. BOLINTINEANU, O. 10. 3. Tranz. (Cu privire la arme sau instrumente) A mînui. Brațul meu... Nu mai poate să învîrtească paloșul. ISPIRESCU, L. 12. Noi știm a învîrti sapa, coasa și secerea. CREANGĂ, A. 163. Și spre Dunăre-alerga, Hăulind și chiuind, Buzduganul învîrtind. ALECSANDRI, P. P. 59. 4. Refl. A umbla de colo pînă colo fără scop; a se foi. Mai mă învîrtesc pe lîngă căruță, desham, dau la cai niște ovăz, pe urmă iar mă duc la el. PREDA, Î. 92. Se învîrteau prin ogrăzi, se uitau la cerul senin și mai ales la vîrtejurile de fum. REBREANU, R. II 108. Începe a se învîrti prin casă cu neastîmpăr. CREANGĂ, P. 24. ◊ Fig. Tina Diaconu se învîrtea în jurul aceluiași subiect de conversație. C. PETRESCU, A. 473. ♦ A se mișca de jur împrejur, a se întoarce (într-un spațiu îngust). Cinci cămăruțe în care abia te poți învîrti. NEGRUZZI, S. I 70. 5. Tranz. Fig. A exercita o meserie, a se îndeletnici cu o treabă neprecisă (de obicei necinstită). Fusese zece ani factor poștal, pe urmă... învîrtise niște afaceri nelămurite. C. PETRESCU, Î. II 141. Măi Leonte, băieții ăștia ai noștri de la curte ce treabă învîrtesc acuma? REBREANU, R. II 66. Peruianu era un avocat mediocru, dar învîrtea afaceri care nu mai erau mediocre. VLAHUȚĂ, O. A. 275. ◊ Expr. A învîrti capul (cuiva) = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. De ce caută să-i învîrtească el capul fetei? REBREANU, I. 25. A învîrti (pe cineva) pe degete v. deget. ♦ A procura cuiva o situație nemeritată, a face ca cineva să beneficieze de favoruri ilegale. Cei avuți i-am învîrtit eu pe la partea sedentară. CAMILAR, N. I 136. ♦ Refl. A obține o favoare sau un avantaj (datorită abilității, împrejurărilor favorabile etc.), a-i reuși o afacere necinstită; a scăpa dintr-un bucluc. Ne-om învîrti astăzi și de țigări. PAS, Z. IV 16. Ei bravo! Te învîrți, ai? C. PETRESCU, C. V. 125.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, I. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, E. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, E. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, E. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, E. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.