322 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 197 afișate)

Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: un

VENÍ, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-o dată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] – Lat. venire.

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-o dată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul.Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco).Lat. draco, „șarpe, balaur”.

A BĂGÁ bag tranz. 1) A face să intre (înăuntru); a introduce; a vârî. * ~ (ceva) în cap a ține minte; a memora. ~ (ceva) în gură a mânca. ~ (cuiva) mințile în cap a cuminți (pe cineva). A(-i) ~ cuiva în cap a) a face pe cineva să fie preocupat de ceva; b) a face pe cineva să înțeleagă ceva complicat, inaccesibil. ~ (cuiva) frica în oase a speria foarte tare (pe cineva). ~ (pe cineva) în sân a apropia mult (pe cineva); a trata cu atenție și cu dragoste. ~ mâna în buzunarul cuiva a jecmăni (pe cineva). 2) A pune într-o situație neplăcută. * ~ (pe cineva) în boală (sau în boale) a înspăimânta (pe cineva). ~ (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) a speria tare (pe cineva); b) a mânia tare (pe cineva). ~ (pe cineva) în păcat a face (pe cineva) să comită o faptă condamnabilă. ~ (pe cineva) în nevoi a face să aibă neplăceri. ~ (pe cineva) la apă a pune în mare încurcătură. ~ în mormânt a pricinui moartea cuiva. 3) A face să îmbrățișeze o slujbă, o meserie; a plasa. ~ la școala de meserii. 4): ~ de seamă a fi atent la ceva; a avea grijă. /Orig. nec.

NEPRECIZÁT, -Ă, neprecizați, -te, adj. menționat în explicațiile din DEX ’98 la s. m. DRAC (1). Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-o dată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat.

a face ca toți dracii expr. a face scandal, a se comporta violent.

A FACE SCANDAL a face caterincă, a face ca toți dracii, a face gât / hai / hau-hau / urât / zâmbre, a vocifera.

drăcime f. toți dracii: chemă înaintea sa toată drăcimea CR.

VENÍ, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-odată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] – Lat. venire.

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-odată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul ori a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul.Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără niciun motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco).Lat. draco, „șarpe, balaur”.

BĂTĂTÚRĂ, bătături, s. f. 1. Teren bătătorit (mai ales în jurul casei) pe care nu crește iarba; p. ext. ogradă, curte. Cîteva căruțe așteptau în bătătura morii; între roțile uneia un om dormea cu fața în sus, la umbră. SADOVEANU, O. IV 431. Și mi-a plăcut în junei meu Să văd flăcăi pe bătătură, Și cobza cu isonu-n gură Să-mi zornăie zorind mereu. COȘBUC, P. I 198. 2. Îngroșare a pielii de pe mîini sau picioare, din cauza unei vătămări provocate de obiecte tari. Palmele aceste țărănești ale noastre, străpunse de pălămidă și pline de bătături, cum le vedeți, vă țin pe dumneavoastră. CREANGĂ, 156. Eu, făcindu-mi loc printre dame cam cavalerește, călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii... am alergat la celălalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I 38. ◊ Expr. A călca (pe cineva) pe bătătură (sau pe bătături) = a atinge (pe cineva) unde-1 doare mai tare. Cu stăpînirea nu e de glumă dacă o calci pe bătătură. PAS, L. I 92. 3. (În opoziție cu urzeală) Băteală. Între urzeală și bătătură Șuieră-n zbor blesteme și ură. TOMA, C. V. 311. Roata ședea în mijlocul casei, și canură toarsă nu era pentru bătătură. CREANGĂ, A. 62. Surtucul lui... era mai mult urzeală decît bătătură. EMINESCU, N. 42. 4. (Rar) Bătaie, ciocănire (în ușă, în fereastră etc.). Auzind zmeii cei din curți bătătura în poartă, se minunară. RETEGANUL, P. V 71. 4. (Rar, numai în expr.) Bătătura vîntului = bătaia vîntului. Niște lemne legate de copaci... tot bonzănea, lovindu-se la bătătura vîntului. SBIERA, P. 172.

BUZÁT, -Ă, buzați, -te, adj. Cu buze mari, groase. Ion al lui Geacă! A rămas, al dracului, tot buzat. PREDA, Î. 161. Negru și cam buzat, Numai bun de sărutat. HODOȘ, P. P. 170. ◊ Expr. A rămîne (sau a se întoarce) buzat = a rămîne (sau a se întoarce) păcălit, înșelat, dezamăgit, cu buzele umflate. Un om verde și harnic, carele... nu se întoarce buzat de la slujba cu care îl însărcina cineva. ISPIRESCU, U. 50. Și mă întorsei buzat, Că olteanca mi-a plecat. TEODORESCU, P. P. 338.

DRAC, draci, s. m. 1. (În concepțiile religioase și în superstiții; familiar, mai ales în zicători, proverbe, expresii, de obicei nearticulat) Ființă imaginară considerată ca spirit al răului, al întunericului; diavol, necuratul. Eu nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. BENIUC, V. 13. Stai, nu fugi; nu e drac; e un biet om ca toți oamenii. SADOVEANU, D. P. 101. Tremurau, într-un fluid luminos și vioriu, draci mici, spînzurați de coarne, care zupăiau din piciorușe. EMINESCU, N. 56. Rîde dracu de porumbe negre și pe sine nu se vede, se zice cînd cineva critică pe altul, fără să-și vadă propriile greșeli. Nu-i chiar atît de negru dracu după cum se spune (= lucrurile nu se prezintă atît de rău pe cît arată aparențele). ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat, în picioare) = a întrupa toate însușirile negative ale dracului, a fi rău, cîinos, afurisit. Slujitorul domnului este dracul împelițat. NEGRUZZI, S. I 235. Ești dracul împelițat. Dar și Copiii oamenilor sînt draci goi. PANN, P. V. II 122. Omul (sau salba, poama) dracului = om rău, ticălos, afurisit. De omul dracului să dai și să scapi. ISPIRESCU, L. 43. Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb. CREANGĂ, P. 230. Deși sîngele apă nu se face și cămeșa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba dracului. NEGRUZZI, S. I 249. A se teme (de ceva) ca de dracul (sau ca dracul de tămîie) = a se teme foarte tare, a-i fi foarte frică (de ceva). A se uita (la cineva) ca la dracul = a se uita (la cineva) urît, cu dușmănie. E tot un drac = e totuna. A avea draci, a fi cu draci sau a avea pe dracu! în el = a) a fi energic, plin de viață, zvăpăiat, neastîmpărat. Sora asta a noastră are glas blînd, dar știe să poruncească. Are în ea draci. Îmi place. SADOVEANU, P. M. 240. Da știi c-ai chitit-o bine, măi Chirică? Tot cu draci ești tu, bine zic eu. CREANGĂ, P. 163; b) a avea toane rele, a fi rău dispus. Are draci astăzi. A băga pe cineva în draci (sau în toți dracii) = a intimida pe cineva, a vîrî frica în cineva. Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune cînd nu se poate găsi o explicație logică unei situații încurcate sau cînd se bănuiește o urzeală, ceva ascuns. Aici tot trebuie să fie un drac la mijloc! SADOVEANU, Z. C. 292. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se spune cînd o situație care părea clară se complică dintr-o dată, cînd doi prieteni se învrăjbesc pe neașteptate etc. (Cu o construcție mai puțin obișnuită) Aici și-a amestecat coada un drac. C. PETRESCU, R. DR. 127. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a trăi în mizerie, de azi pe mîine; a trage mîța de coadă. A căuta pe dracul, se spune despre cel care lucrează fără prevedere, care își produce singur încurcături și neplăceri. Cînd i-i bine, caută pe dracu. SEVASTOS, la TDRG. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a-și găsi beleaua, a o păți. Să ne apropiem... poate e cu cineva, să nu dăm de dracu! PREDA, Î. 146. Să nu te mai aud vorbind de asta, că dai de dracu. SADOVEANU, P. M. 108. Să se ieie amîndoi la harță, să se taie în vorbe ca-n săbii: ș-apoi a vedea franțuzul pe dracu! id. Z. C. 49. A să treacă prin strîmtori, prin păduri, unde ș-ar putea găsi pe dracul. ALECSANDRI, la TDRG. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său sau a ajunge de la dracul la tată-său = a ajunge din rău în mai rău, a cădea din lac în puț. A trimite (pe cineva) la dracul = a-l da (pe cineva) încolo, a-l da dracului. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a face (pe cineva) să alerge mult încoace și încolo, a purta (pe cineva) de ici-colo. A cere (pentru un obiect oferit spre vînzare) pe dracul și pe tată-său (sau cît dracul pe tată-său) = a cere un preț exagerat. A face pe dracu-n patru = a face tot posibilul, a depune toate eforturile, a încerca toate mijloacele (pentru a aduce ceva la îndeplinire). Domnul Mihalache... aștepta cu catastiful deschis pe geantă, să facă datornicul pe dracu în patru și s-aducă de prin vecini cîțiva lei. PAS, Z. I 153. Făcu pe dracul în patru și se urcă deasupra muntelui. ISPIRESCU, L. 195. Măcar fă pe dracul în patru... dar numaidecît să-mi aduci pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea = aliază-te cu oricine, chiar cu un dușman, pînă trece primejdia. A da sau a lăsa (pe cineva sau ceva) dracului = a părăsi (pe cineva) în voia întîmplării, a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva), a abandona. Să dau dracului treaba? PORUMBACU, A. 39. Dă-l dracului de tutun. C. PETRESCU, C. V. 54. A da (pe cineva) dracului (sau la toți dracii) = a înjura, a blestema; a drăcui. Călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii... am alergat la celalalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I. 38. A se duce dracului = (se spune în legătură cu persoane dezagreabile) a se duce fără să se mai întoarcă; (despre lucruri, stări etc.) a se prăpădi, a se irosi fără rost. Tinereță, studii, se duseseră toate dracului. CAMILAR, N. I 32. (În imprecații) Du-te dracului! A se duce la dracul = a pleca în treaba lui (fără să-i mai știe cineva de urmă). Acum vino... la masă cu noi, ș-apoi te poți duce la dracu cu toate gebelele tale. HOGAȘ, M. N. 9. (În imprecații) Du-te la dracu! A lua (pe cineva sau, mai rar, ceva) dracul (sau dracii sau mama dracului) = a se prăpădi; a o păți rău. Nu l-au mîncat nici lupii, nu l-au luat nici dracii. VISSARION, B. 56. (În amenințări) Nu blestema, babo, că te ia mama dracului. PAS, Z. I 51. (În imprecații) Să-l ia dracu de bagaj! GALAN, Z. R. 132. Bată-te dumnezeu să te bată și te-ar lua dracu, și n-ai mai ajunge. SADOVEANU, Z. C. 291. Lua-i-ar dracu pe ciocoi, Căci ei au stîrnit război. ANT. LIT. POP. I 21. Parcă a intrat dracul (în cineva), se spune despre cel aprig la mînie (sau la treabă). Într-un nor de colb ce zbura pe fața pămîntului, caii alerga ca și cînd ar fi intrat dracul într-înșii. ALECSANDRI, C. 112. La dracul (cu ceva), formulă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. La dracu măriile, cnutul, zăbrelele... La dracu pungașii, călăii, lichelele! DEȘLIU, G. 54. Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimînd uimire sau enervare. Ptiu, drace! minunați-vă, creștinilor. SADOVEANU, P. M. 46. Ptiu! drace, iaca în ce încurcătură am intrat. CREANGĂ, P. 201. N-am (sau n-ai etc.) nici pe dracul = n-am (sau n-ai etc.) suferit nici o vătămare, nici o durere; nu sînt (sau ești etc.) atins de nici o infirmitate, de nici o boală; sînt (sau ești etc.) sănătos. Nu ești lovit pe dinăuntru?... – N-am nici pe dracu. DAVIDOGLU, M. 25. Pe dracul, formulă de negație; nimic. N-ai bani, creștine?...Am pe dracu. La TDRG. Bagă bine de seamă, să poți scăpa, că de numîne mîncăm pe dracul, vezi că sîntem hămesite de foame? RETEGANUL, P. III 51. ◊ (În imprecații; uneori cu sens atenuat) Să fiu al dracului dacă înțeleg. SADOVEANU, P. M. 65. Dă-te jos de-acolo, măi băiete, că-mi dărîmi portița, fire-ai al dracului! REBREANU, R. I 146. (În formule impersonale) Ei, să fie al dracului, pe ce stradă, nene? C. PETRESCU, Î. II 171. ◊ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de «orice», «oriunde», «fie cine-o fi») Face și pe dracul. Se duce și la dracul.Cînd își pune în gînd să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap. ISPIRESCU, L. 102. De nime nu-mi pasă! Nici de vornic, nici de dracul. ALECSANDRI, P. A. 58. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile, sau unde și-a pierdut dracul potcoavele = foarte departe, într-un loc pe care nu-l cunoaște nimeni. Vă duc și pînă la măru-roș, dacă vreți și pînă la calea-ntoarsă... – Și pînă la dracu-n praznic. ALECSANDRI, T, I 398. ◊ (Ca atribut genitival imprimă substantivului pe care-l determină un sens peiorativ, injurios, disprețuitor) Hi, gloaba dracului!Loc. adj. și adv. Al dracului (de... ), formează expresii cu nuanțe superlative: a) foarte, tare, afară din cale, peste măsură de..., grozav. Primejdia are să fie... a dracului de grea. CAMILAR, N. I. 247. Drumul ăsta... e lung al dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 231. Cînd bate vîntul mai a dracidui. La TDRG; b) care dă de furcă, afurisit, incomod. Poziția e cam a dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 281. (Cu sens atenuat) Fugea șchiopătînd după niște ale dracului de vaci. PREDA, Î. 16; c) energic, capabil. Mic și al dracului; d) (admirativ) strașnic, extraordinar. Mă! da al dracului cucoș i-aista! CREANGĂ, P. 65; e) foarte rău, păcătos. Sturza era cel mai al dracului [boier]. CAMILAR, T. 203. Ai să vezi și dumneata, al dracului ce e... De ce-i zice lui «Titircă Inimă-Rea»? CARAGIALE, O. I 80. Pentru boala urîtului, care-i boala cea mai a dracului din lume... ascultați. ALECSANDRI, T. I 107. ◊ Expr. (Așa,) de-al dracului = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! Lucrul dracului = poznă, pătăranie. Mai știi, lucru dracului, să nu se întîmple să ne ia nevestele noastre pe unul drept altul! MACEDONSKI, O. II 407. ◊ (Glumeț și ironic) Buruiana (sau iarba sau tămîia) dracului = tutun. ◊ (Ca element stilistic exprimînd nemulțumirea, reproșul, supărarea, indignarea) Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. ◊ (Mai ales în propoziții interogative, exprimînd nedumerire, surpriză, mirare, uimire) Prefectul își drese glasul și zise: Ce dracu au oamenii azi, măi? DUMITRIU, N. 32. Unde dracul am mai auzit eu despre doi corbi? CAMILAR, N. I 126. Ce dracu cauți aice? NEGRUZZI, S. I 88. ◊ (În construcție cu verbele «a ști», «a asculta», «a face», «a înțelege» etc., exprimă nedumerire sau negație) Dracul știe ce are, cică a prins niște iepuroi. CREANGĂ, P. 304. Se uita, dracu știe, cu interes ori așa numai, la un portret. EMINESCU, N. 37. Măi bădiță, pentru tine Multe dau cu lemnu-n mine, Multe dau și mulți mă-nfruntă, Dar cine dracu-i ascultă? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; (cu sens atenuat și cu nuanță afectivă) nebunatic, șturlubatic. Nu era același drac zvăpăiat care își arunca cartea în pridvor cînd se întorcea de la școală și mă prindea de gît cu amîndouă mîinile pentru ca să o duc în cîrcă? DELAVRANCEA, la TDRG. E și drac, dar e și sfîntă. MACEDONSKI, O. I 57. Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, P. I 97. ◊ (La vocativ, fără a se adresa cuiva anume) Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina, și lasă! CARAGIALE, O. I 47.

LUÁ, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect (în mînă) spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. Băiatul luă frigarea din mîna suroru-sei. ISPIRESCU, L. 340. Moșneagul... își ia toiagul bătrînețelor în mînă. CREANGĂ, P. 80. Sameni a fi știind de unde să iei lucrul și unde să-l pui. id. ib. 152. De cînd in ai semănat, Boala-n oase mi-ai băgat; Ia, zău, coasa și-l cosește, De boală mă mîntuiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. ◊ Expr. A lua armele v. armă. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) obiectul unei discuții. Fetele atunci au luat altă vorbă. CREANGĂ, P. 209. ◊ (Urmat de determinări care arată locul unde se află sau unde se așază obiectul, instrumentul cu care se apucă etc.) I se făcu milă de biata păsărică... o luă de jos și o băgă în sîn. ISPIRESCU, U. 12. [Fata] își ia lada în spate și se întoarnă spre casa părintească cu bucurie. CREANGĂ, P. 290. El alergă după ea, o prinse și, luînd-o în coarne, o aruncă în leagănul de mătasă ce purta în spinare. ȘEZ. I 162. Dacă văzui și văzui, Îmi luai coasa din cui. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Expr. A-și lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua (cuiva) vorba din gură v. gură. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a se pregăti să tragă (cu arma). A lua (pe cineva) la ochi v. ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. Intră înlăuntru și nici nu-și luă pălăria de pe cap. RETEGANUL, P. I 9. A lua pasărea din zbor = a împușca pasărea în zbor; a fi foarte bun ochitor. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea de care se apucă) A apuca (pe cineva sau ceva) cu mîna. Îl lua de gît, se așeza pe genunchii lui și-l săruta. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Atunci știu împăratul că acești copii sînt copiii lui, îi luă de după grumazi și îi sărută fierbinte. RETEGANUL, P. II 39. Își ia boii de funie și pornește cu ei spre tîrg. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A lua taurul de coarne v. taur. (Familiar) A lua purceaua de coadă = a se chercheli, a se îmbăta. A lua (pe cineva) în unghii v. unghie. (Refl.) A se lua de gît cu cineva v. gît. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie, a se bate (unul cu altul). Tot beu pînă se-mbată Și apoi se ieu de cap. ȘEZ. I 211. A se lua (cu cineva) la trîntă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. Acești nelegiuiți... îl silea să se ía la trîntă cu dînșii. ISPIRESCU, U. 54. Poți să te iei de mînă (cu cineva) = ai aceleași apucături rele (ca cineva). ◊ (Instrumentul acțiunii este altul decît mîna) Calul meu... mă luă cu dinții de pe la spate, de haine. ISPIRESCU, L. 303. ◊ Expr. A lua foc cu gura v. foc. A-și lua inima în dinți v. dinți. 2. A mînca sau a bea, a înghiți. Luînd împăratul și împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat. ISPIRESCU, L. 2. Hai degrabă, Săftico, să luăm un ceai. ALECSANDRI, T. 88. ◊ (Precizat prin «în gură») Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. ◊ Absol. Ne așezarăm la masă și începurăm a lua care de unde apucarăm. HOGAȘ, DR. II 31. Ajungă-te jalea mea, Mîndruțo, la cina ta; Cînd vei lua cu lingura, Să te doară inima. HODOȘ, P. P. 130. Măicuța masa mi-au pus, Iau o dată, două ori Și-am oftat de nouă ori. SEVASTOS, C. 176. ◊ Expr. A lua masa v. masă. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. Vorbele dascălului Pandele păreau rostite în vînt, potrivite cu felul său de a fi cînd o lua la măsea. PAS, Z. I 225. A lua credință v. credință. A lua aer v. aer. 3. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A îmbrăca, a pune pe sine. Își luă pe umeri un sumăieș. SADOVEANU, B. 31. Moș Nichifor... își ia cojocul între umere. CREANGĂ, P. 114. Deși eram negata, am luat un șal și am primit-o. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a începe a purta în toate zilele hainele de sărbătoare. (Familiar) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A da la o parte, a înlătura, a îndepărta. Ia-mi frîul din cap și-l pune bine, și cînd vei avea lipsă de mine, numai scutură frîul. RETEGANUL, P. II 12. Și-au luat mîna de la ochi. SBIERA, P. 96. ◊ Refl. pas. Fig. Dodată văz că mi se ia De pre simțiri neagra perdea. VĂCĂRESCU, P. 446. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) apa de la moară v. apă. A-și lua nădejdea (de la – rar despre – cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a-și pierde nădejdea, a nu mai spera să obțină ceva. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine. CREANGĂ, P. 273. De corăbieri ne-am luat nădejdea. TEODORESCU, P. P. 164. Ia-ți nădejdea de la mine, Că eu nu mai știu de tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. A-și lua gîndul ( de la ceva sau cineva) v. gînd. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgîndi. Vinovatul a fost el, căci după mărturisirea din parc nu și-a luat seama și nu s-a dezmeticit nici a doua zi. GALACTION, O. I 389. Se gîndea mereu să-și croiască drum pînă în grădină... Dar mereu își lua seama. REBREANU, I. 24. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a nu-și abate privirea de la ceva sau de la cineva, a nu se uita în altă parte. Eminescu îl privește lung, milos, nu-și poate lua ochii de la el. VLAHUȚĂ, O. A. 442. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L, 39. ◊ (Scopul înlăturării este de a scăpa pe cineva, de a-l elibera de ceva, de a-l liniști) Ia-l de pe capul meu. CREANGĂ, P. 66. Numai puiu cu vederea Mi-o luat toată durerea. ȘEZ. III 20. ◊ Expr. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă. (În comparații) A-i lua cuiva (o suferință) cu mîna = a ajuta pe cineva care suferă, făcînd să-i treacă imediat suferința. Se șterse o dată [cu năframa] și îndată-i trecu osteneala, ca și cum ai fi luat-o cu mîna. BOTA, P. 98. Parcă-ți ia cu mîna aleanul de la inimă. ȘEZ. III 108. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se zice cînd cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A face să nu mai fie în locul unde a fost, a scoate ceva din locul în care se află; a smulge, a desprinde. Copilul luă un bumb de argint de pe cămașă și-i zise babei: Na, mămucă! RETEGANUL, P. II 38. Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata. ISPIRESCU, L. 5. Umbli după cai morți să le iei potcoavele. CREANGĂ, P. 194. ♦ Refl. (Rar) A înceta de a mai exista, a dispărea. Iarna nu s-a mai luat. SADOVEANU, P. S. 12. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. Cînd a vrut fata să puie mîna pe pahar și să ieie apă... apa din fîntînă într-o clipă a secat. CREANGĂ, P. 293. Ea luă o mînă de lacrimi din baie. EMINESCU, N. 28. Apă-n donițe lua Și-ndărăt că se uita. BIBICESCU, P. P. 264. ◊ Expr. A lua (cuiva) sînge = a lăsa cuiva sînge, v. lăsa. 3. A deposeda (pe cineva) de un lucru (fără intenția de a și-l însuși), a lipsi (pe cineva) de ceva, a priva de un bun, de un drept, de o favoare. I-a luat permisul de circulație. (Fig.) În fața vijeliei țîșneau peste mare rafale de vînt; îi luau luciul ca și cum cineva ar fi aruncat pumni de nisip peste o oglindă. DUMITRIU, P. F. 15. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura pe cineva de la un post de răspundere (în special de la comanda unei unități militare). A-i lua (cuiva) mințile v. minte. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire. Un pat cu totul și cu totul de aur, împodobit cu pietre de rubin, smarand și diamant cît pumnul de mari, care străluceau de-ți lua ochii. POPESCU, B. III 70. Pe țol, toarnă o movilă de galbeni, cari străluceau la soare de-ți luau ochii. CREANGĂ, P. 69. A-i lua (cuiva) auzul v. auz. A-i lua (cuiva) piuitul v. piuit. A-i lua (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî, a ucide. O să-ți iau zilele Ca să-ți lași Copilele Și să-ți faci Nepoatele Să-ți plîngă păcatele. TEODORESCU, P. P. 598. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. Am descoperit cabina aceea în care cu o săptămînă înainte o femeie își luase zilele. C. PETRESCU, S. 5. ♦ (În superstiții; complementul indică o parte a corpului) A face să paralizeze, să damblagească; a poci. Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. Vro vrajă știe... Ori vro mînă-ți ia, ori glasul. CONTEMPORANUL, III 887. III. 1. A-și însuși ceea ce se cuvine, a pune stăpînire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. Luînd de zestre niște mere de aur... le răsădise. ISPIRESCU, U. 59. Mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi. CREANGĂ, P. 49. Mergi să-ți iei dreapta răsplată. ALECSANDRI, P. I 198. Veseli acum așteptăm Drept osteneală ospăț să luăm. TEODORESCU, P. P. 140. ◊ (Complementul e un abstract) D-acolo au luat cărturarii vorba. ISPIRESCU, U. 84. 2. A(-și) face rost de ceva, a(-și) procura ceva; a găsi (pe cineva sau ceva). De unde era să le iei... toate aceste, să fi fost în locul lui Robinson? DRĂGHICI, R. 45. Cinstite vornice de casă... Cînd te vom căuta Să n-avem de unde te lua! TEODORESCU, P. P. 180. (Absol.) A început a cotrobăi prin chilna căruței, să găsească niște frînghie, dar de unde să iei, dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se zice despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte, unde se știa că poate fi găsit. (Familiar) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți putea aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. ♦ A se împovăra (cu ceva neplăcut). Cîte păsărele zboară Toate zic: Bade, te-nsoară! Numai biata rîndunea Ea din gură-așa zicea: Bade, nu-ți lua belea! ȘEZ. I 103. Ce să-mi iau pe cap necaz? SEVASTOS, C. 119. 3. A cumpăra. Gătită... cu flori de cutie, luate din Tîrgu-Jiu. MACEDONSKI, O. III 137. Fetei moșului nu-i lua nimic, pentru că nu vrea baba să lese pe moșneag să-i cumpere și ei cîte ceva. SBIERA, P. 211. A plecat... mergînd iar marfă să ia Din alte țări depărtate. PANN, P. V. II 59. ◊ Fig. Dracul negru te-o știut Că ai gură de vîndut, Că și eu mi-aș fi luat Pe vreo zi de secerat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. 4. A încasa o sumă de bani. ♦ A sechestra, a popri, a confisca. Boii-n rît și eu la mîndra, Vin jurații să-mi ia țundra. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 370. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) și cămașa de pe el v. cămașă. A-i lua (cuiva) și cenușa din vatră v. cenușă. 5. A-și însuși un lucru străin; a fura. Vi-l pot lua și cu puterea, dar nu voi. RETEGANUL, P. I 15. [Hoțul] luase ce luase, dară tot mai rămăsese. ISPIRESCU, L. 74. ◊ (Urmat de un partitiv) Mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. ◊ Absol. Trage podul, măi podar, Să trec la ăl cîrciumar... Că e putred de bogat Și să-i iau nu e păcat. TEODORESCU, P. P. 293. ◊ Expr. A lua (ceva) cu japca (sau cu hapca) v. japcă, hapcă. A lua (cuiva) pîinea de la gură v. pîine. 6. A cuceri (cu asalt), a cuprinde (o țară, o cetate); a ocupa. Căpitanul Fărcășanul luă Nicopolea. ISPIRESCU, M. V. 32. ♦ (Urmat de determinări modale) A ataca (pe dușman). Trecu Dunărea... spre a lua pe Mihai de pe la spate. ISPIRESCU, M. V. 21. De la spate să-i luăm, Să-i batem, să-i ciopățim, țeara să o izbăvim. TEODORESCU, P. P. 479. ♦ (Urmat de determinări arătînd instrumentul) A sări asupra cuiva pentru a-l bate, a-l lovi, a-l goni. Dar păcatul l-ai vedea Cînd te-o lua cu palița Și te-o trece ulița. BIBICESCU, P. P. 194. Fugi, cucule, de-acole, Că te-oi lua C-o nuie. SEVASTOS, C. 25. 7. A angaja (o persoană), a folosi (un obiect) pentru un timp determinat, contra plată. V. închiria. A lua trenul, vaporul, tramvaiul.De ce te scumpești... și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 2O1. Luai un fiacru și vizitai orașul. NEGRUZZI, S. I 67. Ia-ți, bădiță, cal cu plată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Să mă iei la tine-argat. TEODORESCU, P. P. 209. ◊ Refl. pas. Acei 1000 pușcași se luau din tot locul unde tăbăra armia. BĂLCESCU, O. II 67. ◊ Expr. (Reflectînd relațiile de exploatare din trecut) A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) în serviciu fără salariu, în schimbul promisiunii de a-l căpătui. Se găsea acuma luat pe procopseală de frate-său. CARAGIALE, N. S. 94. ♦ (Mai ales determinat prin «la joc», «la dans») A invita pe cineva să joace, să danseze împreună. Ar fi luat-o și alții la joc, dar le era frică de Simion. DUMITRIU, P. F. 56. Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ♦ A primi pe cineva la sine, a contracta o legătură de rudenie cu cineva. Era copilul acela pe care-l luasem de pe ulițe. RETEGANUL, P. V 83. Mulți trăgeau nădejdea să-l ieie de ginere. CREANGĂ, P. 142. ◊ Expr. A lua de suflet v. suflet. ♦ A se căsători (cu cineva). Fă cunoștință cu fata: n-o lua numai pe auzite. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Refl. reciproc. Uite ce, noi tot sîntem singuri, și unul și altul... N-ar fi bine să ne luăm amîndoi.? DUNĂREANU, CH. 78. Cînd cu baba m-am luat Opt ibovnice-au oftat. CREANGĂ, P. 108. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). A-și lua un angajament.Luai grija casei mele. TEODORESCU, P. P. 271. ◊ Expr. A lua atitudine v. atitudine. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei acțiuni (militare); a prelua o comandă. A lua în considerație v. considerație. A lua ceva asupra sa v. asupra. A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumîndu-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva, a se considera ca avînd anumite obligații. A lua apărarea cuiva v. apărare. (Refl., de obicei reciproc) A se lua la sfadă (sau la ceartă, la luptă) = a porni cearta, lupta. Slujitorii s-au fost luat la sfadă. NEGRUZZI, S. I 157. Și te iei cu toți la ceartă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. A se lua la întrecere v. întrecere. (Învechit) A se lua la prinsoare = a se prinde rămășag. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumusețe. ISPIRESCU, L. 39. 9. (Rar) A dobîndi ceva (în urma unei solicitări, cereri, stăruințe); a obține. Lăpușneanu... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. Veverița cinste mare De la leu a dobîndit. Ș-a luat făgăduință Că, din dările ce vin, Îi va da... Un car de alune. DONICI, F. 42. ♦ A accepta. [Împărăteasa] s-a înduplecat a lua cererea împăratului și mîine le este nunta. ISPIRESCU, L. 110. 10. (Cu privire la boli contagioase) A contracta. Să nu zici astăzi sau mîne C-ai luat boală de la mine. BIBICESCU, P. P. 39. ◊ Refl. pas. Scarlatina se ia.Dar nu se ia? – De loc, n-ai nici o grijă. CARAGIALE, S. N. 18. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se dezlipi, a se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). S-a luat pe haină vopseaua de pe ușă. 11. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. Cît ia butoiul acesta?Fig. S-a arat... Cît îți luau vederile. TEODORESCU, P. P. 154. ◊ Expr. A striga (sau a țipa, a se văita etc.) cît îl ia gura v. gură. 12. (În locuțiuni verbale) A lua (cuiva) măsura (sau măsuri) = a fixa, prin măsurători exacte, dimensiunile necesare pentru a confecționa ceva. Croitorul mi-a luat măsuri pentru haină.A lua cu împrumut = a împrumuta. A lua cu chirie = a închiria. Dragostea nu e moșie, ca să mi-o iei cu chirie. ȘEZ. I 112. A lua în arendă = a arenda. A lua în parte v. parte. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. Romînii, luînd pildă de la domnul lor, nesocotiră osteneala. ISPIRESCU, M. V. 24. A lua obiceiul, năravul = a se obișnui să... Luase obicei... a-și coase mînicile contășului. CREANGĂ, A. 103. Am luat năravul tău. HODOȘ, P. P. 151. A(-și) lua îndrăzneala = a îndrăzni. A-și lua libertatea v. libertate. A-și lua aere v. aer. A lua loc = a se așeza (I 1) (pe un scaun, pe o bancă). Ia loc, te rog. C. PETRESCU, Î. I 13. Abia luă loc pe bancă, și duba porni. SAHIA, N. 84. A lua (pasaje sau idei) dintr-un, autor = a reproduce, într-o scriere sau într-o expunere proprie, idei extrase din alt autor (indicînd sursa sau însușindu-ți pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. Statul de democrație populară ca formă a dictaturii proletariatului a luat ființă în urma transformărilor revoluționare din țara noastră, pe baza sfărîmării vechiului stat burghezo- moșieresc. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 97. A lua cuvîntul (sau, învechit, cuvînt) = a vorbi (în special în public). La o întrunire publică... în ajunul alegerilor, Piscupescu a luat cuvîntul. VLAHUȚĂ, O. A. 222. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt. ALECSANDRI, P. II 107. A lua sfîrșit = a se termina. A lua lecții v. lecție (1). A lua înfățișarea, aspectul etc. = a părea, a da impresia de... Dascălul acesta, lua în ochii mei un chip măreț. NEGRUZZI, S. I 6. A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. Strămoșescul său palat luă o nouă formă. NEGRUZZI, S. I 72. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua cunoștință (de ceva) v. cunoștință. A lua notă v. notă. A lua note v. notă. A lua aminte v. aminte. A lua seama v. seamă. (Mai ales în limbajul școlarilor) A lua o notă bună (sau rea) = a căpăta o notă (bună sau rea). (Mai ales despre ambarcații) A lua apă = a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. Partea mai de jos a corăbiei... începusă a lua apă. DRĂGHICI, R. 10. A lua foc = a se aprinde. Casa a luat foc. (Învechit) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare etc.). De cînd s-au pornit, n-am luat nici o scrisoare de la dînsa. DACIA LIT. I 281. (Intranz., despre o femeie) A lua în pîntece = a rămîne însărcinată. Nu trecu mult după asta, și împărăteasa simți că a fost luat în pîntece. ISPIRESCU, L. 245. IV. A duce cu sine. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi Și veselie! Voi toate le luați cu voi Și iar le-aduceți înapoi! COȘBUC, P. I 91. Șezi aici, pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Merge mirele cu nuntașii să ia mireasa. ȘEZ. I 33. ◊ Fig. Eu mă duc, mîndră, la Blaj, Și-ți iau și doruțul tău, Dar nu ți-l voi ținea rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Primăvara-i mama noastră Că-i și caldă și geroasă, Ia omătul de pe coastă. ȘEZ. II 199. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el sau ce să lase în urmă. A-și lua tălpășița (sau catrafusele) = a părăsi repede un loc în care prezența sa nu este dorită; a o șterge. Hai, gata ești? Ia-ți tălpășița! CREANGĂ, P. 147. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut pentru satisfacerea serviciului militar. A lua (pe cineva) pe sus = a duce (pe cineva) cu sine fără voie, cu forța. A lua (pe cineva) moartea = a muri. Moartea nu vine cînd o chemi, ci te ia cînd nu te temi. A lua (pe cineva) dumnezeu (sau, peiorativ, dracul, naiba) = a muri. Apoi, dacă i-ar fi luat dumnezeu, ce mi-ar fi? D-apoi așa? CREANGĂ, P. 31. (În imprecații) Ba nu vin, taică. Și nici dumneata să nu-l ajuți, să-l ia dracul mai bine. DUMITRIU, N. 202. Harnică-i nevastă-mea, Harnică, dracu s-o ia! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. Naiba să te ia, crîșmar! id. ib. 388. A-l lua (pe cineva) dracul (sau mama dracului, toți dracii, naiba), se spune cînd cineva este într-o situație critică, la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare, a unei senzații prea puternice etc.). Eram mînios de mă luau toți dracii. CONTEMPORANUL, III 825. ♦ (Despre vehicule) A transporta pe cineva. M-a luat un camion pînă la destinație. ♦ A aduce una sau mai multe persoane în jurul său cu rolul de însoțitori. Împăratul și împărăteasa... luînd cu dînșii vro cîțiva boieri mari, ostași și slujitori... s-au dus la unchiaș acasă. ISPIRESCU, L. 1. Harap-Alb, luîndu-și oamenii săi, încalecă și el. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Despre forțe ale naturii) A ridica ceva din locul în care se găsește și a duce cu sine. Vede o undă mare apropiindu-se de el și luîndu-l ca pe o peană. RETEGANUL, P. III 5. [Cucul] căzu... ca și cînd vijelia l-ar fi luat și l-ar fi aruncat acolo. ISPIRESCU, U. 12. V. A trata pe cineva într-un anumit fel. Boieriul, luîndu-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum. CREANGĂ, A. 167. ◊ Expr. A lua (pe cineva sau a o lua) cu binele (sau cu binișorul, cu frumosul, cu încetișorul etc.) = a se arăta blajin (față de cineva), a trata (pe cineva) cu menajamente. Și de m-ar fi izgonit... tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci cînd m-a luat cu binișorul. CREANGĂ, A. 70. Pe dumneavoastră vă rugăm Să ne luați încet, încetișor. TEODORESCU, P. P. 177. A lua (pe cineva) cu răul = a trata (pe cineva) cu asprime, a se purta (cu cineva) rău. A lua pe cineva cu măgulele (sau, refl., a se lua pe lîngă cineva cu binele) = a măguli, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. Începu s-o lingușească... și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Calul îi iese înainte... și o ia cu măgulele. CREANGĂ, P. 273. A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în rîs, în zeflemea, peste picior, la vale, în balon etc.) = a rîde de cineva sau de ceva, a-l ironiza, a-și bate joc. Ceilalți rîdeau, luîndu-l peste picior. CAMILAR, N. I 31. Pe urmă, băieții nu l-au mai luat în rîs. PAS, Z. I 71. Autorul ia la vale unele idei ce ne sînt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. GHEREA, ST. CR. II 57. A lua (pe cineva) la (sau în) tărbacă v. tărbacă. A lua (pe cineva) cu huideo v. huideo. A lua (pe cineva) cu amenințări = a-l amenința. A lua (pe cineva) la rost (sau la socoteală, la trei parale, la trei (păzește), la refec, în răspăr, din (sau de) scurt, repede) = a fi aspru cu cineva, a cere cuiva socoteală de faptele sale, a-l sili să se justifice; a-i face mustrări. Surorile erau gîlcevitoare și-i numărau gologanii... și-l luau de scurt cînd îl cinsteau oamenii la cîrciumă. PAS, Z. I 225. D. Iordan Hagi Iordan se credea în drept să-l ia la rost fiindcă înstrăinează acțiuni fără nici o socoteală. C. PETRESCU, A. 399. A lua (pe cineva) pe (sau de) departe = a începe cu cineva o discuție prin ocoluri, prin aluzii îndepărtate, cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. A lua (pe cineva) cu nepusă masă = a surprinde (pe cineva) nepregătit. A lua (pe cineva) de sus v. sus. Nu mă lua așa = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A lua (pe cineva) la sigur v. sigur. ♦ A judeca un lucru într-un anumit fel, a avea un fel anumit de a privi lucrurile. Nu le mai lua toate în tragic.Cînta, juca și lua viața ușor. DUMITRIU, P. F. 57. ◊ Expr. A o lua de bună (sau de bani buni) = a considera că este așa cum se spune, cum pare. A lua (ceva) de nimic (sau de nimic lucru) = a socoti că ceva nu are destulă însemnătate, a nu lua în serios. Apoi de nimic lucru iei tu că am pierdut inelul? ISPIRESCU, L. 107. Dumneta mă mustrezi că am luat de nimica tulburarea dumitale la scrisoarea pîrîtoare ce au trimis domnul Hufeland. KOGĂLNICEANU, S. 122. A lua (ceva) în (sau, regional, a) nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun sau rău, a vedea cu ochi buni sau răi. (Absol.) Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi. ISPIRESCU, U. 2. A lua (ceva) în glumă v. glumă. A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda (cu altcineva sau cu altceva). Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei. NEGRUZZI, S. I 25. Nimenea nu-l cunoștea, Tot de mocan Îl lua, Tot cioban Îl socotea. TEODORESCU, P. P. 476. A lua lucrurile (așa) cum sînt = a se împăca cu situația, a fi realist. VI. A începe, a apuca, a porni să... De vedea și iar vedea, Se gîndea, se socotea Ce să facă, cum s-o ia. TEODORESCU, P. P. 688. ◊ (Urmat de un supin sau de un infinitiv) Și ai luat a te da cu capul de vatră. SEVASTOS, N. 130. Și mă ia la cercetat. ȘEZ. III 61. Ciocoiul își face plată Și mă ia la schingiuit Că nimic nu i-am cosit. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Fig. A luat-o-n spovedit. HODOȘ, P. P. 177. ◊ Refl. S-au luat ei iarăși la cercat drumul. SBIERA, P. 68. Cu oștile s-a luat la vînat. SEVASTOS, N. 105. ◊ (Popular, legat prin conj. «și» de verbe la moduri personale) S-au luat și s-au suit pe un copaci de frica fierelor. SBIERA, P. 34. Se ia și se întoarnă singură acasă. CREANGĂ, P. 225. Dar Gruia de bucurat Se lua și-o săruta. BIBICESCU, P. P. 311. ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde, a învălui (pe cineva). M-a luat groaza cînd am trecut pe lîngă lan și l-am văzut cîtu-i de mare. CREANGĂ, P. 157. Pe bieții cîntăreți îi luase gîndurile. ȘEZ. II 67. Mereu mă iau la fiori, Din tălpi pînă-n susuori, Într-un ceas de nouă ori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Impers. Te ia cu frig fără să vrei și întorci capul. BASSARABESCU, V. 29. Bătrînul a ieșit din pătură și-i e cald și îl ia cu fiori. DELAVRANCEA, H. T. 36. ◊ (În imprecații) Lua-te-ar boalele! lua-te-ar ciuma! iar te-ai îmbătat? DUNĂREANU, CH. 73. ◊ Expr. A-l lua (pe cineva) ceva înainte = a fi cuprins, copleșit de... Le-a trece lor zburdăciunea cînd or fi mai mari și i-or lua grijile înainte. CREANGĂ, A. 38. (Cu inversarea construcției) A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva, (sau de ceva), a ști de frică. (Refl.) A se lua de gînduri = a se îngrijora. A început a se cam lua și el de gînduri de năzdrăvăniile lui. CREANGĂ, P. 323. VII. 1. (Construit de obicei cu pronumele «o», cu valoare neutră) A pleca, a porni, a purcede. O lua încet de-a lungul cheiului, cu spinarea încovoiată, cu genunchii îndoiți. BART, S. M. 60. Eu des-de-diminicioară o luam de-a lungul pîrîului, după mlădițe de răchită. PĂUN-PINCIO, P. 104. Se hotărî și el a se duce acasă... și o luă la drum. ISPIRESCU, L. 212. ◊ Expr. A o lua din loc = a porni la drum, a pleca repede; fig. a se repezi (cu fapta, cu vorba). Haide, ia-o din loc! îi spuse. PAS, Z. IV 257. Ai luat-o prea din loc și nu trebuie așa, că tu ai sînge iute. STĂNOIU, C. I. 180. (Regional) A o lua în porneală = a porni la păscut. Cerbul... o luă în porneală și nu mai da pe la izvor iar pînă a doua zi. CREANGĂ, P. 224. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). Hai, Oarță! Ia-o înainte. Oarță plecă. C. PETRESCU, R. DR. 50. Dolfa... Înainte c-o lua Și pe Costea că-l ducea. TEODORESCU, P. P. 511. A o lua înainte (cu ceva) = a da semnalul, a începe. Bocăneț o luă înainte cu rîsul și rîseră și ceilalți. C. PETRESCU, Î. II 12. A i-o lua (cuiva) (rar a-l lua pe cineva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva), a sosi sau a face ceva înaintea altuia. Cît pe ce, cît pe ce să nu-l ieie carul înainte. CREANGĂ, P. 41. A-l lua pe cineva gura pe dinainte v. gură. A o lua la picior = a pleca repede. O luă la picior chinuit de arșița crîncenă a gîtlejului. DUMITRIU, N. 232. O luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. O luai la picior pîn crîng. GORJAN, H. I 107. A o lua la sănătoasa v. sănătos. A o lua razna v. razna. A-și lua zborul = a porni în zbor, a zbura; fig. a se depărta foarte repede, a fugi. Murgu-și lua zborul în liniște deplină Prin codrii fără drumuri și fără de lumină. ALECSANDRI, O. 207. A lua (pe cineva) la (rar în) goană v. goană. A lua fuga (sau a o lua la fugă, la goană sau, mai rar, într-o fugă; refl. a se lua la fugă) = a porni în fugă, în goană. La repezeală își puse o broboadă pe cap și o luă la goană pe cheu după vapor. BART, E. 234. Luntrașul... o ia tot într-o fugă din casă. RETEGANUL, P. IV 75. Se luă la fugă după dînșii. SBIERA, P. 269. (Despre animale de tracțiune) A lua vînt = a porni razna, scăpînd de sub controlul conducătorului. (Refl.) A se lua în goană cu cineva = a se lua la întrecere din fugă cu cineva. Avea... o fată slujitoare care se lua în goană cu ogarii. ISPIRESCU, L. 323. A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni (și a merge) în urma cuiva (sau a ceva), a se ține de... Petrache... năvăli în crîșmă. Părintele Ștefan se luă după el. SADOVEANU, la TDRG. Cum îl vede trecînd, se ia după el și-l apucă de haină. BASSARABESCU, V. 47. Se ia după moșneag și cît colea mergea în urma lui. CREANGĂ, P. 82; b) a porni împreună cu cineva, însoțindu-l la drum; a se alătura cuiva, a se întovărăși cu cineva. Flămînzilă... se ia după Harap-Alb și pornesc tustrei înainte. CREANGĂ, P. 241; c) a fugi după cineva (pentru a-l ajunge, a-l goni, a-l prinde); a urmări, a alunga, a fugări. După vînător se luase un alt porc și mai năprasnic. ISPIRESCU, L. 140. Cînele începe a alerga prin pădure și se ia după un ied sălbatec. NEGRUZZI, S. I 59; d) a porni undeva, orientîndu-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva, a se conforma, a asculta de..., a ține seamă de... A se lua după aparențe. A se lua după gustul cuiva.Voi, fetele, niciodată să nu vorbiți singure noaptea cu flăcăii, nici să vă luați după dînșii, că iată ce pățiți. SBIERA, P. 314. O povățui să se ia după drumul robilor. ISPIRESCU, L. 58. Moșneagul... se ia după gura babei. CREANGĂ, P. 63. A se lua cu cineva = a) a pleca la drum împreună (sau în același timp) cu cineva. Gerilă atunci Se ia cu Harap-Alb și pornesc împreună. CREANGĂ, O. A. 247. Domnul oștile lăsa, Cu ciobanul se lua. ALECSANDRI, P. P. 208; b) a se întovărăși cu cineva, a se înhăita. S-a luat cu niște derbedei. C. PETRESCU, C. V. 228. Așa pățești dacă te iei cu niște bicisnici. CREANGĂ, P. 252. Spune-mi cu cine te iei (variantă: te aduni), ca să-ți spun cine ești. A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva sau cu ceva și a uita de o grijă, de o preocupare (supărătoare). La răzbel, că acolo, dacă nu mori, poate să te mai iei și mai uiți. POPA, V. 339. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea, se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140. Ziua ca ziua... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Eu m-am luat cu alți mușterii, iar voi atunce ați fugit. ȘEZ. II 117. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi; a se întinde la vorbă. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare, a apuca sau a merge pe un anumit drum. Bricul Mircea... ieșind în larg, va lua drumul spre Kersonez. BART, S. M. 13. Luarăm o cale ce nu era a Brașovului, vizitiul nostru ne spuse... că am luat drumul Giurgiului. BOLINTINEANU, O. 263. ◊ Intranz. (Învechit) O caleașcă... făcînd la stînga, luă la deal. NEGRUZZI, S. I 16. ♦ (Despre căi de comunicație și despre ape curgătoare) A-și schimba direcția, a coti spre... Drumul o ia la dreapta. 2. (În anumite construcții) A merge, a străbate, a parcurge. O, calul meu! Tu, fala mea... Cum iei pămîntul în galop. COȘBUC, P. I 112. Luînd de-a lung pămîntul, merg spre împărăție. CREANGĂ, P. 236. Și-și ia drumul d-a lungul, Țările cu de-amănuntul. BIBICESCU, P. P. 133. ◊ Expr. A(-și) lua cîmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mînie); a ajunge la desperare, a-și lua lumea în cap. Lucrau numai calfele, fără flăcăul care își luase cîmpii. PAS, Z. I 160. Of! saracan de mine! Că-mi vine să țip și să ieu cîmpii! Mult oi să mai stau în drum? ALECSANDRI, T. I 113. A(-și) lua lumea în cap v. cap. – Forme gramaticale: prez. ind. iau (regional ieu), iei (regional iai), ia, luăm, luați, iau (regional ieu); prez. conj. pers. 3: să ia (regional să iaie (NEGRUZZI, S. I 232) și să ieie).

PARDÓN interj. (Formulă de politețe folosită pentru a cere scuze, o permisiune ori o îngăduință) Iartă-mă, să am iertare, scuzați. Pree, da nu te credeam așa prost; pardon, voiam să zic șiret. CONTEMPORANUL, VIIII 99. Eu? întreabă pe cucoana Caliopi. – Ea, pardon pe kir Manoli. ALECSANDRI, T. I 357. Călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii, cotind uniform în dreapta și în stînga cu zicerea pardon... am alergat la celalalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I 38. ♦ (Indicînd un protest) Ba nu; nu este așa. Vă rog să mă iertați! A, nu, pardon! Asta e ingratitudine! DUMITRIU, B. F. 38. Tu n-asculți! îl surprinse Alexandru Vardaru. – Pardon! Ascult. De ce să n-ascult? C. PETRESCU, Î. I 11. ♦ (Substantivat, în construcție cu verbul «a cere») Iertare, scuză. Nu voi mai căuta ceea ce am hotărît, ci îți voi cere pardon. GORJAN, H. IV 9.

RÎVNÍ, rîvnesc, vb. IV. 1. Intranz. A simți un imbold puternic spre un lucru, a dori din toată inima să ajungi la ceva, să posezi ceva; a aspira, a năzui, a jindui. Să mănînc și să dorm, – la altceva nu mai rîvneam pe lumea asta. SADOVEANU, O. I 353. O fi rîvnit și el, dar niciodată nu mi s-a plîns. DELAVRANCEA, O. II 129. Am fost om sărac... nu rîvneam la bogăție. SLAVICI, O. I 380. ◊ Tranz. Generații după generații au rîvnit tihna și pacea fără să le aibă. SADOVEANU, E. 217. [Titu Herdelea] avu o clipă de decepție. Altceva rîvnise dînsul. REBREANU, R. I 180. Adevăru-ntreg să aflu este ținta ce rîvnesc. MACEDONSKI, O. I 271. ♦ A invidia ceea ce posedă altul, a dori să-ți însușești un lucru deposedînd pe altul. Nu se cade să rîvnești la moșia omului care-o muncește. REBREANU, R. II 91. Ăștia... n-au rîvnit la ale altuia și n-au zavistiit și n-au furat. DELAVRANCEA, H. T. 8. ♦ Tranz. (Neobișnuit, cu privire la persoane) A invidia, a pizmui. Toți mă rîvnesc, Și ca de-un drac toți se feresc, Că-s subprefect de un ocol Și-n țara mea joc mare rol! ALECSANDRI, T. I 258. 2. Refl. (Rar) A se înflăcăra pentru cineva sau ceva. Se rîvniră de frumusețea lor. RETEGANUL, P. II 34. – Variantă: rîmní (ISPIRESCU, L. 386) vb. IV.

TÁLPĂ, tălpi, s. f. I. 1. Partea inferioară a labei piciorului la om și la unele animale, de la călcîi pînă la degete, care vine în atingere cu pămîntul și pe care se sprijină corpul, cînd omul sau animalul stă în picioare. Nu pot să mișc talpa piciorului. STANCU, D. 313. Băieții încinseseră o horă de gemea puntea vaporului sub tălpile lor goale. BART, S. M. 13. Graiul ei cel dulce... îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. Ce se proptește-n cap, Ca să-ți intre-n tălpi? (Pironul). TEODORESCU, P. P. 240. ◊ Expr. Din (sau de la) creștet pînă în tălpi (sau în talpă) sau din talpă pînă în creștet v. creștet. A o apuca la talpă (sau a-și lua tălpile la spinare) = a pleca, a o șterge. Fata... au apucat-o repede la talpă mai departe. SBIERA, P. 279. Arde focul la tălpile picioarelor, se spune cînd cineva este amenințat foarte de aproape de o primejdie. Unde să se ascundă... acum cînd focul arde la tălpile picioarelor! GALACTION, O. I 162. A fi (sau a scula, a pune pe cineva) în tălpi = a (se) scula din pat; p. ext. a (se) pune în mișcare, în acțiune. Ar scula tot satul în tălpi să știe că i-a adus pe Ion în casă. REBREANU, I. 118. După cină să dau la culcare, că pînă nu să face ziuă trebuie să fie-n tălpi. RETEGANUL, P. III 83. A-l frige (pe cineva) pămîntul sub tălpi, se spune cînd cineva este neliniștit, nerăbdător (să facă ceva, să plece undeva). Poate că numai cîteva clipe trecuseră. Dar lui Stroe Vardaru îi păreau că durează de o veșnicie, fiindcă îl frigea pămîntul sub tălpi. C. PETRESCU, A. R. 18. A bate averea la tălpi = a-și risipi averea (în petreceri). (Atestat în forma de pl. talpe) Iar după ce-i muri, copiii tăi au s-o bată [averea] la talpe. GANE, N. III 24. A cunoaște (pe cineva) din talpă = a cunoaște (pe cineva) foarte bine. Numai cine a trăit mult cu Agatocle Leuștean, precum am trăit eu, putea să-l cunoască din talpă. GANE, N. III 156. Sărut tălpile, formulă învechită și servilă de salut, de adresare sau de mulțumire. Apoi care cîntec porunciți, sărut tălpile – întrebă Ghioc îndoindu-se din șale. GANE, N. III 174. ◊ Compuse: talpa-gîștei = plantă erbacee cu tulpina puternică, cu flori mici, roz; crește în locuri necultivate (Leonurus cardiaca); talpa-ursului = plantă erbacee, cultivată și ca plantă ornamentală, cu frunze mari și cu flori albe sau trandafirii, grupate în formă de spic la vîrful tulpinii (Acanthus longifolius); acantă; talpa-stîncii = mică plantă erbacee cu tulpina culcată, ramificată, cu flori mici (Coronopus ruelli); talpa-lupului – plantă erbacee cu flori mici, roșietice și cu frunzele acoperite pe partea inferioară de numeroase glandule albe (Chaiturus marrubiastrum). 2. Partea de dedesubt a încălțămintei sau a ciorapului, care acoperă talpa (1). Își privea atent talpa ghetei, udă, neagră. GALAN, B. I 79. Pantaloni albi și pantofi de olandă cu talpa elastică. C. PETRESCU, Î. I 12. Și-ntr-o zi – să vezi acu – dete-Osman porunci să-i puie Tălpilor la cizme, cuie. COȘBUC, P. II 48. ◊ Expr. A bate talpa (la pămînt) = a călca apăsat, trîntind piciorul de pămînt. Căpitanului îi plăcea să meargă oamenii țanțoși, veseli și să bată talpa la pămînt. SADOVEANU, O. VI 195. ♦ Piele groasă, tare, tăbăcită în mod special, din care se confecționează pingelele încălțămintei, flecurile tocurilor etc. Și-a pregătit piele bună, și talpă ș-o ocă de scîrț. SADOVEANU, E. 112. Ce-i drept, făceau paralele acele; căci pusese piele bună, talpă de fund și erau cusute de tocmală. CREANGĂ, O. A. 84. II. 1. Lemn gros, grindă, care se așază la partea inferioară a pereților unei case, pentru a sprijini construcția; p. ext. (mai ales precizat prin «casei») temelie. Ceva ulcele roșii, sau alte lucruri curioase, găsite uneori nu mai departe decît sub talpa casei. GALACTION, O. I 119. În stînga, o aripă a castelului din Suceava... sfîrșindu-se cu o terasă pusă pe tălpi de piatră. DELAVRANCEA, O. II 11. Cînd valul se retrage, ei se întorc, își ridică iar bordeiele din talpă. VLAHUȚĂ, la CADE. Tîlharii... s-au sfătuit ca să sape o bortă pe sub talpa casei în pivniță. SBIERA, P. 276. Începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amînare, cela de tălpi, ista de grinzi. CREANGĂ, P. 48. ◊ Expr. Talpa țării (sau a casei) = țărănimea considerată în trecut ca temelie a țării și obligată să suporte tot greul îndatoririlor. Potoliți-vă, măi oameni, ascultați de boieri și munciți! Fiți harnici și nu vă luați după îndemnurile rele! Voi sînteți talpa țării. REBREANU, R. I 271. Țăranul... face parte din acel strat social ce alcătuiește talpa țării, pe care se sprijină întreaga greutate a acesteia. PAMFILE, A. R. 33. Locuitorii țării erau împărțiți în mai multe categorii sau clase: 1. Clasa țăranilor de la sate, talpa casei, cum s-ar zice, care plătea dări și ducea toate sarcinile statului. GHICA, S. XII. Cu drept cuvînt li s-a aplicat numirea de «talpa casei», numire pe care eu am scris-o sub fotografia reprezentînd pe deputații pontași. KOGĂLNICEANU, S. A. 222. (Rar) Talpa casei = bărbatul, capul familiei. Bună să vă fie inima, zise talpa casei. RETEGANUL, P. III 4. Talpa iadului = a) temelia iadului (închipuită ca fiind susținută de mama căpeteniei dracilor sau de un suflet de pămîntean foarte rău). După ce ți-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; și aceea are să fie de trebuință la talpa iadului, că au început a putrezi căpătăiele. CREANGĂ, P. 146. Tu ești bun de talpa iadului. NEGRUZZI, S. I 93. Eu în iad cînd am intrat, Ce-am văzut m-am spăriat... Vornicul satului Ținea talpa iadului. MARIAN, S. 72; b) mama căpeteniei dracilor. Talpa iadului însă, mai ajunsă de cap decît toți dracii, zise atunci lui Scaraoschi. CREANGĂ, P. 310. Talpa iadului e însuși mama lui Scaraoschi, o babă hîdă și urîtă. ȘEZ. II 160; c) om foarte rău, păcătos, în special babă rea, vrăjitoare; tălpoi. Stăpîna acestei slujnice era... o vrăjitoare strașnică, care închega apa... Talpa iadului, cum aude despre această minunăție, trimite slujnica degrabă să-i cheme femeia. CREANGĂ, P. 96. Cînd a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica și din talpa iadului bucățica. id. ib. 101. ♦ Fig. Sprijin, bază, susținere, stîlp. Iaca și moș Arbure, talpa răzășilor. ALECSANDRI, T. 1337. ♦ Fig. Totalitatea oamenilor simpli, considerați ca formînd baza societății. Începînd la talpa însăși a mulțimii omenești Și suind în susul scării pîn’ la frunțile crăiești. EMINESCU, O. I 133. 2. Fiecare dintre cele două lemne groase, orizontale, care alcătuiesc trupul războiului de țesut. Tălpile... formează lungimea războiului. ȘEZ. VII 188. 3. Fiecare dintre cele două suporturi laterale, de lemn sau de oțel, curbate în sus la capătul de dinainte, pe care alunecă sania. Îmi așezai sania pe tălpi, mă scuturai de zăpadă și plecai și mai grăbit. GANE, N. II 204. ♦ Lemnul din dosul cormanei pe care se sprijină plugul și care îl face să alunece mai ușor pe brazdă. Talpa plugului... e făcută din lemn tare, de stejar sau de ulm. PAMFILE, A. R. 42. ♦ Partea de dedesubt a corăbiei. Sub talpa corăbiei Străbătătoare-n adînc vuiau răscolitele valuri. MURNU, I. 18. ♦ Partea care formează fundul unui scoc de moară, de joagăr etc. Pîrîul... cade pe roata morii și iese dincolo, vijelios, pe talpa unui scoc lat de vreo cinci pași. CAMIL PETRESCU, O. II 587. 4. Partea inferioară, lățită, a unei piese, a unui organ de mașină sau a unui element de construcție, prin care acestea se reazemă pe altă piesă, pe teren sau pe un suport. Bagă de seamă că șina are talpă prinsă-n cîrlige zdravene, afundate-n traverse de stejar. SP. POPESCU, M. G. 27. 5. Partea de dedesubt a rindelei (care alunecă pe lemn). ♦ Extremitatea unui pat de pușcă pe care se sprijină arma cînd stă în picioare. Se uita chiorîș la milițienii care-și scoseseră armele și le lăsaseră cu talpa de fier pe pămînt. MIHALE, O. 513. 6. Partea de dedesubt, pe care se clădește o claie sau un stog (de fîn, de paie etc.). Claia... se compune dintr-o parte scurtă... care se numește talpă. PAMFILE, A. R. 161. 7. Baza unei excavații miniere. – Pl. și: talpe (ISPIRESCU, U. 111).

ZBIHUÍ, zbihuiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.; popular) A scutura, a zgîlțîi, a zgudui (pe cineva). (Cu pronunțare regională) Mai ales pe Gerilă, parcă-l zghihuiau toți dracii. CREANGĂ, P. 257.

VENÍ, vin și (regional) viu, vb. IV. Intranz. 1. A merge înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare considerată aproape de vorbitor. Venea Mitrea argatul cu cîrdișorul de oi și cu cele două vaci. SADOVEANU, B. 20. Prin fața Ministerului de Domenii... venea agale o trăsură. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. Oastea leșească vine spre cetate. ALECSANDRI, T. II 27. ◊ (Prin analogie) Bălțătești! O improvizare de bilei pe șoseaua care vine de la Piatra. IBRĂILEANU, A. 7. ◊ (În personificări) Venea din cer pe cîmp amurgul. GOGA, C. P. 10. Din codri noaptea vine Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Zăresc în depărtare se înteietoare un sul de raze care venea înspre dinșii. CREANGĂ, P. 228. Sara vine din ariniști. EMINESCU, O. I 103. Vine vîntu dinspre munți Și-i cu dor de la părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 350. ◊ (Întărit prin repetare) Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Construit cu dativul) Tîrzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum Și lanurile sînt pustii... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ◊ Expr. (Cu verbul la imperativ, mai ales în forma vino, întreaga expresie avînd valoare de substantiv) Du-te, vino = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă. Acel du-te, vino al oamenilor de legătură nu bătea prea mult la ochi. CAMIL PETRESCU, O. II 247. (De obicei construit cu verbul «a avea») Vino-ncoace = a) farmec, drăgălășenie, atracție. Mulți se dau pe lîngă ea, c-ar avea bune părăluțe; da ce face, ce drege, că n-are altoi de vino-ncoace. DELAVRANCEA, S. 44. Lui Harap- Alb i se tulburau mințile, uitîndu-se la fată și văzînd-o cît era de tînără, de frumoasă și plină de vină-ncoace. CREANGĂ, P. 275. O fată frumoasă, bine făcută, veselă și cu vină-încoace. CONTEMPORANUL, II 216; b) (rar) ademenire, ispită. Vei vedea-o pe la hori, Să n-o lași la vino-ncoace. Stai cu ea, ce știi tu-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori. COȘBUC, P. I 135. ♦ A merge împreună cu cineva (v. însoți) sau în urma cuiva (v. urma). Face semn dracului cu mîna să vie după el. CREANGĂ, P. 52. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri. EMINESCU, O. I 209. ◊ Fig. Eu mă duc, urîtul vine, Tot alăturea cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ Expr. (Popular) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. Acele pe care le-ar fi luat nu veneau după el și așa a rămas neînsurat. RETEGANUL, P. II 22. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu. ALECSANDRI, P. I 7. Vino, mîndră, după mine Că mi-i prinde tare bine. HODOȘ, P. P. 82. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). Să vie străinul ce cîntă afară Să cînte aci. BOLINTINEANU, O. 77. ◊ Expr. A veni în slujbă = a se angaja în slujba cuiva. Domnia-ta mi-ai poruncit să vin în slujba d-tale, în locul tatei. RETEGANUL, P. V 48. Ipate se îmbogățise... de cînd a venit Chirică în slujbă la dînsul. CREANGĂ, P. 153. ♦ (Despre ape, urmat de determinări modale sau locale) A curge. Din acest munte... Oltul vine la vale, asupra cîmpiilor și a oamenilor. BOGZA, O. 14. Subt zarea cea din urmă a înserării, apele veneau posomorite, clătinîndu-se ca lespezi fumurii și clipotind ușor la țărm. SADOVEANU, N. P. 182. A dat peste un pîrău a cărui apă venea grozav de tulbure. CREANGĂ, O. A. 271. ◊ Expr. A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a crește, a se umfla, a se revărsa. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. ISPIRESCU, L. 206. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427. Nu plînge așa de tare, Că vine Dunărea mare! JARNÍK-BÎRSEANU, 209. A-i veni (cuiva) apa la moară v. apă (I 2). ♦ A se deplasa purtat de valuri; a pluti. Venea o moară pe Siret [titlu]. SADOVEANU, Văzu un sicrinel... că vine pe apă. ISPIRESCU, L. 189. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A năvăli asupra sau împotriva cuiva. Trifon, văzîndu-i că vin asupra casei lui, porunci bîtei să le iasă înainte. RETEGANUL, P. I 8. [Leul] Începu a veni asupra voinicului. ISPIRESCU, U. 31. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). El a venit Dintr-un afund de răsărit. COȘBUC, P. I 54. Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont. CARAGIALE, O. II 288. Bine că ați apucat a veni și d-voastră. CREANGĂ, P. 159. Venit-am și am învins! ALECSANDRI, P. II 12. ◊ (Rar, despre obiecte) Tronul ăsta... a venit aci, iaca așa, urdubelea. ISPIRESCU, U.94. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. Gheorghe Eminovici căpătase într-acestea copii, patru băieți și două fete, veniți pe lume cam la un an unul. CĂLINESCU, E. 18. Vițelul ista, o dată ce-o venit pe lume, înapoi să cheamă că nu-l mai putem întoarce. BART, S. M. 85. (Eliptic) Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie. ALEXANDRESCU, M. 4. Bine-ai venit v. bine1 (I 1). A veni (cuiva) în ajutor v. ajutor. A veni într-un suflet (sau cu sufletul la gură) = a veni foarte repede, abia mai puțind respira, gîfîind. Iar ea-ntr-un suflet vine Cu părul desfăcut La mine Să-mi spuie ce-a făcut. TOPÎRCEANU, B. 34. A treia zi dis-de-dimineață, se gîndi la tăune. Acesta veni într-un suflet. ISPIRESCU, L. 46. A veni glonț v. glonț. A veni la fața locului v. loc (I 1). A veni la spartul tîrgului = a sosi prea tîrziu. (Despre suferințe, necazuri, boli) A veni pe (sau peste) capul cuiva = a se abate asupra cuiva. Pacostea aceasta chiar din senin veni preste capul meu. RETEGANUL, P. II 50. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap! CREANGĂ, P. 25. A veni cu jalba-n proțap v. jalbă. A-i veni cuiva de-a gata (sau mură-n gură) = a căpăta fără nici o osteneală. A veni la cunoștința cuiva = a ajunge la cunoștința cuiva. Plîngerile boierilor veniseră la cunoștința sultanului. ISPIRESCU, M. V. 9. ♦ (Despre obiecte) A sosi (fiind adus, trimis, expediat de cineva). Îi veneau scrisori și cereri de departe, din niște tîrguri cu nume ciudate. SADOVEANU, B. 10. Pînă acu n-am primii banii. Firește că în două-trei zile îmi vin. CARAGIALE, O. VII 7. Vin săgeți de pretutindeni. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic, a fi difuzat. «Familia», revistă populară, venea negreșit la Blaji. CĂLINESCU, E. 114. ♦ (Despre zgomote și despre adieri, mirosuri etc.) A ajunge pînă la persoana care vorbește sau despre care se vorbește sau pînă într-un loc determinat. Vorbele veneau greu, vîntul le împingea îndărăt, le ștergea, le schimba. DUMITRIU, P. F. 21. Venea pînă la foc sunet de ape de la un vad al Moldovei. SADOVEANU, N. P. 25. Mi-a venit la nas bunul miros de la friptura ta. RETEGANUL, P. III 62. Îi venise și ei miros de pîrleala pieilor. ISPIRESCU, L. 214. 3. A se duce să viziteze pe cineva, a merge în treacăt la cineva sau undeva, a trece pe la cineva, a apărea, a se ivi, a se prezenta undeva sau la cineva. Venea la tîrg din cînd în cînd, ca să mă cerceteze cum își cerceta bărbăcuții de la turma lui de oi. SADOVEANU, N. F. 6. Simțind că are să vie tată-său la judecată... se chibzuiră ca să facă o primire frumoasă. ISPIRESCU, L. 277. Venea în toate zilele să cerceteze cum îi mai merge. CARAGIALE, O. III 76. Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă. EMINESCU, O. I 92. Vulpea nu venea pe-acolo cît știa că sturzul n-are ce-i da. ȘEZ. III 185. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plînge sau a fi gata să plîngă. O duceam în brațe și-mi veneau lacrimile, cînd o vedeam atît de ofilită! SADOVEANU, O. I 315. (Despre gînduri, idei) A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a-i da (cuiva ceva) prin minte deodată, pe neașteptate. Te-am auzit pomenind ceva despre mama ta... și nu știu cum mi-au venit în cap copiii tăi. SAHIA, N. 32. Îmi veni în minte o idee genială. HOGAȘ, M. N. 94. Lui Urmă-Galbină îndată-i veni prin minte că așa este. RETEGANUL, P. V 76. Se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. Ce (cîte sau cum) îi vine cuiva pe limbă (sau la gură) = ce (cîte sau cum) exprimă cineva spontan și fără discernămînt, într-un moment de surescitare. Tocmai pentru că acum colonelul era în toane bune și-l lua peste picior, Mitică putea să-i vorbească despre tot ce avea în suflet și-i venea pe limbă. PAS, Z. III 170. Căzuse... blestămîndu-ne cum îi venea la gură. CREANGĂ, A. 111. (Cu pronunțare regională) Muierea... nu-l mai slăbea din.... cîte-i vineau la gură. RETEGANUL, P. I 7. A-i veni (cuiva) (moș) Ene pe la gene v. moș (I 1). 4. A urma după altcineva sau altceva; a succeda. Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului. REBREANU, I. 10. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămîna etc.) Ce vine = anul (sau luna, săptămîna etc.) următor celui de față. Cei ce vin (sau vor veni) (după noi) = urmașii noștri. Banii ne trebuie să... clădim locașe pentru iertarea păcatelor noastre și pentru cei ce vor veni după noi. DELAVRANCEA, O. II 196. Noi știm că-i multă viața Și în noi și-n cei ce vin. COȘBUC, P. II 107. A-i veni cuiva rîndul = a sosi (după o așteptare) rîndul cuiva la o acțiune. A! boieri, a venit și rîndul domnului. DELAVRANCEA, O. II 159. Veni rîndul să-i dea o desagă de galbini. RETEGANUL, P. IV 19. Așa-i c-a venit și rîndul mieu? CREANGĂ, P. 54. ♦ A urma după cineva în grad sau în rang; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie. După boierime, veneau breslele negustorilor și a meseriașilor, lipsite de orice drept municipal. ALECSANDRI, la NEGRUZZI, S. I X. 5. A-și avea originea, a deriva, a proveni, a purcede, a izvorî, a se trage din.... Afin, știind din ce venea boala intră... la împărăteasă. ISPIRESCU, L. 118. ♦ A decurge (ca o consecință). Te pun... la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ți vină dupe urma cuvintelor mele, iubite autorule. ODOBESCU, S. III 11. Hanii n-au vînat decît folosul lor și d-acilea vine că ei erau gata a încheia un tractat. BĂLCESCU, O. II 151. 6. A sosi sau a se întoarce în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. Venea tîrziu acasă pentru că se ducea probabil la teatru. CĂLINESCU, E. 178. Dintr-alte țări de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. COȘBUC, P. I 90. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Fie, mă duc; dar vin îndată îndărăt. ALECSANDRI, T. I 252. Dar lui, măre, nu-i venea Nici lăptuțul la măsură, Nici cașul la-nchegătură. TEODORESCU, P. P. 514. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mintea la loc (sau în cap, la cap) sau a-i veni (cuiva) mintea acasă = a deveni mai înțelept, a se cuminți, a se potoli, a se îndrepta. Mă bucuram că i-a venit și lui... mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II 238. Îmblătea pe bietul țigan ca să-i vină mintea la loc. RETEGANUL, P. I 74. A-i veni (cuiva) inima (sufletul, graiul) la loc = a se liniști (după o spaimă, o emoție); a-și recăpăta încrederea, curajul. Tîrgovețului nu-i venise încă nici inima, nici graiul la loc. GALAN, Z. R. 49. Venindu-i inima la loc și plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gîndea, se înfățișează înaintea tată-său. CREANGĂ, P. 192. Iată-l!... O! parcă-mi mai vine inima la loc. ALECSANDRI, T. II 30. A-și veni în fire (în simțire, în cunoștinți sau, regional, în ori) = a se reculege, a se dezmetici. Cei de față stăteau încremeniți: încă nu-și veniseră în fire. SADOVEANU, N. P. 386. Fata... era mai mult moartă decît vie; abia și-au putut veni în ori. SBIERA, P. 309. După ce-și veni în simțiri din amețeală, își ținu firea. ISPIRESCU, L. 136. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să-ți dai seama, să înțelegi; devii mai îngăduitor. Ei bravo! Așa mai vii de-acasă, puiule! C. PETRESCU, C. V. 343. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. (Cu modificarea expresiei) Tocmai acum îmi veni și dumnealui de-acasă și pricepu că nesocotită fu a lui cerere. ISPIRESCU, U. 106. (Învechit și popular) A-și veni în cunoștință (sau în socotință) = a-și da seama, a pricepe; a se lămuri. Începură a-și da coate, a-și veni în cunoștință. ISPIRESCU, L. 38. Boierii și-au venit în cunoștință; au văzut că turma nu poate fi fără păstor. NEGRUZZI S. I 149. Viindu-i în socotință că el... nu cunoștea nici cea mai mică parte a [ostrovului]. DRĂGHICI, R. 154. (În imprecații) Veni-ți-ar (veni-i-ar etc.) numele, exprimă dorința ca cel căruia ne adresăm (sau despre care vorbim) să nu se mai întoarcă din locurile unde se duce. 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. Curtea venea ceva mai depărtișor de sat, încolo, pe-un deal. MIRONESCU, S. A. 104. Pe sub teii de pe vale, Cam pe unde vine moara. PĂUN-PINCIO, P. 76. Din sus de Humulești vin Vînătorii Neamțului. CREANGĂ, A. 71. ♦ A ajunge pînă la...; a atinge. Genele... așa-i erau de lungi și de dese de-i veneau pînă la gură. RETEGANUL, P. V 36. Iarbă verde subțirică și naltă de-mi venea pînă mai sus de genunchi. ISPIRESCU, L. 244. ◊ Expr. (Rar) A-i veni (cuiva) apa la gură, se spune cînd cineva se găsește într-o situație foarte grea. Alegea totdauna vremurile cele mai grele, cînd adică se sculau turcii cu război asupra lui Mihai Viteazul, cu gînd ca, văzînd Mihai că-i vine apa la gură, să făgăduiască tot ce va cere... Batóri. ISPIRESCU, M. V. 34. 8. A ajunge într-o anumită situație, stare, poziție. Turcii... mijlociră să vie domn [Mihai]. ISPIRESCU, M. V. 4. Iarăși au venit în ce dintăi ticăloasă stare. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). Ei! se-ngroașă gluma!... Pînă ce am venit în nas. DELAVRANCEA, O. II 113. A-i veni (cuiva) rău = a fi cuprins de amețeală, a se simți rău, a-și pierde (sau a fi pe punctul de a-și pierde) cunoștința. Abia mai putu îngăima cîteva cuvinte fără șir, pătrunsă de un fior la gîndul... că lui Nicu i s-a întîmplat ceva. Îi veni rău. CAMIL PETRESCU, O. II 486. Un sentiment de neliniște, de osteneală. îl grăbea spre casă, ca pe un om care simte că-i vine rău. VLAHUȚĂ, O. A. III 58. A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune cînd cineva se află într-o situație neplăcută, penibilă. Din copilăria mea sînt deprins a asculta de tată și, tocmindu-te pe line, parcă-mi vine nu știu cum. CREANGĂ, P. 203. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba că sau a veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva sau (franțuzism neobișnuit) a veni la... = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. La urmă, venind vorba de doine ardelenești, a cîntat. REBREANU, R. I 173. Din una, din alta, veni vorba că se duce în călătorie. ISPIRESCU, L. 127. Fiindcă a venit vorba de-așa, îți spun ca la un frate. CREANGĂ, P. 200. Nimic mai frumos decît situația acestui tîrg pe un vesel podiș îmbrățoșat de Șiret și Moldova... Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zice că numele țării vine de la ea. NEGRUZZI, S. I 194. A veni la vorba (la vorbele sau la cuvîntul) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat au fost bune. Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la vorbele mele? CREANGĂ, P. 213. Mă tem să nu viu la cuvintele căpitanului. DRĂGHICI, R. 15. Și din gură mi-i zicea: Ai venit la vorba mea. TEODORESCU, P. P. 628. Vine cam ciudat = este sau pare ciudat. Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine, Dar asta se-ntîmplă în oricare loc. ALEXANDRESCU, P. 64. Cum vine asta? = a) ce înseamnă, cum trebuie interpretat acest fapt? b) cum se tălmăcește? Cum vine asta pe limba noastră, întrebă șeful de echipaj. BART, S. M. 101. Așa vine vorba = așa se spune, așa e obiceiul. Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi zicîndu-vă: dragii moșului căci de! așa vine vorba. ISPIRESCU, U. 2. Vorba vine = e numai un fel de a vorbi (care nu corespunde realității); aș! de unde! Ceasul primejdiei se apropie... Așa mă tem. – Te temi?..Vorba vine. ALECSANDRI, T. 1124. A-i veni (cuiva sau la ceva) de hac v. hac1.9. (Despre întîmplări, evenimente) A se produce, a avea loc, a se întîmplă. De-ar veni o întîmplare nouă, pe care am ajuta-o să se prefacă în minune. SADOVEANU, P. 110. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). Cum vine duminecă, Ipate și cu Chirică se ieu și se duc la horă în sat. CREANGĂ, P. 163. Să nu vie vremea să dai cinstea pe rușine. NEGRUZZI, S. I 249. Expr. (Popular) Vine un an (de cînd... ) = se împlinește un an (de cînd... ). Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin zahar. TEODORESCU, P. P. 285. A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva, momentul decisiv (în special momentul morții). Mă gîndesc că omul nu știe cînd îi vine ceasul. DELAVRANCEA, O. II 219. În ziua a treia, îi veni ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 121. (Fig.) Forțele vii ale unui neam pot fi stînjenite o vreme; cînd le vine însă ceasul, înmuguresc și înfloresc cu putere irezistibilă. SADOVEANU, E. 67. 10. (Cu valoare de semiauxiliar și cu subiectul logic în dativ) A fi cuprins sau stăpînit de un gînd, de o senzație, de o dorință; a fi înclinat sau dispus la ceva, a simți nevoia să. Nu care cumva să-i vie poftă să și domnească. ISPIRESCU, L. 327. Mi-au venit și mie toane. EMINESCU, N. 20. Să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă. ODOBESCU, S. III 11. I-am trimis dorul acasă Pe frunză din via noastă! Dorul lui e mare domn; Seara cînd îi vine somn, Trebuie să i-l adorm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ (Urmat de propoziții cu verbul la conjunctiv sau la infinitiv) Nici în casă nu-i venea să rămînă peste noapte. BART, E. 255. S-a trezit deodată cu Șofron, dar nu-i venea să se scoale. SLAVICI, O. I 220. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul. Pe de-o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. (Eliptic) Aș juca și nu știu bine; M-aș lăsa și iar nu-mi vine.= JARNÍK-BÎRSEANU, D. 419. ◊ Expr. A nu-i veni (cuiva) să creadă v. crede (2). A-i veni (cuiva) bîzdîcul v. bîzdîc. A-i veni cuiva hachițele v. hachițe. A-i veni cuiva (toți) dracii = a se înfuria, a se mînia. Ce-ți (-i etc.) vine (să... )? se spune cînd cineva face un lucru ciudat, nesăbuit. Ei, acum, ce ți-a venit să-mi răscolești dosarele? BARANGA, I. 162. Ce-i veni lui, ia o piatră și aruncînd-o către fîntînă, nemerește drept în tigvă. ISPIRESCU, L. 357. Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele. CREANGĂ, A. 4. Cum îi vine cuiva = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. Fata minte cum îi vine. COȘBUC, P. I 203. N-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. A-i veni cuiva la îndemînă (sau la socoteală) = a-i conveni cuiva, a-i fi pe plac. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aevea. ISPIRESCU, L. 184. Se prinde în joc lîngă o fată care chitește că i-ar cam veni la socoteală. CREANGĂ, P. 163. A-i veni bine (să...) v. bine1 (II). A-i veni la merchez v. merchez. A-i veni greu (să...) v. greu1 (2). A-i veni peste mînă v. mînă (1). A nu-i veni la cherem v. cherem. 11. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau, în construcții negative, rău). Am niște rochii pentru Sabina... Prefăcute, cred că au să-i vină foarte bine. C. PETRESCU, C. V. 227. Cearcă să vadă dacă papucul vine pe piciorul fetei babei. ȘEZ. V 67. ♦ (Învechit, mai ales în construcții negative) A se potrivi, a cadra. Căci nu vine Pentru mine Să știu seri ca-un diac. NEGRUZZI, S. II 110. 12. (Popular) A-i reveni sau a i se cuveni cuiva (de drept, printr-o împărțeală etc.). (Refl.) Puțintel ți s-a venit Num-un stînjin de pămînt. MARIAN, Î. 516. Ieri am fost la cănțelerit și vătavul a spus că nu mi se vine nimic. CONTEMPORANUL, IV 392. ♦ (Adesea în construcții impersonale, construit cu dativul) A reprezenta rezultatul unei măsurători, unui calcul. Miu că se necăjea, Trăgea măciuca de la sacsana, care venea șaptesprece oca. MAT. FOLK. 214. La măciucă se uita: Cu dreapta C-o apuca, În cîntar Că mi-o punea, Zece oca că-mi venea. TEODORESCU, P. P. 599. 13. (Însoțit de un nume predicativ formează predicate nominale) A se afla într-o anumită legătură de dependență (cu cineva). [Prietenii] ofițerului veneau, cum s-ar zice, cumetri cu alde Ciupitu cîrciumarul. CAMIL PETRESCU, O. II 519. Într-o fereastră din multele ferestre ale acelui castel zărește o femeie cosind, care îi venea oarecum cunoscută.BOTA, P. 78. – Prez. ind. pers. 2 și: (regional) vini (HODOȘ, P. P. 164), imper. pers. 2 sg. și: vină (SADOVEANU, D. P. 78), vino, part. și: (regional) vint (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398), vent.

FRICĂ. Subst. Frică, frică de moarte, teamă, teamăt (înv.), temere, temut (rar), neliniște, panică, angoasă (livr.), anxietate; înfricoșare, spaimă, înspăimîntare, speriat, speriere (rar), sperietură, groază, îngrozire, oroare, fobie, înfiorare. Lașitate. Catalepsie. Fricos; laș. Adj. Fricos, fricos ca un iepure, temător, sperios. Înfricoșat, înfricat (reg.), speriat, înspăimîntat, îngrozit, înfiorat; laș. Înfricoșător, înspăimîntător, groaznic, grozav, îngrozitor, înfiorător, fioros, abominabil, terifiant (livr., rar). Vb. A-i fi frică, a avea frică, a fi înfricoșat, a fi cu gheața în spate, a fi cuprins de frică (de spaimă, de groază), a se teme, a se teme de ceva ca de dracul, a se înfiora, a se înfricoșa, a se înspăimînta, a se speria, a se îngrozi, a-l cuprinde pe cineva frica (spaima, groaza), a intra în panică, a-și face spaimă, a-l apuca (a-l lua) (pe cineva) groaza, a-i intra (cuiva) frica (spaima, groaza, fiorii) în oase, a încremeni (a înlemni, a îngheța) de frică (de spaimă, de groază), a-i îngheța (cuiva) inima de frică, a-i îngheța (cuiva) sîngele in vine (de frică), a-i îngheța (cuiva) ficații, a se îmbrăca în cămașă de gheață, a-i țîțîi (cuiva) inima, a tremura (a dîrdîi) de frică, a tremura ca varga (ca frunza), a tremura cămașa pe cineva, a-i tremura (cuiva) balamalele, a-i tremura genunchii, a i se tăia picioarele, a-l trece fiorii (răcorile), a-i trece (cuiva) un șarpe prin sîn, a fi cu (a avea, a intra cuiva) un cui în inimă, a i se face inima cît un purice, a-și pierde graiul, a i se face (a i se ridica) (cuiva) părul (chica) măciucă, a i se zbîrli părul în cap, a i se sui părul în vîrful capului, a-l furnica pe la spate, a i se face pielea de găină (de gîscă), a fi cu piele de iepure la spate; a se face alb ca varul, a nu mai avea o picătură de sînge în obraz. A înfricoșa, a înspăimînta, a speria, a îngrozi, a înfiora, a semăna frică (groază), a-i băga (cuiva) frica în oase, a umple pe cineva de groază, a băga spaima în cineva, a băga pe cineva în groază (în toate grozile morții), a băga pe cineva în friguri, a băga pe cineva în draci (în toți dracii), a băga pe cineva în fiori, a băga pe cineva în sperieți (în toți sperieții). A fi fricos, a fi slab de fire, a fi slab de înger, a fi slab de oțele, a se teme de umbra lui, a fi cu frica în sîn (în spate), a trăi cu frica în sîn. Adv. Cu frică, cu teamă, cu groază, cu frica în sîn. V. amenințare, evitare, fobie, lașitate, nehotărîre, neliniște, precauție.

MÎNIE. Subst. Mînie, furie, înfuriere, turbare (fig.), turbăciune (rar), acces de furie, năbădăi (pop. și fam.), năbădaică (reg.). Enervare, nervozitate, nervi, iritație, iritare, iritabilitate, irascibilitate, excitație, surescitare, ațîțare. Ură, ciudă, pică (pop.), necaz, bănat (reg.). Înverșunare, îndîrjire, întărîtare. Pornire, dezlănțuire, răbufnire, izbucnire, violență, explozie (fig.), puseu (fig.). Adj. Mînios, mîniat, furios, înfuriat, supărat, nervos, scos din fire, turbat (fig.), furibund, plin de furie, plin de mînie. Enervat, iritat, excitat, surescitat. Ațîțat, incitat (livr.), întărîtat, înciudat, ciudos; înverșunat, pornit, îndîrjit, aprins (fig.); violent, furtunos (fig.), năprasnic, dezlănțuit. Irascibil, iritabil, excitabil, susceptibil, recalcitrant, supărăcios, nervos, nevricos (fam.); coleric, aprig, țîfnos (pop.), iute (grabnic, rău) la mînie. Vb. A fi mînios, a fi furios, a fi supărat, a avea (a fi cu) draci, a nu vedea (lumea) înaintea ochilor, a fi foc și pară, a face spumă la gură, a fi cu o falcă în cer și cu una în pămînt, a fierbe de mînie (furie), a fierte sîngele în cineva, a spumega de furie (mînie); a (se) mînia, a (se) supăra, a (se) înfuria, a (se) irita, a (se) enerva, a (se) surescita, a turba (fig.), a crăpa de ciudă (de necaz); a deveni furios, a i se urca (cuiva) sîngele la cap, a i se face negru înaintea ochilor, a scoate luleaua de la ciubuc, a-i veni (cuiva) muștarul la nas, a i se sui (cuiva) piperul la nas, a i se umfla (cuiva) pipota, a i se încleșta (cuiva) pumnii și fălcile, a-i tremura (a-i fumega) (cuiva) nasul, a-l apuca pe cineva pîrțagul, a lua foc, a se face foc și pară, a-și pierde cumpătul (sărita), a se înroși de furie, a se face negru la față, a-și ieși din fire, a-și pierde firea, a-și ieși din pepeni (țîțîni, balamale), a-i da (cuiva) oala în foc, a-i sări muștarul, a-i sări țîfna (țandăra, bîzdîcul, obada), a-și pierde sărita, a-i veni cuiva (toți) dracii, a i se ridica (cuiva) sîngele la creieri, a se face foc și catran (de mînie), a fierbe mațele în cineva, a se face borș, a-i da (cuiva) borșul în foc, a-l apuca (pe cineva) năbădăile, a-i crăpa (a-i plesni) (cuiva) fierea de mînie, a se face leu-paraleu. A enerva, a mînia, a irita, a supăra, a ațîța, a înverșuna, a îndîrji, a face să turbeze, a face sînge rău (cuiva), a-i da (cuiva) cu piper la nas, a călca pe nervi, a scoate (pe cineva) din răbdări (din minți, din sărite, din răboj, din pepeni, din boii lui). A se porni, a se dezlănțui, a izbucni, a exploda (fig.). Adv. Cu mînie, cu furie, cu ciudă; fără socoteală, nebunește, orbește; ca un bezmetic, ca un nebun. V. ceartă, dușmănie, iritare, nebunie, nestăpînire, provocare, supărare, temperament.

băga [At: COD. VOR2. 21v/6 / Pzi: bag / E: ns cf ngr βάζω) (vz βάλλω) „a pune”] 1 vt (Cpp „în”; d. obiecte, mai rar despre oameni, ființe sau părți ale lor) A face să intre (ceva sau) cineva într-un spațiu mărginit, într-un recipient etc. și a-l lăsa acolo Si: a introduce, a vârî. 2 vt (Îe) A(-și) ~ (pentru cineva) mâna în foc A nu avea nici cea mai mică îndoială despre cinstea cuiva Si: a garanta. 3 vt (Înv; îe) A(-și) ~ mâna în sânge A omorî. 4 vt (Pop) A ascunde. 5 vt (Înv; îe) A(-și) ~ capul în foc (sau pentru cineva) A-și pune viața în primejdie (pentru cineva). 6 vt (Fam; îe) A ~ în gură sau (pe) sub nas, rar, sub nări A mânca. 7 vt (Îvp; îe) A ~ în (sau la) urechi A asculta (cu mare atenție). 8 vt (Fam; îe) A ~ în (sau la) cap A ține minte un lucru Si: a pricepe. 9 vt (Îe) A ~ (cuiva) în cap (ceva) A face (pe cineva) să creadă ceva ce nu este adevărat. 10 vt (Îae) A face (pe cineva) să înțeleagă o problemă, o teorie etc. 11 vt (Fam; îe) A(-și) ~ mințile în cap A se cuminți. 12 vt (Fam; îe) A(-și) ~ în cap (sau în minte) A-și propune. 13 vt (Fam; îe) A(-și) ~ nasul (undeva) sau în (ori la) ceva A se amesteca într-o problemă, afacere etc. care nu-l privește. 14 vt (Fam; îe) A o ~ pe mânecă A se speria (de consecințele unei fapte săvârșite) Si: a o sfecli. 15 vt (Rar; îe) A ~ (ceva) în (sau la) buzunar A fura. 16 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) în (sau la) buzunar (sau în pungă) A încasa banii câștigați de la cineva la un rămășag. 17 vt (Pfm; pan; îe) A ~ pe cineva în (sau la) buzunar A-și dovedi superioritatea cuiva într-o discuție. 18 vt (D. oameni sau d. animale) (A face să intre sau) a intra (prin convingere sau folosind forța) undeva (în casă, în curte etc.) Si: a aduce, a conduce, a mâna. 19 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva) sub covată (sau masă) A îmbăta pe cineva mai puțin rezistent la o petrecere sau la băutură. 20 vt (Fam; îae) A lăsa în urmă într-o întrecere Si: a birui, a învinge. 21 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în (sau la) închisoare (sau la) temniță, pușcărie, ocnă, (înv) prinsoare, (fam) la gros A întemnița. 22 vr (Fam; îe) A se ~ în cârd cu (cineva) A se întovărăși cu cineva (în vederea unor acțiuni reprobabile) Si: a se înhăita. 23 vt (Pfm; îe) A ~ (animalele) la (sau în) plug (sau în cârd) cu cineva A se întovărăși cu cineva (pentru lucrările agricole sau ale păstoritului). 24 vt (Înv; îe) A ~ (pe cineva) la mijloc A înconjura. 25 vt (Fam; fig; îae) A pune pe cineva într-o situație dificilă Si: a încolți. 26 vt (Înv; îe) A ~ (pe cineva) la mână A prinde. 27 vt (Îvr; îe) A ~ (pe cineva) în mâinile cuiva A lăsa pe cineva la discreția sau în puterea cuiva. 28 vt (Psr; îe) A ~ oile în lapte A înțărca mieii. 29 vt (Înv; îe) A ~ oile în măsură A alege mieii de la oi. 30 vr (Cpp „în” sau „la”) A intra într-un loc (închis) pentru o durată mai mare sau mai mică de timp Si: a se vârî, a se ascunde. 31 vr (Pop; cpp „până la”) A intra în treacăt (la cineva). 32 vr (Pop; d. oameni sau lucruri de același fel; construit cu pp „în”, „între” sau „printre”) A se amesteca. 33 vr (Fam; îe) A se ~ în ochii cuiva A fi îndrăzneț cu cineva. 34 vr (Îe) A se ~ în sufletul sau (pe) sub pielea cuiva A se face, cu insistență, observat de cineva (pentru a-i câștiga încrederea sau a-l descoase). 35-36 vtr (Fig; îe) A (se) ~ (de viu) în mormânt sau în groapă, (pex) în pământ A (se) omorî cu zile. 37-38 vtr (Trs; îe) A (se) ~ după masă A (se) așeza la masă pentru a mânca. 39 vt (Fig; construit, de obicei, cu pp „în”, „la”, „între”) A aduce (ceva) undeva Si: a introduce. 40 vt (Îe) A ~ zâzanie (sau intrigă, râcă, vrajbă) A produce discordie (între oameni) Si: a învrăjbi. 41 vt (Fam; îe) A ~ un fitil (sau Utile) (împotriva cuiva) A calomnia. 42 vt (Înv; îe) A ~ (ceva) zălog A zălogi. 43-44 vtr (D. oameni) A (se) angaja. 45 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în pâine A da (cuiva) o slujbă. 46 vt (Fam; îe) A ~ actele (de căsătorie) A depune actele necesare pentru căsătorie civilă. 47 vt (Arg; îe) A~ (pe cineva) în fabrica de pumni A lua la bătaie (pe cineva). 48 vr (Trs; îe) A se ~soldat (sau în soldăție, cătană ori în cătănie) A intra în armată. 49 vr (Îe) A se ~ la stăpân A intra slugă la cineva. 50 vr (Fig; îae) A fi obligat să asculți de voința altuia prin angajamentul făcut. 51 vr (Mold; Buc; pex) A lua o decizie hotărâtoare pentru toți Si: a se angaja, a se învoi. 52 vt A introduce printr-un spațiu gol Si: a trece. 53 vt A împinge pe cineva (într-o stare oarecare, de obicei mai proastă) îndemnându-l la ceva. 54-55 vtr (Îe) A (se) ~ în datorii A(-l) face (să facă) datorii. 56 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva în boală câinească sau în toate boalele, în năbădăi, în alte alea ori a-i ~ cuiva boala în oase A îmbolnăvi pe cineva. 57 vt (Fig; îae) A face pe cineva să-și piardă cumpătul. 58 vt (Îe) A ~ pe cineva în frică (sau în groază, pop în toate grozile, în spaimele morții) ori în ceasul morții, în friguri, (fam) în răcori, în toate răcorile, (reg) în tușă, în (toți) sperieți(i), ori a-i ~ (cuiva) frica în oase A speria rău (pe cineva) Si: a îngrozi, a înfricoșa, (pop) a înfrica. 59 vt (Fpp; îe) A ~ pe cineva în draci (sau în toți dracii) sau a ~ draci în cineva A enerva (foarte rău). 60 vt (Îe) A ~ (cuiva) vină sau (rar) A ~ (pe cineva) în vină A acuza. 61 vt (Fam; îe) A ~ pe cineva în viteză A sili pe cineva să acționeze sau să lucreze mai repede, cu promptitudine. 62 vt (D. mașini; îe) A ~ în viteză A cupla roțile la motor. 63 vt (Îae) A porni. 64-65 vtr (Fig; îae) A (se) grăbi. 66 vt (Îe) A ~ în (sau la) seamă (ceva sau pe cineva) A da (deosebită) atenție (la ceva sau cuiva). 67 vt (Îe) A ~ în seamă pe cineva A fi curtenitor (cu cineva). 68 vt (Îae) A asculta de cineva. 69 vt (Înv) A ~ a seamă pe cineva A da atenție cuiva. 70 vi (Îe) A ~ seamă la ceva A fi atent la ceva Si: a observa. 71 vi (Înv; îae) A socoti. 72 vi (Îe) A ~ de seamă A avea grijă (de ceva). 73-74 vi (Îlav) (După) cum bag de seamă (După cum) mi se pare.

băgat1 sn [At: BIBLIA (1688), 662/11 / Pl: ? / E: băga] 1-4 Băgare (1-4). 5 (Spc; îcs) De-a-~ul sau de-a-~ele (la arest) Joc de copii care constă în scoaterea din joc („arestare”) a copilului care nu nimerește o piatră din mijlocul unui cerc, țintind în ea cu o altă piatră. 6 (Îe) ~ul mâinii în foc pentru cineva încredere deplină în cineva Si: băgare (6). 7 (Îe) ~ul mâinii în sânge Omorâre. 8 Ascundere. 9 (Înv; îe) ~ul capului în foc pentru cineva Primejduire a vieții pentru cineva Si: băgare (9). 10 (Fam; îe) ~ul în gură sau (pe) sub nas ori sub nări Mâncat1 (1). 11-12 (Îe) ~ în sau la urechi Ascultare (cu mare atenție). 13 (Îe) ~ în sau la cap Pricepere a ceva. 14 (Îae) Ținere minte a ceva. 15 (Îe) ~ul a ceva în capul cuiva Convingere că ceva nu este adevărat. 16 (Îae) înțelegere a ceva. 17 (Îe) ~ul minților în cap Cumințire. 18 (Fam; îe) ~ în cap sau în minte Propunere a ceva. 19 (Fam; îe) ~ul nasului undeva sau în ori la ceva Amestecare în ceva ce nu-l privește. 20 (Fam; îe) ~ul pe mânecă Speriere de consecințele unei fapte săvârșite Si: (fam) sfeclire. 21 (Rar; îe) ~ul a ceva în sau la buzunar Furt. 22 (Îe) ~ul a ceva în sau la buzunar ori în pungă încasare a banilor câștigați la pariu. 23 (Pfm; pan; îe) ~ul cuiva la sau în buzunar Dovedire a superiorității asupra cuiva într-o discuție. 24-25 (Determinare să intre sau) intrare (prin convingere ori folosind forța) undeva (în casă în curte etc.) Si: aducere, băgare (24-25), conducere, mânare. 26 (Fam; îe) ~ul cuiva sub covată sau sub masă îmbătare (la o petrecere) a cuiva mai puțin rezistent la băutură. 27 (Fam; îe) Depășire a cuiva la o întrecere Si: băgare (27), biruire, învingere. 28 (Îe) ~ul cuiva la închisoare sau la temniță, pușcărie, ocnă, (înv) prinsoare, (fam) la gros, la pârnaie Întemnițare. 29 (Fam; îe) ~ul în cârd cu cineva Întovărășire cu cineva (în vederea unor acțiuni reprobabile) Si: înhăitare, înhăitat1. 30-31 (Pfm; îe) ~ul animalelor la sau în plug ori în cârd cu cineva întovărășire cu cineva la lucrări (agricole sau) ale păstoritului. 32 (Înv; îe) ~ul cuiva la mijloc înconjurare. 33 (Fam; fig; îae) Punere a cuiva într-o situație dificilă Si: încolțire. 34-35 (Îvr; îe) ~ul unei persoane în mâinile cuiva Lăsarea unei persoane la discreția sau la puterea cuiva. 36 (Psr; îe) ~ul oilor în măsură Alegere a mieilor de la oi. 37 (Construit cu pp „în” sau „la”) Băgare (32). 38 (Pop; d. oameni sau lucruri de același fel) Amestecare. 39 (Fam; îe) ~ul în ochii cuiva îndrăzneală față de cineva. 40-41 (Îe) ~ul în sufletul sau (pe) sub pielea cuiva Insistență pe lângă cineva pentru (a-i câștiga încrederea sau) a-l descoase. 42 (Fig; îe) ~ul (de viu) în mormânt sau în groapă ori în pământ Sinucidere. 43 (Fig; îae) Omorâre. 44 (Trs; îe) ~ după masă Așezarea mesei pentru a mânca. 45 (Trs; îae) Așezare la masă a cuiva pentru a mânca. 46 (Fig; cpp „în”, „la”, „între”) Aducere a ceva undeva. 47 (Îe) ~ul de zâzanie (sau intrigă, râcă, vrajbă) Producere de discordie Si: învrăjbire. 48 (Fam; îe) ~ul unui fitil sau de fitile împotriva cuiva Calomniere. 49 (Înv; îe) ~ul a ceva ca zălog Garantare. 50 Băgare (45). 51 Băgare (51). 52 (Pfm; îe) ~ul actelor (de căsătorie) Depunere a actelor necesare pentru căsătoria civilă. 53 (Arg; îe) ~ul cuiva în fabrica de pumni Luarea cuiva la bătaie. 54 (Trs; îe) ~ul ca soldat sau în soldăție, cătană ori în cătănie înrolare (în armată). 55 (Îe) ~ul la stăpân Intrare în slujbă la cineva. 56 (Fig; îae) Băgare (56). 57 (Pex; Mol; Buc) Băgare (57). 58 Băgare (58). 59 Băgare (59). 60 (Îe) ~ul în datorii Băgare (54). 61 (Îe) ~ul cuiva în datorii Băgare (55). 62 (Îe) ~ul cuiva în boală câinească sau în toate boalele, în năbădăi, în alte alea sau ~ul bolii în oasele cuiva Băgare (56). 63 (Fig; îae) Băgare (57). 64 (Îe) ~ul cuiva în frică (sau în groază, în toate groazele, în spaimele morții) ori în ceasul morții, în friguri, (fam) răcori, în toate răcorile, (reg) în tușă, în (toți) sperieți(i) ori ~ul fricii în oase cuiva Băgare (58). 65 (Fpp; îe) ~ul cuiva în draci sau în toți dracii ori ~ul de draci în cineva Băgare (59). 66 (Îe) ~ul de vină cuiva sau (rar) ~ul în vină a cuiva Acuzare. 67-68 (Îe) ~ul în viteză a cuiva Silire a cuiva să (acționeze sau) să lucreze mai repede. 69-73 (Îe) ~ul în viteză Băgare (63-66). 74-76 (Îe) ~ul în seamă a cuiva Băgare (67-68). 77 (Înv) Socotire. 78 (Înv; îe) ~ul de seamă Băgare (71).

băgare sf [At: BELDIMAN, N. R II, 199/1 / Pl: ~gări / E: băga] 1 Introducere a ceva sau a cuiva într-un spațiu mărginit, într-un recipient etc. și lăsare acolo Si: băgat1, vărâre. 2 (Îe) ~ a mâinii în foc pentru cineva Încredere deplină în cineva. 3 (Îe) ~ a mâinii în sânge Omorâre. 4 (Pop) Ascundere. 5 (Înv; îe) ~ a capului în foc pentru cineva Primejduirea vieții pentru cineva. 6 (Fam; îe) ~a în gură sau (pe) sub nas ori sub nări Mâncat1 (1). 7-8 (Îe) ~ în sau la urechi Ascultare (cu mare atenție). 9 (Fam; îe) ~ în sau la cap Pricepere a ceva. 10 (Îae) Ținere minte a ceva. 11 (Îe) ~ a ceva în capul cuiva Convingere că ceva nu este adevărat. 12 (Îae) Înțelegere a ceva. 13 (Îe) ~a minților în cap Cumințire. 14 (Fam; îe) ~în cap (sau în minte) Propunere a ceva. 15 (Fam; îe) ~ a nasului undeva sau în ori la ceva Amestecare în ceva care nu îl privește. 16 (Fam; îe) ~ pe mânecă Speriere de consecințele unei fapte săvârșite Si: sfeclire. 17 (Rar; îe) ~ a ceva în sau la buzunar Furt. 18 ~ a ceva în sau la buzunar ori în pungă Încasare a banilor câștigați la pariu. 19 (Pfm; pan; îe) ~ a cuiva la sau în buzunar Dovedire a superiorității asupra cuiva într-o discuție. 20 (Determinare să intre sau) intrare (prin convingere) ori folosind forța, undeva (în casă, în curte etc.) Si: aducere, băgat1, conducere, mânare. 21 (Fam; îe) ~ pe cineva sub covată sau sub masă îmbătare (la o petrecere) a cuiva mai puțin rezistent la băutură. 22 (Fam; îae) Depășire a cuiva la o întrecere Si: biruire, învingere. 23 (Îe) ~ a cuiva în sau la închisoare sau la temniță, pușcărie, ocnă, (înv) prinsoare, (fam) la gros, la pârnaie Întemnițare. 24 (Fam; îe) ~ în cârd cu cineva Întovărășire cu cineva (în vederea unor acțiuni reprobabile) Si: înhăitare. 25 (Pfm; îe) ~ a animalelor la sau în plug ori cârd cu cineva întovărășire cu cineva pentru lucrări agricole sau ale păstoritului. 26 (înv; îe) ~ a cuiva la mijloc Înconjurare. 27 (Fam; fig; îae) Punere a cuiva într-o situație dificilă Si: încolțire. 28 (Înv; îe) ~ pe cineva la mână Prindere. 29-30 (Îvr; îe) ~ a unei persoane în mâinile cuiva Lăsare la discreția sau în puterea cuiva. 31 (Psr; îe) ~a oilor în măsură Alegere a mieilor de la oi. 32 (Cpp „în” sau „la”) Intrare într-un loc (închis) pentru o durată mai mare sau mai mică. Si: ascundere, băgat1 (33), vârâre. 33 (Pop; d. oameni sau lucruri de același fel; cpp „în”, „între”, „prinde”) Amestecare. 34 (Fam; îe) ~ în ochii cuiva îndrăzneală față de cineva. 35-36 (Îe) ~ în sufletul sau (pe) sub pielea cuva Insistență pe lângă cineva pentru (a-i câștiga încrederea sau) a-1 descoase. 37 (Fig; îe) ~ (de viu) în mormânt sau în groapă ori în pământ Sinucidere. 38 (Fig; îae) Omorâre. 39 (Trs; îe) ~ după masă Așezare a mesei pentru a mânca. 40 (Trs; îae) Așezare la masă a cuiva pentru a mânca. 41 (Fig; construit cu pp „în”, „la”, „între”) Aducere a ceva undeva Si: introducere. 42 (Îe) ~ de zâzanie (sau intrigă, râcă, vrajbă) Producere de discordie Si: învrăjbire. 43 (Fam; îe) ~ a unui fitil sau de fitile împotriva cuiva Calomniere. 44 (Înv; îe) ~ a ceva ca zălog Zălogire. 45 Angajare la cineva sau la ceva. 46 (Pfm; îe) ~ a actelor (de căsătorie) Depunere a actelor necesare pentru căsătoria civilă. 47 (Arg; îe) ~ a cuiva în fabrica de pumni Lovirea cuiva la bătaie. 48 (Trs; îe) ~ ca soldat (sau în soldăție, cătană ori în cătănie) Înrolare (în armată). 49 (Îe) ~ la stăpân Intrare în slujbă la cineva. 50 (Fig; îae) Obligativitate de a asculta voința altuia prin angajamentul făcut. 51 (Mol; Buc; pex) Luare a unei decizii hotărâtoare pentru toți Si: angajare, învoire. 52 Introducere într-un spațiu gol Si: trecere. 53 Împingere a cuiva într-o stare (mai proastă), îndemnându-l la ceva dăunător. 54 (Îe) ~în datorii împrumutare sau cheltuire de sume mari de bani. 55 (Îe) ~a cuiva în datorii Determinare a cuiva să facă datorii mari. 56 (Pop; îe) ~ a cuiva în boală câinească sau în toate boalele, în năbădăi, în alte alea sau ~a bolii în oasele cuiva Îmbolnăvire a cuiva. 57 (Fig; îae) Determinare a cuiva să-și piardă cumpătul. 58 (Îe) ~ pe cineva în frică (sau în groază, în toate groazele, în spaimele morții) ori în ceasul morții, în friguri, (fam) în răcori, în toate răcorile, (reg) în tușă, în (toți) sperieți(i) ori ~a cuiva frica în oase Speriere foarte mare a cuiva Si: înfricare, înfricoșare, îngrozire. 59 (Fpp; îe) ~a cuiva în draci sau în toți dracii ori ~a de draci în cineva Enervare foarte mare. 60 (Îe) ~ de vină cuiva sau (rar) ~ în vină pe cineva Acuzare. 61-62 (Fam; îe) ~ pe cineva în viteză Silire a cuiva (să acționeze sau) să lucreze mai repede. 63 (Îe) ~în viteză Cuplare a roților automobilului la motor. 64 (Îae) Pornire a automobilului. 65 (Fig; îae) Grăbire a cuiva. 66 (Fig; îae) Grăbire a unei acțiuni. 67 (Îe) ~în seamă a cuiva Purtare curtenitoare cu cineva. 68 (Îae) Ascultare de cineva. 69 (Îae) Atenție mare la ceva. 70 (Înv) Socotire. 71 (Îe) ~ de seamă Atenție deosebită.

da3 [At: COD. VOR. 32v/3 / V: (îvr) dă~, de~ / Pzi: dau, 4 (reg) darem / Im: 1-4 dădeam, dam, (pop) dedeam, 6 (înv) da / Ps: 1 (îrg) dedei, (înv) dediu, dedu, (reg) detei, didei, 2 dede, dete, (înv) deade, deate, dedi, diede, 4 (reg) deterăm, 6 (îrg) deteră, (înv) deaderă, deateră, dediră, (reg) da / Mp: 1 dădusem, desem, (reg) dedesem, detesem, 3 dăduse, dase, (înv) dădeasă, dedease, didease, didese, (reg) dedese, detese, dedusă, 4 dăduse(ră)m, dasăm, 6 (înv) dideseră / Cj: 3 (înv) dee, (reg) să deie / In: dare / Cnd: 3 dare-ar / E: ml dare] 1 vt (Fșa; d. oameni; c.i. de obicei obiecte, bunuri etc.) A pune la îndemâna sau în mâna, brațele, gura etc. cuiva Si: a încredința, a înmâna, a preda, a remite, (înv) a încrede, a porodosi, a tinde. 2 vt (Prc; fșa) A oferi de mâncat sau de băut Si: (nrc) a servi. 3-4 vtr (Îlv) A ~ gura sau (o) gură ori (o) guriță (sau gurița ori buzele) (cuiva) sau a(-și) ~ (o) sărutare (ori sărutări, săruturi sau sărutat) A (se) săruta. 5 vt (Îlv) A ~ țâță sau a ~ să sugă A alăpta. 6 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) papucii A face pe cineva să plece. 7 vt (Îae) A părăsi pe cineva. 8 vt (Îlv) A ~ o masă A invita pe cineva la masă. 9 vt (Îe) A ~ o petrecere sau un chef A organiza o petrecere sau un chef (în cinstea cuiva sau a ceva). 10 vt (Fam; îe) A ~ de băut A oferi cuiva mâncare și băutură (plătind, de obicei, consumația la un local) pentru a sărbători ceva. 11 vt A oferi mai multora câte o parte dintr-un întreg. 12 vt (Pex) A distribui. 13 vt (Pex) A repartiza. 14-15 vtrp (Îvp; îe) A (se) ~ (ceva) în două A (se) împărți în mod egal Si: a (se) înjumătăți. 16 vt (Adesea construit cu verbe la conjunctiv sau la infinitiv) A încredința cuiva îndeplinirea unei activități. 17 vt (Adesea construit cu verbe la conjunctiv sau la infinitiv) A încredința cuiva ceva spre realizare, întreținere sau prelucrare. 18 vt (Îe) A ~ (ceva) pe (sau în, înv, la) mâna (cuiva) A încredința ceva (spre păstrare). 19 vt (Fig; îae) A lăsa ceva la dispoziția, la bunul plac, în voia cuiva. 20 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) de lucru (sau de furcă) A pricinui cuiva bătaie de cap. 21 vt (Îae) A pune pe cineva în mare încurcătură. 22 vt A face ca cineva să aibă, să beneficieze de ceva. 23 vt A preda ceva cuiva. 24 vt A face cuiva rost de ceva. 25 vt (Spc) A atribui cuiva un rol, o funcție, o demnitate etc. 26 vt A repartiza cuiva o sarcină spre executare. 27 vt (Îe) A ~ (cuiva) de lucru A însărcina pe cineva cu o treabă. 28 vt (Îae) A-i găsi cuiva un loc de muncă. 29 vt (Îe) A cere cuiva un mare efort. 30 vt (Îe) A ~ în folosință sau în funcțiune, în exploatare A pune ceva la dispoziția cuiva. 31 vt (D. un magazin, o fabrică etc.; îae) A inaugura. 32 vt (Îlv) A ~ creștere (sau educație) A forma. 33 vt (Îal) A educa. 34 vt (Îe) A ~ lecții (sau meditații) A preda cuiva lecții particulare. 35 vt (Fam; fig; îe) A ~ lecții A spune cuiva ce sau cum să facă. 36 vt (Fam; fig. îe) A ~ o lecție (cuiva) A pedepsi pe cineva. 37 vt (Pop; Îlv) A da ocară A ocărî. 38 vt (Îlv) A ~ un impuls A impulsiona. 39 vt (Înv; îlv) A ~ (bună) învățătură (sau învățături, rar, învățăminte) A învăța. 40 (Înv; îal) A sfătui. 41-42 vt (Îe) A ~ (destulă sau puțină ori puțintică sau o deosebită ori o mediocră) atenție sau anu ~ (nici o ori vreo) atenție A (nu acorda (mare) importanță, preocupare, interes, grijă unui lucru. 43-44 vt (Îae) A (nu) se ocupa de ceva. 45 vt (Îe) A ~ iertare (sau, înv, iertăciune) A ridica pedeapsa pentru păcatul, vina sau greșeala cuiva Si: a ierta. 46 vt (Îae) A scuza. 47-48 vtr (Îe) A(-și) ~ întâlnire (sau rendez-vous) A(și) fixa o întâlnire. 49 vt (Îe) A(-i) ~ legătura A face (cuiva) legătura telefonică, prin satelit etc. 50 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) cuvântul A permite cuiva să vorbească într-o ședință, adunare etc. 51 vt (Îe) A ~ (cuiva) frâu liber (sau reg, slobod) A lăsa pe cineva să facă ce vrea. 52 vt (Îlv) A ~ ocazia sau prilejul A permite. 53 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) revanșa A permite cuiva să-și ia revanșa după o înfrângere. 54 vt (Îe) A ~ (cuiva) nas (sau obraz) A îngădui cuiva prea multe. 55 vt (Îlv) A ~ în arendă A arenda. 56 vt (Îlv) A ~ cu (sau în) chirie A închiria. 57 vt (Îlv) A ~ (cu) împrumut A împrumuta. 58 vt (Îe) A ~ (cuiva) un număr de ani A aprecia cu aproximație vârsta. 59 vt (Îae) A aprecia cu aproximație câți ani mai are cineva de trăit. 60 vt (Îlv) A ~ în primire A preda. 61 vt (Îal) A muri. 62 vt (Îvp) A restitui. 63 (Îe) A ~ înapoi (sau îndărăt) A înapoia. 64-65 vtr (Îe) A-și ~ acordul A fi de acord. 66 vt (Îlv) A ~ ajutor A acorda cuiva sprijin sau ajutor. 67 vt (Îlv) A ~ povață A povățui. 68 vt (Îlv) A ~ sfatul A sfătui. 69 vt (Îlv) A ~ uitării A uita. 70 vt (Îlv) A ~ răgaz A amâna. 71 vt (Îlv) A ~ o explicație A explica. 72 vt (Îlv) A ~ startul A începe. 73 (Îlv) A ~ întâietate sau prioritate A lăsa pe cineva să fie primul. 74 vt (Îlv) A ~ voie A lăsa. 75 vt(a) A face cuiva un dar Si: a dărui (1), a oferi, (îrg) a prosfora2, (înv) a prosforisi. 76 vt A ~ bacșiș, șpagă A oferi o sumă necuvenită de bani chelnerilor, ospătarilor etc. 77 vt (Îlv) A ~ mită A mitui. 78 vt (Îlv) A ~ viață (sau suflarea vieții) A procrea. 79 vt (Fig.; îal) A crea. 80 vt (Fig; îal) A făuri. 81 vt (Fig; îal) A însufleți. 82 vt (Fig; îal) înviora. 83 vt (Îlv) A ~ naștere A naște. 84 vt (Fig.; îal) A produce. 85 vt (Fig.; îal) A determina. 86 vr (Îlv) A-și ~ sfârșitul (sau duhul, obștescul sfârșit) A muri. 87 vr (Îlv) A-și ~ cuvântul A promite. 88 vt (Îlv) A ~ frumusețe A înfrumuseța. 89 vt (Îlv) A ~ pe piatră A ascuți. 90 vt (Îlv) A ~ găuri A găuri. 91 vt (Îlv) A ~ formă A modela. 92 vt (Îlv) A ~ la rindea A netezi cu ajutorul rindelei. 93 vt (Reg; d. țesături; îlv) A ~ în undă A spăla. 94 vt (Reg; d. țesături; îal) A clăti. 95 vt (Îe) A ~ o telegramă A trimite o telegramă. 96 vt (Îlv) A ~ un telefon A telefona. 97 vt (Îe) A ~ greș A nu nimeri ținta. 98 vt (Îae) A eșua într-o acțiune. întreprindere etc. 99 vi (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) greș A găsi pe cineva vinovat. 100 vt (Îe) A ~ însemnătate A acorda atenție. 101 vt (Îlv) A ~ foc A aprinde. 102 vt (Îe) A ~ bici A lovi cu biciul. 103 vt (Fig; îae) A grăbi. 104 vt (Îe) A ~ la mână A pune ceva la dispoziția cuiva. 105 vt (Îae) A înmâna ceva cuiva. 106-107 vtr (Îe) A (se) ~ o luptă, o bătălie A (se) desfășura o luptă, o bătălie. 108 vt (Îe) A ~ un spectacol (sau o reprezentație) A prezenta un spectacol. 109 vr (Îe) A se ~ în spectacol A se face de râs. 110 vt (Îe) A ~ un concert A susține un concert. 111 vt (Fam; fig; îae) A face scandal, gălăgie. 112 vt (Îe) A ~ (pe cineva) dezertor A face cunoscut, în mod oficial, că cineva este dezertor. 113 vt (Îlv) A ~ gata A termina. 114 vt (Îal) A lichida. 115 vt (Fig: îal) A impresiona puternic pe cineva. 116 vt (Fig; îal) A cuceri pe cineva. 117 vt A încredința pe cineva în seama, în grija, pe mâna cuiva. 118 vt (Îe) A ~ în judecată A chema pe cineva în fața instanțelor judecătorești. 119 vt A pune pe cineva la dispoziția cuiva. 120 vt (Îe) A ~ (cuiva) fata de soție sau de nevastă ori a ~ (pe cineva) de bărbat (sau de soție) A căsători pe cineva cu... 121-122 vtr (D. părinți; îe) A(-și) ~ binecuvântarea sau consimțământul A fi de acord cu o căsătorie. 123 vt (Îe) A ~ bună ziua, bună seara etc. sau a ~ binețe A saluta. 124 vt (În formule de salut) A ura. 125 vt (Îe) A ~ onorul A saluta unele autorități, unele evenimente deosebite (fapte de arme, evenimente memoriale etc.), prezentând arma sau sunând din goarnă. 126 vt (Construit cu substantive care indică însușiri morale) A insufla (forță, fermitate, avânt etc.) Si: a îmbărbăta, a întări. 127 vt(a) (Adesea la pasiv, subiectul, exprimat sau subînțeles, este divinitatea sau o ființă supranaturală) A permite ca un eveniment să aibă loc, să se producă într-un anumit fel sau ca cineva să aibă parte de..., să fie, să se manifeste într-un anumit fel Si: a destina, a face, a hotărî, a meni, a orândui, a predestina, a rândui, a ursi, (liv) a rezerva, (rar) a predetermina, a preursi, (pop) a noroci, a soroci, a sorti1, (înv) a hărăzi, a tocmi. 128-129 vt(a) (Îljv) Cum (sau din ce) dă Dumnezeu Sărăcăcios. 130 vt(a) (Pop; îe) (Ș-apoi) dă Doamne (bine) Se spune despre ceva (mai ales despre un ospăț, un chef) extraordinar. 131 vt (Reg; îlav) Ce-o (sau cum o) ~ târgul și norocul Cum se va nimeri. 132 vt (Îlav) (Bine că) a dat Dumnezeu În sfârșit! 133 vrim (Asr; îf negativă) A se pomeni. 134 vt(a) (Îvp; c.i. bunuri) A vinde. 135 vt(a) A achita o obligație materială Si: a plăti. 136 vt(a) A oferi bani cuiva pentru a obține ceva Si: a plăti. 137 vt(a) A oferi ca plată. 138 vt(a) A propune ca preț. 139 vt (Îlv) A ~ bir cu fugiții A dispărea. 140 vt (Îal) A fugi într-un mod laș. 141 vt (Fig; îlv) A ~ ortu’ popii sau a ~ pielea popii A muri. 142 vt (Mai ales cu determinări introduse prin prepozițiile „pe”, „pentru”, „în schimb” etc.) A înlocui cu altcineva sau cu altceva (de aceeași natură, de aceeași valoare, necesar) Si: a schimba. 143 vt (Mai ales cu determinări introduse prin prepozițiile „pe”, „pentru”, „în schimb”) A ceda pentru a primi în loc altceva (de aceeași natură, de aceeași valoare, necesar etc.) Si: a schimba. 144 vr (Fam; îe) A nu se ~ pe cineva A se considera superior cuiva. 145 vt (Fam; îe) A nu ~ (pe cineva) pe (sau pentru) altul A prețui mai mult pe unul decât pe altul. 146 vr (Fam; îe) Anu se ~ pentru mult A se prețui mult. 147 vt (Reg; îe) A ~ toate pe una A rămâne cu o singură alternativă. 148 vt A renunța la ceva de preț. 149 vt (Pex) A sacrifica. 150 vr (Îe) A-și ~ viața, sângele A muri din devotament pentru cineva sau ceva. 151 vt (Înv; îlv) A ~ jertfă A jertfi. 152 vr (Îe) Îmi ~u capul Se spune de către cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 153-154 vtr (Îvp) A (se) așeza (într-un anumit loc, într-o anumită poziție, într-un anumit mod). 155-156 vtr (Îe) A (se) ~ la (sau într-o) parte A (se) îndepărta. 157 vt (Îe) A ~ ușa, poarta etc. de perete A împinge în lături. 158 vt (Îae) A deschide larg ușa, poarta etc. 159 vr (Îe) A se ~ peste cap A se rostogoli. 160 vt (Îe) A ~ (ceva) peste cap A lucra superficial. 161 vt (Îae) A distruge. 162 vr (Reg; îlv) A se ~ la culcare A se culca. 163 vt (Rar) A petrece ochelarii, părul etc. după ureche. 164 vi (D. ferestre, uși, încăperi etc.; urmat de determinări locale introduse prin prepozițiile „în”, „spre”, „asupra”, „pe”, rar, „înspre”) A fi orientat spre... 165 vi (D. ferestre, uși, încăperi etc.; urmat de determinări locale introduse prin prepozițiile „în”, „spre”, „asupra”, „pe”, rar, „înspre”) A comunica cu... 166 vi (D. terenuri) A se întinde până la... 167 vi (D. lumină) A cădea într-o direcție. 168 vt (Cu determinări introduse prin prepoziția „cu”) A acoperi cu un strat de substanță, de vopsea, de metal Si: a spoi, a unge, a vopsi. 169-170 vtr (D. oameni) A se unge cu un strat de cremă, pudră, ruj etc. 171 vt (Pex; cu determinări introduse prin prepoziția „cu”) A stropi. 172 vt (Îlv) A ~ piper A pipera. 173 vt (Îlv) A ~ sare A săra. 174 vt (Îlv) A ~ cu poleială A polei1. 175-176 vtr (Îlv) A (se) ~ cu săpun A (se) săpuni. 177 vt (C.i. substanțe) A întinde pe ceva. 178 vt A schimba poziția, locul etc. 179 vt (Pex) A împinge. 180 vt (C.i. oameni) A pune în anumite circumstanțe. 181 vt (C.i. oameni) A supune unei activități sau acțiuni (organizate). 182 vt (C.i. oameni) A încredința cuiva în vederea unui scop. 183 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la școală (sau la învățătură) A înscrie pe cineva la școală. 184 vr (Îrg; îlv) A-și ~ moarte sau a se ~ morții A se sinucide. 185 vt (Înv; îlv) A ~ moarte cuiva A omorî pe cineva. 186-187 vtr (Înv; îlv) A (se) ~ vinovat A (se) învinovăți. 188 vi (Fam; îlv) A ~ de cap (la ceva) A rezolva. 189 vt (Înv; cu determinarea „prin târg”; c.i. răufăcători) A duce cu forța (sub pază), spre a fi expus privirilor oamenilor, în semn de pedeapsă. 190 vt (Pop; c.i. vite, mai ales oi) A mâna1. 191 vt (Îvr) A trimite. 192 vt (Îvr) A amâna. 193 vt (Înv) A impune. 194 vr (Pop) A ceda. 195 vr (Pop) A se opune. 196 vr (Pop) A se lăsa. 197 vr (Îe) A nu se ~ cu una cu două A nu renunța ușor. 198 vt (Îvr) A admite. 199-200 vtr (Îvp; d. armate, cetăți, comandanți, persoane urmărite) A (se) preda. 201 vr (D. femei; construit cu dativul) A avea, de bunăvoie, relații sexuale cu cineva Si: a se dărui. 202 vr (Pop; d. animale) A se împerechea. 203-204 vri (D. oameni; construit cu dativul sau cu prepozițiile „la”, înv, „spre”, „întru”) A se lăsa atras, cuprins, copleșit de... 205-206 vri (Prc; d. oameni; construit cu dativul sau cu prepozițiile „la”, înv, „spre”, „întru”) A lua un obicei rău Si: (pop) a se nărăvi. 207-208 vr, rar, vi (Îvp) A trece în altă tabără, grupă etc. 209-210 vtr (Îe) A (se) ~ pe (sau la) brazdă A (se) acomoda. 211-212 vtr (Îae) A (se) îndrepta. 213 vt (Înv) A traduce. 214 vt (C. i., în special, știri, informații, explicații) A aduce la cunoștință Si: a anunța, (rar) a înfățișa. 215 vt (Îe) A ~ la ziar A publica ceva în ziar. 216 vt (Îae) A trimite ceva spre publicare. 217 vt (Îe) A ~ la televizor A difuza ceva la televizor. 218 vt (Îlv) A ~ la lumină (sau la iveală) A descoperi. 219 vt (Îal) A arăta. 220 vt (Îal) A publica o scriere. 221 vt (Îe) A ~ în vileag A face publică o afacere, o acțiune etc. (necurată). 222 vt (Îe) A ~ (un) exemplu A explica ceva printr-un exemplu. 223 vt (Fig; îae) A se purta astfel încât să constituie un model de urmat. 224 vr (Îe) A-și ~ cu părerea A-și spune părerea Si: a considera, a crede, a opina. 225 vr (Îlv) A-și ~ cu presupusul A presupune. 226 vt (Îlv) A ~ dovadă de... A dovedi. 227 vt (Îal) A manifesta. 228 vt (Îe) A ~ un avertisment A avertiza. 229 vt (Îlv) A ~ răspuns A răspunde. 230 vt (Îlv) A ~ raportul A raporta. 231 vt (Îlv) A ~ ordin A ordona. 232 vt (Îlv) A ~ o comandă A comanda o anumită marfă. 233 vi (Îe) A ~ (cuiva) în cărți (sau cu cărțile), în bobi (sau cu bobii), cu norocul, cu ghiocul etc. A prevesti viitorul cu ajutorul cărților de joc, al bobilor etc. 234 vi (Reg; îe) A ~ să cunoască A lăsa să se înțeleagă. 235 vt (Îe) A-și ~ în petic A-și arăta anumite cusururi. 236 vi (Îe) A ~ seamă (sau socoteală) A răspunde de ceva. 237 vr (Îe) A-și ~ seama A se lămuri. 238 vr (Îal) A înțelege. 239 vt (Îe) A ~ sfară sau sfoară în țară ori a ~ de veste A răspândi o veste. 240 vt (Îe) A ~ de știre A face cunoscut un lucru. 241 vt (Mai ales în limbajul bisericesc) A aduce laudă, mulțumire etc. 242 vr (De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de”, „drept”) A vrea dă fie considerat, să treacă în loc de..., în calitate de... 243 vr (Îe) A-și ~ aere sau a se ~ mare, a-și ~ importanță A lua o atitudine de superioritate Si: a se făli, a se îngâmfa. 244 vr (Olt) A se destăinui. 245 vi (D. fenomene, stări, etape etc.) A începe să se arate Si: a se declanșa, a se ivi, a izbucni, a se porni. 246 vi (Pop; îe) A ~ peste (cineva) A se ivi pe neașteptate asupra cuiva. 247 vt (Îe) A-i ~ cuiva lacrimile A i se umezi cuiva ochii de lacrimi. 248 vt (Pex; îae) A începe să plângă. 249 vt (Îe) A-i ~ cuiva sângele A începe să sângereze. 250-251 vtr (Îe) A(-și) ~ inima sau duhul (din cineva) Se spune despre cineva care se sufocă din cauza efortului. 252 vi (Pop; d. vreme, fenomene, acțiuni în desfășurare) A trece. 253 vi (Pop; d. vreme, fenomene, acțiuni în desfășurare) A intra într-o nouă fază. 254 vr (Pop; cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la infinitiv) A se apuca de... 255 vi (Îe) A ~ în clocot (sau în undă) A începe să fiarbă Si: a clocoti. 256 vi (Îe) A ~ în floare A înflori. 257 vi (Îe) A ~ în mugur A înmuguri. 258 vi (D. cereale; îlv) A ~ în spic A începe să facă spice. 259 vi (Îe) A ~ în copt (sau în pârg) A începe să se coacă. 260 vi (Îlv) A ~ în rod A rodi. 261-262 vt (Îe) A ~ roade sau rezultate A produce efectul dorit. 263-264 vir (Îvp; îe) A (se) ~ în vorbă cu cineva A începe o discuție. 265 vi (Cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la subjonctiv) A fi pe punctul de a... 266 vi (Cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la subjonctiv; pex) A încerca. 267 vi (Fam; adesea repetat sau construit cu dativul etic) A continua o acțiune. 268 vi (Fam; adesea repetat sau construit cu dativul etic) A nu se mai opri. 269 vi (Îe) A ~ cu paharul A bea mult. 270 vi (Fam; îe) Dă-i (înainte) cu... Se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 271 vi (Rar; cu valoare de interjecție) Haide! 272 vt (D. oameni sau colectivități; c.i. bunuri materiale) A realiza prin muncă. 273 vt (Prc; d. oameni sau colectivități; c.i. bunuri materiale) A produce. 274 vt (Fig; fam; îe) A ~ găuri (sau o gaură) A fura. 275 vt (C.i. venituri, câștiguri) A aduce prin tranzacții. 276 vt A furniza. 277 vt (D. oameni; c.i. scrieri, concepții) A realiza prin mijloace intelectuale (concepând, redactând). 278 vt (C.i. legi, documente etc.) A elabora și a face cunoscut Si: a emite. 279 vt (D. candidați, elevi etc.; c.i. concursuri, teze de licență, de doctorat etc.) A-și prezenta cunoștințele în scris sau oral, în cadru organizat, pentru a obține un titlu, o promovare etc. Si: a susține. 280 vt (Îe) A ~ (un) examen A susține (un) examen. 281 vt (Fig; îae) A trece cu succes printr-o încercare. 282 vt A fi pricina, cauza, mobilul a ceva Si: a cauza, a ocaziona, a pricinui, a prilejui, a produce, a provoca, (rar) a prileji, (înv) a pricini. 283 vi (Pop) A vrăji. 284 vi (Pop) A dezlega de farmece. 285 vt (D. sol) A dezvolta. 286 vi (D. plante, animale) A produce printr-un proces fiziologic. 287 vt (Îlv) A ~ un chiot, strigăt etc. A scoate un sunet, țipăt etc. 288 vi (Înv; îlv) A ~ cu blesteme A blestema. 289 vt (Pop; îe) A ~ dintr-însul (sau dintr-însa) o vorbă (ori niște vorbe) Se spune pentru a arăta admirația față de înțelepciunea sau măiestria vorbitorului. 290 vt (Pan; c.i. mirosuri, raze etc) A trimite în spațiul înconjurător Si: a degaja, a emana. 291 vi (Îvp; mai ales cu determinări care indică instrumente muzicale, introduse prin prepoziția „în”) A suna. 292 vi (Urmat de determinări introduse prin prepozițiile „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată, ritmică) conștientă sau reflexă. 293 vi (Îlv) A ~ din mâini A gesticula. 294-295 vi (Îe) A ~ din cap (afirmativ sau negativ) A confirma sau a infirma cele spuse anterior. 296 vi (Îe) A ~ din umeri A ridica din umeri în semn de neștiință, nedumerire, nepăsare etc. 297 vi (Îe) A ~ din gură A vorbi mult. 298 vr (Pop; cu determinările „în leagăn”, „în scrânciob”) A se legăna. 299 vt (Îe) A ~ pe gât sau peste cap, pe spate A bea lacom, dintr-o dată, în cantități mari (băuturi alcoolice). 300 vt A aplica cuiva cu putere lovituri cu mâna, piciorul etc. sau cu orice alt fel de obiect Si: a bate, a izbi, a lovi, a trage. 301 vt (Îlv) A ~ brânci A îmbrânci. 302 vi (Îlv) A ~ în (sau din) palme A aplauda. 303-304 vti (D. două sau mai multe persoane; îe) A-și ~ coate sau cu cotul A (se) lovi cu cotul pentru a-și atrage atenția asupra unui lucru sau a unei persoane. 305 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) peste nas A pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. 306 vi (Îe) A-i ~ cu piciorul (cuiva sau la ceva) A respinge pe cineva sau ceva. 307 vi (Îae) A scăpa o ocazie favorabilă. 308 vt (Fam; îe) A ~ lovitura (sau, rar, lovituri) A reuși într-o acțiune, obținând un succes (important și neașteptat). 309 vi (Urmat de nume de instrumente introduse prin prepozițiile „cu”, rar, „din”, care indică acțiunea) A executa ceva lovind repetat, ritmic, cu ceva sau frecând cu ceva. 310 vi (Îlv) A ~ la piatră (sau pe amnar) A ascuți. 311 vi (Îe) A ~ din vâsle A vâsli. 312 vi A veni în contact. 313 vi A se lovi (atinge) de... 314 vt A freca (izbind). 315-316 vir (Urmat de determinări care indică direcția, locul sau modul) A se deplasa dintr-un loc în altul Si: a merge. 317-318 vir (Urmat de determinări care indică direcția, locul sau modul) A se pune în mișcare, părăsind ceva sau pe cineva, pentru a ajunge undeva Si: a se duce, a merge, a pleca, a porni. 319-320 vir (Îlv) A (se) ~ de-a rostogolul (sau de-a rostogoala) A (se) rostogoli. 321-322 vir (Îe) A (se) ~ la fund (sau a ~ în fund) A (se) scufunda. 323 vr (Fig; îae) A dispărea din societate Si: a se ascunde, a se retrage. 324 vt (Înv; îe) A ~ (cuiva) goană A goni pe cineva. 325 (Înv; îae) A prigoni. 326 vr (Îe) A se ~ în lături (de la...) A căuta să scape (de ceva nedorit). 327 vi (Pop; îe) A ~ de-a dreptul A merge direct la țintă. 328 vi (Pop; îe) A ~ pe ici, pe colo (sau încolo, încoace, ori pe dincolo sau la deal, la vale) A căuta (febril) o rezolvare. 329 vi (Pop; îae) A încerca mai multe alternative. 330-331 vit (Reg; îe) A nu ști încotro să dea (sau s-o deie) A nu ști ce să mai facă. 332 vi (Reg; îe) În ce ape se dă În ce ape se scaldă. 333 vt (Îe) A o ~ pe... A o schimba. 334 vt (Fam; îe) A ~ o raită A trece în grabă, (într-o recunoaștere sau verificare), pe undeva. 335 vt (Fam: îe) A ~ o fugă A se deplasa, într-o vizită scurtă, într-un anumit loc. 336 vr (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A se apropia de cineva. 337 (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A fi mereu în preajma cuiva. 338 vr (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A căuta compania cuiva (pentru a-i câștiga încrederea, bunăvoința, dragostea etc.). 339 vr (Fam; îe) A se ~ (la cineva) A face avansuri cuiva Si: a flirta. 340 vr (Urmat de determinări „pe gheață”, „pe derdeluș”) A se deplasa prin alunecare. 341 vr (Urmat de determinări „cu sania”, „cu patinele” etc.) A se deplasa cu sania, cu patinele etc. pe gheață. 342 vi (Înv; d. ape curgătoare; cu determinări introduse prin prepoziția „în”) A se vărsa. 343 vi (Îvr; d. ape curgătoare) A curge. 344 vr (Pop; de obicei urmat de determinări introduse prin prepoziția „la”) A se năpusti asupra cuiva. 345 vr (Pfm; îe) A se ~ în vânt (ca) să... sau după ceva ori cineva A se strădui să rezolve ceva. 346 vr (Îae) A aprecia. 347 vr (Îae) A-i plăcea foarte mult ceva sau cineva. 348 vt (Îvp) A arunca. 349 vi (Îe) A ~ cu banul A alege la întâmplare dintre două posibilități. 350 vi (Îe) A ~ cu zarul A se lăsa în voia sorții. 351 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) dracului (ori la draci, la dracul, la toți dracii, în plata Domnului) A nu se mai ocupa de cineva sau de ceva Si: a se detașa, a se dezinteresa. 352 vt (Fam; îae; șîe) a ~ pe cineva la mama dracului) A înjura. 353 vi (Pop; d. oameni; cu determinări introduse prin prepozițiile „cu” sau „din”) A trage cu o armă de foc. 354 vi (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prepozițiile „pe”, „pe la”) A se opri (în treacăt) undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial) Si: a trece, a vizita. 355 vi (De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de” sau „peste”) A întâlni în drum pe cineva sau ceva. 356 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) de urmă A găsi pe cineva căutat. 357 vi De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de” sau „peste”) A descoperi ceva căutând sau din întâmplare Si: a ajunge la..., a găsi. 358 vi (Pex) A ajunge într-o anumită situație. 359 vi (Îe) A ~ de fund A ajunge până la fund. 360 vi (Fam; fig; îae) A ajunge la capăt. 361 vi (Fam; fig; îe) A ~ de dracu A o păți. 362 vi (Îe) A ~ de necaz, rușine, etc. A păți o rușine, un necaz etc. 363 vi (Îe) A ~ de bine A ajunge într-o situație bună. 364 vi (D. lichide; urmat de determinările „prin afară”, „pe din afară”) A ieși din vas din cauza cantității prea mari. 365 vi (D. lichide în fierbere; îe) A ~ în foc A se umfla și a curge afară din vas. 366 vi (Îrg; îe) A ~ de cineva sau ceva că... A observa despre cineva sau ceva că... Si: a constata. 367 vi A nimeri în... 368 vi A cădea în... 369 vi (Pop; îe) A ~ peste cineva (cu mașina, cu caii, cu droșca etc.) A lovi sau a răsturna din mers pe cineva, accidentându-l (grav sau mortal). 370 vi (Îvp) A intra în ceva. 371-372 vir (Îe) A-i ~ cuiva în (sau prin) gând (ori prin minte, în sau prin cap, rar, prin cuget) sau a-și ~ cu gândul ori cu mintea A-i veni în minte o idee, un gând neașteptat Si: a se gândi. 373 vi (D. o nenorocire, un necaz etc.) A veni pe neașteptate asupra cuiva. 374 vi (Urmat de determinări locale) A merge. 375 vi (Urmat de determinări locale) A veni. 376-377 vir (Îlv) A (se) ~ îndărăt sau înapoi A (se) retrage. 378-379 vir (Îal) A (se) codi. 380-381 vir (Fig; îal) A (se) sustrage de la ceva. 382-383 vtr (Îlv) A (se) ~ jos A (se) coborî. 384 vr A se lăsa în voia cuiva. 385 vr A nu opune rezistență Si: a ceda. 386 vr (Îe) A se ~ bătut A se lăsa convins. 387 vr (Îae) A ceda. 388 vi (Îlv) A ~ cu mătura A mătura. 389 vt (Trs) A prinde de veste. 390 vt (Trs) A observa. 391 vi (D. păr) A ajunge în...[1] corectată

  1. vta → vt(a) Ladislau Strifler

BATÎR adv. și conj. 1. Conj. (Criș., Trans. SV, Trans. N) Deși, cu toate că, măcar că. Și încă totuși ține direptatea și credința sa, batîr am lăsat eu pre el dosadă și ispită. C 1692, 523r. Lacrima batîr mă unse, Pin inimă cît mă punse. CÎNTECE, 2v. Batăr dracu razime-și, Cu noi gardu îngrădească-și, Eu nici pic nu-mi bănuiesc, Numai să beau pînă trăiesc. OG, 387; cf. MOL. 1695, 90r. 2. Adv. (Ban., Criș., Trans. SV, Trans. N) Măcar, barem, cel puțin, chiar. Betĕr. Sanè. AC, 330. Mi-o fost asta-nvățătură Însemnat cu crestătură, Batîr plăcem la făptură. CÎNTECE, 1v; cf. VISKI, apud TEW; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW. ◊ Adv. comp. Batîr cît = oricît. Piatra ce să cheamă adamant batîr cît o are zdrobi cu fierul, tot nu să zdrobeaște. C 1729, 88r. ◊ Loc. conj. Batîr că = deși, cu toate că, măcar că. Batîr că oaminii cei buni au fapte bune și credință bună, încă lasă Dumnăzău ceva zbiciu pre ei. C 1692, 520r. Batîr că sînt supărată Și ghie lume lepădată, În ispită re băgată, Caută să răbd că-s certată. CÎNTECE, 2r; cf. N TEST. (1648); MOL. 1695, 37v; CÎNTECE, 2v. Batîr … să = chiar dacă. Batîr ceastă lume s-ară fi toată draci …, dereptu însă să nu ne teamem. MISC. SEC. XVII, 109v. Etimologie: magh. bátor. Cf. acar. adverb conjuncție

tei-beléi s.n. (pop.; în expr.) nu-i tei-belei, ci-i belei-tei = e tot una, e același lucru, e tot un drac.

e tot un drac expr. 1. e la fel!; e totuna!. 2. mi-e indiferent!

tot un drac! / o mâță! expr. același lucru!

HLIZÍ, hlizesc, vb. IV. Refl. (Regional) 1. A rîde mult, prostește, fără rost. V. chicoti. Dar de ce vă hliziți, mă rog? a țipat cu mirare căpităneasa. SADOVEANU, N. P. 75. Ia mai tăceți, mă, ce dracutot hliziți? VLAHUȚĂ, CL. 110. Chirică, cum îi treaba băieților, se acățera pe cele garduri și se hlizea cu ceilalți băieți. CREANGĂ, P. 163. ♦ (Despre îndrăgostiți, depreciativ) A se hîrjoni, a cocheta. Tu te hlizeai cu pieptănarul. CAMILAR, N. I 257. Privește, mă rog... pe duduca Lența cu domnișorul Radu, cum se hlizesc împreună. ALECSANDRI, T. 1432. 2. A face ochii mari, a se zgîi, a se holba. Meșterii ăi bătrîni s-au hlizit, la început, De asemenea lucru nemaivăzut. DEȘLIU, G. 26. [Petruță] de jos, hlizindu-se: Poate găsim, bădie Zaharie, și comoara ceea, în luncă! C. PETRESCU, R. DR. 16. Înțelege de ce se hlizesc ele: țăranii veniți au niște căciuli cum n-au mai văzut ele... înguste pe cap și late în fund, ca niște baniți. SP. POPESCU, M. G. 37.

TOT1 adv. I. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Încă, și acuma; (în fraze negative) nici acuma. Tot n-a murit mătușă-mea. STANCU, D. 325. Biserica episcopiei nu se deosebește prin altă, decît prin o clopotniță de mulți ani începută și tot nesfîrșită. NEGRUZZI, S. I 194. ◊ (Întărit prin «mai») Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. ♦ Și mai departe, ca și altădată, în continuare. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, pururea. Dacă voi muri, tot la biserică am să șed. CREANGĂ, A. 17. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată, Și trăiești tot supărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt, Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ♦ (Pe lîngă un verb la conjunctiv, arată că acțiunea exprimată de verb se prelungește) Binele meu din fetie Nu-i diac să-l poată scrie, Chiar de-ar fi ceriul hîrtie Și luna un călămăr, Sfîntul soare-un diecel, Să tot scrie mărunțel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Mamă, sînt silită eu Să-i tot văd în vis mereu Ochii de jăratic? COȘBUC, P. I 184. ◊ Expr. tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Una [dintre fete] e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochi mari, căprui. CAMIL PETRESCU, U. N. 303. tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... tot fie un kilogram. ◊ (Exprimînd o dorință, o urare; uneori întărit prin «mereu») tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. Nici să beai nici să închini, Ci mereu să tot suspini. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. ♦ Totdeauna, în orice împrejurare. Dar capra tot capră: se smuncea în toate părțile. CREANGĂ, P. 42. Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zîmbind. NEGRUZZI, S. I 157. ♦ Fără a se opri, într-una, necontenit, neîncetat; mereu. Patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit. COȘBUC, P. I 58. Și apoi Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, O. A. 205. Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri. EMINESCU, O. I 148. Și tot suindu-se pînă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portița unei căsuțe. NEGRUZZI, S. I 16. ◊ (Întărește adverbele «mereu», «într-una») Stă neadormit zi și noapte tot într-una, fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Tu din tînăr precum ești, Tot mereu întinerești. EMINESCU, O. I 122. Trage, mîndră, la dor greu, Că eu am tras tot mereu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 161. ◊ Expr. Tot șirag (sau tot rînduri-rînduri) = fără întrerupere, la nesfîrșit. Lasă, bade, las’ să fie Chiar o sută, chiar o mie... Las’ să fie tot șîrag, Dacă nu-i care mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 109. ♦ Invariabil, statornic, permanent. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. 3. (Cu sens iterativ) De repetate ori, de multe ori, adesea. Tot își scoate ciubucul din gură și răcnește la cei mai mici. SADOVEANU, B. 74. Tot da cu nuiaua în apă. ISPIRESCU, L. 34. Mă! tot am auzit din bătrîni că dracii nu-s proști. CREANGĂ, P. 52. De unde tot iei și nu pui, curînd se isprăvește. 4. (Urmat de un comparativ sau de un verb, exprimă o gradație de intensitate) Din ce în ce, mereu. Roțile pocneau tot mai des. REBREANU, R. I 13. O vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. De s-ar face dealul șes, Ar veni badea mai des. Dar dealul se tot mărește, Și badea mă părăsește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 164. ◊ (În legătură cu locuțiunea «din ce în ce», pe care o întărește) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 435. II. (Stabilește identitatea, similitudinea) 1. De asemenea, la fel. Pe acel prunc de un an îl chema tot Mitrea. SADOVEANU, M. C. 123. Și-și arătă cartea de meșter de hoție, precum și nevasta ce-și aduce tot prin furtișag. ISPIRESCU, L. 379. Ciubuc clopotarul, tot din Ardeal, știa puțină carte ca și mine. CREANGĂ, A. 19. ◊ (Urmat de un complement de loc, precizează că e vorba de același loc sau că locul a rămas neschimbat) Între întăriturile acestei cetăți... își avea reședința marele cneaz. Tot aci era adăpostită curtea și oastea sa. STANCU, U.R.S.S. 63. Dacă mîne dimineață s-a afla tot acolo, atunci poate să ți-o dau. CREANGĂ, P. 265. ◊ (Urmat de un complement de timp, exprimă un raport de simultaneitate, precizînd că e vorba de același timp) Tot atunci luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Tot în acea vreme și la împărăție strașnică zvoană s-a făcut. id. ib. 85. ♦ (Exprimă, într-o comparație, un raport de egalitate) Asemenea, la fel. Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege Va fi tot ca păstorii de care-avem destui, Atunci... ALEXANDRESCU, M. 6. (În construcție cu «așa», «asemenea», «astfel», «atîta», «același») Întocmai, la fel, exact. N-a umblat vorba tot așa și cînd a vîndut fratele boierului Miron? REBREANU, R. I 134. Tiran lucră tiranul, Căci nu cunoaște lacrămi; iar cei care nu plîng Sînt tot același suflet cu fiarele din crîng! COȘBUC, P. II 183. Porni luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește: Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ (În construcție cu «așa» sau «atît de», formează gradul de egalitate al comparativului) El însuși era, sau cel puțin se socotea, tot așa de dezarmat. REBREANU, R. I 19. ◊ Expr. Mi-e tot atîta = mi-e perfect egal. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. ♦ (În propoziții comparative) În același chip, în același fel. Și mergînd tot cum s-a dus... ajunge la împărăție. CREANGĂ, P. 216. 2. (Urmat de substantive și de pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv apare sau revine într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). Iată-mă! Tot eu cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. ◊ (Întărind un substantiv sau un pronume) Ba uneori, ca să-și mai ție de urît, tot ea vorbea și tot ea răspundea. DELAVRANCEA, la TDRG. Dar tot voi sînteți de vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 131. ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. Migdalul, persicul, prunul, cireșul, pentru dînșii au tot un nume. NEGRUZZI, S. I 102. ◊ Expr. Tot un drac v. drac. ♦ (Urmat de numeralul «unu») Unul singur. Oile le-amesteca, Tot o turmă le făcea. ANT. LIT. POP. I 492. 3. (Indică omogeneitatea) Numai, în mod exclusiv. E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. Rău e cînd ai de a face tot cu oameni cari se tem și de umbra lor. CREANGĂ, P. 233. Să-ngrădească ulița Tot cu in și cu pelin. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. ◊ Expr. Tot unul și unul v. unul. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Cu toții, fără excepție, unul și unul. Tot oaspeți rari, Tot crai și tot crăiese mari. COȘBUC, P. I 57. Și cîte oștiri străine, și o droaie de cătane călări, tot nemți de cei mari, îmbrăcați numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele cu săbiile scoase prin Humulești. CREANGĂ, A. 74. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. Mîndră ca o păuniță, cu grumazul subțirel, cu cosița tot cîrcel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. 4. (Exprimînd periodicitatea, regularitatea) De fiecare dată, întotdeauna, regulat, mereu. Pe drum horea și doinea, iar buzduganul și-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. EMINESCU, N. 5. ♦ Cu regularitate, fără excepție. a) (Urmat de un num. ord.) Dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. EMINESCU, N. 7. b) (Urmat de un num. card. precedat de prep. «la») După aceasta, tot la două-trei săptămîni, jupîneșica Malca venea în Neamț la socri. CREANGĂ, P. 136. c) (În construcțiile de tipul: tot un... și un (sau o)..., arătînd că avem a face cu o succesiune neîntreruptă de perechi). Vorba veche: tot un bou și-o belea. CREANGĂ, P. 37. III. 1. Și altfel, și așa, oricum, în orice caz. Să faci... două scînduri la pat, că tot ne lipsește cîteva scînduri. ISPIRESCU, L. 64. Eu vreu să-mi cerc norocul, chiar de o fi să mor... Tot mort sînt fără dînsa. ALECSANDRI, T. I 463. 2. Totuși, încă, și încă, cu toate acestea. O haraba întreagă aș fi în stare să mănînc și parcă tot nu m-aș sătura. CREANGĂ, P. 210. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; Ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge, Făr’ inima mea cînd plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ◊ (Cu funcțiune de corelativ al unei propoziții concesive sau prezumtiv-concesive) Gălăgia ce faceți voi, mort d-ar fi cineva și tot îl deșteptați. ISPIRESCU, L. 215. Dacă se întîmpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul. CREANGĂ, P. 245. Deși Zoe nu cunoștea ademenirile cochetăriei, tot însă ținu în lanțul ei pe fluturatecul tînăr. NEGRUZZI, S. I 21. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 154. ◊ (Întărește, subliniază, accentuează o afirmație, o constatare, o concluzie, ca corelativ al lui «orice s-ar zice», «oricum ar fi», neexprimat) Vezi, tot găinile mai proaste. VLAHUȚĂ, la TDRG. Și apoi, de nu curge, macar picură și cine mișcă tot pișcă. CREANGĂ, P. 110.

STRICÁ, stric, vb. I. 1. Tranz. A aduce (fără voie) într-o stare (mai) proastă, a preface din bun în rău; a deteriora; (cu privire la mecanisme) a defecta. Aștept un telefon și aș vrea ca aparatul să funcționeze... Să sperăm că va funcționa... Să nu se strice. SEBASTIAN, T. 73. ◊ Refl. Broasca se strică și capacul se desfăcu. DUMITRIU, N. 84. Unul zise: aveam să mă duc pînă în cutare loc, însă o roată de la căruță mi se stricase. ISPIRESCU, L. 180. Tu ai boi, de ce nu-ți închipuiești și-un car? Al meu l-ai hîrbuit de tot. Hodorog încolo, hodorog pe dincolo: carul se strică. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A se strica căruța în mijlocul drumului = a întîmpina piedici cînd ești încă departe de țintă. (Glumeț, cu inversiunea termenilor «drum» și «căruță») Bun întîlnișul, om bun! Așa-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruței? CREANGĂ, P. 127. 2. Tranz. A sfărîma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. Să iei sîmburi de piersică și să-i strici. ALECSANDRI, T. I 106. A început a strica alune și a mînca. ȘEZ. IV 171. ♦ A sfărîma uși, încuietori, a deschide cu forța (pentru a intra sau a ieși). Acum, ca să scăpăm de aici, trebuie să ne punem toate puterile să stricăm fereastra magaziei ăștia și să fugim. ISPIRESCU, L. 274. Deschide-mi să ieu traista din cui!... Dă-mi drumu, că stric ușa. ALECSANDRI, T. I 325. 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera (sub acțiunea agenților exteriori distructivi). Să lese să se strice carnea toată dintr-o vacă? CONTEMPORANUL, III 293. Fiind vară și soare și o căldură mare, Peștele s-a stricat Și racii l-au mîncat. ALEXANDRESCU, M. 404. ◊ Tranz. Merele putrede strică și pe cele bune (= unul care dă exemplu rău corupe și pe cei din jurul lui). ♦ (Despre aer) A se încărca de mirosuri grele sau de bioxidul de carbon provenit din respirație. 4. Tranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. Fiul împăratului nu cuteza să calce... pe velințele cele de mare preț... de milă să nu le strice frumusețea. ISPIRESCU, L. 38. ◊ Absol. După cîtă învățătură am dobîndit de la unii și de la alții și de prin cărți, ți-oi spune că cel ce lenevește e frate cu cel ce strică. SADOVEANU, P. M. 17. 5. Intranz. (Mai ales în forma negativă sau interogativă) A face rău, a fi nefolositor (într-o anumită situație sau unei anumite persoane); a fi nepotrivit. Un pahar de vin și un hartan de miel nu strică. SADOVEANU, O. I 30. De unde nu-i, de acolo nu se varsă, fiilor; însă mai multă băgare de seamă nu strică. CREANGĂ, A. 11. Haide să le fac un bine, căci un bine nu le strică. CONTEMPORANUL, I 457. Gîndește că măria-ta ești preaputernic și că niște săraci boieri nu-ți pot strica. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Frunză verde, flori mărunte, Ieșitu-mi-au vorbe multe; Las’ să iasă că nu-mi strică, Că-s tînără și voinică! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ Expr. (Mai ales în construcții impersonale) Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... N-ar strica să aprindem aci o lampă și să faceți focul! C. PETRESCU, A. 279. Niciodată nu strică cineva să facă încercare. ISPIRESCU, L. 219. ♦ A fi vinovat, a fi de vină. Cine strică dacă ai îmbătrînit șef de birou? Lipsa de tact, neglijența și amorțeala în care trăiești. DELAVRANCEA, S. 111. Nu strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata. CARAGIALE, O. I 63. Nu strică cine mănîncă mai multe pite, ci cine i le dă (= nu este vinovat cel care face rele, ci cel care îi îngăduie să le facă). ♦ Tranz. (Cu complementul «ce» sau «nimic») A greși, a se face vinovat (cu ceva, împotriva cuiva). Și tu vrei să bag sabia în teacă?Ce-au stricat ei? – Că s-au născut. DELAVRANCEA, O. II 148. Codrule, ce ți-am stricat, De m-ai dat de mîni legat? Eu nu mă știu vinovat, Făr’ c-o creangă ți-am tăiat. BIBICESCU, P. P. 166. Codre, vei avea păcat Cumva de m-ei da legat. Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. Ce strică? de ce-ar fi rău, de ce (să) nu? Te miră, tată, la ce am putea fi bune și noi. Și apoi ce strică dacă ne vei spune și nouă? ISPIRESCU, L. 177. 6. Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică. E o femeie nebună, care mi-a stricat mintea și mie. Eu sînt sănătos, crezi, de cînd am luat-o? CARAGIALE, O. I 245. Dar de ce plîngi, mîndră, hăi, Ce strici ochișorii tăi? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 255. ◊ Expr. A-i strica (cuiva) inima v. inimă (II 1 b). ◊ Refl. (Despre organe, p. ext. despre ființe) Să nu dai în boi prea tare Că se strică la spinare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 336. Împărate, împărate!... Unde duci catanele? Iar la foc sîrmanele? Nu le duce așa tare Că se strică la picioare. ALECSANDRI, P. P. 296. De plîns ochii li se strică, Frunza-n codru se despică. De dor mare nesfîrșit Fața lor s-a veștejit. id. ib. 379. ♦ Fig. (Despre stări sufletești) A mîhni; a doborî, a prăpădi. Dorul naibei tare strică Pe mîndruța ocheșică; Nice bea, nice mănîncă, Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. Tare suflă vînturile, Rău mă strică gîndurile, Tare suflă vînturi reci, Rău mă strică gînduri seci! id. ib. 350. 7. Refl. (Despre vreme) A se schimba în rău. Toamna a sosit, soarele apune trist și în urma lui o baltă de sînge. Vremea o să se strice. DELAVRANCEA, A. 15. Ori părerea mă înșală, ori s-a stricat vremea, zise împăratul; din două una trebuie să fie numaidecît. CREANGĂ, P. 265. 8. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări de fapt; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. Și astfel mergeau amîndoi cătră împărăția Împăratului Verde fără de leac de frică că le va mai strica cineva traiul cel bun. BOTA, P. 90. Ah! munteanco! nu-mi strica socotelile! DELAVRANCEA, O. II 17. Blăstemat să fie... Acel om pe care Mi-l împinge firea Să strice iubirea Cea nevinovată De fecior și fată. COȘBUC, P. II 163. Harap-Alb, fiindcă ești așa de bun de ți-a fost milă de viața noastră... și nu ne-ai stricat veselia, vreu să-ți fac și eu un bine. CREANGĂ, P. 237. Cine strică dragostele Mînce-i grîul pasările! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. ◊ Expr. A strica casa cuiva v. casă1 (4). ◊ Refl. Atunci deodată tuturor mesenilor și pe loc li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Tot cheful mi se strică Cînd mă văd supus la bir, Atins tocmai la chimir. ALECSANDRI, T. I 239. 9. Tranz. A influența (pe cineva) în rău, a corupe. [Muierea aia] vine la mine în casă ca să-mi strice nevasta. DUMITRIU, P. F. 223. Ocî și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. I-a înfumurat. STANCU, D. 44. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral, a se ticăloși. Nici ciobanii nu mai sînt ciobanii din timpurile mele. S-a stricat lumea; s-au stricat și ei. GALACTION, O. I 64. 10. Tranz. A face un lucru greșit, cum nu trebuie. Croitorul a stricat haina.Graba strică treaba. REBREANU, I. 118. ♦ A deforma înfățișarea, caracterul, manifestările cuiva; a face să fie așa cum nu trebuie, urît, neplăcut, antipatic. Minunat om ar fi părintele Trandafir, dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată. SLAVICI, O. I 53. Vărsatul a stricat-o puțin și i s-a scurs un ochi. NEGRUZZI, S. I 59. De frumoasă ești frumoasă Ș-ai fi bună de mireasă, Dar te strică gurița, Că-ți umblă ca melița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. 11. Tranz. (Cu privire la așezări omenești, înjghebări, construcții) A dărîma, a nărui, a distruge. Nu strica fîntîna, că o avem de la moși-strămoși. RETEGANUL, P. IV 18. Lăpușneanul porunci să împle cu lemne toate cetățile Moldaviei... și le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulțămiților. NEGRUZZI, S. I 142. Ei coprind orașul, îl strică și îl dau pradă flăcărilor. BĂLCESCU, O. II 75. Brazii că se legănau, Cuibulețul mi-l stricau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. ◊ Refl. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat și s-a mistuit, de nu se știe ce s-a făcut. CREANGĂ, P. 89. ♦ (Învechit și arhaizant) A ucide, a mutila. Împăratul nostru preaputernic a dat poruncă să fie stricat coconul său. SADOVEANU, D. P. 33. Neagoe se răpezi încruntat cu paloșul la dînșii: Să nu stricați pe nimeni! strigă el în gura mare. ODOBESCU, S. I 91. Alelei! pe cînd eram Om întreg de mă luptam, Mulți păgîni am mai stricat! ALECSANDRI, P. P. 169. ◊ Refl. (În propoziții consecutive, exprimînd ideea că acțiunea din propoziția principală se face cu mare intensitate) Crîșma-i mare, frumușică, Beau voinicii de se strică. La TDRG. (Expr.) A se strica de rîs = a rîde foarte tare, cu hohot. Dănilă... privea de departe vălmășagul acesta și se strica de rîs. CREANGĂ, P. 53. Și în vîrtejul cela, răsturna tîrăbi și toate cele în toate părțile, de-ți venea să te strici de rîs. id. ib. 310. ♦ Fig. A anula, a abroga, a călca (convenții, învoieli, legi, obligații). Eu merg să fac dreptate în țară... să stric legile cele rele făcute de domnie. GANE, N. I 158. De vrei, putem strica obiceiul. RETEGANUL, P. V 30. Mi-ar fi voia să stric logodna cu năzuroasa aia de fată. ISPIRESCU, L. 400. Nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea. CREANGĂ, P. 263. ♦ (În superstiții) A dezlega, a desface (farmece, blesteme). Strică, mîndro, ce-ai făcut, Nu mă ținea om pierdut! HODOȘ, P. P. 63. 12. Refl. A rupe legăturile de prietenie (cu cineva).; a se certa. Prepeleac pusnicul se stricase acum de tot cu dracul. CREANGĂ, P. 58. Știi că unchiul d-tale a pus toate la cale cu șatrarul Nărilă. – Bine zici... o uitasem... Trebuie găsit un mijloc de a ne strica cu șatrarul. ALECSANDRI, T. 785. ♦ Tranz. A contribui ca cineva să rupă o legătură de prietenie. Ai cercat să mă strici cu Florica, pentru ca să tragi cenușa pe turta ta? ALECSANDRI, T. 930. 13. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). Ia, nu mai strica banii pe cocoș, Natalio. STĂNOIU, C. I. 194. De-acum trebuie să ne mai punem și cîte pe-oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanția de crăciun și noi stricăm pînea părinților degeaba. CREANGĂ, A. 100. Pe toată ziua stricam... [în vrăbii] cîte un corn de praf și cîte o pungă de alice. ODOBESCU, S. III 22. Ticălosul... nu plătește să strice cineva un glonț într-însul. NEGRUZZI, S. I 31. ◊ Fig. Nu era prea încredințat de evlavia acelor străini și n-ar fi vrut să-și strice vorbele fără folos. SADOVEANU, P. M. 18. ◊ Expr. A strica orzul pe gîște v. orz. 14. Refl. (Despre adunări, petreceri) A lua sfîrșit (prin împrăștierea participanților). Îndată ce s-a stricat hora, bărbații au început să se îndrepte... spre Avrum. REBREANU, I. 32.

chear (ea dift.) adj. (lat. clarus, limpede, ca adv. claro; it. chiaro, pv. clar, fr. clair, sp. pg. claro. V. clar). Vechĭ. Pur, limpede: vin chear, cheară și adevărată istorie. Adv. Limpede, lămurit: maĭ chear ne spune, va vedea bine și chear, mult maĭ chear. Azĭ. Curat, în adevăr: era chear el (saŭ el însușĭ saŭ el singur), acesta e chear dracu (curat dracu, dracu curat, dracu’n persoană, dracu gol). Tocmaĭ: chear mă gîndeam (saŭ mă gîndeam chear) să vin la tine, vin chear de la Roma (de la Roma chear, de la Roma însăși). Însușĭ: chear dracu să fie, tot nu mă tem. Chear așa, curat așa, bine zicĭ (cînd e exclamativ, acc. e pe chear, cînd nu, nu formează locuțiune, și acc. e pe așa: e chear așa cum îțĭ spun). Ba că chear (iron.), da, da! bine zicĭ! curat! curat așa! Chear atuncĭ, în orĭ-ce caz, chear dacă, orĭ-ce ar fi, chear așa să fie: Zicea că mă va ucide! Chear atuncĭ, tot nu trebuĭa să-ĭ spuĭ! Chear din senin saŭ din chear senin (dintr’un senin clar), fără cel maĭ mic motiv: s’a supărat chear din senin. V. săvaĭ.

curmeziș adv. (d. curm, curmez). De-a latu: a așeza un lucru curmeziș pe altu, în curmeziș saŭ de-a curmezișu altuĭa. Adj. Dungă curmezișă. S. n., pl. urĭ. Linie saŭ drum de-a latu. V. peziș, veref. S. n., pl. urĭ. Direcțiunea de-a curmezișu: la curmezișu drumuluĭ. A te pune în cruciș și’n curmeziș, a face tot posibilu (pe dracu’n patru) p. a împedeca ceva. V. transvers.

DUH, duhuri, s. n. 1. (În concepțiile religioase și mitologice) Ființă supranaturală, imaterială; arătare, fantomă, nălucă, strigoi, stafie. Unde vedeți lumini și duhuri? Ele umblă prin închipuirile voastre. CAMILAR, T. 151. Mii de duhuri ies la lună Printre papură zburînd. ALECSANDRI, P. A. 40. Este miezul nopții, cînd duhurile vin. NEGRUZZI, S. II 65. ♦ Ființă imaterială, binevoitoare sau dușmănoasă omului. Duhul acestor locuri... iese din văgăuni. BOGZA, C. O. 57. În neguri se retrage al nopții tainic duh. MACEDONSKI, O. II 155. ♦ (În superstiții, determinat prin «necurat», «rău», «viclean» etc.) Spirit rău, drac, diavol. Apoi tot trebuie să te lovesc, ca să iasă duhul rău din tine! SADOVEANU, P. M. 47. Făcuse o casă cu duh necurat sub temelii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 188. Duh necurat era cel ce venea să dezgroape pe împărat. ISPIRESCU, L. 254. 2. Suflet, spirit. Dădea puțin trupului, ca să rămîie duhului său îmbielșugarea. SADOVEANU, D. P. 158. Veghea, vițiul îi mistuiseră trupul, fără a-i vătăma însă duhul. M. I. CARAGIALE, C. 157. Oh! simt nevoia să ți-o fi mărturisit Ție, vina ce astă-noapte duhul mi l-a ispitit. DAVILA, V. V. 85. Suflă asupra lor și le dete duh de viață. ISPIRESCU, L. 226. ♦ (Învechit) Respirație, suflare, răsuflare. (Fig.) Iarba grasă, tomnatecă, e arsă de duhul rece al brumei. DAN, U. 114. ◊ Loc. adv. Într-un duh = într-o răsuflare, într-o clipă, repede. Și-ntr-un duh pe Pralea numai ți-l ajung. CONTEMPORANUL, II 359. ◊ (Astăzi numai în expr.) A-și da duhul = a muri. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Lovit fiind... își dete duhul pe dată. ISPIRESCU, M. V. 26. Am șăzut lîngă el pînă ce și-a dat duhul. NEGRUZZI, S. I 33. ♦ (Învechit, determinat prin «rău») Duhoare, miros greu. Sufla pe nări un duh rău. ISPIRESCU, U. 39. 3. Capacitate intelectuală; spirit, minte, inteligență, înțelepciune. Alerga ca prin vis cu duhul treaz și așteptînd să iasă din desișurile întunecoase de pe marginea drumului cine știe ce făptură primejdioasă. DUMITRIU, N. 152. Duh din duhul său a dat școlarilor săi. CREANGĂ, A. 135. În loc de o înmulțire de idei, de o deșteptare a duhului, am avea o ochire mărginită, un duh micșurat. RUSSO, S. 66. ◊ Vorbă de duh sau (rar, depreciativ) duhuri = vorbă spirituală, cu haz. Rîde silit și cu greu îi scapă cîte o vorbă de duh din gură. STĂNOIU, C. I. 113. Fiecăruia i-a spus... cîte o vorbă de duh potrivită. CARAGIALE, O. III 73. M-am săturat de duhurile d-tale. ALECSANDRI, T. 1264. ◊ Expr. Cu duh (sau plin de duh) = cu spirit, fin, inteligent, subtil, spiritual. Acel sec, în judecata-i, e cu duh și e frumos. EMINESCU, O. I 164. Iaca băietul, vezi-l, îi frumos... cu duh. ALECSANDRI, T. I 348. Fieșcine cunoaște ce cap tînărul are; Dar, pentru că dă bine din mîini și din picioare Și trîntește la vorbe fără să se gîndească, Am văzut multă lume cu duh să-l socotească. ALEXANDRESCU, P. 91. Slab de duh = greoi la minte; (neobișnuit) lipsit de personalitate. La bună ziua prefectului nu răspunseră decît cîțiva, mai slabi de duh. DUMITRIU, N. 13. ♦ Fig. Idee, aspirație. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit; Un duh fierbe în lume și omul ce gîndește Aleargă către tine, căci vremea a sosit. ALEXANDRESCU, P. 78. 4. (Învechit) Caracter, fire, natură. Purici mulți nu făcea el într-un loc... căci era duh neastîmpărat și neîmpăcat chiar cu sine însuși. CREANGĂ, A. 135. Vino acum de față și stăi la judecată Tu, care le faci aste, duh, ființă ciudată. ALEXANDRESCU, P. 89. ♦ Notă caracteristică; specific. Dorul imitației s-au făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național. DACIA LIT. XI. ♦ Temperament, pornire. Luînd în privire... duhul războinic al oltenilor... putem încheia că oștirea banatului era destul de însemnată. BĂLCESCU, O. I 15. ◊ (Azi în expr.; adesea ironic) Cu duhul blîndeții (sau, mai rar blîndețelor) = cu vorbe bune, cu blîndețe, cu binișorul. Enache făcea și el politică, știind să aducă voturi pentru «ai noștri», fie cu duhul blîndeții, fie punîndu-și oamenii să convingă cu toroipanul. PAS, Z. I 152. Cu duhul blîndețelor să-i iertați Și să-i binecuvîntați. TEODORESCU, P. P. 166. ♦ Sens adevărat al unui text, esență; intenție. Acel ce nu se ține de duhul legii se leapădă de slobozenie. RUSSO, O. 26. 5. (Învechit) Fel, mod (de a fi, de a se purta, de a gîndi). Gluma și gluma groasă era duhul de atuncea. RUSSO, S. 20.

PIȘCĂTÓR, -OÁRE, pișcători, -oare, adj. 1. Care pișcă (8), care înțeapă. în locul unde se afla acel foișor nu era prea multe muște pișcătoare. DRĂGHICI, R. 160. ♦ Fig. Care conține o critică tăioasă, cu aluzii înțepătoare; mușcător. Cenzura observa... ca nu cumva fraze pișcătoare să alunece la adresa nobilimii. La TDRG. 2. Care pișcă (5), înțepător. Mirosul tare, pișcător al buruienilor, al florilor sălbatice... plutește în toată împrejurimea Văii Dracului. AGÎRBICEANU, S. P. 111. 3. Care fură, care șterpelește. Copilul... să nu fie băutor, trîndav, mincinos, pișcător. La TDRG.

cuib sn [At: PSALT., 173 15 / V: ~iub / Pl: ~uri / E: ml *cubium] 1 Culcuș făcut de păsări, de unele mamifere etc. pentru a se adăposti, pentru a depune ouăle, a cloci și a scoate pui. 2 (Pfm; îe) A-și face ~ A se stabili. 3 (Pfm; îe) A-și face ~ în ~ul altuia A trăi cu soția altuia. 4 (Pfm; Olt; îs) ~ul dracului Adulter. 5 (Pex) Toate păsările dintr-un cuib (1). 6 Cuibar (Fig). 7-8 (Pex) (Animalul cu) puii dintr-o vizuină. 9 (Fig) Locuință. 10 (Fig) Loc în care te așezi confortabil (pentru odihnă). 11 (Fig) Loc de origine. 12 (Fig) Reședința obișnuită. 13 (Fig; prt) Loc de unde se răspândesc anumite inițiative sau acțiuni. 14 (Fig) Ascunziș pentru dușmani, tâlhari, conspiratori sau cei organizați în mod clandestin. 15 (Fig) Spațiu închis de jur-împrejur. 16 (Fig) Despărțitură făcută pe puntea unei corăbii. 17 (Fig) Spațiu restrâns în care ceva prețios se găsește în cantitate mare. 18 (Îs) ~ de viorele Teren acoperit cu multe viorele. 19 Spațiu mic în care se dezvoltă o îngrămădire de plante de același fel. 20 Gropiță făcută în pământ, în care se seamănă legume sau cereale Si: cuibar (9). 21 Grămăjoară de pământ, în formă de mușuroi, adunat la prășit în jurul lăstarilor de porumb sau de cartofi. 22 (Reg) Scobitură făcută într-o bucată de lemn sau de piatră în care se îmbină altă bucată. 23 (Reg) Gaură făcută la capetele unui stâlp de lemn sau al unei coloane de piatră, cu scopul de a se fixa bine în talpa și în grinda unui edificiu. 24 (Mol; Buc) Cantitate de lapte acru care se pune în cel dulce ca să se prindă. 25 (Pop) Fermenți care înăcresc vinul, borșul, laptele etc. 26 (Mol) Esență de culoare. 27 (Bot; Mol; îc) ~ul-pământului, ~ul-rândunelii, ~ul-păsării, ~ul rândunicii Trânji (Neottia nidus civis). 28 (Bot; reg; îc) ~ul-necuratului Șopârliță (Veronica chamaedris). 29 (Pop; îs) ~ul-izvorului Adâncitură dintr-o fântână, din care izvorăște apa. 30 (Îs) ~ul albinelor Fagurii cu puiet și cu hrană în care trăiește și se dezvoltă familia de albine. 31 (Fig) Loc adăpostit unde se plasează o armă automată grea. 32 (Îs) ~ul corbului Post de observație de pe catargul unor nave, în care stă marinarul de veghe. 33 (Fig) Focar.

daŭ, dat, dare v. tr. (lat. *dao [îld. do], dĕdi, dătum, dăre; it. dare, pv. cat. sp. pg. dar. Dădeam [vechĭ dam]; dădúĭ [vechĭ dedéĭ, dedéșĭ, déde, déderăm, déderățĭ, déderă, ĭar azĭ maĭ rar detéĭ, detéșĭ, déte, déterăm, déterățĭ, déteră]; să daŭ, să dea [mold. să deĭe]; dă, nu da, dea [mold. deĭe]. P. formă cp. cu staŭ. – V. cred, perd, vînd, ascund). Întind, ofer: a da de pomană banĭ săracilor. Ofer, plătesc: daŭ un franc pe un cuțit. Fac, produc: găina face oŭă, vaca vițeĭ, stejaru ghindă. Predaŭ, remit: a da un hot pe mîna polițiiĭ; a da o scrisoare în primirea, în sama, în mîna cuĭva. Caut, încerc: dădea să vorbească și nu putea. Mișc, împing: daŭ scaunu maĭ încolo. Ung, spoĭesc, văpsesc, sulemenesc: daŭ cizmele cu vax, daŭ părețiĭ cu var, daŭ gardu cu verde, mitocanca se dăduse cu roș. Daŭ jos, scobor: daŭ jos ceva din pod. Răstorn: daŭ jos scaunele fugind. Daŭ înapoĭ, restitui: daŭ înapoĭ ceĭa ce eram dator. Împing înapoĭ: daŭ înapoĭ un ceas (adică minutarele luĭ). Daŭ în ainte, 1) împing în ainte: daŭ în ainte un ceas (adică minutarele luĭ); 2) întrec, îs superior: a da cuĭva mult în ainte (E o expresiune de la joc [popice, biliard ș.a.] cînd un adversar tare dă celuĭ maĭ slab cîte-va puncte de la el, ĭar el începe maĭ de jos). Daŭ ascultare cuĭva, mă supun luĭ, îl ascult. Daŭ (saŭ pun) vine pe cineva, îl acuz, îl învinovățesc. Daŭ năvală, năvălesc. Daŭ ordin, ordonez, poruncesc. Daŭ faliment, devin falit. Daŭ un copil la carte, la școală, îl trimet la școală. Daŭ la jurnal, public în jurnal. Daŭ un copil la stăpîn, îl fac servitor. Daŭ ceva pe foc, arunc în foc. Daŭ pe gît, înghit, beaŭ: daŭ vinu pe gît. Daŭ pe gîrlă, arunc în gîrlă, (fig.) arunc ca lucru fără valoare. Daŭ afară, exclud, elimin. Daŭ pe bete, pe brîncĭ afară, exclud trîntind pe cineva la pămînt. Daŭ de-a dura, rostogolesc. Daŭ pe scară, alung dînd jos pe scară. Daŭ draculuĭ, ucid, (fig.) renunț la ceva: dă-o draculuĭ de carte! Daŭ cărțile (de joc), le împart. Daŭ cep unuĭ butoĭ, îl găuresc și încep a bea din el. Daŭ credință (crezare) cuĭva, unuĭ lucru, mă încred. Daŭ cuĭva cuvîntu, daŭ dreptu de a vorbi într’o adunare. Daŭ dreptate, recunosc că are dreptate. Daŭ medicamente, administrez medicamente. Daŭ drumu, las liber. Daŭ (saŭ bag) groaza în dușmanĭ, îi îngrozesc. Daŭ dosu, întorc spatele, fug de frică. Daŭ pe cineva de rușine, nu mă arăt la înălțimea laudelor luĭ, îl fac de rîs. Daŭ de gol, demasc, trădez. Daŭ pe față, denunț, divulg. Daŭ banĭ în ainte, plătesc în ainte. Daŭ mîna cu cineva, îl salut dînd mîna. Daŭ cuĭva bună ziua, îl salut cu vorba de „bună ziua”. Daŭ cinstea pe rușine, în locu cinstiĭ mă încarc de rușine. Daŭ cuĭva (banĭ) de cheltuĭală, (fig.) îi trag o bătaĭe. Daŭ bir cu fugițiĭ, dezertez. Daŭ pace, las în pace, nu neliniștesc. Daŭ o pedeapsă, o palmă, aplic o pedeapsă, o palmă. Daŭ un țipet, țip. Daŭ gură (saŭ o gură) cuĭva, îl strig. Daŭ o guriță, un bot (fam.), îl sărut. Daŭ de știre, anunț. Daŭ țîță, alăptez. Daŭ de zestre cuĭva ceva, îl înzestrez cu ceva. Daŭ vĭață, vivifiv, fac viŭ. Să dea Dumnezeŭ, să facă Dumnezeu! Daŭ sama, expun socoteala. Îmi saŭ samă, sînt conscient, înțeleg. Îmi daŭ sfîrșitu, mor. Îmi dă mîna să fac ceva, om cu ce (curaj, bani), pot, îndrăznesc. V. intr. Mișc: a da din umerĭ, din cap, din coadă, din picĭor. Lovesc, descarc o armă: daŭ cu pumnu, cu cĭomagu, cu pușca, cu tunu în ceva. Arunc, întind: daŭ cu cĭorpacu, cu plasa (ca să prind pește). Încolțesc, germinez: plantele daŭ vlăstare, mugurĭ. Năvălesc: stațĭ maĭ încet, că nu daŭ (subînț. năvală) Turciĭ și Tătariĭ! Intru: a dat moartea în găinĭ. Cad: calu omu a muncit pîn’a dat în bot, în genunchĭ. Conduc la, răspund: fereastra, cărarea dă dă în grădină. A ieșĭ, a țîșnĭ (vorbind de materiile fecale, de lava unuĭ vulcan ș.a.): uĭ-te ce dă din acest copil dac’a mîncat atîtea fructe! Fig. A vorbi lucrurĭ surprinzătoare: acest copil era odată tăcut (orĭ prost) dar acuma uĭte ce dă din el! Daŭ în, cad în: a da într’o groapă în cursă. A da în gropĭ (de prost), a fi foarte prost. A da în clocote, în fert, în undă, a începe să clocotească, să fearbă. A da în foc (apa, laptele), a se unfla și a se revărsa afară din vas. A da în mugurĭ, în copt (un arbore), a începe să facă mugurĭ, să se coacă. A-țĭ da în teapă, în petec (Iron.), a-țĭ face vechiŭ obiceĭ: Țiganu, chear împărat s’ajungă tot îșĭ dă în teapă. Daŭ în cărțĭ (saŭ cu cărțile), în bobĭ (saŭ cu bobiĭ), ghicesc cu cărțile, cu bobiĭ. Daŭ de saŭ peste, aflu, nemeresc, întîlnesc, mă izbesc de: a săpat pîn’a dat de apă, a mers pîn’a dat de prietenu luĭ, a căutat pîn’a dat peste ce a dorit. A dat de dracu, de belea, a-l întîlni pe dracu, a te izbi de o neplăcere. A da înainte (cu vorba, cu beția, cu vinu), a continua. A da înapoĭ, a scădea, a regresa. A da pe la cineva, a trece, a veni pe la el. A da din umerĭ, a sta nepăsător. A bate din buze, a fi păcălit, a nu avea ce- țĭ trebuĭe. V. refl. Mă las pradă în voĭa cuĭva: mă daŭ somnuluĭ. Mă răped: acest cîne se dă la om (Nu te da, nu te lăsa! se zice cînd te prefacĭ că-țĭ opreștĭ cînele să nu muște pe cineva, dar pe ascuns îl amuțĭ contra luĭ). Cedez, mă daŭ învins, mă predaŭ: nu te da! Mă daŭ învins, prins, mă predaŭ, recunosc că-s învins; mă dedaŭ: mă daŭ studiuluĭ, bețiiĭ. Mă daŭ jos, mă scobor, descind. Mă daŭ în lăturĭ, mă retrag, (fig.) nu mă amestec, nu ajut. mă daŭ după vînt, mă conduc după cum cer împrejurările. Mă daŭ după perdea, mă ascund, fug de de răspundere. Mă daŭ pe brazdă, mă acomodez, mă deprind, mă îmblînzesc. Mă daŭ peste cap, fac pe dracu’n patru, fac tot posibilu. Mă daŭ de (saŭ drept), mă pretind: a te da de (saŭ drept) patriot.

drac m. (lat. dráco, -ónis, șarpe, balaur, d. vgr. drákon, ngr. drákos; it. draco, drago și dragóne, pv. drago, fr. sp. dragon, pg. dragăo. D. rom. vine slov. drak, balaur. – Gen. al luĭ dracu și al draculuĭ). Diavol, spiritu răuluĭ (reprezentat în biblie supt formă de șarpe). Un drac de copil, un copil neastîmpărat. Al draculuĭ!, interj. de mirare: măĭ, al draculuĭ! Oare ce să fie asta? Om al draculuĭ, om răŭ, om veninos. Frig al draculuĭ, mare frig. Apa frige al draculuĭ, frige grozav. Al draculuĭ de mult, foarte mult. Ce dracu! interj., de mirare și întrebare: ce dracu aĭ, măĭ, de țipĭ așa? De unde dracu viĭ, unde dracu te ducĭ? din ce loc al draculuĭ (= neștiut) viĭ, în ce loc al draculuĭ te ducĭ? Dracu gol, drac împielițat, persoană rea saŭ pricepută la rele. Calu dracilor, femeĭe rea. Salba draculuĭ (iron.), nepot. A face pe dracu’n patru, a face tot posibilu. Meșter e dracu: voĭ reușĭ! îs priceput ca dracu și voĭ reușĭ. A fugi ca dracu de tămîĭe, a fugi (a evita) grozav. A fi ca dracu pe uscat, a fi foarte urît. A avea pe dracu în tine, a fi nebun. A te duce draculuĭ, a pleca, și (fig.) a muri. A se duce draculuĭ, a se perde: s’au dus boiĭ draculuĭ (= am pățit-o!). A da draculuĭ, a arunca, a renunța. Lua-te-ar dracu! murire-aĭ. A scăpa de dracu și a da peste [V. peste] tată-su, a scăpa de un răŭ ș ia da peste altu maĭ mare. A cere pe dracu și pe tată-su, a cere un preț exorbitant. O mîncare pe care n’o mănîncă nicĭ dracu, o mîncare foarte rea. A trage mîța de coadă (saŭ pe dracu de coadă, barb. după fr. tirer le diable par la queue), a fi în mizerie. Unde șĭ-a înțărcat dracu copiiĭ, la dracu’n praznic, la mama draculuĭ saŭ (Bz.) la dracu cu cărțĭ, foarte departe: s’a mutat la dracu’n praznic. Eĭ, comedia draculuĭ, eĭ, mare comedie, lucru cĭudat! A băga în dracĭ (fam.), îndrăcit, foarte mult: a băut în dracĭ.

*pandemóniŭ n. (format de poetu englez Milton [1674] d. vgr. pân, tot, și daimon, demon, drac, ca să numească locu unde fusese alungațĭ îngeriĭ rebelĭ). Capitala ĭaduluĭ, locu de adunare al dracilor. Fig. Iron. Adunare de oamenĭ răĭ. Adunare în general: pandemoniu uneĭ reviste.

BÁTĂR adv. (Transilv. și Mold.; și în forma batir) Măcar, barem, cel puțin, încai, încalțe. Cum îmi place mie să te văd pe domnia-ta măcar o dată pe săptămînă, place-i și lui Alexăndrel-vodă să se întoarcă batir la o lună. SADOVEANU, F. J. 132. Ce focul, bade, te ține, De nu vii seara la mine, Batăr la două-trei zile? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ (Urmat de conj. «să») Și acum tot așa faci? întrebă părintele Arbore.Tot, batăr să crăpe dracul. CREANGĂ, A. 141. ♦ (Cu valoare de conjuncție, mai ales urmat de «că») Deși, cu toate că, măcar că. Batăr că sînt singur, nu mă tem. – Variantă: bátîr adv.

PUI2, pui, s. m. 1. (De obicei urmat de determinări care indică specia) Pasăre de la ieșirea din ou pînă la maturitate (cînd nu are un nume special). Ispitiți de joc, Niște pui de rîndunele Și-au uitat mîncarea-n gură: Jocul ăsta nu-l știură! Cerule, fă loc! COȘBUC, P. II 18. Poruncitu-mi-a mîndră, Pe un pui de rindunea, Să mă duc pînă la ea; Ș-am răspuns pe-un pui de cuc Că zău nu poci să mă duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ◊ Expr. Vrabia-i tot pui sau vrabia tot pui rămîne sau a fi vrabie pui, se spune despre o persoană mică de statură, care e mai în vîrstă decît pare. Cam de cîți ani ii fi tu? – Ia poate să am vreo treisprezece ani. – Ce spui tu, măi?... Apoi dar bine-a zis cine-a zis că vrabia-i tot pui, dar numai dracul o știe de cînd îi. CREANGĂ, P. 148. A muri ca un pui de găină = a muri ușor, repede. Ba a murit ca un pui de găină. Cum am strîns-o nițel cum n-a mai suflat. rebreanu, R. II 139. ♦ (Fără determinări) Pui de găină. Ilinca, mama Gherghinei, jumulea niște pui în tinda casei. BUJOR, S. 95. Nu trece nici un ceas la mijloc, și un cuptior de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare... și mămăliguța era gata. CREANGĂ, P. 10. Mă dusei în tîrg, Cumpăr ai un pui. TEODORESCU, P. P. 349. ◊ Pui de bogdaproste = pui de găină (mic și slab) care se dădea altădată de pomană, la o înmormîntare; (astăzi, fig., în comparații) copil nenorocit, prăpădit, ca vai de el. Parcă n-a fost crescut aicea, sub ochii tuturor, de l-au văzut desculț și dezmățat, ca un pui de bogdaproste. C. PETRESCU, R. DR. 169. Da ce umbli tu așa, ca un pui de bodaprosti? VLAHUȚĂ, O. A. 427. Cînd m-a văzut bunica în ce hal mă aflam, ghemuit în desagă, ca un pui de bogdaproste, cît pe ce să se prăpădească plîngînd. CREANGĂ, A. 24. ♦ Orice animal de la naștere pînă la maturitate. Un caș dulce dezvălea, Optzeci de fălii tăia, Patruzeci la pui de cîni, Patruzeci la cîni bătrîni. ALECSANDRI, P. P. 55. ♦ Ou sau larvă de insecte. În unii din acești saci... se zice că au furnicile pui, iar în altele de mîncare. MARIAN, INS. 234. ♦ Copac tînăr; puiet, vlăstar, mlădiță. Prin liniștea pîlpîitoare. Aud scîncind un pin de tei Că nu. mai poate de picioare. LESNEA, 16. ♦ (Cu valoare de diminutiv, în expr.) Pui (de pernă) = pernă mică; perniță, puișor (1). Pui de mămăligă = mămăligă mai mică; mămăliguță. (Regional) Puiul tîrgului = cadou mic, jucărie cumpărată cuiva în zi de iarmaroc. (Regional) Puiul mesei = sertar. Puiul lăzii = cutioară în interiorul lăzilor țărănești sau al lavițelor; lăcriță. 2. (Mai ales afectiv) Copil. Cei doi pui de hamal cu umeri cruzi, cu tălpile goale, cu cămășile sfîșiate, țipă și ei îngroziți. SAHIA, N. 42. Ieri pe drum un om sărac întreba pe la vecine: «Poartă-se copiii bine? Dacă nu, să-i vîr în sac!».-Și-a venit la noi la poartă Și-am ieșit eu și i-am spus: Puiul meu e bun și tace Nu ți-l dau și du-te-n pace! COȘBUC, P. I 234. Cum să nu-mi fie dor, C-o pasere de pe munte, Și-încă avea doruri multe; Dar eu, un pui de om, Să n-am pe lume un dor? BIBICESCU, P. P. 31. ◊ Pui de viperă (sau de năpîrcă) = om rău, primejdios. Atîta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce mi-ai fost, zice atunci spînul. CREANGĂ, P. 206. Pui de lele = om ușuratic, ștrengar, chefliu, destrăbălat. ◊ Expr. (Nici) pui de... = (în construcții negative) nici picior de...; nimeni, țipenie. Mi-am ales acest loc pustiu și mi-amfăcut casa asta, așa, ca pui de om să nu mai poată răzbi la mine. ISPIRESCU, L. 61. ♦ (La vocativ, ca termen de dezmierdare, folosit de persoane mai în vîrstă față de copii sau de tineri) Scumpule, dragule. Dragă puiule, băiete, Trage-ți,mîna din cel joc Ce se-ntoarce lîngă foc, Ș-ochii de la cele fete Cu ochi mari făr-de noroc. ALECSANDRI, P. A. 38. ♦ Iubit, drag, drăguț. Mă dusei la puica mea. Puica m-a-ntrebat așa:Puiule, ce ești scîrbit, Ori boii i-ai prăpădit? BIBICESCU, P. P. 12. Frunză verde peliniță Șede puiul la portiță, Cere apă și guriță. ȘEZ. I 11. Sărmana inima mea Iar au prins a mă durea; Și mă doare nencetat, De cînd puiu m-au lăsat. SEVASTOS, c. 150. 3. (Cu valoare augmentativă, în expr.) Pui de om = om vrednic, de ispravă, voinic, zdravăn. Mavrogheni era pui de om, mă, ăla cînd punea gheara pe cîte unul, ca d-alde dumnealui, mă! îl juca în labe cum joacă pisica pe șoarece, mă! GHICA, S. 503. Pui de ger = ger mare, strașnic. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. CREANGĂ, O. A. 44. S-a lăsat un pui de ger de crăpau pietrele, iar marea se sleise pe lîngă mal. CONTEMPORANUL, VII 116. Pui de nuntă = nuntă mare, frumoasă. împăratul.... puse de le făcu un pui denunță de știu că s-a dus pomina. ISPIRESCU, L. 392. Pui de chef = chef strașnic. Popa îl lua cu trăsura ori de cîte ori se ducea în Armadia sau la Bistrița și trăgeau cîte un pui de chef. REBREANU, I. 108. Pui de somn = somn bun, adine. Trase un pui de somn, de se răsuna pivnița de horcăielile lui. La TDRG. Ciobanul adormi și trase un pui de somn pînă a doua zi. ISPIRESCU, L. 252. Pui de zgîrie-brînză = om foarte zgîrcit. Moș Vasile era un cărpănos ș-un pui de zgîrie-brînză, ca și mătușa Mărioara. CREANGĂ, A. 50. Pui de bătaie = bătaie zdravănă. În loc de bani, se pomenea bietul om cu cîte un pui de bătaie bună. ISPIRESCU, M. V. 14. Pui de Cotnar(i) = vin foarte bun de Cotnar. Am un pui de Cotnari care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. 841. 4. (La pl.) Broderie cusută mărunt pe pieptul și pe mînecile cămășilor țărănești; rîuri. ♦ Puncte de altă culoare pe stofe; picățele. 5. (În economia capitalistă) Acțiune dintr-o nouă emisiune, care are un curs mai scăzut decît acțiunile din vechile emisiuni. 6. Ambarcație mică cu vîsle, folosită pentru anumite servicii la bordul navelor mai mari. 7. (În expr.) A face (sau a da) pui de giol v. giol.

VRÁBIE, vrăbii, s. f. Pasăre mică cu penele de culoare brună împestrițate cu negru pe spate, cu pîntecele acoperit cu puf cenușiu, cu ciocul scurt, conic; trăiește pe lîngă locuințele oamenilor și se hrănește cu semințe, viermi, insecte etc. (Passer domesticus). Văd două mustăți cît două vrăbii. SADOVEANU, O. I 461. Într-o clipă, alarmate, Ies din șanțuri vrăbiile, Papura pe lac se zbate Legănîndu-și săbiile. TOPÎRCEANU, P. 151. Mii de vrăbii deșteptate Ciripesc și se alungă pe girezi netrierate. ALECSANDRI, P. A. 127. ◊ Expr. A avea minte de vrabie, se spune despre o persoană lipsită de judecată. Ești cărunt, Lupule, și ai minte de vrabie. REBREANU, R. I 143. Vrabia mălai visează v. mălai. Și vrabia-i tot pui dar numai dracul știe de cînd îi, se spune despre o persoană în vîrstă care pare tînără. ◊ Fig. Un bătrîn... cu vrăbiile mustății cărunte bătăioase, îi strigă lui Tudor cu o gură plină de dinți. CAMIL PETRESCU, O. II 260.

ISCODITÓR, -OÁRE, iscoditori, -oare, adj. Care caută să pătrundă cu mintea, să afle, să observe cu de-amănuntul; dornic de a ști. Ochii furierului și ai lui Isidor Abramovici s-au întîlnit iarăși, iscoditori și înfrigurați. SAHIA, N. 72. Ochii negri, ce-i sclipeau în cap umezi, șireți și iscoditori. VLAHUȚĂ, O. A. 111. La tot pasul, colinda noastră iscoditoare se oprește, cu o plăcută și cuvioasă mirare, dinaintea acelor... falnice amintiri. ODOBESCU, S. A. 236. ♦ (Adverbial) Cu bănuială, bănuitor. Zise privindu-l iscoditor pe fiul său: O plecat But din sat. DUMITRIU, N. 173. ♦ Care se pricepe să descoasă pe cineva, să scoată, să afle totul de la cineva. Babele – cîtu-s ele de-a dracului, de prefăcute și iscoditoaretot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142.

PREFĂCÚT, -Ă, prefăcuți, -te, adj. 1. Fățarnic, fals, viclean, ipocrit. Lui Ion vorbele acestea i se păreau prefăcute. REBREANU, I. 81. Deodată îi apăru distinct figura șireată și prefăcută a unchiului său, pe care el de mic, fără să-și dea seamă pentru ce, nu-l putea suferi. VLAHUȚĂ, O. A. 252. Nici prietenii, nici babelecîtu-s sie de-a dracului, de prefăcute și iscoditoaretot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. 2. Falsificat, contrafăcut; (despre cărți de joc) măsluit. Ce vin rău și prefăcut. DELAVRANCEA, la TDRG. Cărțile erau prefăcute? BOLINTINEANU, O. 399.

UNDÁ, undez, vb. I. Intranz. 1. (Și în forma undi; despre lichide, astăzi mai ales poetic) A se mișca în valuri; a face unde, a undui. Piaptănă părul... care undează, făcînd ape, ape. DELAVRANCEA, S. 108. ◊ Tranz. fact. O adiere căldicică abia mișca vlăstarele subțiri și unda ușurel semănăturile verzi din depărtare. DELAVRANCEA, la CADE. Natura încîntătoare Undi pe buze-ți blînde zîmbiri. ALECSANDRI, P. III 171. 2. (Popular) A fierbe, a clocoti. Tingirele undează, Pre cerb ca să-l piarză. La CADE. Văzui alt cîrd de bărbați... Toți în flacără undau Și dracii îi cufundau. MARIAN, Î. 466. – Variantă: undí, undesc, vb. IV.

SÎNZIÁNĂ, sînziene, s. f. I. 1. (Mai ales la pl.) Plantă erbacee cu frunze lungi și înguste și cu flori galbene-aurii plăcut mirositoare (Galium verum); drăgaică. Prin întunericul opac, pădurarul își căuta locul și se așeză în iarba moale, cu spatele răzimat într-un trunchi răsturnat. Miroseau puternic în juru-i sînzienele înflorite. SADOVEANU, O. A. II 175. Și din treacăt, ici și colo, să culegi Sînziene cu tulpinele întregi. TOPÎRCEANU, B. 44. Ilincuța, singurul copil ce aveau bătrînii, strîngea smocuri de sînziană și de sulcină ca să puie mămucă-sa printre haine. CONTEMPORANUL, VII 98. 2. (La pl.) Numele popular al sărbătorii creștine celebrată la 24 iunie; drăgaică. II. Ființă fantastică, răufăcătoare. (Atestat în forma simziană) Toate stihiile năpădesc pe mine... dracii din tău, drăgaicele, simzienile, strigile. ALECSANDRI, T. 616. – Variante: simziánă, sîmzîiánă (C. PETRESCU, Î. II 210), sînzîiánă (SADOVEANU, O. VII 193) s. f.

EFORT. Subst. Efort, strădanie, străduință (rar), străduială (rar), silință, silire, străduire (rar), sîrguință, caznă, sforțare, tur de forță, opintire, opinteală, osteneală (înv. și pop.); insistență, asiduitate, tenacitate. Trudă, trudnicie, muncă, lucru. Elan, rîvnă, zel, pasiune, ardoare, avînt. Luptă, întrecere, concurs, competiție. Muncă forțată, corvoadă; muncă grea, sudoarea frunții, sudoare de sînge, muncile lui Hercule, chinurile lui Tantalos. Extenuare, oboseală, obosire (rar), istovire, istoveală, sleire, epuizare, surmenaj, surmenare. Adj. Greu, dificil, istovitor, obositor, extenuant, epuizant, trudnic (pop.). Truditor (pop. și livr.), muncitor, lucrător, laborios, harnic, silitor, sîrguincios, străduitor, strădalnic (înv. și reg.), activ, perseverent, energic, hotărît, neobosit, zelos, insistent, stăruitor, tenace. Obosit, extenuat, epuizat, trudit (pop.), sleit (fig.), istovit. Vb. A depune efort, a se forța, a se sforța, a se sili, a se strădui, a se strădănui (reg.), a se sîrgui (pop.), a se opinti, a-și pune osul, a se osteni, a-și da (toată) silința, a-și da osteneala, a da la deal, a da la vale, a (se) trudi, a-și da truda (înv.), a munci ca un hamal, a se chinui, a se căzni, a asuda (fig.), a vărsa sudori, a scoate limba de-un cot, a trage la ham, a trage la jug, a fi cal de poștă (de tramvai, de alergătură, de olac), a se zbate ca peștele pe uscat, a se zbate ca musca în pînza de păianjen, a se zbate de moarte, a munci din greu, a munci zi și noapte, a nu-și precupeți nici un efort, a se face (a se pune) luntre și punte, a se da în lungiș și în curmeziș, a face tot ce este omenește posibil, face pe dracu-n patru, a face tot ce-i stă în putință, a munci cu tragere de inimă, a-și da toată truda, a duce și hăul și greul, a face (a depune) un efort, a călca din piatră în piatră, a-și încorda puterile, a face un tur de forță. A insista, a persevera, a se lupta (fig.). A se întrece, a fi în întrecere, a se lua întrecere, a-și măsura forțele (în luptă) cu cineva. A se prăpădi cu firea, a (se) obosi, a se extenua, a-și slei forțele, a-l trece (pe cineva) toate nădușelile, a se istovi, a se epuiza. Adv. Cu efort, cu trudă, cu greu, cu chiu, cu vai; (în mod) insistent, cu insistență, cu orice preț; cu rîvnă, cu zel, cu pasiune; cu mare caznă, din toate puterile, din răsputeri, pe opinteală. V. acțiune, entuziasm, hărnicie, muncă, oboseală.

a face pe dracul în patru expr. a face tot posibilul, a se folosi de toate mijloacele pentru atingerea unui scop.

PÁTRU num. card., s. n. 1. Num. card. Numărul care, în numărătoare, are locul între trei și cinci și care se indică prin cifrele 4 și IV. ◊ (Cu valoare adjectivală) Patru scaune.Patru clase = (în vechea organizare a învățământului) a) învățământul elementar; b) cursul inferior al liceului. ◊ Expr. A vorbi (cu cineva) între patru ochi (sau între patru pereți) = a vorbi (cu cineva) în taină, fără martori. În (cele) patru zări (sau colțuri, vânturi etc.) = în toate direcțiile; pretutindeni. ◊ (Cu elipsa substantivului determinat) (Loc. adv.) Cât patru = depășind limitele obișnuite; foarte mult. În patru = a) în patru părți egale, în sferturi; b) din patru elemente asemănătoare. (Expr.) A fi cu ochii în patru = a fi cu băgare de seamă, a proceda cu multă atenție, a se păzi bine. A despica (sau a tăia) firul (de păr) în patru = a cerceta în mod minuțios, a se ocupa de ceva cu minuțiozitate exagerată, mai mult decât este necesar. (Fam.) A face pe dracu-n patru = a-și da toată silința, a depune toate eforturile, a utiliza toate posibilitățile pentru a izbuti într-o acțiune. ◊ (Substantivat, m.) Scrie un patru pe tablă. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Pavilionul patru. ◊ (Intră în componența num. adverbial) Să mănânci de patru ori. ◊ (Intră în componența num. multiplicativ) De patru ori pe atâta. ◊ (Intră în componența num. distributiv) Merg câte patru. 2. S. n. Semn grafic care reprezintă numărul patru (1); notă indicată prin acest semn. – Lat. quattuor.

PÁTRU num. card., s. n. 1. Num. card. Numărul care, în numărătoare, are locul între trei și cinci și care se indică prin cifrele 4 și IV. ◊ (Cu valoare adjectivală) Patru scaune.Patru clase = (în vechea organizare a învățământului) a) învățământul elementar; b) cursul inferior al liceului. ◊ Expr. A vorbi (cu cineva) între patru ochi (sau între patru pereți) = a vorbi (cu cineva) în taină, fără martori. În (cele) patru zări (sau colțuri, vânturi etc.) = în toate direcțiile; pretutindeni. ◊ (Cu elipsa substantivului determinat) (Loc. adv.) Cât patru = depășind limitele obișnuite; foarte mult. În patru = a) în patru părți egale, în sferturi; b) din patru elemente asemănătoare. (Expr.) A fi cu ochii în patru = a fi cu băgare de seamă, a proceda cu multă atenție, a se păzi bine. A despica (sau a tăia) firul (de păr) în patru = a cerceta în mod minuțios, a se ocupa de ceva cu minuțiozitate exagerată, mai mult decât este necesar. (Fam.) A face pe dracu-n patru = a-și da toată silința, a depune toate eforturile, a utiliza toate posibilitățile pentru a izbuti într-o acțiune. ◊ (Substantivat, m.) Scrie un patru pe tablă. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Pavilionul patru. ◊ (Intră în componența num. adverbial) Să mănânci de patru ori. ◊ (Intră în componența num. multiplicativ) De patru ori pe atâta. ◊ (Intră în componența num. distributiv) Merg câte patru. 2. S. n. Semn grafic care reprezintă numărul patru (1); notă indicată prin acest semn. – Lat. quattuor.

DRĂCOVÉNIE, drăcovenii, s. f. 1. Faptă de drac, lucru drăcesc; blestemăție. În «Strigoii» vedem... toate drăcoveniile care făceau, cînd eram mici, să ni se zburlească părul în cap. GHEREA, ST. CR. I 110. 2. Minunăție, ciudățenie. Mahalaua aflase drăcovenia din casa hamalului. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 41. Nu știa că ce drăcovenie să fie aia. ISPIRESCU, L. 255. ♦ Năzbîtie, bazaconie, comedie2. Cine știe ce drăcovenie are să spună. PREDA, Î. 95. – Variantă: (rar) dracovénie (ISPIRESCU, L. 255) s. f.

ÎMPREJÚRUL prep. (Construit cu genitivul; arată spațiul înconjurător în raport cu cineva sau ceva) În jurul... În fața halei, împrejurul gurii de canal, un cerc de căruțe cu lăptari și lăptărese. SP. POPESCU, M. G. 51. După ce se urcă fata în pom, necheză Galben-de-Soare de trei ori și toată herghelia... se adună împrejurul lui. ISPIRESCU, L. 28. Dar pînă la vremea asta se adunase împrejurul lui Ivan tot satul, ca să vadă de patima dracilor. CREANGĂ, P. 306. Mii de globuri luminoase strălucesc împrejurul vaporului. ALECSANDRI, O. P. 312.

PÁTIMĂ, patimi, s. f. 1. Sentiment puternic și violent care copleșește pe om, întuneeîndu-i adesea dreapta judecată (v. pasiune); p. ext. iubire excesivă, pornire nestăpînită (îndeosebi spre ceva rău, v. nărav, viciu); suferință morală. Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frînge Și de durerea altor inimi Învață-mă, stăpîne-a plînge. GOGA, P. 6. Din toate chestiile cîte s-au discutat de la glorioasele evenimente din 11 iunie încoa, cea mai grea, cea mai delicată și totdeodată aceea care a iscat mai multe patimi în țară este fără îndoială chestia d-a face pe țăran proprietar. BĂLCESCU, O. I 233. ◊ Fig. Vînturile patimilor rătăcesc și ele, aleargă de ici-colo. ANGHEL, PR. 123. ♦ Părtinire, parțialitate; ură. Noi fără patimă vom arăta ceea ce am văzut cu ochii noștri. BĂLCESCU, O. II 236. 2. (Învechit) Suferință fizică, caznă, chin. Se adunase împrejurul lui Ivan tot satul, ca să vadă de patima dracilor. CREANGĂ, P. 306. ◊ (În credința creștină) Patimile Mîntuitorului = suferințele îndurate de Iisus Hristos. Săptămîna patimilor = săptămîna mare. V. mare. De ce nu vă astîmpărați în mănăstire și să vă căutați de suflet, măcar în săptămîna patimilor? CREANGĂ, P. 110. ♦ Boală. Sărmană copilă, Ce patimă grea! M-apuc-o milă Cînd privesc la ea. ALECSANDRI, T. I 209. De bucurie că s-au învrednicit a-și videa pe bietul fiu, putea să cadă în vreo patimă. DRĂGHICI, R. 310. – Variantă: patémă (EMINESCU, O. I 218) s. f.

TROSC interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o cădere, o trosnitură, o lovitură etc. Ajung în pădure, opresc carul, poc! poc! trosc! se aude în toate părțile. SEVASTOS, N. 82. Pîc! la tîmpla dracului cea dreaptă una... Trosc! și la stînga una. CREANGĂ, P. 55. ◊ (Substantivat) Se auzi un durăt și după aceea un trosc! în tindă jos cu poloboc cu totul. SBIERA, P. 10. ◊ (Cu valoare verbală) Apuc o prăjină și... trosc peste cergă. ALECSANDRI, T. 49. (În legătură cu «pleosc») N-apuc să răspunz, domnule, și șart! part! trosc! pleosc! patru palme. CARAGIALE, T. II 112. – Variantă: trósca (ALECSANDRI T. 397) interj.

ȚÍNE, țin și (regional) țiu, vb. III. (Și în forma ținea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să-i scape. O amenință cu toporul, pe care-l ținea înălțat cu dreapta. SADOVEANU, O. VIII 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă. ISPIRESCU, L. 153. Nănașa pe prag ședea, Cu-o mînă acid ținea, Cu alta lacrimi ștergea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumînarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naș (cuiva) la cununie. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a sta lîngă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumînare aprinsă în mînă (după vechiul obicei creștin). E rece ca gheața, vorbi el încet; am împărtășit-o. Bătrînele îi țin lumînarea. SADOVEANU, O. VIII 31. Cînd era sara la cină, La Vilean ținea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. A ține frînele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpîni, a guverna o țară. Eu țiu frînele crăiei În părțile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. A ține (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. În orele mele de singurătate, cînd mă gîndesc la ce aș voi să scriu, am impresia că țin lumea în mîna mea. REATRU I 14. A ține ursita cuiva (în mînă) = a fi stăpîn pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ținîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. A-și ține inima cu dinții v. dinte (1). A ține balanța dreapta v. balanță. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Întîlnii viteaz oștean... Mîna-i dreaptă ținea pală. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «de după» sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfințea soarele, și țineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. VII 294. Sfîntul Chirica șchiopul, care ține dracii de păr. CREANGĂ, P. 149. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuța pînă-n brîu, Și ține murgul de frîu. ALECSANDRI, P. P. 49. (Expr.) A ține (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau... Ca doi copii, ținîndu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. BOTEZ, F. S. 23. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-se pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuși) Maică, ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestalalt. SBIERA, P. 34. [La pescuit] omul ține de nuia și, cînd se cufundă pluta, rădică în sus. ȘEZ. IV 116. ♦ (La imperativ) Ia, primește. Corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule. ISPIRESCU, L. 44. Și odată scoate sfînta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea și, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. CREANGĂ, P. 224. Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ Absol. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ține, aci ai o ceteră... un pieptene și-o cute. RETEGANUL, P. V 37. Ține, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. ♦ (De obicei determinat prin «în brațe» sau «îmbrățișat») A înlănțui pe cineva cu brațele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrățișa. În toată neagra vecinicie O clipă-n brațe te-am ținut. EMINESCU, O. I 212. Toți au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ținea strîns îmbrățoșată. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Determinat prin «în mînă»; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ținut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic și cu înțelepciunea. SADOVEANU, N. P. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pămînt) și a nu-l lăsa să cadă. Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, O. IV 112. Un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid. id. N. 51. ◊ Expr. Cît îl ține pe cineva (sau, rar, intranz.) cît îi ține cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ținea gura. STANCU, D. 27. Strigă tu... cît ți-a ținea gura... că nu te slăbesc. ALECSANDRI, T. 713. Cît îl țin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meșii) v. c. A nu-l mai ține (pe cineva) balamalele v. balama. ◊ (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», «în brațe» etc.) Dacă ești tu așa de tare... putea-mă-vei tu ținea pe mine pe palmă? SBIERA, P. 98. Pe genunche mă țineai. BIBICESCU, P. P. 52. Într-o vreme, peștii care țin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, și atunci pămîntul... a crăpat tare, formînd văile. ȘEZ. I 232. ♦ Fig. A răbda, a suporta, a îndura. În loc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele.Și tu și astea le-ai ținut? – Ce aveam să fac? Le-am răbdat. RETEGANUL, P. II 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ție, să-l ridice. DUMITRIU, N. 153. Dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care plutește să cadă sau să se scufunde. De undiță stă legată o plută, care ține să nu se cufunde greutatea fierului și a nadei. ȘEZ. IV 116. ♦ (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menține, a nu lăsa să cadă. Codru-i jelnic ca și mine, Că nici frunza nu ș-o ține. HODOȘ, P. P. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ținea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ȘEZ. V 93. Pînă codru frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ◊ Refl. Frunza-n codru cît se ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc și ține patru frați în el (Nuca). GOROVEI, C. 240. ◊ Expr. A nu-l ține pe cineva pămîntul = a nu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; fig. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăților). Așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i putea ține pămîntul. ISPIRESCU, M. V. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ținea pămîntul. CONTEMPORANUL, VI 296. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (În imprecații) Cine-a sămănat urîtul, Să nu-l mai țină pămîntul. HODOȘ, P. P. 124. A nu-l (mai) ține (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-și mai găsește locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ține locul. COȘBUC, P. I 251. Cînd gîndesc că am să merg la București, ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a nu-l mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăța, crampona. Încălecînd, să te ții bine... de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. De-acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. CREANGĂ, P. 126. M-am ținut de strană ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A se ține cu dinții de ceva v. dinte (1). ◊ Fig. Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcțiunea, a potoli o senzație dureroasă etc.). Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Glumele... te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ♦ A se menține, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten și se ținea tare în șa. SADOVEANU, N. P. 380. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. Refl. A fi fixat ușor de ceva, prins sau legat prea puțin, prea slab. Portița putredă se ținea numai într-o balama. SADOVEANU, la TDRG. Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. EMINESCU, O. IV 107. ◊ Expr. A nu se ține nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrențe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se țin nădragii pe ei. STANCU, D. 43. A se ține (numai) în ață sau a se ține într-un (ori de un) fir de ață = (despre țesături) a fi pe punctul de a se rupe; fig. (despre viață) a fi aproape de sfîrșit, pe punctul de a se sfîrși. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață. CREANGĂ, P. 148. ♦ Intranz. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ține bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A merge în urma cuiva, pășind cît mai aproape de el, fără a-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. ◊ Expr. A se ține de capul cuiva v. cap1 (I 1). A se ține de coada cuiva sau a se ține coadă după cineva v. coadă (4). A se ține gaie (sau gaiță, grapă, lipcă, mînz, mort) de (sau după) cineva v. c. A se ține de poalele (sau poala) mamei v. poală (I 1). A se ține scai de cineva sau a se ține de cineva ca scaiul de oaie v. scai. A se ține drug (de cineva sau de ceva) v. drug. ◊ (Metaforic) Luna se ține mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar și ziua. IBRĂILEANU, A. 200. ◊ (Mai rar urmat de loc. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură și aramă, Eu mă țineam în urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, B. 94. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului... trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț, și să te ții după dînșii. ISPIRESCU, L. 25. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele, cu insistențele pentru a-i cîștiga simpatia, dragostea. Iar se ține Ion de mine. POPA, V. 311. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ții după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. 4. Refl. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înșirui. La șosea, automobilele se țineau lanț. C. PETRESCU, C. V. 75. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, cari se țin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... Nu spun eu? se țin de vizite. SADOVEANU, B. 193. Cine dracul ți-a șoptit Să te ții tot de iubit? TEODORESCU, P. P. 339. ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. ◊ Expr. A ține de casa cuiva v. casă1 (3). ♦ (Despre bunuri imobile) A aparține cuiva, a face parte din proprietățile cuiva. Într-o casă ce ținea de primărie... puseseră bănci lungi din trei scînduri. SDUMITRIU, N. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de curînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ține de viața ei. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A fi de datoria, de competința cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte și ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ținea de mine. VLAHUȚĂ, O. A. 150. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; a iubi. Am văzut eu adineaori cît de mult ții tu la munca noastră. BARANGA, I. 190. Căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. ♦ A avea pentru cineva o afecțiune puternică; a iubi. Sătenii țineau mult la bătrînul acela hazos și cuminte. POPA, V. 96. Ținea și ea la Sandu ca la copilul ei. MIRONESCU, S. A. 47. Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult. GANE, N. III 28. Împăratul... ținea mult la cerb. ȘEZ. I 164. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi pentru interesele sau scopul dorit și urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate țin cu tine. COȘBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ții?Eu țin, Pinteo, cu cei mulți. BIBICESCU, P. P. 319. Oltule! rîu blăstemat!... Să-ți rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ținut cu noi, Și te-ai vîndut la ciocoi! ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Expr. (Regional) A ține la un loc = a fi uniți, solidari. Ei ținea la un loc și sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Tranz.). A-i ține (cuiva) parte (sau, rar, intranz., de parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au și tăbărît bălaurii pe mine și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= țigancă) mai tînără între dînșii, care să-mi ție de parte. CREANGă, A. 54.Ți-oi fi ca frate Și ți-oi ținea parte D-acum pîn’ la moarte. TEODORESCU, P. P. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie; a simți imboldul de a face ceva. Țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori. CAMIL PETRESCU, U. N. 146. Iar dacă ții să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. C. PETRESCU, C. V. 329. Ținea morțiș să scoată un personaj literar dintr-un ucigaș banal și etichetat. POPA, V. 93. ◊ (În formule de politețe) Domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. Tranz. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. Mîrtanul ținea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. V 14. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. Trei fete are cîrciumarul Toma Ocî... Țin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barișe. STANCU, D. 40. Nu vezi că cei mai mulți de seama d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? CREANGĂ, P. 162. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-i) ține (cuiva) piept v. piept (1). A ține clanț (sau fuior) cu cineva v. c. ♦ (Cu complementul «ochi»; urmat de determinări introduse prin prep. «la», «către», «spre»; de obicei precizat prin «țintă», «țintit» etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîțișorul... ținea ochii ațintiți drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Te-aș iubi și-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Și ține ochii la mine. HODOȘ, P. P. 149. 2. Tranz. (Cu un complement de loc) A face (pe cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit loc. Nu-l țineți pre copil... aici în casă. DUMITRIU, N. 156. Iar oștile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ținea pe margeni. NEGRUZZI, S. I 143. Ține-o, doamne, lîngă mine, Șă mă-nvețe jocul bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ține (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ține (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ține (pe cineva) la distanță v. distanță (2). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ținut trupa în bordeie. C. PETRESCU, Î. I 58. Un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. ISPIRESCU, L. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-și țin turcii robii. ȘEZ. IV 9. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în») A pune pe cineva să stea, cu forța, într-un anumit loc. (Fig.) Milioane de oameni se smulg din întunericul neștiinței de carte, al ignoranței și lipsei de cultură în care i-au ținut pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2863. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de cînd ești, pupăză ținută în colivie? BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Tatăl fetelor le ținea pe toate închise în cîte un foișor. SBIERA, P. 89. ◊ Fig. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. ISPIRESCU, L. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Și-mi dă cal ca să mă duc... Nu mă ținea fermecat Ca ș-un cal legat de gard. HODOȘ, P. P. 98. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzîndu-l cu mîinile sau legîndu-l); a imobiliza. Ținîndu-l acolo sub picior și cu sabia goală în mînă... îl întrebă despre frații fetei. ISPIRESCU, L. 196. Odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. Țineți-i bine, voinici! ALECSANDRI, T. I 98. Unul ține vaca și altul o mulge, se spune cînd unul duce greul și altul trage folosul. ◊ Expr. A ține (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (Fig.) [Dorința de cîștig] apasă asupra lumii ș-o ține sub picior. MACEDONSKI, O. I 45. A ține (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ține (pe cineva) în (sau din) frîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acțiune sau de mișcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. VLAHUȚĂ, O. A. III 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frîu... ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri v. hăț2. 4. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. El ținea la casa sa toate în cea mai bună rînduială. SBIERA, P. 246. Țineam ceaslovul deschis. CREANGĂ, A. 4. Îi ținuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în (sau la) curent v. curent2. A ține (pe cineva) în (sau la) respect v. respect. A ține (pe cineva) pe mîncate și pe băute v. mîncat. 5. Tranz. (Uneori determinat prin «pe loc» sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său și a-l face să rămînă pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. Măi tatare, ține-ți calul... Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I 74. Caii... Mușcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ținea... pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ș-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Și ținea potera-n loc. ALECSANDRI, P. P. 289. ◊ Fig. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Și nime nu-l poate ține... Numai io, cu inima. HODOȘ, P. P. 36. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul... i-au ținut calea și, cînd au dat zmeul să iasă, i-au și ras capul. SBIERA, P. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ție drumul. CARAGIALE, O. I 58. Sfarmă-Piatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. ALECSANDRI, P. III 237; b) a pîndi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aține calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ține calea... și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. RETEGANUL, P. V 12. Baba... Drumul lui vodă-i ținea, De departe-ngenuchea. TEODORESCU, P. P. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîștiga bunăvoința, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea, Să nu mai am grija ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. A ține drumul (calea sau drumurile) = a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan... ucigașul ce ține drumurile... merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, S. I 31; b) a umbla fără rost, haimana. (Popular) A-i ține (cuiva) drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulți m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut... De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi ținea drumul legat. ȘEZ. II 56. ♦ A nu lăsa pe cineva să plece; a reține. Un gînd o ține-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un picSîntem așa de-aproape-acum... PĂUN-PINCIO, P. 70. Apoi l-au ținut pînă a doua zi demineața. SBIERA, P. 35. Alții adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl țin în Petersburg. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîndu-l să-și vadă de lucru). Dar eu te țin de vorbă, domnule... și poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, Î. II 167. Pîn’ de vorbă i-ei ținea, O sosi și Neculcea. TEODORESCU, P. P. 545. 6. Tranz. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aștepte. Cei doi domni așteptau... – Hai, cît ne ții? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanțial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se ținea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriași. SADOVEANU, O. VII 239. Nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ISPIRESCU, M. V. 33. Mărgărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Expr. A se ține în rezervă (la o parte sau la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91. A se ține locului v. loc (I 1). A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ține sufletu-n mine. SBIERA, P. 239. ♦ A-și duce traiul, a trăi, a viețui (undeva). [Un taur mare] să ține aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV 41. Un sat foarte mic... se cunoștea pe deasupra că nu se pot ținea neguțătorim în el. SBIERA, P. 216. 8. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ținută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ținea înfipt și mut. BART, S. M. 102. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. CR. II 88. Cum ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare în apropierea unei mese, pe care își sprijinea o mînă lungă și despuiată. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ține pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare. ISPIRESCU, L. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă țin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODORESCU, P. P. 302. (La forma afirmativă, în construcție cu adv. «abia») Te rog, privește-l, abia se ține pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. De-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. Obosit și înfierbîntat cum era, de-abia se mai ținea pe picioare. SLAVICI, O. I 169. A se ține pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Pușca] mi-a ros umerile, Sabia șoldurile, Cît de-abia mă țin pe loc Și n-am parte de noroc! ALECSANDRI, P. P. 297. A se ține în poziția de drepți v. drept4 (A I 2). 9. Refl. (Determinat prin «mîndru», «mare» sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. Ori te ții mîndră că ți-a fost Anton la congres? DAVIDOGLU, M. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. ◊ (Eliptic; cu pronunțare regională) Cu ce te țîi, bade, tu? Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148. Mihai-vodă... nu-și putu ține mînia și le răspunse îndată. BĂLCESCU, O. II 275. ◊ Expr. A-și ține gura (sau limba) = a tăcea, a se abține să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-și ție gura și a zis așa cam într-o doară... STĂNOIU, C. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, și-apoi să-ți ții gura! SBIERA, P. 254. Da mai ține-ți gura, soro, că mă dai de rușine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul. TEODORESCU, P. P. 169. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui. N-am prea ținut secretul. BARANGA, I. 217. Îl puse de se și jura... că va ține în sine taina aceasta. ISPIRESCU, U. 111. (Eliptic) Bărbierul... ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a nu-și pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn strașnic... dară tot și-au ținut firea pînă-ntr-o bucată de vreme. SBIERA, P. 59. Împăratul... se tînguia... și cît p-aci să-l biruie mîhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mîngîia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, L. 52. Ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup. CREANGĂ, P. 121. A-și ține răsuflarea (sau răsuflul, sufletul) v. c.Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. «de») A se stăpîni, a se abține. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Doamna M... nu s-a putut ținea de rîs și s-a dus în casă. IBRĂILEANU, A. 74. Mă țineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. VLAHUȚĂ, O. A. 479. ◊ (Eliptic) Boierul... se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ținea. SBIERA, P. 266. Se mai ținu el; dară... parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de» sau «de la») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. (Eliptic) Boierii, cîți i-ai mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga și-l vor lăsa. NEGRUZZI, S. I 138. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau pentru a-l avea la îndemînă în caz de trebuință). Ce face cu ele [cu armele] ? – Nu face nimica. Le ține în cui, deasupra laiței unde doarme. SADOVEANU, O. VIII 254. Copilul nu știa unde țin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase să-și facă un beci... pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. ♦ A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roșii, ouă ținute. DELAVRANCEA, La TDRG. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (Fig.; cu pronunțare regională) Lelicuță de la bălți, Nu da gura pe la tăți, Și mi-o țîne numai mie. ȘEZ. IV 137. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede își scoase inelul din deget și i-l dădu să i-l țină. MIRONESCU, S. A. 50. ♦ A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reține (pe nedrept). Începe Toderaș a să ruga de împăratul... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. Una [dintre săbii] și-a ținut-o sieși, iar celelalte le-a dat fraților săi. id. ib. III 69. Unii săriră ca să ajute... pe Paris, ca să-și ție prada. ISPIRESCU, U. 10. 2. Tranz. A păstra neatins și neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice; a conserva. Cărările-acelea... or ținea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. ◊ (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ține mintea-ntreagă. HODOȘ, P. P. 38. ◊ Expr. A ține supărarea sau a-i ține cuiva (sau, regional, pe cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a rămîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. Îl cuprinse mila de vecina lui și ar fi alergat în grabă, dacă ar fi știut că ea nu mai ține supărarea. DUNĂREANU, CH. 75. El doară știe Că lui nu-i pot ținea mînie. COȘBUC, P. I 185. Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK.BÎRSEANU, D. 68. A ține (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). ♦ A cruța, a nu distruge. Tată, atîția ani l-ai ținut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta. ISPIRESCU, L. 82. ♦ (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndrulița ta... E neagră ca și noaptea... Iubește-o, bade, ș-o ține, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ Absol. Cine iubește și ține, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubește și lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 3. Tranz. (Folosit și absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrînească... Cind se încălzește, apoi ține. SADOVEANU, O. VII 259. ◊ Expr. A ține Umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. REBREANU, I 11. A-i ține cuiva saț (sau, intranz., de saț) sau a-și ține sațul v. saț. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); fig. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. În noaptea asta ne vin mantăile... Am să-ți opresc și ție una. Una largă și lungă, Serdici, să-ți țină cald. SAHIA, N. 117. Cu obiele de bumbac... Că ține la ger mai cald. TEODORESCU, P. P. 474. (Intranz.) Nu-mi ține nici de cald, nici de rece v. cald. A ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună și preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu țin de foame... C. PETRESCU, Î. II 215. A ține (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-l, pentru a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urît. REBREANU, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ție de urît mă-sii, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul «drum», «cale»; uneori determinat prin «înainte», «drept» etc.) A urma mereu aceeași direcție sau același drum, a nu se abate din drum; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriței. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ținut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Și mergea, mergea, Drumul drept ținea, Nu să mai oprea. ANT. LIT. POP. I 406. Drumul că tăia Și calea ținea, Pîn’ s-apropia. TEODORESCU, P. P. 448. ◊ Absol. [Taurul] ținea drept cătră el. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Expr. A ține dreapta (sau stînga) v. c. A ține marginea v. margine (1). A ține rîndul v. rînd.Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot ține-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. ♦ (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, și cu complementul «drumul») A-și continua drumul. Tinere hușean... Ia ține-ți drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuți voinicul. TEODORESCU, P. P. 448. ♦ A umbla într-un anumit loc; p. ext. (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. Pe lîngă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținînd poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. V 82. Cei doi frați ținură înainte malul. SANDU-ALDEA, U. P. 48. ◊ Expr. (Învechit) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stîncă despre coastă, căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270. Am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți. GHICA, la TDRG. ◊ Refl. La poalele dealului, drumul se despica în două: unul o lua peste creastă, iar altul se ținea de poală. V. ROM. februarie 1952, 98. 5. Tranz. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu strictețe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leșii n-au ținut învoiala. DELAVRANCEA, O. II 17. Țiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să țină împărăteasa cînd va naște. RETEGANUL, P. II 28. ◊ A ține legea = a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ține post = a posti. ◊ Expr. A-și ține cuvîntul (sau vorba) sau (refl.) a se ține de cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Refl.) A se ține de condiție v. condiție (3). ♦ (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăznui, a cinsti. Ai ținut sărbători multe și nimica n-ai lucrat. PANN, P. V. I 140. ◊ Expr. (Popular) A ține zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorință. Mult, măicuță, te-am rugat... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu zile nu ținuși Și departe mă dăduși. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Absol. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Refl. pas. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Vinerea nu se coase, nu se croiește... se ține, în sfîrșit, ca o zi sfîntă. ȘEZ. III 200. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu... Traducătorul s-a ținut strict de text.Petrea Voinicul s-au ținut de sfatul prietenei sale și nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Nu știu dacă în ziua de astăzi ei se țin de postu mare și de postul Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. I 378. ◊ Intranz. (În expr.) A ține la vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărîrea. Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare ar fi, ți-l dau. – Nu, pe acesta-l voizise Făt-Frumos, ținînd la vorba lui. EMINESCU, N. 22. 6. Refl. și, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine», «tare», «dîrz») A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare și se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii pășeau cuminți și se țineau bine. SADOVEANU, O. I 31. Au încercat ieșiri din împresurare, dar oștile împărăției au ținut bine. id.ib. 6. Tudor cu soața lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. id. ib. VII 173. Dolheștenii de felul lor se țin cam dîrji în apărarea drepturilor. ȘEZ. IV 17. ◊ Expr. A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorința... teama... m-au ținut treaz. STANCU, D. 338. A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ține-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISPIRESCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. id. M. V. 37. Ține-te (sau te ține) bine sau ține bine, formulă de încurajare și de îndemn. Acum ține-te bine și de aci înainte. ODOBESCU, S. III 63. De-acum te ține bine, C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. Apoi, greu el înota... Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să se țină bine, formulă de amenințare. Să se ție bine de aici înainte țopîrlanii, am să-i calicesc pe toți. La TDRG. A se ține drept v. drept4 (A I 2). ◊ Tranz. Asta e gîndul care-l bucură, care-l ține tare. STANCU, D. 109. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal și cu rolul stilistic de a anima narațiunea, întrerupînd povestirea obiectivă și introducînd stilul oral) Și tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COȘBUC, P. I 225. ◊ (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează și anunță o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noțiunii respective) De-acu-ncolo, țin’ te, popularitate! CARAGIALE, N. S. 23. După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... id. O. I 280. ◊ Expr. Să te ții, pîrleo, intensifică acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. Abia mă arătam... și, să te ții pîrleo! îi sfîrîia călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te gătești, De murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint Ca să ție la fugit? ȘEZ. I 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate și putere. Se ține încă bine moșneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?...Slava domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. ◊ Tranz. Lume, lume... Și d-ai ținea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ♦ (De obicei determinat prin «viu», «în viață» etc.) A se menține în viață; a trăi, a ființa. Te minunai cum se mai ține cu viață o ființă atît de istovită și așa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagă? CONACHI, P. 267. Lasă-mă să beau rachiu, Că cu-atîta mă mai țiu. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Tranz. Acesta numai m-au mai ținut în viață și m-au mîngăiat. SBIERA, P. 229. (Cu complementul «viața», «zilele») De aici inăinte numai cu aceste alunele... și-au ținut ea zilele. SBIERA, P. 297. ◊ Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o țină bunul dumnezeu. RETEGANUL, P. III 4. Încălecînd, pornește spre împărăție, dumnezeu să ne ție, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 216. Ține-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tînăr și curat. BIBICESCU, P. P. 29. ♦ A se păstra, a se conserva. O seminție de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ține înainte: fața gălbăgioară, ochii tulburi. ȘEZ. IV 16. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). Loc puțin eu țiu în lume, Rău puțin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. ◊ Expr. A ține loc de... (sau a ține loc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... Gîtul unui clondir, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. Partea cămeșii de pe umăr ce ține loc altiței. ȘEZ. III 84. A ține locul cuiva = a înlocui, a suplini pe cineva. 2. A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Armata grecească pornește spre Slatina ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi-Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. GHICA, la TDRG. Să ținem codrii și valea Noi vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi. ALECSANDRI, P. I 63. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. Fa, Oană, pe tine te ține degeaba la curte. DELAVRANCEA, O. II 13. Atuncea și eu oi fi boieri și mi-oi ținea și eu porcari ca să-mi pască, turmele de porci. SBIERA, P. 251. Ea ține oameni cari să i le păzească un an. EMINESCU, N. 18. 4. A avea ceva sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi îrsărcinat cu o funcție (și a o exercita). Mă rog, cine ține poștele? ALECSANDRI, T. 397. Nimenea s-adevăra Să se ducă să-l aducă, Făr’ de numai trei beșlii, Care țin raiaua-n Dii. TEODORESCU, P. P. 606. ◊ (Metaforic) Filomele-i țin orchestrul. EMINESCU, O. I 100. ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. A ține socoteală (sau seama) de ceva (sau de cineva) sau a ține în socoteală (sau în seamă) ceva (sau pe cineva) = a lua în considerație, a nu trece cu vederea; a respecta. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Ei nu i-au ținut vorba-n samă. SBIERA, P. 11. Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă? CREANGĂ, P. 212. A ține cont (de ceva) v. cont (2). A ține registrele (sau catastifele) = a fi însărcinat cu evidența registrelor. A ține evidența v. evidență. 5. (Cu complementul «animale» sau un echivalent al acestuia) A poseda, a crește (pentru folosul pe care-l dau). Ține păsări.Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos, tot de-a dragul să-l ții la curte. SBIERA, P. 33. 6. A avea pe timp limitat în folosință o proprietate, o întreprindere; a deține (ca chiriaș, ca arendaș). Negustori care umblau prin țară îmi spuseră că ține un han în București. SADOVEANU, O. I 424. O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare:Da bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete? VLAHUȚĂ, O. A. III 9. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. 7. (Complementul indică o marfă) A avea de vînzare (în prăvălie). Mîndruța peste punte... Ține rachiu de frunte. BIBICESCU, P. P. 194. VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei moșii etc. Feciorii să însurau îndată ce chibzuiau că pot ținea casă. RETEGANUL, P. V 81. Cu mica leafă ce avea... își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. Da cu bani de pe hoție Eu țin curte și moșie. ȘEZ. I 140. (Refl. pas.) Obrazul subțire cu (mare) cheltuială se ține v. obraz. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin (una pentru pretențiile pe care le creează, cealaltă pentru pagubele pe care le pricinuiește). ◊ Expr. A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a duce un fel de viață sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care îl ocupă în societate. 2. A da cuiva cele necesare pentru trai (mai ales hrana), a înzestra cu lucrurile de care are nevoie; a întreține. Dar ce soartă, Luminițo, cînd ți-e tot părul alb... să te țină copiii! C. PETRESCU, Î. II 239. Pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. III 7. Eu cred că tocmai acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii. CREANGĂ, P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de» și arătînd felul hranei) Rău v-a mai ținut de ovăz cine v-a avut. SEVASTOS, N. 317. Să-mi ții nevăstuica bine, Cu pîne și cu masline. id. C. 249. Cucule, vin lîngă mine, Că mă giur să te țin bine, Cu vin dulce, strecurat. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Refl. pas. Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe ( = mere pădurețe), Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. Cară-te de-aici, mergi în lume și te ține cum poți. RETEGANUL, P. V 45. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. CARAGIALE, P. 68. Ei avea o casă de copii, dară se ținea hăt binișor, pentrucă cu toții erau harnici. SBIERA, P. 251. Eu mai bine m-oi ținea Cu hrana ce mi-a plăcea. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Expr. A se ține în ființă v. ființă (2). 3. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciuliță Să te țin ca un bădiță! ALECSANDRI, P. I 5. Și-l țineam ca pe-un puiuț, Și-l iubeam ca pe-un drăguț. HODOȘ, P. P. 121. Rado, Rădișoară... Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ținea bine. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ Expr. A ține (pe cineva) ca pe palmă (ca în brațe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i toate dorințele. Bărbatul își iubea nevasta, încît o ținea ziua și noaptea numai în palme și îi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ține bine = a păstra în ordine deplină, a întreține bine. La Brustureni... ea găsi... o grădină bine ținută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militaru, care o ține pe tușa Sorana. STANCU, D. 46. Cumnatul său... ținea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUL, P. III 45. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea. ALECSANDRI, P. P. 99. ♦ (Cu complementul «amant», «drăguț» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-și ținea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învățată Ca să-mi țiu drăguț pe plată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ține, unul Marinache Piele. STANCU, D. 13. A scăpat, nu știi cui, vorba... că domnul Teodoru se ține cu nepoata. PAS, Z. I 111. Și spun așa, că s-a ținut cu văduva din casa aceea. COȘBUC, P. I 243. VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ține decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Gerul ținea de patru săptămîni... și nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I 233. A ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfîrșit. CREANGĂ, P. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Tranz. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ține, ține ziua mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). Nu mult i-au ținut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupești, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult. DELAVRANCEA, la TDRG. El i-a răspuns că tare i-i rău, și de l-a ținea mult așa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, P. 131. Cînd ți-o fi pîinea mai bună, Să te ție boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. ◊ Expr. Cînd te-apucă, mult te ține? v. apuca (I 5). ♦ (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ține coșul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, O. II 362. 4. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). Cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot. GANE, N. III 102. A fost o țară făloasă, care ținea o mie de mii de pași împrejur. La TDRG. Cît ține răsăritul se-nalț-un munte mare. EMINESCU, O. IV 129. VIII. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea lui o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie ținu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Expr. A ține (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul... a ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă, pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Trîntitura... produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. A (o) ține înainte (sau într-una) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... Tu s-o ții înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, la TDRG. Ceilalți zei țineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. ISPIRESCU, U. 7. A o ține (una și) bună v. bun4 (III 5). A o ține (tot) una (cu...) = a nu se opri (din... ), a continua (să... ). Afară ninsoarea o ținea una. CONTEMPORANUL, VII 144. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. A ține pasul cu cineva v. pas. A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să țină pasul vremii. PAS, Z. I 90. A(-i) ține (cuiva) isonul (sau hangul) v. c. A o ține drug (înainte) v. drug (1). ♦ (Urmat de construcții introduse prin locuțiunile «tot în...», «numai în...») A nu mai slăbi pe cineva cu... Mă ține neamțul numai în telegrame. C. PETRESCU, Î. I 8. Îi ieși iar înainte cu paharul plin și tot într-o cinste l-o ținut pănă-n noapte. ȘEZ. I 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuțiuni verbale) A ține o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs) = a vorbi în fața unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ținu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I 221. Comandantul... ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. A ține judecată = a judeca. Dar noaptea se trezește și ține judecată. EMINESCU, O. I 96. A ține sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii... ținură sfat în ascuns. RETEGANUL, P. I 8. Sfetnici și filozofi au stătut Și sfat au ținut. TEODORESCU, P. P. 163. (În contexte figurate) Florile... ținură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29.A ține război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) =a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon. RETEGANUL, P. I 10. Huniad, cu unguri și cu romîni, au ținut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. BĂLCESCU, O. I 26. Ș-apoi... mergem amîndoi Să ținem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ține strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A ține o adunare (sau o ședință etc.) = a se întruni (într-o ședință etc.). În orice caz, socotesc că va trebui să ținem o adunare cu poporul. VORNIC, P. 155. A ține divan v. divan (II 1). IX. Tranz. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata ești mai tînăr decît moș Neculai? Eu te țineam mai în vîrstă. SADOVEANU, O. V 476. Tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut. ISPIRESCU; L. 301. Țin ei de ocară... numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O. II 176. Să știi, Feciori de domni să ne ții, De domni și de împărați. TEODORESCU, P. P. 104. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău. PANN, P. V. II 5. Măi bădiță Gheorghieș, und’ te duci și cui mă lași...Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ținea de rău, Tu rămîi în satul tău. ȘEZ. I 73. ♦ Refl. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile întrun anumit fel, a fi de părere că... Nici nu se mai ține rudă cu el. STANCU, D. 115. Se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, U. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, A. 145. Nu înțelegeam nimic, eu, care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ține, Ci-i frumos cui îi stă bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A se ține (sau, intranz., a-și ține) cu bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-și aduce o imputare, a-și face o mustrare. Moșneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate... da mai pe urmă... ș-o zis: dă... îmi țin și eu cu banat. ȘEZ. II 153. Iar d-voastră nu vă țineți cu banat, Că al nostru... împarat Pe aicea a mai umblat. ib. III 42. X. Tranz. A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTIONJ, O. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă... Rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. Doresc... să văz... măcar un măr din acest pom, care m-a ținut atîta sumă de bani. ISPIRESCU, L. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista ține pînă acuma 696 lei? ALECSANDRI, T. 213. ◊ Expr. Gura nu ține chirie v. chirie. – Variantă: țineá vb. II.

PUTREGÁI, putregaiuri, s. n. 1. Lemn sau plantă putredă, p. ext. (la sg. cu sens colectiv) masă de materie vegetală descompusă, putredă. Ne așezăm la puțină hodină pe-un brad bătrîn, căzut, în putregaiul căruia lucrează neîntrerupt, aprig și nesimțit gîngăniile mărunte ale pămîntului. SADOVEANU, O. VIII 242. Numai ferigele ude, Putregaiul și bureții își trimet miresme crude în desimea groasă-a ceții. TOPÎRCEANU, P. 131. Cucușor, pasăre sură... Mă mier iarna ce mînînci?Mînînc putregai de tei, Să cînt codrului temei, Mînînc putregai de fag, Să chit dorului cu drag. SEVASTOS, C. 203. ♦ Fig. Corupție, josnicie. Aci lanțuri d-aramă înjugă conștiința, Colo pulbered-aur ascunde putregai. ODOBESCU, S. I 28. ♦ Termen de batjocură dat unui bătrîn neputincios. Și el umblă după-nsurat?... putregaiu dracului. ALECSANDRI, T. 632. 2. Fig. (Cu sens colectiv) Tot ce e rău și vătămător societății; drojdie a unui sistem social, ideologic. Numai o știință legată de popor... poate fi cu desăvîrșire liberă de influența putregaiului ideologic burghez. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 7/2. – Variantă: (regional) putrigái (SLAVICI, N. II 123, HODOȘ, P. P. 187) s. n.

SĂRINDÁR, sărindare, s. n. (În practica religiei creștine) Șir de rugăciuni făcute de preot în patruzeci de zile pentru cei morți, pentru bolnavi etc. Iar sfînta rugăciune curgea de la pristol. Erau pentru copila lui Sînger sărindare. COȘBUC, P. II 182. Pe lîngă comîndarea sau comîndul... merită a fi amintite încă și parastasele, slujbele, sărindarele. MARIAN, Î. 376. ◊ Expr. A da (sau a plăti, mai rar a face) sărindar (sau sărindare) = a plăti preotului să facă un sărindar (sau sărindare). Dă acatiste, face sfeștanii, Liturghii și sărindare. ARGHEZI, V. 181. Începe... a plăti sărindare, acatiste și liturghii. MARIAN, NA. 3. Multe sărindare mai dăduse el... pe la popi în toate părțile ca să-i poată izgoni dracii de la casă, și nici că fusese chip. CREANGĂ, P. 305. De i-aș prinde gineri... aș da sărindar. ALECSANDRI, T. 406. ♦ Plata pentru rugăciunile de mai sus. (Cu pronunțare regională) Ce-ți mai trebuie știubeie?... Dă-mi-le ca sărindari, te-oi pune la pomelnic. CONTEMPORANUL, VIII 99. – Pl. și: sărindaruri (ALECSANDRI, T. I 174). – Variantă: sălindár (ȘEZ. VI 180) s. n.

drac m. diavol: al dracului, om rău și viclean ca un demon (dar și spiritual); fig. strașnic: un frig al dracului; dracul gol (împelițat), diavolul în ființă, muiere foarte rea; calu (sfredelu) dracului, babă afurisită: salba dracului, fam. nepot; a mânca la nuntă (pomana) dracului, a rămânea spân; a-și sparge dracul opincile, a se osteni în zadar, a nu izbuti; a face pe dracu în patru, a încerca imposibilul, a pune totul în mișcare. [Lat. DRACO, balaur sau șarpe înaripat care (după concepțiunea creștină) simbolizează însușirile-i amăgitoare și insidioase: necuratul a fost asemănat șarpelui, specia cea mai vicleană dintre animale, pentru cursele ce întinde muritorilor]. V. tău.

DAT2, -Ă, dați, -te, adj. Pus la dispoziție, oferit, înmînat, predat, remis, transmis, prezentat, dăruit. ◊ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în acel moment, în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de față. Dat fiind (că...) = ținînd seama de (sau că...), avînd în vedere (că...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = deștept, isteț; șiret, șmecher. Are o trecere nebună... E dat dracului... Uite, la table... i-a smintit pe toți. CAMIL PETRESCU, U. N. 232. Dat uitării = uitat, părăsit de toți.

FÚLGER, fulgere, s. n. 1. Descărcare electrică luminoasă în linie frîntă, care se produce într-un nor, între doi nori sau între un nor și pămînt, însoțită adesea de zgomot; traiectul luminos al descărcării. Un fulger ca o sîrmă de foc tresări în urmă, pe zarea asfințitului. SADOVEANU, O. III 75. Cerul se acoperise și o scăpărare vie de fulger, ca dintr-un amnar uriaș, lumină. ANGHEL-IOSIF, C. L. 48. Fulgere cu trăsnet prin văzduh scăpărătoare. CONACHI, P. 101. ◊ Fig. (Cu aluzie la lumina produsă de fulger) Topoarele și hîrlețele dădeau fulgere în lumina soarelui. CAMILAR, TEM. 233. Un fulger viu străbate privirea sa cea sumbră. MACEDONSKI, O. I 258. [Brîul] de aur pe tot locul, Un fulger pe-al ei trup încins. El noaptea da lumini ca focul. COȘBUC, P. I 122. Fulger lung încremenit Mărginește munții negri în întregul asfințit. EMINESCU, O. I 148. (Cu aluzie la iuțeala fulgerului) Reînviai, într-un fulger de amintire, pe Dionis cel de acum treizeci și cinci de ani. GALACTION, O. I 91. (Adverbial) Gîndul fulgeră cu zborul, Dar mai fulger zboară dorul. COȘBUC, P. I 132. (Cu aluzie la efectele violente ale fulgerului) Oamenii în munți Purtau fulgere sub frunți. BOUREANU, S. P. 4. Prin ochii lui Crăiniceanu trecu un fulger de mînie. SADOVEANU, O. I 303. ◊ Loc. adj. și adv. Ca fulgerul (sau ca un fulger) = iute, scurt, subit, repede. Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i. EMINESCU, O. I 82. Dracii s-au imprăștiet, iute ca fulgerul, în toate părțile. CREANGĂ, P. 144. ◊ (Adjectival, în expr.) Ședință (sau miting) fulger = ședință (sau miting) care se convoacă pe loc cu ocazia unui eveniment recent și important. Telegramă fulger = telegramă transmisă mai repede decît telegramele obișnuite (în schimbul unei suprataxe). 2. Fig. Armă (care scînteiază și lovește). Pe vodă-l zărește călare trecînd Prin șiruri, cu fulgeru-n mînă. COȘBUC, P. I 205.

CIOÁRĂ, ciori, s. f. 1. Pasăre neagră-cenușie, mai mică decît corbul, cu ciocul scurt (Corvus cornix). O cioară... Se lasă pe-o creangă uscată. BENIUC, V. 100. De pe miriști se ridicau, din cînd în cînd, stoluri de ciori, care-și amestecau țipetele și croncăniturile în văzduhul liniștit. SADOVEANU, O. I 442. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară. TOPÎRCEANU, M. 9. Pentru că era «fata mamei», se alinta, cum s-alintă cioara-n laț. CREANGĂ, P. 283. Să nu dai vrabia din mînă pe cioara din par.Expr. Cît (sau ca) cioara-n par = foarte puțin timp, aproape de loc, pe apucate. De-acum în dulce stabilitate Am s-o duc vesel, fără habar, Servindu-mi țara pe așezate, Iar nu din fugă, ca cioara-n par. ALECSANDRI, T. I 373. Ca ciorile = ca naiba, ca dracul. ◊ (Atestat în forma ca cioarele) M-ați tot rugat să vă spui și eu cîte vrun basm... și, ca cioarele, parcă era un făcut, de n-am putut să vă împlinesc cererea. ISPIRESCU, U. 1. Cum ciorile? = cum naiba? cum dracul? (Atestat în forma cum cioarele) Cum cioarele era să mă duc la Caterlez? CONTEMPORANUL, IV 136. Ce ciorile? = ce naiba? ce dracul? (Atestat în forma ce cioarele) Ce cioarele de nu dau peste păcatele de buruiene? CONTEMPORANUL, VII 144. ◊ (În imprecații) Găsi-te-ar ciorile! DAVIDOGLU, O. 46. 2. (Articulat și în expr. de-a cioara) Numele unui joc de copii. – Pl. și: cioare (C:. PETRESCU, S. 20, SADOVEANU,Z. C. 7).

DIÁVOL, diavoli, s. m. 1. Drac. Afară, în pridvorul mănăstirii, e închipuit în toate amănuntele lui și zugrăvit infernul. Diavoli negri lovesc cu biciul trupurile goale ale păcătoșilor. BOGZA, C. O. 357. Pe tot drumul de la Rucăr n-am întîlnit nici un trecător, și iată, acum în defileu, cîțiva inși într-o căruță par diavoli, de neașteptat acolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 238. 2. Fig. Nume dat unui om (mai ales unui copil) vioi, zglobiu, isteț, îndrăzneț, obraznic, rău. Ce cauți, diavole, tocmai din mahalaua ta aici? PAS, Z. I 16. Așa diavol nici că s-a dat pe fața pămîntului. ALECSANDRI, T. I 384. ♦ (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Termen de ocară ușoară pentru un lucru care produce supărare, care creează dificultăți. Măi Grigoriță, zisei eu, alungînd cu furculița, pe luciul farfuriei, un diavol de măslină mică și uscată. HOGAȘ, DR. 251. 3. Fig. (Mai ales la pl.) Putere de seducție, de captivare. Și încă pentru ce... mă întrebă ea cu tonul celui mai docil ucenic și cu toți diavolii ei în ochi și în asimetria dulce a zîmbetului. IBRĂILEANU, A. 189. – Pronunțat: dia-.

BĂGÁ, bag, vb. I. (În opoziție cu scoate, uneori în concurență cu pune, adesea sinonim cu vîrî, de care totuși se deosebește prin faptul că acesta din urmă exprimă de obicei o introducere forțată în ceva) I. (Avem a face cu imaginea concretă a introducerii unui lucru sau a intrării cuiva într-un spațiu mărginit) 1. Tranz. (Cu privire la un lucru, mai rar la o ființă; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «la» sau «sub») A pune, a introduce, a vîrî (într-un spațiu închis sau acoperit). Băgau în forjă o bucată... de oțel și apoi o scoteau cu cleștele, roșie. PAS, L. I 72. Plin de bucurie luă Petru pușculița, o băgă sub șerpar și plecă. RETEGANUL, P. II 62. Moșneagul degrabă îl prinde [purcelul], îl bagă în traistă așa plin de glod... cum era. CREANGĂ, P. 75. ◊ Absol. Omul care-i urît Nici la moară n-are rînd, Dar omul care-i frumos, Cînd ajunge, bagă-n coș. HODOȘ, P. P. 58. ◊ Expr. A băga (ceva) în gură (mai ales în construcții negative) = a îmbuca, a mînca. Șez la masă să mănînc, Bag în gură cu suspin, Pun la inimă venin. ȘEZ. I 107. A(-și) băga (ceva) în cap = a pricepe bine (ceva), a se-pătrunde (de ceva). Iară Mihai adună toate sfaturile lor și le băgă în cap; apoi se puse pe lucru. ISPIRESCU, M. V. 10. Băgat-ai în cap vorbele mele?Da, stăpîne! CREANGĂ, P. 208. (Absol.) Bagă-n cap și înțelege. TOMA, C. V. 470. A-și băga mințile în cap = a se cuminți, a-și da bine seama de urmările faptelor sale. A băga (cuiva ceva) în cap = a) a face (pe cineva) să priceapă bine (ceva), să se convingă (de ceva). Arendașul se arătă zorit să-i bage... în cap ce trebuia să facă. PAS, L. I 22; b) a face (pe cineva) să creadă (ceva neadevărat). Cine ți-a mai băgat în cap și asta?Lui Euristeu... îi băgase în cap Iunona că Ercule... are să-l dea jos de pe scaunul împărăției. ISPIRESCU, U. 33. A-și băga nasul în ceva (sau undeva sau în toate) = a se amesteca în ceva (sau undeva sau în toate). A băga (pe cineva) în (sau la) buzunar = a înfunda (pe cineva), a-i închide gura, a-l pune în imposibilitate de a mai replica ceva. A băga (pe cineva) în sîn = a arăta (cuiva) dragoste mare. Nu-ncetezi de a-l ocări...Ei, ba nu cumva ai vrea să-l bag în sîn și să-l cocolesc. ALECSANDRI, T. 600. Măi bădiță Gherasim, Eu de drag te-aș băga-n sîn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ (Determinarea locală e focul, apa sau alt lichid) Mîna-n valuri că băga, Mreana-n mînă-o apuca. ALECSANDRI, P. P. 29. (Expr.) A(-și) băga mîna-n foc pentru cineva = a garanta (cu toată convingerea) pentru cinstea cuiva. (Rar) A-și băga mîna în sînge = a face moarte de om. [Altădată] omul... nu-și băga mîna în sînge pentru vreo apărare. CONACHI, P. 296. A-și băga capul în foc = a-și pune viața în primejdie. Dar singur el a tot zorit Să-și bage capu-n foc; S-omoare p-un flăcău la joc. Și-i dus de-atunci fugit. COȘBUC, P. I 229. A băga (pe cineva) la apă v. apă. ◊ (Urmat de determinări locale introduse prin prep. «prin», «printre», «pe (sub)» și arătînd spațiul (îngust sau acoperit) prin care se bagă ceva sau cineva) Bag mîna printre gratii. ♦ (Determinarea locală indică un corp solid) A face să intre (izbind), a vîrî, a împlînta. Îl izbi de pămînt și-l băgă în țărînă pînă-n glezne. EMINESCU, N. ♦ (Cu intervertirea determinărilor) A înfige. A băgat puiul în frigare. 2. Tranz. (Cu privire la oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în» sau «la», «înlăuntrul», «sub» sau de adverbe de loc) A face să intre într-un spațiu închis sau acoperit (uneori înșelînd sau amăgind), a duce, a mîna în... (sau sub... ). Bagă vitele sub (sau în) șură!L-a băgat într-o odaie foarte curată. CARAGIALE, O. III 63. Nu putea să bage înlăuntrul ogrăzii și dobitoacele. DRĂGHICI, R. 101. Nu ți-e milă și păcat! De la.părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. ◊ Expr. A băga pe cineva (de viu) în mormînt (sau în groapă sau în pămînt) = a omorî pe cineva cu zile, a pricinui moartea cuiva; fig. a cauza cuiva supărări mari. David al meu are de gînd să mă bage de vie în mormînt cu apucăturile lui. CREANGĂ, A. 32. (Refl.) Că nimic nu ți-am greșit, Mîndruță, nici c-un cuvînt; Că dacă ți-aș fi greșit, De viu m-aș băga-n pămînt. HODOȘ, P. P. 97. A băga (subînțeles «boii» sau «vitele») la (sau în) plug sau în cîrd cu cineva = a se întovărăși (cu cineva) spre a-și face arătura sau a paște vitele în comun; fig. a se asocia, a-și face de lucru cu cineva. Vei ști că vultureștenii nu s-au mai învoit anu ăsta la arendașul de-aici, din pricină că le-a pus învoieli prea grele și s-au dus la Căldărușa. Tattău i-acum acolo, ară. A băgat la plug cu Petrea Mazîlu. SANDU-ALDEA, D. N. 229. Ține minte, în tot vacul, Și nu-ți băga-n cîrd cu dracul. PANN, P. V. III 25. Pînă nu bagi cu omul în plug, nu-i cunoști năravul (= pînă nu lucrezi sau nu stai (mai multă vreme) împreună cu cineva, nu-i poți cunoaște firea). A băga oile în lapte = a despărți oile de miei, primăvara, și a începe a le mulge, spre a face brînză. (Refl. pas.) Bărbații ies la cîmp, la stînă. Astăzi se înțarcă mieii și oile se bagă în lapte. EMINESCU, N. 142. (Familiar) A băga (pe cineva) sub covată v. covată. (Determinat prin «în (sau la) temniță sau închisoare», «la ocnă», «la răcoare», «la umbră») A închide, a întemnița. în temniți vrut-au să mă bage. BENIUC, V. 103. Haide, nene, că ne bagă în pușcărie! PAS, L. I 42. Mă băgară frumușel la umbră. RETEGANUL, P. V 83. ♦ (Determinat prin «în lanțuri», «în fiare») A lega. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară, Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. 3. Refl. (Despre oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «sub», «între», «printre», «după» sau de adverbe de loc) A intra, a se vîrî într-un loc (îngust sau acoperit sau într-o mulțime, uneori cu intenția de a se ascunde sau de a dispărea). Plecară pe cale, vrînd să se bage undeva, să doarmă pe noapte. RETEGANUL, P. II 34. Are nărav că, cum intră în casă, mai întîi se bagă după cuptor. RETEGANUL, P. V 41. Fiul craiului... se potrivește spinului și se bagă în fîntînă. CREANGĂ, P. 205. Craiul însă, vrînd să-l ispitească... se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs... iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Rămîi, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Și mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. Printre lume se băga, De mă-sa s-apropia. TEODORESCU, P. P. 525. ◊ Expr. A se băga în ochii cuiva = a se vîrî în cineva cu multă insistență (mai ales spre a-i dovedi ceva, spre a-l convinge despre ceva). Ce gîndești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului?... Nu-ți paie lucru de șagă! Și mă băgăm în ochii moșneagului și făceam un tărăboi, de se strînsese lumea ca la comedie împrejurul nostru. CREANGĂ, A. 57. A Se băga în (sau, mai rar, la) cineva sau în sufletul cuiva = a se vîrî, a se îndesa în cineva; a nu mai slăbi pe cineva. Cînd s-au arătat acea măguiață (= mogîldeață) neagră pe la miezul nopții și se tot băga la dînsul, s-au înfricoșat foarte și au fugit. SBIERA, P. 148. Iaca dulcețile, cucoană!-... Da nu te băga așa în sufletu meu, că doar n-ai să mă-nghiți... stăi colo. ALECSANDRI, T. 923. A se băga sau a intra (pe) sub pielea cuiva = a se insinua, a căuta să cîștige încrederea sau dragostea cuiva. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «prin» și arătînd spațiul deschis prin care intră sau trece cineva) Cînd pe ușă se băga, El ișlicul dezbrăca. BIBICESCU, P. P. 333. ♦ (Regional, urmat de determinări introduse prin prep. «la», «pe la», «pînă la») A se abate. După ce se-nseră, porni cătră casă, dar, fiind întunerec și fiindu-i frică să meargă acasă, se băgă pînă la nașul. RETEGANUL, P. I 70. Și la crîșmă se băga Și vin cerea o oca. BIBICESCU, P. P. 286. II. (Avem a face cu imagini abstracte și cu sensuri figurate) 1. Tranz. (Cu privire la o sumă de bani, un capital) A angaja, a investi (într-o marfă, într-o întreprindere). 2. Tranz. (Mai ales popular, cu privire la o plîngere sau la o cerere) A introduce, a înainta (autorităților competente). Am băgat plîngere la tribunal. Am băgat actele. 3. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «între» sau «printre», în expr.) A băga zîzanie (sau zîzanii), intrigă (sau intrigi), vrajbă etc.= a provoca discordie, a semăna vrajbă, a face intrigi (între două sau mai multe persoane), a învrăjbi. Iuga [moșierul] a cerut revizorului școlar să-i caute un om cu care să se poată înțelege și care să nu-i mai bage zîzanie între țărani. REBREANU, R. I 96. Celelalte zeițe băgară zîzanie printre toți craii elenilor. ISPIRESCU, U. 10. 4. Refl. (Cu diverse determinări care indică o ocupație, o meserie) A se angaja într-un serviciu. Micluț... se băgase cioban la părinții lui But. DUMITRIU, N. 204. O femeie săracă veni la curtea împărătească să se bage slujnică. ISPIRESCU, L. 184. ◊ Expr. A se băga la stăpîn = a) a se tocmi ca om de serviciu la cineva. (Eliptic) Bine, zise baba,1 eu am lipsă de slugă, să umble la capre; bagă-te la mine. RETEGANUL, P. III 36. Cine se bagă fără tocmeală iese fără socoteală (= cine nu stabilește de la început condițiile unui angajament nu capătă, la sfîrșit, ceea ce i se cuvine). ◊ Tranz. L-a băgat argat.Alții fuseseră băgați la fierărie, la tîmplărie. PAS, Z. I 254; b) fig. a-și lua angajamente care-l pun (pe cineva) la discreția altuia (fără să-și fi dat seama despre aceasta de la început). Pentru bani luai bătrîn Și mă băgai la stăpîn. PANN, P. V. II 126. ◊ (Expr.) A băga (pe cineva) în pîine v. pîine. ◊ Tranz. (Popular, determinat prin «la oaste» sau «cătană», «în cătănie», «în cătane») A lua (pe cineva) la armată, a înrola. (Refl.) Frunză verde nucă sacă, Nu găsesc bade să-mi placă; Că badea de mi-a fost drag In cătane s-a băgat. HODOȘ, P. P. 215. 5. Refl. (Determinat printr-un conjunctiv) A se prinde, a se angaja (să facă ceva). ♦ (Mai ales în Munt. uneori eliptic) A se amesteca (într-o discuție, într-o chestiune, într-o afacere). Amu, primam zice că el nu se bagă, că să-mi íau hîrtia înapoi. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A se băga în vorbă = a intra în vorbă. Se băga iar în vorbă Știulete Constandin. PAS, L. I 125. 6. Tranz. (Cu privire la persoane; urmat de determinări abstracte introduse prin prep. «în» sau «la») A aduce (pe cineva) într-o situație neplăcută, dificilă. A băga pe cineva în bucluc. A băga în încurcătură. A băga în datorii.Acuma căuta iară, în tot feliul, să-l bage în alt necaz și mai mare, că nu putea privi cu ochi buni starea cea fericită a băiatului. SBIERA, P. 77. Ea vrea să-l bage în ispită. ISPIRESCU, U. 97. Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar spînul. CREANGĂ, P. 234. ♦ Expr. A băga (pe cineva) la (o) idee = a face (pe cineva) să se teamă de ceva, a-i strecura în suflet teama și îngrijorarea de ceva. A băga (pe cineva) în boală (sau în boale sau în toate boalele) sau a(-i) băga (cuiva) boala în oase= a) a tulbura (pe cineva) sufletește, a-l face să-și piardă cumpătul, a-l impresiona puternic. Cînd [zîna] se uita la cineva, cu ochii ei ceia mari și negri ca murele, îl băga în boale. ISPIRESCU, L. 78. Mîndră, mîndruleana mea... Ochii tăi mă bagă-n boală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23; b) a umple (pe cineva) de spaimă, a îngrozi. (Refl., rar) Cum l-au zărit popa, s-au băgat în toate boalele și s-a temut să-i deschidă poarta. SBIERA, P. 11. A băga rufele în boală v. boală. A băga (pe cineva) în răcori (sau în toate răcorile), în sperieți (sau în toți sperieții) în groază (sau în toate grozile morții), în spaimă sau a-i băga (cuiva) frica sau fiori în oase sau a băga spaima în cineva = a umple (pe cineva) de spaimă, de groază, de frică; a speria, a îngrozi, a înfricoșa (pe cineva). Spaimă-n domni băga Chivără Roșie. BENIUC, V. 153. Pe copii îi bagă-n sperieți. PAS, L. I 18. De ce a băgat el în răcori, gîndești, pe toți împărații și pe papa de la Roma? CARAGIALE, O. I 91. Se năpusti asupra ei un lup, cu niște ochi turbați și zgîiți, de băga fiori în oase. ISPIRESCU, L. 17. A băga cuiva (de) vină = a acuza, a învinui, a învinovăți pe cineva. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Refl. Du-te, Alisandre, nu mai sta, că de ce stați de-aia vă băgați în primejdie. DUMITRIU, B. F. 135. 7. Tranz. (În expr.) A băga în seamă (pe cineva sau ceva) sau (învechit și popular) a băga seamă cuiva (sau de ori la ceva sau cineva) = a observa, a da atenție (cuiva sau unui lucru); a lua în seamă (ceva sau pe cineva); p. ext. a cinsti, a stima. [Zgripsorul] a trecut fîlfîind spre cuibul său fără a mă băga în samă. SADOVEANU, N. F. 47. O învăță tot ce trebuia să știe... ca să nu fie urîtă și nebăgată în seamă de ceilalți fii de împărați. ISPIRESCU, L. 13. Și mai fost-au chemați încă: crai, crăiese și-mpărați, oameni în samă băgați. CREANGĂ, P. 279. De mă-sa s-apropia, Nimeni seamă nu-i băga. TEODORESCU, P. P. 525. De lacrămi n-aș băga seamă, Că le șterg cu-a mea năframă, Dar mi-i milă de obraz, Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. A băga de seamă sau (rar) a băga seamă că... = a lua seama, a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva), a remarca, a observa (ceva). Abia tîrziu am băgat de seamă neclintirea plutelor mele. SADOVEANU, N. F. 66. El, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba și părul îi albise. ISPIRESCU, L. 9. Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lîngă o frumuseță și nu se uita. NEGRUZZI, S. I 37. (Absol.) Bagă de seamă, nu-l scăpa pe jos. DUMITRIU, B. F. 132. Trebuie să băgăm bine de seamă, căci dușmanul are o mie de mijloace... CAMILAR, TEM. 57. (Cum) bag seamă (sau seama) = după cît mi se pare, pare-mi-se, pasămite. Bag seamă, căpitanul a isprăvit repertorul. VLAHUȚĂ, la TDRG. Frunză verde și iar verde, Ce mi-i dor nu se mai vede, Nu se vede, nu s-aude,Bag seamă n-are de unde; Că s-au tare depărtat Și de mine ș-a uitat. HODOȘ, P. P. 85.

DÚCE2, duc, vb. III. I. Tranz. 1. (Subiectul este mai ales o ființă) A purta, a transporta ceva dintr-un loc în altul, ținînd în mînă, în brațe, în spinare etc. [Pachetul] l-a luat Ionuț să-l ducă înapoi. DAVIDOGLU, M. 20. Trebuie să ducem bucatele de pe cîmp acas'? CAMIL PETRESCU, B. 9. Calu-i... spre munți încet pornește, Ducînd lin și nesimțit Pe stăpînul lui iubit. ALECSANDRI, P. II 20. ◊ Fig. Toți cei ce trec... duc în ranițe și-n suflete numai geamăt. CAMILAR, N. I 215. Pașii mei erau ușori căci duceau greutatea fericirii. ISAC, O. 230. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă (sau la ultima locuință etc.) = a conduce la locul de înmormîntare. Am dus la ultima-i locuință pe un june... plin de speranțe și de viitor. MACEDONSKI, O. IV 11. Se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ (Subiectul e vîntul, o apă curgătoare etc.) Vîntul băltăreț plutea pe deasupra pomilor, ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute. MACEDONSKI, O. III 6. (Poetic) Pe marea vieții, cînd te duce vîntul, Fie-ți cîrma cugetarea de ți-e pînză simțimîntul. DAVILA, V. V. 143. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce sau introduce undeva; a conduce, a îndrepta. Costea fu dus de escorte. CAMILAR, N. I 364. Îi pregătiră un cufăr, un geamantan și-l duseră la gară. BASSARABESCU, S. N. 32. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A duce (pe cineva) de nas v. nas. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a promite mereu, amînînd îndeplinirea promisiunii. Îi promisese Filică plugul și caii lui; dar uite așa îl dusese cu vorba, zi de zi, pînă ce căzuse neaua. MIHALE, O. 56. (Familiar) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau cu cobza, cu preșul) = a prosti (pe cineva), a amăgi. ◊ Fig. Și mugurii, tainicii... Cu mîna lor dulce De puf și nălucă, Pe căile soarelui Vor să ne ducă. BANUȘ, B. 63. Chemam noaptea să mă ducă în brațele fericirii. ISAC, O. 237. (Rar) A cîrmui, a conduce. Patruzeci și șapte de ani am dus țara cu noroc. DELAVRANCEA, A. 75. ♦ Intranz. (Subiectul e un drum, o cale etc.) A conduce într-un loc anumit, a da în... Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. Dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă. CREANGĂ, A. 67. ♦ Intranz. Fig. A avea ca rezultat. Practica ne-a arătat că munca colectivă duce la creșterea exigenței în îndeplinirea sarcinilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2762. ♦ (Subiectul e simțirea, ochii etc.) A călăuzi, a îndrepta. Află și tu acum de ce-am fost pornit încotro ne-or duce ochii. CAMILAR, N. I 328. Nebuniile mele, pentru care am fost certat destul, nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Simțirea lui era atît de... bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simțire l-ar fi dus la nebunie. MACEDONSKI, O. III 24. ◊ Expr. A se lăsa dus (de gînduri, de visare etc.) = a se lăsa copleșit de gînduri, a se cufunda în gînduri, în visare. În fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca într-o elegie fără sfîrșit. RUSSO, O. 100. A-l duce capul (sau gîndul, mintea) sau a-l tăia capul (pe cineva) v. cap. ♦ A mîna (vitele, oile). Sînt vreo cinci-șase zile de cînd a fost să ducă vițeii la suhat. CREANGĂ, P. 14. 3. A apropia ceva de o parte a corpului. A duce mîncarea la gură.Am simțit... răspunse căpitanul, ducîndu-și degetul arătător la buze, în semn de taină. CAMILAR, N. I 143. Duce într-una mîna la gît, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. SEBASTIAN, T. 81. 4. (Cu privire la vești, vorbe, răspunsuri, salutări) A transmite. Și-acum dă-mi mîna! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79. Greuceanu... dete fratelui său [un cal], ca să ducă Împăratului-Roșu vestea cea bună. ISPIRESCU, L. 226. Prea bine: mergi la doamna să-i duci această veste. ALECSANDRI, T. II 88. 5. (Cu complementul «viața», «zilele» etc.) A trăi, a petrece. Duceau trai de cîne, după ce grofii și baronii îi alungaseră din moștenirea obștească. CAMILAR, T. 12. Cum ți se pare viața asta de prefăcătorie, de minciună grosolană pe care o duci de o săptămînă? CAMIL PETRESCU, T. I 138. M-a dojenit pentru obscuritatea și trîndăvia în care îmi duc viața. GALACTION, O. I 26. ◊ Expr. A duce casă bună (cu cineva sau cu ceva) v. casă. A o duce în... = a nu mai înceta din..., a o ține în... Eu mă cunosc; sînt păcătos, Că prea am dus-o-n rîs și glume. Prea drag mi-a fost să fiu în lume, Și-am prea iubit ce-a fost frumos! COȘBUC, P. I 198. Într-o bătălie o duse cît trăi. ISPIRESCU, U. 20. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. A o duce (bine, rău etc.) (cu cineva) = a trăi (bine, rău etc.) (cu cineva). În companie la mine vei duce-o bine. CAMILAR, N. I 268. Cum o duci, bre Mînecuță? SADOVEANU, P. M. 186. A mai dus-o așa cîteva luni și a mers să-și ia locul de veci lîngă mama. M. I. CARAGIALE, C. 83. Să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dînsa pînă la adînci bătrînețe. CREANGĂ, P. 169. A n-o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi gata să se prăpădească. Socotea că de-acuma n-a mai duce-o mult și a muri. SBIERA, P. 287. A (o) duce la tăvăleală v. tăvăleală. ♦ A face, a se ține de... Într-una răsunau în tabără viersurile săltărețe și repezi ale lăutarilor și voinicii duceau jocuri și chefuri zile întregi. SADOVEANU, O. I 176. 6. (Subiectul e o ființă; cu privire la suferință etc.) A îndura, a suporta, a suferi, a răbda. Cine-n pace duce greul bogăției și luminii? Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume? VLAHUȚĂ, O. A. 51. ◊ Expr. A duce grija (unei ființe sau a unui lucru) = a) a fi îngrijorat să nu i se întîmple (cuiva) vreun rău. Ia las’moșule, nu-i duce grija. CREANGĂ, P. 211. Maică-sa grija-i ducea. ALECSANDRI, P. P. 38; b) a se interesa, a se ocupa (de cineva sau de ceva). După moartea lui tată-său, el singur a trebuit să ducă grija casei. DUNĂREANU, CH. 9. Mărită-te, mîndra mea, După mine nu ședea, Că eu nu-ți mai duc grija! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. A duce dorul = a) (complementul indirect indică o persoană) a-i fi dor de cineva. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine și-ți duc doru. ALECSANDRI, T. I 245; b) (complementul indirect indică un lucru) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. Cutii cu rahat, șiraguri de smochine... și cîte și mai cîte de care duceam dorul la școală. La TDRG. 7. (Cu privire la războaie, lupte, tratative etc.) A purta. Poporul... E altul acum decît a fost atunci Împins sub jugul străinei porunci Să ducă războaie nedrepte. BOUREANU, S. P. 30. Crima asta au făcut-o jandarmii, ei care duc războiul lor. CAMILAR, N. I 162. ♦ (Cu privire la o muncă) A depune, a presta. A duce o muncă de răspundere. ♦ (Determinat prin «la capăt», «la îndeplinire», «la bun sfîrșit» etc.) A îndeplini. Ce nu putură scoate la cale domnii cei mari și învățați, o fată de țăran o să ducă la îndeplinire! RETEGANUL, P. IV 30. 8. (Cu privire la linii) A trage, a desena. Duc o tangentă la cerc. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a trece (dintr-un loc în altul, pe o distanță de obicei mică). De sfîntu-Vasile s-a dus cu flăcăii la urat. SADOVEANU, O. I 354. Mă întrebă o dată unde mă duceam. Îi spusei că la Academie. M. I CARAGIALE, C. 113. Se ducea adesea prin grădină. ISPIRESCU, L. 83. ♦ (Mai ales în opoziție cu rămîne și veni) A pleca (departe, într-o călătorie lungă). Mîni dimineață ne ducem la Piatră. SADOVEANU, B 65. Vezi, rindunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc. EMINESCU, O. I 235. Eu, mîndruță, plec, mă duc... Pleacă-te să te sărut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge de-a dreptul undeva, repede, fără ocol. S-a dus glonț la el, pînă a ajuns în răscrucea blestemată. POPA, V. 333. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. BART, E. 167. Se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie. CREANGĂ, P. 44. A se duce în treaba lui (sau întreabă-și sau într-ale sale) = a pleca, a-și vedea de drum. Se duse fiecare într-ale sale. ISPIRESCU, L. 99. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. A se duce pe aci încolo = a pleca, a o șterge, a se cărăbăni. A se duce ca vîntul (și ca gîndul) = a se duce foarte repede. A se duce în lume (sau în toată lumea sau în lumea largă) v. lume. Du-te-ncolo! exclamație prin care se exprimă neîncredere față de ceea ce spune cineva (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă încoace și încolo, alergătură. Deasupra celor patru terase largi e un neîntrerupt du-te-vino de vagonete. BOGZA, C. O. 184. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului (sau la dracul, focului, la păcatele, pe urlați, în boală etc.). Vorbăria pudrată, domoală... Prea îmbuibată, măcar că-i goală, Nici o scofală, Ducă-se dracului! DEȘLIU, G. 9. Ba mai du-te și dracului. RETEGANUL, P. I 23. A lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați, după ceilalți. CREANGĂ, P. 60. Ducă-se-pe-pustii (cu valoare de substantiv) = a) dracul; b) epilepsie. Li se sperie copiii și li se bolnăvesc de ducă-se-pe-pustii. SADOVEANU, P. M. 265. A se duce pe copcă v. copcă. A Se duce de rîpă = a se prăpădi, a se nărui, a decădea. Cînd eu strig în conferință că se duce școala de rîpă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. (Despre fete sau femei) A se duce după cineva = a se mărita. Eu, Costane, după el nu mă duc... că-i colțat și hîd. CAMILAR, N. I 29. După ciobănel m-oi duce, Că gurița lui e dulce! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. A i se duce ochii (sau inima) după cineva = a se uita cu drag la cineva sau la ceva, a se îndrăgosti de cineva. [Fetele erau] așa de frumoase și de drăgălașe, că ți se ducea inima după dînsele. SBIERA, P. 150. A se tot duce = a merge mereu, fără a se opri. S-a tot dus cale de trei zile. RETEGANUL, P. V 29. Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, P. 299. Se tot duc, se duc mereu. EMINESCU, O. I 104. A se duce cu dumnezeu (sau în plata, în știrea lui dumnezeu sau în plata domnului) = a merge în drumul lui, a se duce în treaba lui. Apoi te du-n știrea lui d-zeu. RETEGANUL, P. III 54. Să se ducă în plata lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 292. ♦ A merge, a umbla (fără o anumită țintă); a colinda, a cutreiera. Mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde-n depărtări de fum. BENIUC, V. 20. Se duse așa, în neștire, în ograda cu pruni. DELAVRANCEA, H. T. 150. Mergea Ivan... fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. ♦ A pluti, a fi purtat de apă. Se duse butoiul pe Dunăre. ISPIRESCU, L. 354. ◊ Expr. A se duce pe apa sîmbetei (sau pe gîrlă) v. apă. 2. (Despre «veste», «zvon», «nume» etc.) A se răspîndi, a se lăți. Ușor se duce nume De-un lucru bun în lume, Dar mai ușor de-un lucru Frumos cu-adevărat. COȘBUC, P. I 277. Asemene pietre fac podoaba împărăției mele; nu se găsesc altele mai mari și mai frumoase decît aceste la nici o împărăție, și de aceea s-a dus vestea în toată lumea. CREANGĂ, P. 218. 3. Fig. A trece. Numai de s-ar duce noaptea asta blestemată mai repede. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 328. Ia acuși se duce noaptea, și vai! de odihna noastră. CREANGĂ, P. 253. ♦ A eșua. Va să zică afacerea cu mahorca s-a dus. CAMILAR, N. I 147. ♦ A dispărea. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, O. 174. 4. Fig. (Despre ființe, uneori urmat de determinări ca «din lume», «de pe fața pămîntului») A muri. Cei ce s-au dus, nimica nu mai vor. JEBELEANU, C. 34. Noroc de trăgători... că altfel mă duceam și eu. CAMILAR, N. I 286. Să n-avem noi un copil măcar care... să ne închiză ochii cînd o fi să ne ducem! DELAVRANCEA, S. 241. Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 233. ◊ Fig. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora. EMINESCU, O. I 184. ♦ (Despre lucruri) A se sfîrși. Mă gîndesc la trecut... toate s-au dus, s-au scufundat în neștiut. SADOVEANU, O. VII 191. III. Intranz. A rezista, a ține la... Era singurul care nu ducea la băutură. M. I. CARAGIALE, C. 16. [Bradul] sănătos din fire, și-a împletit inima și a dus la necazuri ca un sfînt. BASSARABESCU, V. 49. Cum puteți duce fără pîne? RETEGANUL, P. IV 41.

MÍNTE, minți, s. f. (La pl. cu valoare de sg.) 1. Facultatea de a gîndi, de a judeca, de a înțelege; gînd, cuget, rațiune, cugetare. Și pe veci aceeași groază port și-n minte și-n privire. MACEDONSKI, O. I 95. În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, O. I 133. Feciorași cu mintea crudă Și bărbați voinici la trudă. ALECSANDRI, P. P. 36. ◊ (Popular) Mult stau eu cîteodată și mă gîndesc în mintea mea. CREANGĂ, P. 162. ◊ Expr. A-i veni cuiva ceva în minte (sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte) = a se gîndi (dintr-o dată) la ceva, a bănui (ceva), a-i da (cuiva ceva) prin gînd. Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește spînului și se bagă în fîntînă, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întîmpla. CREANGĂ, P. 205. Nici nu-i trecea prin minte că pe el l-ar fi putut iubi cineva. EMINESCU, N. 41. I-au venit în minte o închipuire. DRĂGHICI, R. 58. A învăța pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată, să se cumințească; a pedepsi în mod exemplar. A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte.Ia las’ că-l învăț eu minte! BUJOR, S. 92. A (se) învăța minte = a se cuminți. Te-i învăța tu minte altă dată. CREANGĂ, P. 146. A se frămînta cu mintea sau a-și frămînta mintea (sau mințile) = a se munci (cu gîndul), a se gîndi mult, a-și bate capul. Se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gînduri, a se gîndi aiurea. Nu vedea, nu auzea. Atîta era de dus cu mințile. ISPIRESCU, L. 34. A-și aduna mințile = a se concentra, a-și reveni din distrare, a se dezmetici. Toate mințile-și adună, Să ia lumea-n cap, nebună, Parc-atîta-i mai rămîne. EMINESCU, O. I 102. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune cînd cineva rămîne uluit și nu știe ce să facă sau să zică. A avea (ceva sau pe cineva) în minte a) a avea (ceva sau pe cineva) în gînd, în amintire; a fi preocupat de ceva (sau de cineva), a ține la cineva. Spune-mi, tinere, pe cine Fata are-acum în minte? EMINESCU, L. P. 147; a avea intenția să facă ceva. Nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. ȚICHINDEAL, P. 133. Aproape de mintea omului v. aproape. La mintea omului (sau a cocoșului) = ușor de înțeles, de aflat, pe înțelesul tuturor, clar. A ajunge (sau a intra, a cădea, a fi) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrîneții). E pur și simplu căzută în mintea copiilor. DUMITRIU, N. 133. Na! joacă-te. Tot ești în mintea copiilor. C. PETRESCU, Î. II 227. A-l ajunge (pe cineva) mintea sau a-i sta (cuiva ceva) în minte = a înțelege, a pricepe. (Mai ales în construcții negative) Nu-mi stă-n minte cum L-așa frumoasă fată Buturugă Statu-Palmă au putut să fie tată. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele așezate la extremitățile celor două șiruri de dinți și care apare la sfîrșitul adolescenței, fiind de obicei mai puțin rezistentă decît celelalte măsele. 2. Judecată sănătoasă, dreaptă; mod just de a raționa. Rudele susțin că i s-a cam slăbit mintea. C. PETRESCU, C. V. 76. Să-mi dedic a mele versuri la cucoane bunăoară, Și dezgustul cel din suflet să-l împac prin a mea minte. EMINESCU, O. I 138. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătăcit. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Loc. adj. În toată mintea (sau cu mintea întreagă) = (despre oameni) în toată firea, cu judecata sănătoasă, cu mintea echilibrată. Nu, Tomșa, romîn dintre străbuni, E om în toată mintea, ferit de gărgăuni. ALECSANDRI, T. II 116. ◊ Expr. A-și bea și mințile v. bea. A nu avea minte (sau a nu fi în toate mințile, a nu fi în mințile lui) = a fi nebun. Și fata și vodă, să juri că n-ar fi în mințile lor. DELAVRANCEA, O. II 221. A-și pierde mințile (sau mintea) = a înnebuni. Femeile au crezut că fratele lor și-a pierdut mințile din cauza norocului. PAS, Z. I 226. Lumea mă află atît de schimbat, că se teme să nu-mi pierd mințile. BOLINTINEANU, O. 355. A-i veni (cuiva) mințile acasă (sau la loc, în cap, la cap), a prinde la minte = a se potoli, a se cuminți, a deveni mai înțelept. Apoi, dă!... bădiță! păn-aici, toate-au fost cum au fost; da de-acum ani prins eu la minte. CREANGĂ, P. 45. Cîntă cucu-n deal la vie, Inima ca să-mi învie, În cap mințile să-mi vie. BELDICEANU, P. 95. A-și ieși din minți v. ieși. A-și pune mintea cu cineva = a se coborî la nivelul cuiva, a lua în serios pe cineva care nu merită (sau credem noi că nu merită). N-am să-mi pun mintea cu vorbele ei. STANCU, 251. N-a vrut să-și puie mintea c-o sturlubatecă. CREANGĂ, P. 292. A-și pune mintea cu ceva = a se potrivi la... Nu cumva să vă puneți mintea cu toată mîncarea și băutura, c-apoi al vostru e dracul! CREANGĂ, P. 260. A lua (sau a fura, a răpi, a suci) cuiva mintea (sau mințile) = a face pe cineva să-și piardă judecata, să nu mai știe ce face. Parcă dracid mi-a luat mințile. CREANGĂ, P. 44. Ele-n horă începură-a se-nvîrti Cu-o mișcare grațioasă, Luminoasă, Care mințile-mi răpi. ALECSANDRI, P. II 61. Te-ntreahă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. A scoate din minți (sau din minte) = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. 3. înțelepciune, chibzuință, prudență, socotință. Doamne, moșule, doamne! multă minte îți mai trebuie! CREANGĂ, P. 82. Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci. NEGRUZZI, S. I 184. ◊ Loc. adj. Fără (de) minte (sau minți) = lipsit de înțelepciune. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Bine!... Vă iert, ca pe niște copii fără minte și vă dau de știre că mîni vom pleca spre țara noastră. ALECSANDRI, T. II 37. Cît de fără minte eram eu în tinerețile mele. DRĂGHICI, R. 58. A-și băga mințile în cap v. băga (I 1). ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime, iscusință. Trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. Trebuie... cap bun și minte ascuțită și sănătoasă. ȘEZ. I 98. ◊ Fig. Mi-a părea cum că natura Toată mintea ei și-a pus, Decît orișice păpușă Să te facă mai presus. EMINESCU, O. I 100. 4. (Precedat de prep. «în») Amintire, memorie. Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii. EMINESCU, O. I 193. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem în tăblițele Olgăi îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I 54. Aceasta, tată, o vom tipări-o în mintea noastră. DRĂGHICI, R. 141. ◊ Expr. A ține minte = a-și aminti de, a înregistra în memorie, a nu uita. Îl cunosc. Dar nu știu de unde. Pe front sînt mulți, ne întîlnim atîția și ziua și noaptea – dar nu ținem minte, SAHIA, N. 75. Ține tu minte, copile, ce-ți spun eu. CREANGĂ, P. 28. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Compus: ținere-de-minte = memorie, amintire; facultatea, posibilitatea de a-și aminti, de a păstra în memorie. Eu una credeam că ai pierdut cu totul ținerea-de-minte. GALACTION, O. I 135. Fiu-său are ținere-de-minte grozavă și ia în cap ușor cele ce i se arăta. ISPIRESCU, la TDRG. 5. Imaginație, închipuire, fantezie. Toate cele povestite de mă-sa se desfășurau în mintea ei cu o putere amețitoare. BUJOR, S. 135. Dar toată-n tot Frumoasă cît eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I 57. Mintea lui era departe cu atîția ani în urmă. VLAHUȚĂ, O. A. III 13.

TU pron. pers. 2 sg. 1. (Ține locul numelui persoanei căreia i se adresează vorbitorul; cu funcțiune de subiect, adesea marcînd insistența asupra subiectului) Tu-mi vorbești ca o stîncă fără simțiri. DELAVRANCEA, S. 71. Și plîngeam de supărată Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. Tu rîzi și-ți razemi capul De umăru-mi încet. EMINESCU, O. IV 242. ◊ (Marchează o opoziție) Pe lîngă plopii fără soț Adesea am trecut, Mă cunoșteau vecinii toți, Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. ◊ (Urmează după predicat, cu valoare afectivă de întărire) Nu ai tot atîtea regrete? Nu le cunoști și tu? C. PETRESCU, Î. II 154. Cam ai dreptate tu. ISPIRESCU, L. 291. Ce treabă ai tu, urîtule! CARAGIALE, O. II 160. ◊ (Impersonal) Auzi obrăznicie? Tu cu zeci de mii de fălci de moșie, și el, un ghiorlan, cu un petec de pămînt, și uite ce gură face alăturea cu mine! CREANGĂ, A. 155. ◊ Expr. Nici tu... nici tu... = nimic (din ceea ce ar trebui sau te-ai aștepta să fie). Răbda. Nici tu joc, nici tu veselie, nici tu dezmierdare. ISPIRESCU, L. 386. Nici tu sat, nici tu tîrg, nici tu nemica. De ce mergi înainte, numai peste pustietăți dai. CREANGĂ, P. 201. 2. (La dativ, în forma ție, îți, ți, -ți, ți-) Puiul meu e bun și tace Nu ți-l dau, și du-te-n pace. COȘBUC, P. I 234. Eu nu îți cei în parte nimica pentru mine: Soarta-mi cu-a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, M. 6. Lumea toată de pre lume Ne-a și pus urîte nume: Mie grîu, ție tăciune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. ◊ (Cu funcțiune de complement indirect, indicînd posesia) Ți-e drumu-ndelungat Și-i noapte. COȘBUC, P. I 230. Ia tacă-ți gura, măi Gerilă, ziseră ceilalți. CREANGĂ, P. 252. ◊ (Cu funcțiune atributivă, indicînd posesia) N-ai să-ți mai vezi livada. CAMILAR, N. I 85. ◊ (Intră în compunerea verbelor la diateza reflexivă, construită cu pronumele-obiect în cazul dativ) Ți-aduci aminte, dihanie răutăcioasă și spurcată, cînd mi te-ai jurat pe părul tău? CREANGĂ, P. 33. ◊ (Impersonal) Ș-apoi chitiți că numai în arc se încheia tot meșteșugul și puterea omului aceluia? Ți-ai găsit! CREANGĂ, P. 245. (Cu valoare de dativ etic) Și așa ți le înșira toate de bine, cît socoteai că-s sleite. SBIERA, P. 98. Setilă, dînd fundurile afară la cîte o bute, horp! ți-o sugea dintr-o singură sorbitură. CREANGĂ, P. 261. Pentru-o țîr’ de parastas, Îți zbiară pîn’la amiaz! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 470. (Uneori întărit prin pers. 1) Luînd pe cîte un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele de-i crăpa pielea. CREANGĂ, P. 306. 3. (La acuzativ, în forma te, -te, te-) În cîșlegile ce vin, am de gînd să te mărit. SADOVEANU, B. 30. Eu nu am venit să te întreb asta. ISPIRESCU, L. 1. O, te văd, te-aud, te cuget, tînără și dulce veste. EMINESCU, O. I 29. ◊ (Impersonal) Tot mănăstiri să croiești, dacă vrei să te bage dracii în seamă. CREANGĂ, P. 49. ◊ (Intră în compunerea verbelor la diateza reflexivă, construită cu pronumele-obiect în cazul acuzativ) Sperii copiii, unde te trezești? SAHIA, N. 53. Dar cînți, cînți, nu te-ncurci. CREANGĂ, P. 299. Te duci, iubită scumpă, în țărmuri depărtate. ALECSANDRI, P. I 138. ◊ (Impersonal) Ia te uită, dumnealui, gata-i cu plecarea. DEȘLIU, M. 59. Au văzut numai copaci mari, nalți și groși, cît te spăriai cînd priveai la ei pînă-n vîrvul lor. SBIERA, P. 180. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma tine) Eu am în tine toată nădejdea. SADOVEANU, B. 93. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine. EMINESCU, O. I 149. Supărarea să-mi aline Ce-mi face dorul de tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 94. (Glumeț) Tu și cu tine fac doi. ALECSANDRI, T. I 466. 4. (La vocativ) Tu, care ești pierdută în neagra vecinicie, Stea dulce și iubită a sufletului meu! ALECSANDRI, P. A. 62. ◊ (Însoțind un vocativ) Toți dușmani?... Și tu, Oană? DELAVRANCEA, O. II 73. O, calul meu Tu, fala mea! COȘBUC, P. I 112. Lună, tu, stăpîna mării. Pe a lumii boltă luneci. EMINESCU, O. I 130. O! tu, gerule năprasnic, vin, îndeamnă calul meu, Să mă poarte ca săgeata unde el știe și eu! ALECSANDRI, P. A. 113. 5. (Urmat de unul, una, la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Tu unul nu știi. – Forme gramaticale: dat. ție, îți, ți, ți-, -ți; acuz. tine, te, te-, -te.

legăna [At: C. A. ROSETTI, N. I., 151 / Pzi: legăn, leagăn / E: pbl ml *liginare] 1 vt A mișca ușor, lin un copil într-o parte și în alta cu leagănul (1) sau pe brațe, în poală etc. pentru a-l liniști, a-l alinta și a-l face să adoarmă. 2 vt (Pop; îe) Celui bogat și dracul îi ~nă copiii Omului bogat i se fac toate plăcerile. 3 vt (Pex; c. i. lucruri sau ființe dragi) A ține în brațe și a mișca ușor, într-o parte și în alta pentru a exprima afecțiune. 4 vt (Fig) A mângâia. 5 vt (Fig) A încânta. 6 vt (D. sunete, cântec, vorbire) A suna domol Si: a tărăgăna. 7-8 vtr (Fig) A (se) amăgi cu speranțe deșarte. 9 vr (D. ființe, obiecte etc.) A se mișca dintr-o parte în alta în jurul unei bare relativ fixe Si: a se undui. 10 vr (Fig) A se undui. 11 vr (D. oameni sau părți ale trupului) A se clătina din cauza unei slăbiciuni, a beției, în urma unui șoc, a unui sentiment puternic etc. 12 vr (D. diferite corpuri sau obiecte plutitoare, ambarcațiuni) A se mișca datorită apei, valurilor. 13 vr (D. apă) A face valuri. 14 vr (D. oameni) A se da într-un leagăn (4) Si: (pop) a se da huța. 15 vr (D. păsări) A pluti în echilibru. 16 vr (D. oameni și părți ale corpului) A se mișca în mers, în ritmul dansului etc. 17 vr (Îvp; d. pământ, diferite forme de relief, etc.) A se cutremura. 18 vr (Îvp; d. pământ, diferite forme de relief) A se surpa. 19 vr (Fig; înv) A șovăi. 20 vr (Fig; înv) A se îndoi. 21 vr (Îvr) A se deplasa. corectată

CLOÁNȚĂ, cloanțe, s. f. (Popular). 1. Babă știrbă, rea și arțăgoasă. Cum dracul să trec prin ietacul cloanței? ALECSANDRI, T. I 52. Și tot toarce, cloanța, toarce, Din măsele clănțănind. ALECSANDRI, P. A. 37. Șoim vestit este Vîlcan. Suflet dres și trup vrăjit, Nici de paloșe Rănit, Nici de gloanțe Ciuruit, Nici de cloanțe Cătrănit. TEODORESCU, P. P. 554. ◊ Fig. Aici e cuibarul bunicelor și cloanțelor furtunilor. SADOVEANU, M. C. 96. 2. (Familiar, disprețuitor) Gură. Ei îi trag cu cloanța... se-ncontrează cu sfînta maică. CAMILAR, N. II 405.

PRĂSÍ, prăsesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre animale) A face pui, a se înmulți, a se reproduce. Ce ara și semăna, prea puține aduna; iar păsările de i se prăseau, prea puține îi rămîneau. VISSARION, B. 94. Acum are-o turmă mare-mare, care de-atunci s-a prăsit numai din mioara aceea. RETEGANUL, P. I 37. Pă caii ce se prăsea din aceste iepe încăleca numai împăratul. GORJAN, H. II 9. ◊ (Rar, despre oameni) Trăiesc și se prăsesc din neam în neam, cei mai frumoși bărbați din tot plaiul împrejmuitor. ODOBESCU, S. III 172. 2. Tranz. A crește animale, a le înmulți. Prăsiseră în fiecare an și porc și găini, care erau acum atît de multe și risipite prin grajd și șoproane, că nu le mai știau numărul. CAMIL PETRESCU, O. I 337. Hrănește și prăsește [iepuri de casă] în curtea mănăstirii. ODOBESCU, S. III 212. Stîne Mari își cumpăra, Turme Grase Că-și prăsea. ANT. LIT. POP. I 458. ◊ (Rar, cu privire la oameni) Oricum, n-ar fi fost mai bine să prăsească copii decît găini? Și cum i-ar fi iubit, mititeii de ei! MACEDONSKI, O. III 58. ♦ Fig. A aduna, a economisi. (Cu complementul «bani») Nu ți-ai prăsit un ban să-ți poți cîrpi o nevoie la o vreme grea, ori să te chemi și tu că ai doi juncani în bătătură, din munca ta. VLAHUȚĂ, N. 129. 3. Tranz. A semăna, a planta, a răspîndi o cultură; a îngriji ca să crească plantele. Pînă dimineață... să prăsești vie, iar pe dimineață să-mi aduci struguri copți din ea. RETEGANUL, P. V 49. Pre vremea aceea Bacus, zeul vinului și al bețivilor, umbla de cutreiera lumea, învățînd și pre bun și pre rău cum să prăsească și să lucreze vița. ISPIRESCU, U. 103. Locuitorii... din toate celelalte sate au fost prăsit cultura cînepei și a inului. I. IONESCU, D. 201. ♦ Refl. pas. A căpăta răspîndire, a începe să fie cultivat. Fata le dete la toți sămînță, să-și semene și ei pe acasă buruiana dracului, adecă tutun. Așa s-a prăsit tutunul în lume. RETEGANUL, P. II 69.

CEL1 cea (cei, céle) pron. dem. pop. v. ACEL.Cel ce persoana sau obiectul care. Toate cele (sau celea) tot ce e necesar. Cel de sus Dumnezeu. Cel cu coarne dracul. /Din acel, aceea

AVÉRE, averi, s. f. (Adesea la pl.) Totalitatea bunurilor care se află în posesia unei colectivități sau a unui individ. V. avuție, bogăție. Avere ai, cucoane, dar cum au adunat-o bătrînii dumneatale? PAS, L. I 113. Ca să se sece influința boierilor... îi despoie de averi. NEGRUZZI, S. I 143. Tune dracu-n ei, boieri, Că au destule averi; Le-au luat tot de la noi Și ne-au lăsat în nevoi. ANT. LIT. POP. I 22. ◊ Avere mișcătoare v. mișcător. Avere nemișcătoare v. nemișcător.Expr. (Popular) A se bucura la avere = a fi lacom de bani. Mă-nsurai să iau muiere. Mă bucurai la avere, Lăcomit-am, lăcomit, Lăcomii la șese boi Și-am luat hîda de găzdoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 181. (Adesea ironic sau figurat) Asta-i toată averea mea (sau a ta, a lui etc.) = asta-i tot ce posed (sau posezi, etc.). Cocioaba de pe malul sting al Bistriței, bărbatul, fata și boii din pădure, un țap și două capre slabe și rîioase ce dormeau pururea în tindă era toată averea Irinucăi. CREANGĂ, A. 27. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în», arătînd în ce constă averea) Are strînsă o avere bunicică în bani și vinațuri bine îngrijite. CARAGIALE, O. I 283. ♦ (Prin exagerare) Sumă foarte mare de bani. Călătoria m-a costat o avere.

CÉLA2, CÉEA, ceia, celea, pron. dem. (Indică o ființă sau un lucru (mai) depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; uneori și în forma de m. sg. cel și de f. pl. cele; popular și familiar, în opoziție cu cest) 1. Acela. Golanul naibii, care-ndopa la merindea celuia, dete din umeri și zise... RETEGANUL P. I 22. Tu ai dreptate; cela aiurează. ISPIRESCU, L. 178. ◊ (Urmat de «ce» sau «care» formează pronume relative compuse) Cel (sau cela, la pl. cei) ce sau cel (la pl. cei) care = acela (sau aceia) care. Fraților, a cuvîntat el, umpleți iar cupele și beți și pentru cei care ar lupta și de-acum înainte împotriva asupritorilor și viclenilor. SADOVEANU, N. P. 268. Cel ce în astă lume a dus numai durerea Nimic n-are dincolo, căci morți, înt cei muriți. EMINESCU, O. I 59. Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor. Merită să-l poarte, spre rușinea lor. BOLINTINEANU, P. I 4. Nu e nebun cel ce mănîncă șapte pite, ci cela ce i le dă. Ceea (sau cele, celea) ce = lucrul (sau lucrurile) care. Ei, fata m-a, nu ți-am spus eu că nu se mănîncă tot ceea ce zboară? ISPIRESCU, L. 14. Întorcîndu-se roabele, spuse doamnei lor cele ce văzură. ISPIRESCU, L. 24. Și-a pus mînile în cap de ceea ce-a găsit acasă. CREANGĂ, P. 290. Este și păcat a pune pe lume să citească ceea ce n-a fost. GHICA, S. 89. ◊ (Mold., Transilv.; în forma de femiin și cu sens neutru, în expr.) Toate cele (sau celea) = totul, toate. Se vede că Ileana Cosinzeana era năzdrăvană și știa toate celea. RETEGANUL, P. III 21. Cînd m-aș potrivi eu babei la toate cele, apoi aș lua cîmpii. CREANGĂ, P. 77. Și era una la părinți. Și mîndră-n toate cele. EMINESCU, O. 1 167. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte și toate celea din ea reduse în analogie. EMINESCU, N. 31. Multe cele (sau celea) = multe și de toate. Multe cele-ai petrecut Și toate le-ai isprăvit. SEVASTOS, N. 146. Alte cele (sau celea) = altceva; alte lucruri. Domnul... ne-a chemat ieri la lucru, iar eu, avînd alte cele pe acasă, mi-am trimes nevasta. RETEGANUL, P. II 49. Sărutări erau răspunsuri La-ntrebări îndeosebi. Și de alte cele-n lume N-aveai vreme să întrebi, EMINESCU, O. I 112. Ba ceea... ba ceea... = ba una... ba alta... Băbătia lui de la o vreme încoace nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită... CREANGĂ, P. 111. 2. (în forma cel, cea, determină un participiu, un adjectiv sau o locuțiune adjectivală, dîndu-i valoare de substantiv) Tîrziu de tot s-a ridicat, Și ochii-i se făcură grei Ca celui îmbătat, Și spre fîntînă s-a plecat. Privind în fundul ei. COȘBUC, P. I 231. Ipate, ca cel cu grija în spate, se frămîntă și, obosit fiind, se lasă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. În țara orbilor, cel c-un ochi e împărat. NEGRUZZI, S. I 248. Sămănat-am mac în prag, Să vie cine mi-i drag, Ș-a ieșit macul mărunt, Luatu-m-a cel urît. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 169. ◊ (În forma cela, cu valoare emfatică) Ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. ◊ (Înlocuiește substantivul exprimat mai înainte, spre a evita repetarea lui) Nu se știa care din toate acele vorbe este cea adevărată. CREANGĂ, P. 233. Mîndra naltă și subțire E făcută spre iubire; Mîndra mică, rotunjoară, Cu iubirea te omoară... Place-mi și cea năltișoară. Place-mi și cea rotunjoară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 76. ◊ (Precedat de un «de» sau «din» partitiv) Nemaifiind supărat de nimene, trage Ioan un somn de cele popești. CREANGĂ, P. 313. Și turna d-asupra-n coș Grîu mărunțel de cel roș. TEODORESCU, P. P. 147. ◊ Expr. (Popular) Cel de sub = dumnezeu. Copiii și nevasta să-i las în știrea celui de sus. CREANGĂ, P. 46. Cel de pe comoară sau cel cu coarne = dracul. Al dracului băiet! Parcă ești ceI de pe comoară, măi, de știi toate cele. CREANGĂ, P. 150. ◊ (În forma de feminin și cu sens neutru) Ipolit nu m-asculta, dedat fiind cu totul a ceti cele scrise în tăbliți. NEGRUZZI, S. I 46. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. celuia, f. celeia, gen.-dat, pl. celora; (cînd are forma cel, cea) gen.-dat. sg. m. celui, f. celei, gen.-dat. pl. celor.

TURBÁT, -Ă, turbați, -te, adj. 1. Bolnav de turbare. A murit... mușcat de un lup turbat. HOGAȘ, DR. II 46. Un lup... cu o limbă ca de dihanie turbată, cu colții rînjiți. ISPIRESCU, L. 17. Spînul... se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb. CREANGĂ, P. 278. ◊ (Substantivat) În durerea lui strigă ca un turbat. BOLINTINEANU, O. 294. 2. Furios, violent, sălbatic. Să-l tîrîie... legat De-a calului meu coadă, de-a celui mai turbat. COȘBUC, P. I 53. Ieșea apoi în balcon ca să vază ce e jos, unde urla mulțimea turbată. CARAGIALE, O. III 7. Zimbrul, aprig ca un zmeu... Fiară cruntă și turbată Pleca fruntea lui cea lată. ALECSANDRI, P. II 93. ◊ Fig. Dîmbovița asta e turbată cînd se umflă. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Deznădejdi ce nu se-nfrîng, În grozav vîrtej se strîng, Zbuciumînd tot mai turbate. MACEDONSKI, O. I 200. Slănicul... îngîmfat și turbat, se aruncă rostogolind pietre și bolovani. NEGRUZZI, S. I 316. ◊ Expr. A se face dunăre turbată v. dunăre. ◊ (Adverbial) Emelian răcni turbat că a intrat dracul în ei. DUMITRIU, P. F. 52. Din dinți grozav scrîșnește Și tot blastemă turbat. ALECSANDRI, P. A. 40. (Fig.) În tuspatru părți a lumii turbat vîntul se tot duce. ALECSANDRI, P. A. 132. ♦ Înnebunit (de durere, de spaimă). Alerga turbată de colo-colo, întrebînd, frîngîndu-și mîinile. VLAHUȚĂ, O. A. 426. 3. (Popular, mai ales în basme, în expr.) Vînt (sau aer) turbat = vînt (sau aer) din straturile cele mai înalte ale atmosferei. Vîntul turbat suflă sus... nu suflă niciodată pe pămînt. PAMFILE, VĂZD. 44. Ciocîrlanul... ajunge tocmai lîngă cer, în aerul cel turbat. MARIAN, O. I 350. Îl făcu un pui de corb și îl vîrî într-un stol de corbi ce se urcase pînă la vîntul turbat. ISPIRESCU, L. 46. 4. Foarte mare, foarte intens, foarte mult; extraordinar, grozav. Un fiu De împărat odată, În piept cu dor turbat de viu, S-a îmbrăcat în fată. COȘBUC, P. I 70. Aerul răsună de țipete turbate Și mii de cai înoată în umbre-ntunecate. BOLINTINEANU, O. 52. ◊ (Adverbial) Idoli străini, mari băutori de sînge, Turbat s-au apucat aici să bea. BENIUC, V. 93.

TÁLPĂ, tălpi, s. f. I. 1. Partea inferioară a labei piciorului, la om și la unele animale, de la degete până la călcâi, care vine în atingere cu pământul și pe care se sprijină corpul. ◊ Expr. A o apuca la talpă sau a-și lua tălpile la spinare = a pleca, a o șterge. Arde focul la tălpile picioarelor, se spune când cineva este amenințat de o primejdie. (Reg.) A fi sau a (se) scula, a (se) pune în tălpi = a (se) scula din pat; p. ext. a (se) pune în mișcare, în acțiune. ♦ Compuse: talpa-gâștei = a) încrețiturile de la coada ochiului (la persoanele în vârstă); b) scris neîngrijit; c) plantă erbacee meliferă și medicinală, cu tulpina puternică, cu frunze lungi, cu flori mici, roz (Leonurus cardiaca); talpa-ursului = plantă erbacee cu frunze mari, spinoase și cu flori albe sau trandafirii, grupate în formă de spic (Acanthus longifolius); talpa-stâncii = mică plantă erbacee cu tulpina târâtoare, ramificată, cu flori mici, albe (Coronopus procumbens); talpa-lupului = plantă erbacee cu flori mici roșietice, cu frunzele acoperite în partea inferioară de numeroase glandule, albe, având proprietăți antiscorbutice și diuretice (Chaiturus marrubiastrum). 2. Partea de dedesubt a încălțămintei sau a ciorapului, care protejează talpa (I 1). 3. Piele groasă tăbăcită special, din care se confecționează pingelele încălțămintei, flecurile tocurilor etc. ◊ Talpă artificială = material fabricat, prin aglomerare cu lianți, din fibre de piele (provenite din deșeuri), fibre de celuloză și fibre textile, folosit ca înlocuitor pentru talpă (I 3), la branțuri, ștaifuri, bombeuri. II. 1. Lemn gros, grindă care se așază la temelia unei construcții pentru a o sprijini; p. ext. temelie. ◊ Talpa casei = capul familiei, bărbatul. Talpa țării (sau a casei) = țărănimea (considerată în trecut ca temelie a țării, obligată să suporte tot greul îndatoririlor). Talpa iadului = a) (în basme) temelia iadului; mama căpeteniei dracilor; b) om foarte rău, păcătos; babă rea, vrăjitoare. ♦ Fig. Sprijin, bază, susținere. 2. Fiecare dintre cele două lemne groase, orizontale, care alcătuiesc scheletul războiului de țesut manual. 3. Fiecare dintre cele două suporturi laterale, de lemn sau de oțel, curbate în sus la capătul de dinainte, pe care alunecă sania. ♦ Lemnul din spatele cormanei, pe care se sprijină plugul și care îl face să alunece mai ușor pe brazdă. ♦ Partea de dedesubt a corăbiei. ♦ Parte care formează fundul unui scoc de moară, de joagăr etc. 4. Partea inferioară, lățită, a unei piese, a unui organ de mașină sau a unui element de construcție, prin care acesta se reazemă pe altă piesă, pe teren sau pe un suport. ♦ Spec. Partea de jos, lățită, a unei șine, prin care aceasta se reazemă pe traverse. ♦ Spec. Parte a rindelei care alunecă pe lemnul supus prelucrării. ♦ Spec. Extremitate a unui pat de pușcă pe care se sprijină arma când stă vertical. ♦ Spec. Partea de dedesubt, pe care se clădește o claie sau un stog. ♦ Spec. Bază a unei excavații miniere sau a unei găuri de sondă. ♦ Spec. Parte mai lățită (inferioară) a unei litere tipografice. – Cf. magh. talp.

TÁLPĂ, tălpi, s. f. I. 1. Partea inferioară a labei piciorului, la om și la unele animale, de la degete până la călcâi, care vine în atingere cu pământul și pe care se sprijină corpul. ◊ Expr. A o apuca la talpă sau a-și lua tălpile la spinare = a pleca, a o șterge. Arde focul la tălpile picioarelor, se spune când cineva este amenințat de o primejdie. (Reg.) A fi sau a (se) scula, a (se) pune în tălpi = a (se) scula din pat; p. ext. a (se) pune în mișcare, în acțiune. ◊ Compuse: talpa-gâștei = a) încrețiturile de la coada ochiului (la persoanele în vârstă); b) scris neîngrijit; c) plantă erbacee meliferă și medicinală, cu tulpina puternică, cu frunze lungi, cu flori mici, roz (Leonurus cardiaca); talpa-ursului = plantă erbacee cu frunze mari, spinoase și cu flori albe sau trandafirii, grupate în formă de spic (Acanthus longifolius); talpa-stâncii = mică plantă erbacee cu tulpina târâtoare, ramificată, cu flori mici, albe (Coronopus procumbens); talpa-lupului = plantă erbacee cu flori mici roșietice, cu frunzele acoperite în partea inferioară de numeroase glandule, albe, având proprietăți antiscorbutice și diuretice (Chaiturus marrubiastrum). 2. Partea de dedesubt a încălțămintei sau a ciorapului, care protejează talpa (I 1). 3. Piele groasă tăbăcită special, din care se confecționează pingelele încălțămintei, flecurile etc. ♦ Talpă artificială = material fabricat, prin aglomerare cu lianți, din fibre de piele (provenite din deșeuri), fibre de celuloză și fibre textile, folosit ca înlocuitor pentru talpă (I 3), la branțuri, ștaifuri, bombeuri. II. 1. Lemn gros, grindă care se așază la temelia unei construcții pentru a o sprijini; p. ext. temelie. ◊ Talpa casei = capul familiei, bărbatul. Talpa țării (sau a casei) = țărănimea (considerată în trecut ca temelie a țării, obligată să suporte tot greul îndatoririlor). Talpa iadului = a) (în basme) temelia iadului; mama căpeteniei dracilor; b) om foarte rău, păcătos; babă rea, vrăjitoare. ♦ Fig. Sprijin, bază, susținere. 2. Fiecare dintre cele două lemne groase, orizontale, care alcătuiesc scheletul războiului de țesut manual. 3. Fiecare dintre cele două suporturi laterale, de lemn sau de oțel, curbate în sus la capătul din față, pe care alunecă sania. ♦ Lemnul din spatele cormanei, pe care se sprijină plugul și care îl face să alunece mai ușor pe brazdă. ♦ Partea de dedesubt a corabiei. ♦ Parte care formează fundul unui scoc de moară, de joagăr etc. 4. Partea inferioară, lățită, a unei piese, a unui organ de mașină sau a unui element de construcție, prin care acesta se reazămă pe altă piesă, pe teren sau pe un suport. ♦ Spec. Partea de jos, lățită, a unei șine, prin care aceasta se reazămă pe traverse. ♦ Spec. Parte a rindelei care alunecă pe lemnul supus prelucrării. ♦ Spec. Extremitate a unui pat de pușcă pe care se sprijină arma când stă vertical. ♦ Spec. Partea de dedesubt, pe care se clădește o claie sau un stog. ♦ Spec. Bază a unei excavații miniere sau a unei găuri de sondă. ♦ Spec. Parte mai lățită (inferioară) a unei litere tipografice. – Cf. magh. talp.

CRĂPÁ, crăp, vb. I. 1. Intranz. și refl. (Despre obiecte) A se despica în mod brusc (și adesea cu zgomot), a se desface în mai multe bucăți; a se căsca (din cauza gerului, a unei lovituri puternice etc.). Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape. BENIUC, V. 7. În anii în care ouăle ciorilor crapă de ger, începe să prindă și apa mării o pojghiță de gheață de-a lungul coastei. BART, E. 309. ◊ Expr. Unde dai și unde crapă, se zice atunci cînd se obțin cu totul alte rezultate decît cele așteptate. (E un ger de) crapă lemnele (sau pietrele sau, rar, pentru efecte stilistice, inima) = e un ger strașnic, e foarte frig. Fără haine nu sînt bun de nimic la iarnă. Pe ger mare, crapă inima în mine. SADOVEANU, P. M. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. CREANGĂ, A. 23. ♦ Intranz. (Rar) A se transforma (în altceva). Furtuna nu crăpa de loc în ploaie sănătoasă, ci se oțerea în spinarea gorunilor. GALACTION, O. I 48. 2. Tranz. A despica. A crăpa lemne pentru foc.Mușchiul o roade [piatra], timpul o crapă. MACEDONSKI, O. I 20. Crăpînd-a [o nucă de cocos], au aflat miezul ei dulce și bun, ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51. ◊ (Poetic) Lopata cununată cu condeiul... Crapă cremenea și sparge steiul. DEȘLIU, G. 24. ◊ Expr. A crăpa capul cuiva= a omorî pe cineva dintr-o lovitură. 3. Intranz. și refl. (Despre un lucru subțire și elastic) A se rupe (fiind prea tare întins), a plesni; (despre piele) a deveni aspră, cu crăpături. [Omul era] strîns la piept, de sta să-i crape sucmanul cel zdrențuit de pe dînsul. ISPIRESCU, L. 177. Atunci Ivan dezlegă turbinca... și luînd cîte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. CREANGĂ, P. 306. Cu fata de bogat Totdeauna ești mustrat: Să-i cumperi cizme de capră, Că altele se tot crapă, Și de oaie Se tot moaie, Și de țap îi sar în cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 437. ◊ Expr. A-i crăpa (sau plesni) cuiva obrazul de rușine = a nu mai putea de rușine. Să nu mai știe cineva, că-mi crapă obrazul de rușine. DAVIDOGLU, M. 70. 4. Tranz. A întredeschide. Lazăr Lungu sări de la fereastră la ușa grajdului și-o crăpă puțin. MIHALE,O. 507. Se apropie amîndoi de ușă și izbutesc să sucească cheia. Dar cum crapă ușa, o și închid la iuțeală. STĂNOIU, I. 137. ◊ Refl. Fig. La răsărit se crăpa zarea, lăsînd să pătrundă focul zorilor. SADOVEANU, O. VI 20. (Expr.) A se crăpa de ziuă (sau, într-o figură poetică) a se crăpa zorii = a se face ziuă, a se lumina. Cu mii de cai-putere Se crăpă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. Cînd se crăpă de ziuă, se sculă înaintea lui Gheorghe, se îmbrăcă și ieși. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Cînd răsărea luna, de era două ceasuri pîn-a se crăpa de ziuă, curtea era plină de vînători. GHICA, S. 283. Cînd se crăpa de ziuă, izbiră fără de veste turcii pe ai noștri. BĂLCESCU, O. II 76. 5. Intranz. (Despre animale și, rar, cu o nuanță de ironie sau răutate, despre oameni) A muri. Dînd boală rea, După nunta mea Oile-au crăpat. MARIAN, S. 44. De-ar crăpa o dată să crape și tarabagiul care v-au adus. CREANGĂ, P. 110. Dușmanul a găsit tot pustiu în drumul său, incit, ajungînd la Cotnar, nu găsea să mănînce decît poamele copacilor; ba încă [căpitanul Turculeț] a pus prin bălți și niște ierburi veninoase de care, cum bea, crăpa. NEGRUZZI, S. I 171. ◊ (Poetic) Uraganu-acum aleargă pîn’ce caii lui îi crapă. EMINESCU, O. I 45. ◊ (Familiar, urmat de determinări introduse prin prep. «de», arată că o senzație sau un sentiment e foarte intens) Elvira se ridică în capul oaselor și zise prin întuneric:... Crăpi de invidie! Și te răzbuni. DUMITRIU, B. F. 46. Trage la mine numai cu coada ochiului șă vadă cum îs îmbrăcată și crapă de ciudă. SADOVEANU, B. 219. Știi că are haz și asta! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. CREANGĂ, P. 252. Setilă striga... cît ce putea că crapă de sete și zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile ca un nebun. CREANGĂ, P. 261. Și-o dată și-ncepe dracul a boscorodi din gură și a descînta, că nu știu ce face, de-i pocnește lui Dănilă un ochi din cap!... Dănilă crăpa de durere. CREANGĂ, P. 58. Crapă de ciudă cucoana. ALECSANDRI, T. I 32. 6. Intranz. A mînca foarte mult, cu lăcomie (ca un animal). Vezi că-i mămăliga pe masă, învălită în prosop, și oala cu lapte pe vatră! Du-te și crapă pînă-i plesni. REBREANU, R. II 30. – Variantă: (regional) crepá (CONTEMPORANUL, VIII 292, RETEGANUL, P. IV 6) vb. I.

bále sfp [At: BIBLIA (1688), 2122/11 / V: -lă sg / E: ns cf lat *baba] 1 Salivă spumoasă, groasă care se prelinge din gura oamenilor, a copiilor sau din botul animalelor. 2-3 (Îe) A-i curge ~le (după ceva sau cineva) A dori mult ceva sau pe cineva. 4 (Îe) A lăsa pe cineva în ~le lui A lăsa să-și facă voia. 5 (Îsp; îs) -le vrășmașului Balele dracilor (sau ale altor duhuri rele) care, curgând pe pământ, aduc oamenilor tot felul de rele. 6-7 (îsp; îs) -le sfintelor Fântână (sau izvor) care are apa nepotabilă într-o anumită perioadă. 8 Materie mucilaginoasă care acoperă solzii de pe corpul peștilor. 9 Urmă mucoasă lăsată de melc în mers.

jumătate [At: CORESI, EV. 97/13 / V: (prin haplologie) juma[1], jumate, jumăta / Pl: ~tăți / E: nct] 1 sf Fiecare dintre cele două părți egale în care se poate diviza un întreg. 2 sf Parte dintr-un întreg divizat în două părți aproximativ egale. 3 sf (Îe) Un om și ~ sau un măgar (dobitoc, prost, hoț, drac, porc de câine, ramolit etc.) și ~ Om care-i întrece pe toți ceilalți în destoinicie, prostie, măgărie, dobitocie etc. 4 sf (Îe) ~ de măsură Măsură fragmentară, incompletă. 5 sf (Fig; îae) Treabă incompletă. 6 sf (Mtp; îc) ~-de-om Ființă omenească închipuită numai cu o mână, cu un picior și cu un ochi, care poate muri și învia. 7 sf (Pop; îe) ~ de naș Persoană care, fără să fie nașul copilului, îi retează acestuia părul. 8 sf (Orn; înv; îc) ~-de-pasăre Codobatură (Motacilla alba). 9 sf (Îc) ~-de-pită Constelație alcătuită din trei stele în formă de triunghi. 10 sf (Îvr; îla) Prin ~ Înjumătățit. 11 sf (Îlav) Pe (sau în) ~ În două părți egale. 12 sf (Îal) Incomplet. 13 sf (Pex; îal) Segmentat. 14 sf (Îe) Cu ~ de preț (sau în ~ prețul) Cu reducere de 50%. 15 sf (Înv; îe) La calea (drumul) ~ sau la ~ calea (sau drumul) ori la ~a căii (drumului) La egală distanță și de locul de unde a pornit cineva și de locul unde vrea să ajungă. 16 sf (Îe) A se opri la calea ~ A nu termina ceea ce a început. 17 sf (Îae) A termina rău ceea ce a fost început bine. 18 sf (Îe) A face ceva pe ~ A nu duce un lucru până la capăt. 19 sf (Îe) Cu ~ de gură (sau de glas) ori cu ~ gura (sau gură) sau cu gura (pe) ~ Cu voce scăzută. 20 sf (Îae) Fără convingere. 21 sf (Îae) Fără entuziasm. 22 sf (Îae) Fără curaj. 23 sf (Îe) Cu ~ de inimă sau cu inima pe ~ Fără curaj. 24 sf (Îae) Fără hotărâre. 25 sf (Îal) Fără avânt. 26-27 sf (Înv; spc; eliptic) Măsură de capacitate sau de greutate reprezentând o doime dintr-un litru sau dintr-un kilogram. 28 sf (Nob; lpl; șîs jumătăți de ghete) Pantofi. 29 sf (Înv) Parte din față a ghetei. 30 sf (Agr; Mol; eliptic) Nuia cu care se măsoară pământul. 31 sf (Agr; Mol) Claie mică din snopi așezați în formă de cruce Si: cârstac, cârstă, cruce, petiță. 32 sf (Țes; reg) Măsură de 600 de fire de tort. 33 sf (Reg; eliptic) Șopron. 34 sf (Fam; gmț) Soție sau soț. 35 sf Punct care marchează mijlocul unei distanțe atât în spațiu cât și în timp. 36 sf (Îe) O dată și ~ Exprimă ideea de superlativ. 37 av Mai puțin. 38 av În mare parte. 39 av Aproape de tot. 40 av Întrucâtva. corectată

  1. În original, accentuat greșit: juma LauraGellner

măi interj. – Servește la adresare și mirare. – Var. (Munt.) mă. Lat. mǒdǒ, redus la *mo, cf. it. mo, sard. moi, immoi; cf. amu și, pentru dezvoltarea vocalei finale, cazul paralel al lui postpoipăi. Explicațiile anterioare consideră acest cuvînt inseparabil de măre (Cihac, II, 718; Tiktin; Șeineanu, Istoria filologiei, 345; Philippide, II, 722; Pascu, II, 65); dar această identitate nu pare evidentă. Cu atît mai puțin sigură este afirmația dicționarelor în general, că este interj. de adresare către un bărbat, căci în Mold. se folosește și pentru femei și că peste tot este foarte folosită în imprecație fără obiect definit: măi, să fie-al dracului. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 198).

AJÚNGE, ajúng, vb. III. 1. Intranz. (Adesea cu determinări locale introduse prin prep. «la», «pînă la», «în» etc.) A sosi (la destinație sau într-un punct anumit). Scrisoarea a ajuns la București.Ajunsese pînă în cele mai depărtate măhălăli vestea întîmplărilor înfricoșate de la curte. SADOVEANU, N. P. 388. Pîn-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid. EMINESCU, O. I 144. ◊ Expr. A ajunge departe = a dobîndi succese, a reuși, a izbuti. Omenirea ar fi ajuns mult mai departe pe drumul progresului dacă muncitorimea nu ar fi fost scizionată.C-un asemenea cap [ca al lui Dionis] omul nu ajunge departe. EMINESCU, N. 36. Cine se scoală de dimineață departe ajunge. A ajunge la mal (sau la liman) = a răzbi prin greutăți. A-i ajunge cuțitul la os = a fi într-o situație desperată. A ajuns cuțitul la os bieților oameni. ȘEZ. V 20. ♦ A atinge (o limită în timp), a apuca (o anumită vreme); a trăi. El ajunsese la căruntețe și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. ISPIRESCU, L. 41. De-aș ajunge pin’ la toamnă, Să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ (Eliptic) Sărmana [maică-ta]... n-a ajuns să te vadă mare și mîndru. SADOVEANU, N. F. 82. ◊ Tranz. (Ironic) Să trăiești, fine, cu bine, Să n-ajungi ziua de mîne! HODOȘ, P. P. 125. 2. Tranz. (Adesea determinat prin «din urmă») A sosi, venind din urmă, lîngă o ființă sau un vehicul în mișcare; a prinde din urmă. Uitați-vă cum se zvîrle! mai să-l ajungă pe scumpul meu pui! SADOVEANU, N. F. 34. Du-te... că acuși te ajung din urmă. CREANGĂ, P. 113. Apucai pe drum la vale Și-ajunsei pe Leana-n cale. ALECSANDRI, P. P. 237. ◊ Fig. Și neguri se-nalță din vale. E noapte, și ziua de mîne Ne-ajunge pe cale! COȘBUC, P. II 28. ◊ Expr. A-l ajunge (pe cineva) zilele (sau anii de pe urmă) = a îmbătrîni, a-i fi trecut vremea. Spune craiului viteaz, din parte-mi, că e bătrîn, că l-au ajuns zilele. DELAVRANCEA, S. 94. ◊ Fig. A atinge același nivel moral sau intelectual cu cineva, a egala. Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? EMINESCU. O. I 134. 3. Tranz. (Despre o armă, un proiectil, o lovitură etc.) A nimeri, a lovi. Fiul pașei din Ianina Sare-n șa, îndoaie brîul, Bate-n cal nebun cu frîul – Și-l ajunge carabina. COȘBUC, P. I 63. ◊ Fig. Mărturisesc că lovitura a fost tare și m-a ajuns drept în inimă. SADOVEANU, N. F. 97. ♦ (Despre un neajuns, o nenorocire) A da peste... a lovi. Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? CREANGĂ, P. 271. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a ajuns? = ce ți s-a întîmplat? Ce te-a ajuns, dragă Petre? Spune-mi să știu, că mi se rupe inima. RETEGANUL, P. II 56. ♦ (Despre o stare sufletească sau fizică) A cuprinde, a răzbi. Mă ajungea truda zilei din ajun. SADOVEANU, N. F. 152. Fiind... ajuns de osteneala drumului, puse și el capul jos și-l fură somnul. ISPIRESCU, L. 109. De mergea ce mai mergea, Greu zăduf îl apuca, Osteneala-l ajungea. TEODORESCU, P. P. 438. 4. Intranz. A se întinde pînă la..., a atinge. Părul s-a făcut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i ajunsese crengile-n nouri! CREANGĂ, P. 293. ♦ (Mai ales în construcții negative) A reuși să atingă un obiect care e prea sus sau prea departe, întinzîndu-se sau servindu-se de un instrument. Dragă mi-i lelița naltă, Că-mi dă gură peste poartă; Dar lelița mititea Să-ntindea și n-ajungea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ◊ Expr. A nu-i ajunge (cuiva) cu prăjina (sau cu strămurarița) la nas = a fi ținut la distanță de cineva înfumurat. Acum patru ani, măi Dumitrache Hau, nu-ți ajungeam cu prăjina la nas. SADOVEANU, N. F. 94. Multe capele a sucit [Sultănica]; mulți ochi au jinduit-o; ea, aș, n-aude, nu vede; nu doară c-ar fi fudulă să nu-i ajungi cu strămurarița la nas, dar inima, bat-o pustia: să fii și cu stemă-n frunte, n-o frîngi, tot degeaba. DELAVRANCEA, S. 10. ◊ Tranz. La noi oamenii își fac grădinile de legumuri pe lîngă casă, de poți ajunge și pin fereastră ce-ți trebuie. SBIERA, P. 180. 5. Refl. A se întîlni (unul cu altul), a se împreuna, a se uni. Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om. CREANGĂ, P. 192. Trunchii pădurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra rîului. EMINESCU, N. 67. ◊ Fig. A se potrivi, a se înțelege, a cădea de acord. Se vede că nu s-au ajuns cu tîrgul. ALECSANDRI, T. 348. 6. Intranz. (Despre prețuri, p. ext. despre mărfuri) A atinge un nivel, a se ridica pînă la... În țările capitaliste articolele de primă necesitate au ajuns la prețuri foarte ridicate. 7. Intranz. (Urmat de determinări ca: «rezultat», «scop», «împlinire» etc. introduse prin prep. «la») A realiza, a împlini, a atinge. Printr-o muncă asiduă am ajuns la bune rezultate.Refl. impers. Nu ne-a fost de loc indiferent cum se va ajunge la realizarea planului și la depășirea lui. ♦ A fi în situația de a..., a avea parte de... Pînă acum toți rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să rîdă el și de dracul. CREANGĂ, P. 51. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști. EMINESCU, O. 1147. 8. Intranz. (Cu determinări introduse prin prep. «la») A trece într-o stare nouă, într-un nou fel de viață (ca urmare a unor procese de transformări, de schimbări succesive sau de răsturnări revoluționare). ♦ A se vedea, a se pomeni într-o situație nouă sau neașteptată; a deveni, a se face. Era un om cinstit, muncitor... într-o zi putea ajunge fala gospodăriei. CAMILAR, TEM. 32. Ne-au înșelat [stăpînii de altădată] cum c-au să ne deie pămînt. Nu mi-au dat nici măcar pe-al meu. Am făcut o jalbă la domnie. Cum n-ai primit tu răspuns, așa n-am primit nici eu; și-am ajuns precum mă vezi. SADOVEANU, N. F. 95. Ajunse ca un buștean pîrlit. ISPIRESCU, U. 124. Vei ajunge și tu o dată mare și tare. CREANGĂ, P. 223. ◊ Expr. A ajunge rău = a decădea, a se compromite, a fi în situație proastă. Ajunsese rău din pricina beției. PAS, Z. I 55. A ajunge bine (sau repede) = a dobîndi succese, a reuși, a izbuti, a ajunge departe. A ajunge pe drumuri = a rămîne fără sprijin, a sărăci, a scăpata. A ajunge pe mîinile cuiva = a fi la discreția cuiva, a fi în puterea cuiva. Cum se poate... să ajungă pe mîinile unora și altora, pe care nu putea să-i vază de urîți ce-i erau? ISPIRESCU, L. 26. A ajunge de pomină v. pomină. A ajunge la sapă de lemn v. sapă. A ajunge în mintea copiilor v. minte. 9. Intranz. (Peiorativ) A se căpătui; a parveni. Oportunistul se zbate ca s-ajungă.Refl. Te-ai ajuns! 10. Intranz. (Construit cu dativul) A fi în cantitate suficientă pentru a îndestula pe cineva. [Amorului] mii de lacrimi nu-i ajung Și tot mai multe cere. EMINESCU, O. I 189. ♦ A fi destul. Ajunge o măciucă la un car de oale.Refl. Ciorbă lungă, să se ajungă. PAS, L. I 93. ◊ (Rar; refl. ca formă și impers. ca înțeles) Vă poftesc... Slănini grase, Cîrnați lungi, Pîn’ la toamnă să te-ajungi. SEVASTOS, N. 291. ◊ (La indicativ, mai rar la conjunctiv, cu valoare de interjecție, în construcții eliptice) Ajunge! sau ajungă! = destul! Ajungă atîta sînge vărsat! NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Tranz. (în expr.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a ști, a se pricepe (într-un moment dat) ce e de făcut. Acu nu mă mai ajunge capu ce-i de făcut. SADOVEANU, N. F. 116. - Forme gramaticale: perf. s. ajunsei, part. ajuns.

AL, A, ai, ale, art. 1. (Întrebuințat ca articol posesiv sau genitival înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, cînd cuvîntul care precedă nu are articol enclitic) Mi se făcuse dor de Șebiș... Și mai cu seamă de voi, tovarăși ai copilăriei mele. BENIUC, V. 22. Fiul craiului... iese afară în grădină și începe a plînge în inima sa, lovit fiind în adîncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. CREANGĂ, P. 189. Iepele erau ale lui, și cînd le grijea, grijite erau. CREANGĂ, P. 104. Nevasta acestui sărac era muncitoare... iar a celui bogat era pestriță la mațe. CREANGĂ, P. 59. Lung e drumul Clujului, Dar mai lung al dorului; Al Clujului se sfîrșește, Al dorului mă topește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 92. ◊ (Posesorul e numit înaintea obiectului posedat) D-voastră, cinstiți oaspeți [zise spînul], se vede că pașteți boboci, de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta. CREANGĂ,. P. 233. Duce-m-aș cu luna-n stele, Nu mă pot de-a mîndrei jele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ (Precedat de un «de» partitiv) Cîtă apă-i pe vîlcele, Sînt tot lacrimi de-ale mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. ◊ Loc. adj. și adv. Al dracului (sau naibii) v. drac, naiba.Expr. De-ale gurii v. gură. 2. (Întrebuințat înaintea numeralelor ordinale, începînd cu «al doilea») Elev în clasa a opta.Virgiliu este în anul al treilea la Facultatea de drept. CARAGIALE; O. II 208.

DONDĂNÍ, dondănesc, vb. IV. 1. Intranz. A vorbi singur, încet și nedeslușit, (mai ales pentru a-și arăta o nemulțumire); a bombăni, a bodogăni, a mormăi. Și tot așa dondănind el din gură, iaca se trezește dinaintea lui c-un drac, ce ieșise din iaz. CREANGĂ, P. 48. ◊ Tranz. Omul cu planete sosește tîrziu, legănîndu-se. S-a oprit la cîrciumă, e vesel, dondăne ceva fără șir. C. PETRESCU, Î. II 122. ♦ A spune vorbe fără legătură; a învăța pe de rost o lecție, repetînd-o de obicei cu voce scăzută și fără a înțelege, a memoriza mecanic. Unii dondăneau ca nebunii, pînă-i apuca amețeală. CREANGĂ, A. 84. ♦ Tranz. (Rar, determinat prin «la cap») A bate pe cineva la cap, a-l bodogăni, a-l pisa. Duminica trecută am fost eu să-l văd pe buniculțipa la el bunica... ÎI dondănea la cap. STANCU, D. 251. 2. Tranz. A spune vorbe de clacă, a îndruga verzi și uscate; a flecări, a palavragi. În sfîrșit, ce-or fi mai dondănit ei și cît or mai fi dondănit, că numai iată se face ziuă! CREANGĂ, P. 255. Odată mergeau pe drum patru oameni. Cum dondăneau ei ba unele, ba altele, iată zăresc venind spre ei o comoară. ȘEZ. XVII 226. 3. Tranz. (Neobișnuit) A cînta încetișor, în surdină; a fredona. Cei doi cai de la căruță pășteau liniștiți troscotul șanțului, în timp ce căruțașul, dondănind un cîntec, îi ștergea de sudoare cu un șomoiog de paie. CAMILAR, N. I 435. ◊ Intranz. Viu între acoperișuri era doar glasul moșului Chiril, care sfîrșise treaba și se așezase la poarta așezărilor popești, dondănind din fluier și din cuvînt. CAMILAR, N. I 331. – Prez. ind. și: pers. 3 sg. dóndăne. – Variantă: dondăí (CREANGĂ, P. 59) vb. IV.

RÎ́DE, rîd, vb. III. Intranz. 1. A-și manifesta satisfacția printr-o mișcare a feței și a gurii, scoțînd sunete specifice, nearticulate. Împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrînit, slăbit de lupte și suferințe, împărat ce-n viața lui nu rîsese niciodată. EMINESCU, N. 3. Nu mă vreți, nu mă iubiți? Ha, ha, ha! rîdea; mușchii i se suceau în rîsul acesta și ochii lui hojma clipeau. NEGRUZZI, S. I 140. ◊ (Cu subiectul «inima», «gura») Lui Domițian parcă îi rîdea inima. BASSARABESCU, V. 10. De plăcinte rîde gura; de vărzare și mai tare. CREANGĂ, A. 10. ◊ (Urmat de determinări modale, adesea hiperbolice) Rîd pe înfundate cu lacrimi, aruncînd căutături de milă spre dreapta. BASSARABESCU, S. N. 21. Vîrgolici rîse din toată inima. HOGAȘ, DR. II 133. A rîs cu mare poftă. CARAGIALE, O. III 72. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la urechi. CREANGĂ, O. A. 66. Te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ◊ Expr. A rîde (rar a-și rîde) în barbă sau pe sub mustață = a rîde reținut, pe ascuns. Porni să-și rîdă în barbă, bucurîndu-se. MIHALE, O. 287. Vodă rîdea în barbă și strecura în juru-i privirea-i ascuțită. SADOVEANU, O. VII 74. A rîde mînzește v. mînzește. (Rar) A rîde galben = a rîde fals, silit, prefăcîndu-se că se bucură. Rîdem toți, rîde galben și locotenentul. CAMIL PETRESCU, U. N. 384. A rîde (cuiva) în nas (în față sau în obraz) = a-și bate joc de cineva care e prezent, a sfida pe cineva cu nepăsare. Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalți trei îmi rîdeau în obraz. DELAVRANCEA, H. T. 6. Ea își bate joc de dînsul și-i rîde în față. SBIERA, P. 152. ♦ (Rar, despre păsări) A scoate sunete care sugerează veselie. Rîde ciudat hulubul sălbatic. SADOVEANU, O. VIII 240. 2. A se distra, a se amuza, a face haz. Păcat că n-am fost mai multe, să rîdem. C. PETRESCU, C. V. 258. Ce-aș mai rîde să te văz întorcîndu-te cu nasul în jos. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A fi mulțumit, vesel, fericit; a se bucura. Copiii vor rîde în fiece casă, Pîini albe vor crește pe fiece masă. TULBURE, V. R. 36. Cine rîde la urmă rîde mai bine (= nu trebuie să te bucuri prea devreme, căci lucrurile pot lua altă întorsătură). ◊ Fig. Soarele rîdea afară. BART, E. 380. În glastre rîde floare lîngă floare. IOSIF, P. 18. În Vrancea la izvoarele Milcovului curge apa limpede; rîd codrii în apusul soarelui. D. ZAMFIRESCU, R. 246. Lunca rîde și-nverzește, Doru-n suflet se trezește. ALECSANDRI, P. I 235. ♦ (Cu determinări în dativ sau introduse prin prep. «la») A arăta cuiva simpatie surîzîndu-i. Erai de paisprezece ani cînd mi-ai rîs întîi. DELAVRANCEA, A. 18. ◊ Fig. Cerul era limpede și luceferii sclipitori rîdeau la stele. CREANGĂ, P. 56. ♦ (Despre soartă, noroc) A-i fi cuiva favorabil. Alungă mîhnirea din inima ta, căci norocul îți rîde din toate părțile. CREANGĂ, O. A. 223. 3. A-și bate joc de cineva sau de ceva; a face haz pe socoteala cuiva, a lua în rîs. Va rîde-ntregul neam arab de bietul Ben-Ardun. COȘBUC, P. I 111. Pînă acum toți rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să rîdă el și de dracu. CREANGĂ, P. 51. Cît ești de mare și puternic, eu rîd de mînia ta. ALECSANDRI, T. II 18. ◊ Fig. Rău e cînd rîde culmea de mușunoi. ALECSANDRI, T. II 150. ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ) Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele Ce își rîde de-aste vorbe, îngînîndu-le pe ele. EMINESCU, O. I 150. Băieții, ca să-și rîdă de el, îi zic... ȘEZ. IX 135. ◊ Tranz. Îl rîd toți de față. SEVASTOS, N. 98. Au început frații a-l rîde. SBIERA, P. 3. Măsură-ți vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne rîde acușorul? CREANGĂ, O. A. 288. ◊ Expr. Rîd (sau ar rîde) și cîinii (curcile sau ciorile) de cineva sau (tranz.) mă rîd (sau m-ar, te-ar etc. rîde) și cîinii etc., se spune despre cineva care a ajuns de rîsul tuturor. Asta ți-i supărarea?... Fugi d-aici, Ioane, că rîd și curcile de tine. REBREANU, I. 109. Am să vă muștruluiesc de-au să rîdă și cîinii de voi. CREANGĂ, P. 304. ♦ Refl. (Popular, cu pronumele în dativ) A silui o femeie, a-și bate joc de ea. Mi-a chemat fata la curte și și-a rîs de ea Gogu Cristofor. STANCU, D. 134. ♦ Refl. (Adesea cu pronumele în dativ) A nu ține seamă de ceva; a nesocoti. Îmi rîd de ritm Și de-orice reguli îmi rîd. MACEDONSKI, O. I 13. Ți-ai rîs de toate, crezînd că asta e-o putere; ș-ai trecut nepăsătoare printre durerile celor din jurul tău. VLAHUȚĂ, O. A. 505. – Prez. ind. și: (regional) rîz (DELAVRANCEA, O. II 292, CARAGIALE, O. I 63, ALEXANDRESCU, M. 6).

PRÁZNIC, praznice, s. n. 1. (În practicile bisericii ortodoxe) Masă mare dată în amintirea unui mort (după înmormîntare ori după parastas, v. pomană, comîndare) sau pentru sărbătorirea unui eveniment bisericesc (hramul unei biserici etc.). Să se facă praznic pentru săraci și să se deie de pomană. SADOVEANU, O. I 262. Este datină la romîni, ca după înmormîntare să facă praznic sau comîndare. MARIAN, O. II 177. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Obraznicul mănîncă praznicul v. obraznic.Expr. (Familiar) La dracu-n praznic v. drac. ♦ Petrecere mare, chef, zaiafet. Acolo-aflai că sînt lăutari și praznice în toate săptămînile. SADOVEANU, M. C. 14. 2. Sărbătoare (mare) bisericească; p. ext. zi de odihnă. La praznice și la ziua numelui știam de mai nainte că are să ne vie Budulea cu mulți ani, cu spor în casă și cu belșug la masă. SLAVICI, O. I 70. Masa de cu seară mai grabnic o sfîrșește, Decît în zi de praznic un popă liturghia. NEGRUZZI, S. II 199. Niște sărbători alese, ce praznice s-au numit. PANN, P. V. I 141. Omul harnic n-are praznic. Sărbătorirea sau aniversarea unui eveniment cetățenesc; zi de bucurie. Să pomenească țara, ca pe o zi de praznic mare, ziua cînd din letopiseț și-a șters anii de-nchinare. DAVILA, V. V. 184.

PÚȘCĂ, puști, s. f. 1. Armă de foc portativă, cu patul de lemn și cu țeavă lungă. Spre risipirea întunericului, înțelese că duce în spinare o pușcă militară. DUMITRIU, N. 184. În camera de culcare, deasupra patului, atîrna o pușcă de vînătoare, veșnic încărcată. REBREANU, R. II 196. Își ia ranița în spate și pușca de-a umăr. CREANGĂ, P. 307. Vorba rea se duce ca din pușcă.Pușcă de soc = pușcoci. Praf de pușcă v. pra f. ♦ (Adverbial, în expr.) Gol pușcă = gol de tot, dezbrăcat; p. ext. prost îmbrăcat. Prin apă, făceam o gălăgie cu alți draci de sama mea, goi pușcă. SADOVEANU, O. VII 294. Văduvă, cu copilul gol pușcă. DELAVRANCEA, H. T. 251. ◊ Expr. A ieși ca din pușcă v. ieși. ♦ (Adverbial, pe lîngă verbe de mișcare) Imediat, repede, de-a dreptul. V. glonț. Ieșind din chilie trecu pușcă pe lîngă societatea cea veselă. STĂNOIU, C. I. 187. Îmi puneam pălăria pe ceafă și mă duceam pușcă la moară. GANE, N. III 34. Se îmbrăcă, trase ivărul ușii și se duse pușcă la gard. DELAVRANCEA, H. T. 153. ◊ (Cu valoare verbală, inclusă în substantiv) Cum te poți mișca din pat, nu mai sta o zi. Pușcă la Pașcani și de acolo ia trenul direct la Techirghiol. C. PETRESCU, Î. II 244. 2. (Învechit și arhaizant) Tun. După ce-or suna clopotele bisericilor, să bată puștile. SADOVEANU, Z. C. 330.

ACAR conj. (Ban., Criș., Trans. SV) Deși, cu toate că, măcar că; fie, ori. Pînă iaste vie și tînără, ea-și dă dracului trupul său, acar fată, acar nevastă. C 1692, 510v. Akar. Sive. Vel. AC, 327. Akar jest tu kraj fericat. PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW; cf. VCC, 114. Etimologie: magh. akár. Vezi și acarcare, acarce. Cf. batîr.

porumbreá și -umbeá f., pl. ele (d. porumbă). Mold. nord. Porumbă, poroambă, fruct de porumbrel. Prov. Dracu-ĭ zice porumbrea, și-ĭ maĭ negru de cît ĭa. – Și -ícă, pl. tot ele (J. Bt. Dat. uĭt. 134).

DÉCI conj. (Conclusiv) Prin urmare, în consecință, așa fiind, drept care. Își adusă aminte că făgăduisă a răpi pe fata Genarului... Deci se porni. EMINESCU, N. 17. ◊ (Uneori precedat de «iată») Iată deci, domnilor, că sfatul nostru s-a luminat. SADOVEANU, D. P. 35. Iată deci cum legea asigurării celor ce cad jertfă muncii este o simplă minciună, ca și toate legile burgheziei. SAHIA, N. 36. ◊ (Așezat în mijlocul propoziției) Porni deci o hărmălaie; cum dracul să se ducă ei în linia întîia? CAMILAR, N. I 383. Era deci încă o dată nevoie de un spirit critic. IBRĂILEANU, SP. CR. 21. Își aduse aminte de vitejiile tatălui său din tinerețe și calul său. Se duse deci în grajd. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Învechit, urmat de «dar(ă)») Deci dară, zise popa, tu femeie să te culci. SBIERA, P. 19. Deci dar în deșert te lauzi. CONACHI, P. 293.

POÁMĂ, poame, s. f. 1. Rodul arborilor fructiferi, al pomilor; fruct, roadă. Găsi pomi plini cu poame și izvoare răcoroase și bău și mîncă cu poftă. POPESCU, B. II 91. De zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor și oamenii s-au hrănit numai cu poame. NEGRUZZI, S. I 167. Poamele [Bîrsei] sînt cireșele, vișinile, perile, merile, prunele, nucile. GOLESCU, Î. 26. După poamă se cunoaște pomul, și după faptă omul. 2. (La pl.) Fructe (în special mere și pere) uscate la soare sau în cuptoare speciale și păstrate pentru iarnă. 3. (Mold., numai la sg., cu sens colectiv) Struguri. Spînzură din ramuri nalte vițele cele de vie, Struguri vineți și cu brumă, poamă albă-aurie. EMINESCU, O. IV 132. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare, avînd cea mai aleasă poamă. DRĂGHICI, R. 28. 4 (Rar; la pl.) Bob de strugure uscat; stafidă. Voinicelul le împarte poame (stafide). SEVASTOS, N. 77. 4. Fig. Om de nimic, rău, netrebnic, ticălos, derbedeu; femeie stricată. Aflase ea de mult ce fel de poamă-i boierul. MIRONESCU, S. A. 92. Dădu fata cu ochii închiși, fără să cerceteze ce poamă era acel Peneș-impărat de al cărui nume nici n-auzise pînă atunci. POPESCU, B. III 109. Ți-am aflat eu blăstămățiile, știu eu în sfîrșit ce poamă ești. ALECSANDRI, T. 1278. ◊ (Determinat prin «a dracului», prin «rea» sau, ironic, prin «bună») Nevasta, poamă bună. Fetele, poame bune și ele. STANCU, D. 189. Tache ieșea poamă rea, după zisa tuturor. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Hei-hei! Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb. CREANGĂ, P. 230.

VÎRÎ, vîr, vb. IV. 1. Tranz. (Uneori în concurență cu băga) A băga, a introduce. Felix se înroși la față și vîrî repede mîna în buzunar. CĂLINESCU, E. O. I 36. Cu pușca, cu torba, gros înfășurat în căldura hainelor, mă sui și îmi vîr picioarele în fîn. SADOVEANU, O. VII 331. Domnul vîră adînc capul pe ferestruică înăuntru, împiegatul surprins de această mișcare se dă-napoi. CARAGIALE, O. II 211. Pune roata la loc, vîră leuca, sucește lamba. CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. A-și vîrî nasul în ceva (undeva sau în toate) v. nas (1). A-și vîrî coada (în ceva) v. coadă (1). A-și vîrî dracul coada v. coadă (1). A-i vîrî cuiva ceva pe gît = a sili pe cineva să accepte ceva împotriva voinței sale. A-i vîrî cuiva ceva în cap = a) a face pe cineva să priceapă bine un lucru; b) a face pe cineva să creadă ceea ce nu este adevărat; a sugera cuiva ceva. Cine ți-a vîrît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A-și vîrî capul sănătos (sau teafăr, zdravăn etc.) sub evanghelie v. evanghelie. A-și vîrî (sau a vîrî cuiva) mințile în cap = a se cuminți (sau a face pe cineva să se cumințească). Să le vîre mințile în cap pe o sută de ani. DUMITRIU, N. 78. Vîră-ți mințile în cap și învață rînduiala lumii ș-a vieții, c-a să-ți prindă bine. SADOVEANU, O. VIII 213. A vîrî vrajbă = a semăna neînțelegeri, ură; a face intrigi. Scaraoschi... a dat poroncă tuturor slugilor sale... să vîre vrajbă între oameni. CREANGĂ, P. 144. ♦ A înfige, a împlînta. (Fig.) Titu Herdelea se strecură afară. Roșu îi vîrîse un cuțit în suflet. REBREANU, R. II 79. ◊ (Cu complementul «bani», «capital») A învesti. A trebuit să-mi vîr tot capitalul în porci, din care pricină am rămas calic. ȘEZ. II 220. 2. Tranz. (Cu privire la oameni) A face să intre undeva (de bunăvoie sau forțat); (cu privire la animale) a conduce, a mîna înăuntru. Doamne... blagoslovește-mi turbinca asta, că ori pe cine-oi vrea eu, să-l vîr într-însa. CREANGĂ, P. 300. Mîndrele, cînd l-au zărit, înainte i-au ieșit. Una poarta-i deschidea, Una-n casă mi-l vîra. SEVASTOS, C. 297. ◊ Expr. A vîrî pe cineva (de viu) în groapă (în mormînt sau în pămînt) = a) (în amenințări) a omorî pe cineva. Mai tare! că te vîr în pămînt. SADOVEANU, O. VI 205; b) a pricinui cuiva supărări mari, a ucide pe cineva cu zile. Aceste erau de ajuns... s-o vîre în groapă pe biata babă. CREANGĂ, P. 14. A vîrî (pe cineva) în boală (sau în toate bolile) sau în sperieți (sau în toți sperieții) sau în groază (sau în toate grozile morții) = a speria tare (pe cineva), a îngrozi. Am să te vîr și eu în toate grozile morții. CREANGĂ, P. 58. Să nu mai zici că vine lupul, Moș Nichifor, că mă vîri în toate boalele. id. ib. 121. Mi-a ieșit înainte un urs grozav care m-a vîrît în toți sperieții. id. ib. 186. A vîrî (pe cineva) în (sau la) belea V. belea. ♦ (Cu determinarea «la pușcărie», «la închisoare» sau un echivalent al acestora) A face ca cineva să fie închis, întemnițat. Asta... e în stare să-și vîre pe tată-său și pe mă-sa la pușcărie. C. PETRESCU, C. V. 112. ♦ Tranz. fact. (Cu diverse determinări care indică o ocupație, o meserie) A face să fie angajat într-un serviciu. Îl vîrîse în slujbă aproape de doi ani. VORNIC, P. 195. 3. Refl. A intra, a se băga (într-un spațiu îngust). Jap era prea bucuros de această singurătate, se vîra sub divan și observa din umbră. GALACTION, O. I 307. S-a dezbrăcat singură și îndată s-a vîrît în pătuceanul ei de odinioară. REBREANU, R. I 207. Trebuie să mă vîr iar în așternut, să mă-ncălzesc. CARAGIALE, O. III 137. Mezinul se vîrî iute în horn. CREANGĂ, P. 23. ♦ A se înghesui. Cineva se vîră în mine, mă strînge de braț și tremură. SAHIA, N. 120. Focurile chirigiilor se stinseseră: oameni și vite dormeau pe coceni, vîrîndu-se cuminți unii într-alții, jos, la pămînt. CARAGIALE, P. 36. ◊ Expr. A se vîrî în sufletul cuiva = a plictisi pe cineva manifestîndu-i un interes sau o simpatie prea stăruitoare, prea insinuant. Ai reușit să te vîri în sufletul Irinei și într-al meu. BARANGA, I. 189. A se vîrî sub pielea cuiva = a căuta să cîștige încrederea sau dragostea cuiva, a se insinua pe lîngă cineva. Era pericol să i se vîre sub piele femeia asta. DUMITRIU, N. 129. ♦ Fig. A se amesteca între alții (intervenind într-un sens oarecare). Ziaristul să rămîie în lumea lui, nu să se vîre printre ciocoi, să-și adoarmă conștiința. REBREANU, R. I 210. Ar fi trebuit să se vîre în acel popor din Transilvania, ar fi trebuit să-l întrebe ce-l doare. IONESCU-RION, C. 28.

DRĂCÍME s. f. (Rar) Mulțime de draci, totalitatea dracilor. Chirică atunci el știe ce face și cum face – că într-o clipă adună toată drăcimea. CREANGĂ, P. 158.

COMOÁRĂ, comori, s. f. 1. Grămadă de bani sau de obiecte de preț. Comori ascunse-n oală Și-ngropateOale, spui? Le-am lăsat să facă pui. COȘBUC, P. I 330. Un cerșitori... ședea pe o comoară și cerea milostenie. CREANGĂ, P. 134. ◊ (Poetic) Ce fete dragi! Dar ce comori Pe rochii lungi, țesute-n flori! COȘBUC, P. I 55. ◊ Expr. (În superstiții) Cel de pe comoară = dracul (închipuit ci păzitor al comorilor îngropate). Parcă ești cel de pe comoară, măi, de știi toate cele. CREANGĂ, P. 150. ♦ (Adesea la pl.) Avuție, avere, avut. Vrednic, ești de comoara ce ți-o las. CREANGĂ, P. 226. Mîndra mea tare-i avută, Are bani, are comori, Dar nu are pețitori. HODOȘ, P. P. 179. ◊ (Poetic) Dezgroapă, moșnege, cu mîinile-n tremur Comoara ta sfîntă de jale! Tu porți ferecate durerile noastre în vaietul strunelor tale. GOGA, P. 66. 2. Fig. Bun neprețuit, tezaur. Să mă-nșel că te dezmierd, Stinsa mea comoară, Și să tremur că te pierd-Ca întîia oară! TOMA, C. V. 95. Cunosc atîți netrebnici care zic: Să nu pui preț pe anii care zboară! Ei nu pricep că viața-i o comoară Și nu prevăd în moarte-un inamic. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 137. Mîndră, mîndruleana mea, Draga mea, comoara mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312.

SPURCÁ, spurc, vb. I. 1. Tranz. A murdări, a mînji (acoperind de murdării, umplînd cu mirosuri urîte). Descalță-te, mă, că spurci straiele alea! DUMITRIU, N. 163. Cracatița (= caracatița) mirosea, firește, a cracatiță, dar mirosea grozav...Cucoane, da-mi spurcă trăsura, să iertați! răsuflă birjarul nemaiputînd să rabde. IBRĂILEANU, A. 121. ♦ Refl. A-și lepăda excrementele sau urina. Se spurcă în nădragi de frică. DUMITRIU, N. 95. 2. Tranz. Fig. A pîngări, a profana, a prihăni. Vă văd lungiți pe patul juneții ce-ați spurcat-o. EMINESCU, O. I 24. De cînd pe-acest pămînt Trădarea neagră calcă și spurcă pragul sfînt Al ospeției. ALECSANDRI, T. II 106. Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sîngele cel pîngărit a unui tiran ca tine. NEGRUZZI, S. I 164. ◊ Refl. Vasilică, te-ai dat cu năpîrca de Eftimie, te-ai spurcat cu banii lui. DUMITRIU, N. 238. ♦ A înjura. Se așeza în mijlocul străzii cu mîinile în șolduri, blogodorind măscări. Se lega mai ales de femei, pe care le spurca. PAS, Z. I 146. Dar du-te, – doamne, iartă-mă, că acuși era să zic, – du-te să nu te spurc. RETEGANUL, P. I 21. 3. Tranz. (Cu privire la alimente) A face să nu mai poată fi mîncat (provocînd scîrbă); (cu privire la vase) a face inutilizabil pentru de-ale mîncării. Umblă mai cu chibzuială! Nu-mi spurca, te rog, friptura. La TDRG. Dracul, bucuria lui că curge și din bucata sa [de broască] untură, au început s-o tot lipească de slănina lui Pepelea și să i-o spurce. SBIERA, P. 16. 4. Refl. (În practica religiei creștine) A mînca de dulce în timpul postului, a se înfrupta (cu o cantitate mică de mîncare); p. ext. a mînca ceva bun. Se duse și el să vază d-o găsi vrun cosăcel Să-și cumpere, să mănînce, ca să se spurce și el. PANN, P. V. III 82. Că n-are mălai să mînce, Nici de dulce Să se spurce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 183. ♦ Fig. A prinde gust (de ceva rău, neîngăduit), a se deprinde cu ceva și a nu se mai putea dezobișnui; a se dedulci. [Iepele] se spurcaseră la sînge de om, și asta fu de ajuns ca să le facă a nu se mai putea apropia nimeni de ele. ISPIRESCU, U. 48. V-ați spurcat în jafuri și strîmbătăți. ARHIVA R. I 54.

BULBÚC, bulbuci, s. m. I. 1. Bășică de apă, de săpun, de spumă, de aluat (cînd dospește) etc.; clăbuc. Aluatul bolborosea, scotea niște bulbuci mari. CAMILAR, N. II 325. Balta scăpără de bulbuci. SADOVEANU, N. F. 74. Zvîrleam cîteva [pietre], de încuiam pe dracul în fundul știoalnei, cu bulbuci la gară. CREANGĂ, A. 65. Plouă ploaie cu bulbuci Și tu, bade, tot te duci! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Metaforic) Și arămile amestecate cu argint [clopotele]... se scufundară în bulbuci clocotitori. SADOVEANU, O. I 537. 2. (Neobișnuit) Corp rotund (ca un glob). Bulbuc de aur În piele de taur (Soarele). GOROVEI, C. 350. JȘ Bulbucii ochilor = globii ochilor. [Soldații osteniți] își trăgeau pleoapele peste bulbucii ochilor. CONTEMPORANUL, S II, 1949, nr. 162, 6/1. 3. (Rar) Boboc de floare. Dar din fundul lacului ieșea un glas... printre bulbucii de nufăr. RETEGANUL, P. I 48. II. (Popular) Plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu flori mari, globuloase, de culoare galbenă, cu vinișoare verzi pe dinafară; crește prin pășunile din regiunile muntoase (Trollius europaeus). Eu să mă despart de stînă... Să las crînguri, să las hurii Și poiana cu bulbucii! COȘBUC, P. II 168. Pe cea luncă cu bulbuci Paște badea niște junci. ȘEZ. IV 234. – Variantă: (I 1) bolbóc (SANDU-ALDEA, D. N. 223) s. m.

DRĂCÍE, drăcii, s. f. 1. Faptă rea, blestemăție. Și cîte alte drăcii nu scornise, pe vremuri, sergentul Pasăre. CAMILAR, N. I 376. [Dracul] căută o babă, auzind că ele Îl întrec pe dînsul la drăcii și rele. PANN, P. V. I 53. Cînd a auzit împăratul pățeniile lui Tei-Legănat și drăciile lui Strîmbă-Lemne și ale lui Sfarmă-Piatră, se încruci. ȘEZ. II 208. ◊ Expr. Ei, drăcie! sau ei, drăcia dracului! exclamație de surpriză și nemulțumire. Ei, drăcia dracului, ce te strîmbi așa? CAMIL PETRESCU, U. N. 53. ♦ (Fără sens peiorativ) Ștrengărie, poznă. Poate mă crezi tot capul drăciilor. C. PETRESCU, C. V. 360. 2. Minunăție, ciudățenie, drăcărie (1). Apoi uite, dragule, că ai scos producție frumoasă și fără drăcia asta a ta: mineritul nu-i fabrică să-ntorci din manivelă. DAVIDOGLU, M. 42. Morile din Grozăvești pe care le puneau în mișcare... drăcii nemțești cu aburi, nu lucrau în zilele acelea. PAS, L. I 70. Ia cetește drăcia asta. CAMIL PETRESCU, U. N. 59. 3. (În basme și superstiții) Vrăjitorie, farmec. Trebuie să fie vreo fermecătorie sau vreo altă drăcie aci. ISPIRESCU, L. 53. Eu sînt mama Anghelușa Care știu discîntici mii... Și drăcii chiar peste fire. ALECSANDRI, T. I 103.

CÓPCĂ2, copci, s. f. 1. Gaură, spărtură făcută în gheața unui rîu, a unei bălți etc. pentru pescuit sau pentru scos apă. În nopțile cu lună plină ieșea cu unul sau doi camarazi ca să vadă la produfurile lacului vidre strecurîndu-se șerpuitor de la o copcă la alta. SADOVEANU, M. C. 114. ◊ Expr. A se duce pe copcă (sau, rar, copce) = a o păți, a fi pierdut, a da de dracu. Cum făcuși, soro? Ne-am dus pe copcă. BASSARABESCU, V. 46. V-ați dus pe copce, cu toată șmichiria voastră. CREANGĂ, P. 266. 2. Groapă (îngustă și adîncă) făcută în pămînt, în piatră etc. Pinul cu care astupase Agripina copca scobită sub căpiță era răvășit. GALACTION, O. I 167. O pînză lată de apă, albă ca laptele, desfășurîndu-se ca de pe un sul, s-aruncă de la o înălțime amețitoare într-o copcă de piatră. VLAHUȚĂ, O. A. II 159. ♦ Scobitură mică făcută în pămînt cu scopul de a introduce sămînța unei plante. N-avea omul un grăunte, Dar sudori purta pe frunte, Semăna și el în gînd Copci de copci și rînd de rînd. CONTEMPORANUL S. II, 1949, nr. 161, 5/2. – Pl. și: copce.

OLEÓ interj. Aoleu. Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Oleo, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Vreo doi-trei uncheși bătrîni De-și ridica sprîncenele, Oleo, tot cu cîrjele, Să-și vază drumurile. PĂSCULESCU, E. P. 210.

TÁRTOR, tartori, s. m. Căpetenia dracilor, drac. Trupul îl ia pămîntul și sufletul îl ia tartorul. CĂLINESCU, E. O. II 295. Era adunată acolo toată liota diavolilor cu tartorul lor. I. CR. I 77. ◊ (Cu sens atenuat) Măi tartorule, nu mînca haram și spune drept, tu ești Gerilă. CREANGĂ, P. 240. ♦ Conducătorul unei tagme, unui grup (v. șef); (în special) cel care conduce cu asprime, cu teroare. Se înșelau însă și tartorii mai mari și tartorii mai mici închipuindu-și că muncitorii vor mai suferi exploatarea și umilința. PAS, Z. IV 52. Căpitanul Costache Chehaia, chiorul, marele tartor al dorobănțimii. C. PETRESCU, A. R. 7. Era p-acolo și tartorul zeilor, pre nume Joe. ISPIRESCU, U. 6. ♦ Om fără scrupul, care își impune voința, care terorizează. Tartor în Prundeni era Codîrlă, omul lui Grigoriu. PAS, L. I 305. – Variantă: (învechit) tártar s. m.

DÁMĂ, dame, s. f. I. (Astăzi rar, de obicei arhaizant sau ironic) 1. Doamnă, cucoană. Regret, conițele mele, că trebuie să mă văd jignit de dame atît de fine. DUMITRIU, B. F. 38. C. Negruzzi ne spune că damelor le era rușine să știe bine romînește și, ca să dovedească neștiința limbii romîne, pronunțau: «mozicule», «nu stiu», «zos». IBRĂILEANU, SP. CR. 74. Cu multă bunăvoință din partea unor tineri politicoși, care merg pînă la o stație apropiată, se fac locuri pentru dame. CARAGIALE, O. II 160. ◊ Damă de companie = femeie angajată în familiile burgheze ca să îngrijească de o persoană bătrînă sau bolnavă sau să-i țină de urît. Acum nu mai cad, pentru că merg totdeauna întovărășită de dama mea de compsnie. CAMIL PETRESCU, T. III 196. ◊ Loc. adj. De damă = femeiesc. Pantofi de damă. ♦ Soție. Te îmbrățișez din tot sufletul, alăturînd pentru dama ta resprectele mele. GHICA, A. 599. 2. Femeie de moravuri ușoare; prostituată. Mai lasă-le dracului damele alea. CAMIL PETRESCU, U. N. 215. II. 1. (La jocul de cărți, de obicei urmat de determinări) Fiecare din cele patru cărți pe care este înfățișată figura unei femei. Baba trase din brîu cărți soioase și rupte la colțuri... Dădu Vitoriei dama de cupă, ca s-o menească încet deasupra buzelor. SADOVEANU, B. 51. 2. (La jocul de șah) Regină. 3. (La pl.) Joc la care se folosesc pioni sau discuri, unele albe, altele negre, pe o tablă ca cea de șah.

OM, oameni, s. m. 1. Ființă care posedă facultatea de a gîndi, de a vorbi și capacitatea de a crea unelte spre a se folosi de ele în procesul muncii. Într-o zi, dascălul, un om foarte serios, a venit supărat. CARAGIALE, P. 12. Numai iată ce aude glas de om. CREANGĂ, P. 198. Omul muncitor Ca un pom roditor.Oamenii muncii = cei care își cîștigă existența prin munca lor, fără a exploata pe alții. ◊ Expr. (Nu-i) nici picior de om = (nu-i) nimeni, v. țipenie. (De) către om = în partea stingă a căruței, plugului etc. Cotiuga are o roată mai mică către om și alta mai mare din brazdă PAMFILE, A. R. 40. La mintea omului = ușor de înțeles, evident, firesc. Ca omul = cum se întîmplă în mod obișnuit oricui. Vrun păcat, vro greșeală, ca omul. DELAVRANCEA, O. II 370. Ca oamenii = cu manifestări omenești, cum trebuie, cum se cuvine, bine. Dă și o farfurie de acolo, și niște furculițe, să mîncăm ca oamenii. VLAHUȚĂ, la TDRG. Om bun, răspuns pe care o persoană care bate la poartă îl dă stăpînului casei pentru a-l asigura că vine cu intenții bune. Bătu la poartă. Cine e acolo? îi zise dinăuntru...Om bun, răspunse fata. ISPIRESCU, L. 348. A-și găsi omul v. găsi. ♦ Persoană care întrunește calități morale deosebite. Acel Ion Creangă a trăit în Iași... a fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. Ăla om, nu secătură. DELAVRANCEA, O. II 357. ◊ (Expr.) A face (pe cineva) om = a) a educa, a instrui pe cineva dezvoltîndu-i însușirile caracteristice omului ca ființă superioară. Școala... om îl face. PANN, P. V. I 174; b) a da, a crea o situație cuiva. Nenorocitule! ți-ai aruncat norocul în girlă: te făceam om! CARAGIALE, O. I 174. A se face om = a se îmbogăți, a se înstări, a se căpătui. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de», indicind o însușire morală, o stare socială, materială etc.) Om de cuvînt. Om de încredere. Om de lume. Om de nădejde. Om de omenie. Om de onoare. Om de rînd. Om de litere v. c.Omul legii v. lege. 2. (Însoțit de obicei de determinări care indică un raport de dependență) Persoană care se află în slujba cuiva, persoană de încredere. Las’ că la noapte îl călcăm, mergem cu oamenii. DUMITRIU, N. 30. Oamenii Șoimăreștilor ajunseră la Iași chiar în ziua de sărbătoare, SADOVEANU, O. VII 107. Primarul era omul boierului. I. BOTEZ, ȘC. 73. ◊ Expr. (A fi) omul (sau om al) lui dumnezeu =(a fi) om bun, om de treabă. Ai dat peste niște oameni ai lui dumnezeu, dar să fi fost cu alții, hei, hei, mîncai păpara. CREANGĂ, P. 254. Sărac bărbățelul meu, Toți oamenii zic că-i rău, Da-i omul lui dumnezeu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 461. Omul (sau om al) dracului = om rău, viclean. De omul dracului să dai și să scapi. ISPIRESCU, L. 43. 3. Persoană cu vază, de seamă. Nu mă lăsa-n părăsire, duducă... și eu sînt ficior de oameni. ALECSANDRI, T. 1415. ◊ Expr. A fi (om) din (sau de) oameni = a descinde din părinți cu stare sau de neam nobil. Lasă că-s din oameni, lasă că-s cunoscută de toți boierii... dar apoi sînt și văduvă de trei bărbați. ALECSANDRI, T. I 382. Bărbat. Femeile de pe țărm se repezeau și întîmpinau oamenii care veneau clătinîndu-se prin apă pînă la brîu. DUMITRIU, P. F. 32. Mulțime de oameni și de femei sîrbi și turci veniseră pe malul Dunării să ne vadă. BOLINTINEANU, O. 267. ♦ (Determinat prin «meu», «tău» etc.) Soț. Am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu, ș-am fost mulțămită și înflorită cu dînsul. SADOVEANU, B. 265. 5. Cineva, oricine, oricare. Umblau tot felul de vești, de se încrețea carnea pe om. CAMIL PETRESCU, O. I 8. Nu mai poate omul de tine nici să-și zică ocinașele. REBREANU, I. 44. Spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, cînd îl scormolea ceva la inimă. CREANGĂ, O. A. 108. Pînă nu te bagi cu omul în plug, nu-i cunoști năravul. 6. (La vocativ) Apelativ familiar conținînd o nuanță dojenitoare, persuasivă, explicativă etc. (cu care ne adresăm de obicei unui bărbat). V. frate, nene. Omule, te credeam la Izlaz... Ce e cu dumneata? CAMIL PETRESCU, O. II 22. Ia ascultă, omule, dracid cel împelițat de dihor o să ne mănînce toate rațele. BUJOR, S. 30. Da cată-ți de drum, omule! ALECSANDRI, T. I 263. ◊ Expr. Om bun (sau oameni buni) = persoană de treabă, cinstită. Oameni buni, eu de la om la om vă cunosc pe fiecare în parte. CAMIL PETRESCU, O. II 322. Oameni buni, eu sînt Petru Rareș. DELAVRANCEA, O. II 264. Așa ar trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului. CREANGĂ, P. 202. – Formă gramaticală: voc. (numai cu determinări) om.

TRẮSNET, trăsnete, s. n. Descărcare electrică de mare intensitate, însoțită de o lumină vie și de un zgomot puternic, care are loc între doi nori sau între un nor și pămînt. O lumină mare se făcu și trăsnetul înfășură stejarul, ca un foc de artificii, profilîndu-l pe cer cu ramurile aprinse într-un potop de scîntei și frunze spulberate. ANGHEL-IOSIF, C. L. 48. Trăsnetul din cer de-ar fi căzut, nu i-ar fi făcut mai mult rău ca ceea ce i-a făcut citirea acestor vorbe. ISPIRESCU, L. 51. De cînd căzu un trăsnet în dom, de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Cerul curat de trăsnet nu se teme, se spune despre cineva care, simțindu-se nevinovat, nu se teme de nimic. ◊ (Poetic) În ochi purta un trăsnet cu palidă lucire. MACEDONSKI, O. I 214. ◊ Fig. Îi era frică mereu că un trăsnet din senin îi va zdrobi toată truda vieții. REBREANU, I. 56. ◊ Expr. A rămîne ca lovit de trăsnet = a rămîne înlemnit (de spaimă, de uimire etc.). Lovitură de trăsnet = întîmplare (mai ales neplăcută) venită pe neașteptate. (Regional) A da (sau a lăsa) ceva în trăsnet = a se lipsi, a se lepăda de ceva, a abandona ceva, a da dracului. Și ce folos de boi și vaci? Nevasta dacă nu ți-o placi, Le dai în trăsnet toate! COȘBUC, P. I 119.

CORN1, (I 1, 6) coarne, (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3, III) corni, s. m. I. 1. (La animalele cornute) Fiecare dintre cele două excrescențe de pe osul frontal al rumegătoarelor. ◊ Loc. adj. (Despre cuvintele, relatările cuiva) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, umflat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. a se repezi cu vorba la cineva, a certa pe cineva. A scoate coarne = a deveni agresiv; a se obrăznici. A fi mai cu coarne decât altul = a fi mai grozav decât altul. A pune (cuiva) funia în coarne = a înșela, a amăgi (pe cineva), a-i impune (cuiva) voința. A se lua în coarne cu cineva = a se încăiera, a se lua la harță. A-și arăta coarnele = a-și manifesta răutatea, dușmănia. A căuta (cuiva) în coarne sau a căuta (ori a se uita) în coarnele cuiva = a îndeplini toate gusturile, capriciile cuiva; a răsfăța. A pune coarne = a călca credința conjugală; a înșela. (Pop.) Cel cu coarne = dracul. ♦ P. anal. Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului; fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase de lângă ochii unor cărăbuși. 2. (La sg.) Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele1 (I 1) animalelor (folosită pentru fabricarea unor obiecte). 3. (Și în sintagma corn de vânătoare) Instrument de suflat, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. ♦ Instrument muzical de suflat, format dintr-un tub conic de alamă sau din alt metal. ◊ Corn englez = instrument muzical din familia oboiului, dar cu un sunet mai grav, cu ancie dublă. 4. Obiect făcut din corn1 (I 2) sau în formă de corn1 (I 1), în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui obiect. ◊ Expr. Cornul abundenței = simbol al belșugului, reprezentat printr-un vas în formă de corn1 (I 1), umplut cu fructe și cu flori. 5. Produs de panificație din făină albă, de mici dimensiuni și în formă de semilună. 6. (La pl.) Nume generic dat părților unor construcții, organe de mașini, unelte etc. în formă de corn1 (I 1). ♦ Corn1 (I 1) sau vas mic de lut prelungit cu o pană de gâscă prin care se scurge huma colorată, folosit în ceramica populară pentru decorarea vaselor. 7. (La sg.) Denumire dată unor formații anatomice cu aspect de corn1 (I 1). Corn uterin. 8. (În sintagma) Cornul lunii = luna în primul și în ultimul pătrar, când are formă de seceră. 9. Compus: cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor plante graminee; pintenul-secarei (Claviceps purpurea); boală provocată de această ciupercă și manifestată prin apariția în spic a unor formații tari, negricioase, întrebuințate în farmacie pentru extragerea ergotinei. II. 1. (Reg.) Colț, ungher, margine. 2. (Înv.) Aripă de oaste, de tabără. III. (La pl.) Căpriorii casei. – Lat. cornu.

CORN1, (I 1, 6) coarne, (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3, III) corni, s. m. I. I. Formațiune dură, pereche sau nepereche, de pe craniul multor copitate. ◊ Loc. adj. (Despre cuvintele, relatările cuiva) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, umflat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. a se repezi cu vorba la cineva, a certa pe cineva. A scoate coarne = a deveni agresiv; a se obrăznici. A fi mai cu coarne decât altul = a fi mai grozav decât altul. A pune (cuiva) funia în coarne = a înșela, a amăgi (pe cineva), a-i impune (cuiva) voința. A se lua în coarne cu cineva = a se încăiera, a se lua la harță. A-și arăta coarnele = a-și manifesta răutatea, dușmănia. A căuta (cuiva) în coarne sau a căuta (ori a se uita) în coarnele cuiva = a îndeplini toate gusturile, capriciile cuiva; a răsfăța. A pune coarne = a călca credința conjugală; a înșela. (Pop.) Cel cu coarne = dracul. ♦ P. anal. Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului; fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase de lângă ochii unor cărăbuși. 2. (La sg.) Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele1 (I 1) animalelor (folosită pentru fabricarea unor obiecte). 3. (Și în sintagma corn de vânătoare) Instrument de suflat, confecționat uneori din corn1, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. ♦ Instrument muzical de suflat, format dintr-un tub conic de alamă sau din alt metal. ◊ Corn englez = instrument de suflat din familia oboiului, dar cu un sunet mai grav, cu ancie dublă. 4. Recipient format dintr-un corn1 (I 1) sau de forma acestuia, în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui recipient. ◊ Expr. Cornul abundenței = (în mitologia greacă) simbol al belșugului, reprezentat printr-un vas în formă de corn1 (I 1), umplut cu fructe și cu flori. 5. Produs de panificație din făină albă, de mici dimensiuni și în formă de semilună. 6. Parte a unor construcții, organe de mașini, unelte etc. în formă de corn1 (I 1). ♦ Recipient din corn1 (I 1) sau de lut prelungit cu o pană de gâscă prin care se scurge huma colorată, folosit în ceramica populară pentru decorarea vaselor. 7. (La sg.) Denumire dată unor formații anatomice cu aspect de corn1 (I 1). Corn uterin. 8. (În sintagma) Cornul Lunii = Luna în primul și în ultimul pătrar, când are formă de seceră. 9. Compus: cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor plante graminee; pintenul-secarei (Claviceps purpurea); boală provocată de această ciupercă și manifestată prin apariția în spic a unor formații tari, negricioase, întrebuințate în farmacie pentru extragerea ergotinei. II. 1. (Reg.) Colț, ungher, margine. 2. (Înv.) Aripă de oaste, de tabără. III. (La pl.) Căpriorii casei. – Lat. cornu.

BĂRĂNÍ, bărănesc, vb. IV. Intranz. (Mold., Transilv.) A sta de capul cuiva (cerîndu-i ceva), a stărui, a insista. Poate că tu îi bărăni atunci să-mi iei sufletul din mine, ori mai știu eu ce dracul ți-a veni în cap să ceri? CREANGĂ, P. 151. Nu-i zicea nimic nurorii de-a dreptul, ci tot mai pe departe bărănea hojma: «că nime nu face nimic» ori «că gospodăria nu-i floare la ureche și se ține greu.» CONTEMPORANUL, VI 103.

IZBUTÍ, izbutesc, vb. IV. Tranz. A duce la bun sfîrșit, a termina cu bine; a reuși, a izbîndi. Cu blîndeță și cu vorbă bună izbutea să le facă pe toate la vremea lor. MIRONESCU, S. A. 124. În cele mai de pe urmă izbuti fata să rănească pe balaur. ISPIRESCU, L. 18. Văzînd el, dracul, că și aici n-a izbutit nemica, crîșca din măsele. CREANGĂ, P. 145. ◊ Intranz. Noi trebuie să izbutim în tot ce începem, cu orice preț. CAMILAR, TEM. 100. Am izbutit ori de cîte ori te-am ascultat. ISPIRESCU, L. 21.

ZGÎ́TIE, zgîtii, s. f. (Mold.) Fată tînără, vioaie, zglobie; ștrengăriță, drăcoaică, diavoloaică. Cea dentîi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă ageră la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. CREANGĂ, O. A. 34. Măi, fețișoara împăratului ne-a tras butucul. A dracului zgîtie de fată: s-a prefăcut în păsărică, a zburat ca săgeata pe lîngă ceilalți și ei habar n-au despre asta. id. P. 267.

STRÎ́NGE, strîng, vb. III. I. 1. Tranz. A trage tare de capetele unei sfori, ale unei curele etc. înnodate sau înfășurate în jurul cuiva sau a ceva, spre a lega (mai) bine; a face mai strîmt (un laț, o cingătoare); a fixa. Făt-Frumos înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altădată, și porni. ISPIRESCU, L. 5. Iute, iute, că strîng lațul!Ce i l-aș strînge eu însumi, de nu mi-ar fi teamă! ALECSANDRI, T. I 333. Deci, o au strîns tare cu lațul, și apoi au tras-o în pădure. DRĂGHICI, R. 99. Voinicel tras prin inel Așa din gură zicea: Vină, puiculița mea, Vin’ de strînge brîul meu. ȘEZ. II 6. Expr. A strînge frîul (sau de frîu, mai rar frîiele) = a trage de frîu pentru a opri, a stăpîni, a îndemna sau a conduce calul. Strîngea de frîu și tremura: Iar calul, ud de cale, Pămîntu-n loc îl frămînta. COȘBUC, P. I 195. Strînse frîul calului cu mîna stîngă, îi dete călcîie și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Plecînd apoi cu toții, strîng frîiele, dau pinteni, În sprintene dezghinuri își saltă caii sprinteni. ALECSANDRI, P. III 227. A strînge cureaua = a răbda. ♦ A petrece una peste alta marginile unui veșmînt, pentru a acoperi bine corpul (și a-l feri de frig). Pe după-amiază, cu greu suind, îmi strînsei bine cojocul la piept. SADOVEANU, O. VIII 10. Oamenii își strîngeau sumanele și înfundau căciulile. REBREANU, R. II 17. ♦ Fig. A întări o legătură care unește pe oameni. A strînge o prietenie. A strînge o alianță.Mintea, vremea și ispita necontenit ne arată A strînge încă mai tare acea dragoste-nchegată. CONACHI, P. 295. 2. Tranz. A prinde cu mîna, a apuca și a apăsa (puternic). Îl strîngea de braț pe Pătru, îi spunea iarăși și iarăși focul lui din noaptea trecută. DUMITRIU, N. 171. El strînge banii mai cu foc Și pleacă, beat de mult noroc. COȘBUC, P. I 110. Cînd văd că mîța face mărazuri, ț-o strîng de coadă, de mănîncă și mere pădurețe, că n-are încotro. CREANGĂ, P. 230. Expr. A(-i) strînge (cuiva) mîna = a da mîna (cu cineva) (în semn de salut). I-a strîns mîna, rostind: domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate! C. PETRESCU, A. 298. Îmi strînse mîna și-mi făgădui prietenia lui, cu aerul unui viitor ministru care promite o slujbă unui protejat. VLAHUȚĂ, O. A. 192. A strînge (pe cineva) de gît = a gîtui, a sugruma; fig. a sili pe cineva să facă un lucru, a impune cuiva o constrîngere, a constitui pentru cineva o oprimare. Nu vă-ntreabă nimenea de pungă, Nu vă strînge nimenea de gît, Dar viața-i scurtă, vremea lungă. BENIUC, V. 117. Constantin s-a înapoiat la cazarmă. A găsit-o posomorîtă... Serviciul era greu, disciplina îl strîngea de gît, ranița crescuse cît un munte. GALACTION, O. I 135. Schimonositurile aceste mă strîng de gît... În toate zilele tot țipete și bocete. ALECSANDRI, T. 1015. A strînge pe cineva în brațe (la piept etc.) = a îmbrățișa pe cineva cu dragoste sau a înșfăca pe cineva cu putere pentru a-i zdrobi corpul. Crăiasa-n veselia ei cu grabă se-nvoiește: «Mă strîngi la piept și-atîta ce-i?». Și pieptul Anei crește. COȘBUC, P. I 68. Atunci strînse pe zmeu în brațe, îl ridică în sus, și cînd îl lăsă în jos, îl băgă pînă în genunchi în pămînt. ISPIRESCU, L. 88. Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător Și, strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I 80. Se înțelege... am să te strîng în brațe pînă ți-o ieși sufletul. ALECSANDRI, T. I 445. (Fig.) Gerul aspru și sălbatic strînge-n brațe cu jălire Neagra luncă de pe vale care zace-n amorțire. ALECSANDRI, P. III 11. (Eliptic) Îl îmbrățișa pe bărbatu-său, îl strîngea, vorbea fără șir. DUMITRIU, N. 163. (Refl. reciproc) Ei la luptă s-au luptat, Cu putere s-au luptat, Cînd la vale se izbea, Cînd la piepturi se strîngea. ȘEZ. II 6. 3. Tranz. A presa, a apăsa (cu ceva) din două părți sau din toate părțile. Și sosind acolo găsi un bălaur foarte groaznic strîngînd în gură un biet cerb. RETEGANUL, P. III 15. Haț! dracul subsuoară și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul. CREANGĂ, P. 53. ◊ Expr. A strînge (pe cineva) cu ușa (sau în clește, în balamale, în chingi, în pinteni) = a sili (pe cineva) să facă ceva; a lua din scurt. Îmi vine să-i strîng cu ușa pe Bondicescu și pe Pungescovici ca să-mi hotărască odată ce gînduri au. ALECSANDRI, T. I 134. I-am prins mai dinioare cu oca mică, la picioarele fetelor în genunchi... și tronc! i-am strîns cu ușa. De-acum poți să-i privești ca ginerii mei. id. T. 444. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A apăsa asupra corpului (fiind prea îngust, prea strîmt) și a provoca o jenă, o durere. Uf! că tare mă strîng pantofii! DELAVRANCEA, O. II 308. Dar brîul meu astăzi mă strînge, La copcii cu greu îl ajung. COȘBUC, P. I 64. Este o persoană care ar dori foarte mult să gioace o polcă cu d-ta.Cît de rău îmi pare... dar mă strînge o cizmă dă mă usc ca o prună pă streșină. ALECSANDRI, T. I 160. Fiecare știe unde-l strînge cizma (= fiecare își știe păsul său, necazurile sale). ◊ Expr. A-l strînge (pe cineva) în spate (de frig sau de frică) = a se înfiora (de frig sau de frică). Doar s-a încălzi cîtuși de cît și n-a mai clănțăni atîta din măsele... că parcă mă strînge în spate cînd îl văd așa. CREANGĂ, P. 246. Dar cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strîngea în spate de frică. id. ib. 314. ♦ A fixa (printr-o mișcare de învîrtire) o piesă filetată a unui mecanism; a înșuruba tare. ◊ Expr. A strînge șurubul = a întrebuința mijloace (abuzive) de constrîngere, a înăspri regimul (împotriva cuiva). [Arestații] fuseseră trimiși spre arestul tribunalului. Scăpaseră de «șurubul» pe care numai subalternul mustăcios învățase să-l strîngă cu atîta îndemînare, încît ar fi smuls adevărul și din piatră. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 77. ♦ Fig. A sili, a constrînge. Nici o grijă. Am să știu cum să-i strîng pe patroni să vă aprobe revendicările. PAS, Z. IV 191. Prin foame nu era chip să-i strîngă. CARAGIALE,O.III 91. ♦ A aduna laolaltă (făcînd să ocupe un spațiu mai mic); a înghesui. Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134. 4. Tranz. (Complementul indică anumite părți ale corpului omenesc) A închide (cu putere), a încleșta. Strînsei pleoapele mai tare, ca să văd mai bine. HOGAȘ, M. N. 17. Strîngînd ochii silit și tare, a alunecat cu visul său în întunericn-a mai văzut nemic. EMINESCU, N. 47. ◊ Expr. A-și strînge gura, buzele (sau, intranz. a strînge din buze) = a încleșta gura (buzele etc.), de obicei pentru a se reține să nu vorbească, să nu plîngă etc. Bătrîna se uită la el, strînse buzele pungă și clipi din ochi. DUMITRIU, N. 240. Vitoria oftă. Își strînse și-și strîmbă buzele.Se poate; numai greu îmi vine a crede una ca asta. SADOVEANU, B. 52. Fiecare drac și-a făcut cîte o pipă de lut... și, umplîndu-le de tutun și dîndu-le foc, începură a strînge din buze și a face: pî! pî! pî! RETEGANUL, P. II 67. Baba scrîșni din dinți ca apucată, dar apoi își strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriță. EMINESCU, N. 22. A-și strînge fruntea (sau sprîncenele, ochii) sau (intranz.) a strînge din sprîncene, din ochi = a lua o înfățișare posomorîtă; a-și încreți fruntea (sau sprîncenele) cu încruntare; a se încrunta, a se posomorî. Nu-ți strînge fruntea, că nu mă sperii. DAVIDOGLU, M. 20. Decebal își strînge sprîncenile-ncruntate, Privește înc-odată spre scumpa lui cetate, Scrutează nesfîrșitul iubitei sale țări Ce arde-nflăcărată din zări și pînă-n zări. EFTIMIU, Î. 145. Te-a cuprins necaz deodată Și din ochi cu ciudă strîngi. COȘBUC, P. I 219. A-și strînge pumnii = a-și încleșta pumnii în semn de mînie. George-n munte pumnii-și strînge. Buza cruntă-n dinți o mușcă Și de multă ciudă plînge. COȘBUC, P. I 62. (Intranz.) A strînge din umeri = a ridica din umeri în semn de dispreț, nepăsare, nehotărîre, nedumerire. Sabina strînse din umeri la acest refuz. C. PETRESCU, C. V. 116. Harap-Alb și cu ai săi au început a strînge din umere nepricepîndu-se ce-i de făcut. CREANGĂ, P. 263. Le privesc strîmbîndu-se și strîngînd din umeri. NEGRUZZI, S. I 37. 5. Tranz. A aduna laolaltă marginile, faldurile unui obiect (de pînză); a înfășura, a îndoi, a împături. O găsește în sală, strîngînd sul covorul. BASSARABESCU, S. N. 17. Strînge-ți pînzele, că se pre clatină corabia!Mergi de te razămă de-un catarg! ALECSANDRI, T. I 330. Naframa nu se duce așa, ci se strînge binișor și se pune sub brîu ori în sîn. ȘEZ. I 89. ◊ (Prin analogie) [Păsările călătoare] se abat în șesuri la asfințit de soare, Strîngînd ale lor aripi căzute de lung zbor. ALECSANDRI, O. 75. (Fig.) Apoi închipuirea își strînge-a sa aripă; Tablourile toate se șterg, dispar încet. ALECSANDRI, O. 166. ◊ Refl. (În expr.) A i se strînge (cuiva) funia la par, se spune cînd cineva ajunge într-o situație fără ieșire (în special cînd i se apropie moartea). Facă moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strîns funia la par; încep a slăbi văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 320. ♦ Refl. (Despre fire textile, țesături etc.) A-și reduce volumul sau lungimea; a se strîmta, a intra (la spălat). 6. Refl. (Despre ființe) A se ghemui, a se zgîrci, a-și contracta trupul (mai ales din cauza frigului). Streinul s-a strîns lîngă sobă și a rămas timp îndelung pe scaun, cu obrajii în palme, cu coatele pe genunchi. C. PETRESCU, A. 290. Fiecare s-a strîns mai mult în patul lui cald, încolăcindu-și trupul, ferindu-se de ceva rece. SAHIA, N. 118. S-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Din ce în ce mai mult crivățul se întețea și frigul mă pătrundea; m-am strîns cît m-am strîns, dar, dacă am văzut ș-am văzut, m-am dat jos. GHICA, S. A. 96. (Tranz.) Își strînge Florea capul între umeri și tace. GALAN, Z. R. 61. Pe urmă își strîngea genunchii la gură și rămînea așa. SAHIA, N. 115. ◊ Expr. A se strînge în sine = a deveni puțin comunicativ, a se închide în sine. În ceasurile de odihnă, Cocor ședea uneori tăcut și se strîngea în sine. SADOVEANU, M. C. 114. A i se strînge (sau, tranz., strînge cuiva) inima (sau, rar, sufletul) = a simți (sau a face pe cineva să simtă) o neliniște, o îngrijorare, o teamă. Inima-n piept mi se strînge: Prin crîngul cel desfrunzit, De chiciură albă-nflorit, Crivățul șuieră... plînge. MACEDONSKI, O. I 17. Ele plîng, și mi se strînge Inima cum stau și-ascult, COȘBUC, P. I 263. Un sentiment de groază... îi strîngea inima. VLAHUȚĂ, la TDRG. Să iubeascăideea aceasta îi strîngea adesea inima. – Cum ar fi știut el să iubească! EMINESCU, N. 36. Bucuria, uimirea îi strîngea sufletul. id. ib. 48. II. 1. Tranz. A aduna lucruri căzute, risipite (pentru a le pune laolaltă, a face o grămadă, a le așeza la păstrare etc.). Chiaburul continuă să strîngă semințele, înspăimîntat de tăcerea brigadierului. MIHALE, O. 494. Un teanc de dosare se prăvăli și curse împrăștiindu-se pînă sub picioarele colonelului. Furierul se repezi vertiginos și începu să le strîngă. SAHIA, N. 81. De ziua numelui, în dar, Primise roze Anișoara... Le-a strîns frumos într-un pahar. IOSIF, PATR. 43. ◊ Fig. Cu amîndouă mîinile Toto strîngea felicitări călduroase de la bunii săi prieteni. MIRONESCU, S. A. 109. Nu mi-i ciudă că te-ai dus, Mi-i ciudă că nu mi-ai spus Cu dragostea ce-ai făcut. – Am strîns-o mănunchi-n mînă Și-am zvîrlit-o-ntr-o grădină. ȘEZ. I 48. ♦ (Cu complementul «recolta» sau un echivalent al acesteia) A culege. Crezi tu că vom putea noi singuri secera și strînge atîta amar de grîu? CREANGĂ, P. 155. Tocmai acum cînd e timpul de strîns pînea de pe cîmp, să o lase ca să putrezească, pentru ce? ALECSANDRI, T. I 249. ◊ Refl. pas. Cătră toamnă, cînd se strînge de pe cîmp, ei au adunat... de la fiecare om... ȘEZ. I 261. ♦ A culege, a aduna spre a face provizii. Să strîngem niște tîrșuri și să facem toată noaptea foc, să fugă țînțarii. CREANGĂ, P. 129. Mai întîi s-au abătut pe la copaciul cocos, din care ș-au luat cîteva poame de mîncare, apoi mergînd la țărmurile mării, ș-au strîns și ceva stridii. DRĂGHICI, R. 60. De la copacul căzut toți aleargă lemne să strîngă.Refl. A se aduna. Dar pîn’ ce s-or strînge nourii vremii rele și-or ține sfat mormăind din tunete și clipind din fulgere, noi ajungem. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ Refl. (Despre lapte) A se închega, a se coagula. ♦ Refl. (Despre lichide sau despre corpuri care conțin lichide) A îngheța, a se solidifica. Peste zi începuse un vînt rece și noroiul se învîrtoșa, strîngîndu-se de frig, încît, încet, încet, se făcuse tare ca fierul. GHICA, S. A. 96. 2. Tranz. (Cu privire la bani, avuții) A pune deoparte; a agonisi, a acumula, a economisi. N-am decît atîta cît îmi trebuie ca să plătesc corabia... Și cu ce greutăți, frățioare, am putut să strîng și atîta lucru! GALACTION, O. I 84. Pe Buzești, moș Gheorghe are toată vremea să-și vie în fire și să cate mai de aproape de mersul tramvaiului.Bune parale trebuie să strîngă iștia cu tramvaiele. SP. POPESCU, M. G. 54. Strînge bani albi pentru zile negre (= fii econom). ◊ Absol. [Boierii] strîng, strîng... și la sărăcime nu se mai gîndesc. SP. POPESCU, M. G. 55. ♦ A aduna (prin colectă); a colecta. Muncitorii din comună au strîns bani prin autoimpunere și au cumpărat sîrma și aparatele trebuitoare pentru instalarea rețelei [electrice]. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2821. ♦ A percepe, a încasa. A strînge birurile.Se vorbi apoi și de chipul d-a impune și d-a strînge dăjdiile. BĂLCESCU, O. II 35. 3. Refl. (Despre un număr de ființe) A veni, a sosi; (în special) a se aduna (la un loc, împrejurul cuiva etc.); a se întruni. În jurul coroanei, la picioarele tronului, se strîngeau neîmpăcați și hotărîți toți dușmanii poporului. COCEA, P. 29. Și după ce-am ieșit cu mare greu din apă, și m-am pus pe mal țiindu-mă cu mîinile de inimă, băieții s-au strîns ciotcă împrejurul mieu. CREANGĂ, A. 61. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins. EMINESCU, O. I 147. Vîntul cînd a bate Prin ele-a răzbate Ș-oile s-or strînge, Pe mine m-or plînge Cu lacrimi de sînge. ALECSANDRI, P. P. 2. (Expr.) A se strînge (acasă) de pe drumuri = a nu mai fi hoinar, a sta acasă, a se face om așezat. Spune domnului să se strîngă de pe drumuri, ca să nu se-ntoarcă și biruitor și biruit. DELAVRANCEA, O. II 203. Întorcîndu-se la palaturile tatălui său, socotea că acum s-a sfîrșit; are să se strîngă după drumuri. ISPIRESCU, L. 367. ◊ Tranz. [Tinerii] dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. Am plecat trimeasă-n lume, Oaspeții să-i strîng. COȘBUC, P. II 33. (Expr.) A strînge dumnezeu (sau moartea) pe cineva (la sine) = a muri. Acolo și-a petrecut zilele cu bărbatul ei Ioniță Crăciun pe care l-a strîns dumnezeu acum vreo zece ani. REBREANU, R. I 149. Păcat că moartea ni l-a strîns, Că drag le-a fost el tuturora. PĂUN-PINCIO, P. 56. Dumnezeu strîngînd la sine pe scumpa lui soție, el de atunci ca mai ba să-și puie cap sănătos sub evanghelie. GANE, N. III 163. A nu-și (mai) strînge picioarele (de pe drumuri) = a nu (mai) înceta hoinăreala, a hoinări într-una. Umblă din casă în casă și din colibă în colibă și nu-și strînse picioarele după drum pînă ce nu găsi prin apropiere de palat o cucoană bătrînă și văduvă care avea drept orice avere o căsuță mică și o singură fată. POPESCU, B. III 80. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea și-n alta se ducea. CREANGĂ, P. 284. (Glumeț, parafrazînd expresia) Mai bine ogoiește-te oleacă și mai strînge-ți buzișoarele acasă. CREANGĂ, P. 253. ♦ A se îngrămădi, a se îmbulzi. Uzi leoarcă și rebegiți de frig... se strîngeau, se înghesuiau unul într-altul, ca să se încălzească. VLAHUȚĂ, O. A. 136. 4. Tranz. A lua și a pune la loc, a pune bine; a așeza în ordine. Strînge cărțile de pe masă. Strînge tacîmurile.Astăzi nu mai era chip de lucrat în pămîntul ud și lipicios. Începură să strîngă roaba și ciurul, la loc ascuns. C. PETRESCU, R. DR. 62. Să le dai răvașul meu să-l cetească și să-l strîngă, ca la întoarcerea me să găsăsc toate scrisorile mele, ca să nu uit ce am văzut. KOGĂLNICEANU, S. 6. Cum mergea e gîndind și uitîndu-se pe jos, vede o nucă. Se plecă, o luă, o strînse și sara, cînd se întoarse de la tîrg, o dădu fetei sale. ȘEZ. V 65. Pe negrul încălica, Arc, săgeată își strîngea Și-napoi că se-ntorcea. TEODORESCU, P. P. 81. ◊ Expr. A strînge masa v. masă. A strînge prin casă (prin odaie, prin cameră) = a deretica, a face ordine. – Forme gramaticale: perf. s. strînsei, part. strîns.

drăcovénie f. (drac și suf. -enie din parascovenie). Fam. Drăcie: uniĭ zboară pe sus, alțiĭ se daŭ afund supt apă și cîte drăcoveniĭ toate (Sov. 232).

BERC2, BEÁRCĂ, berci, -e, adj. 1. (Despre animale) Cu coada scurtă sau scurtată; fără coadă; (despre boi și vaci) cu coada fără șfichi sau fără canaf. Ce! Vrei să las vulpea bearcă? Dar mai bine să te ia pe tine dracul de o mie de ori decît să rămîie vulpea mea fără coadă! ODOBESCU, S. III 47. Vro cinci sute de berberi... Tot berberi de coade berci. TEODORESCU, P, P. 474. 2. (Numai f., despre căciulă) Teșită, fără vîrf, fără țugui. Purta pe cap o căciulă bearcă, roșcată. PAS, L. I 20. ♦ (Substantivat) Sub bearca de căciulă îmi stă capul, iar sub haine... eu. VISSARION, B. 32.

MULT1 adv. 1. (Arată măsura, intensitatea, proporția) în mare cantitate; intens, tare. Mănîncă mult.Cu asta a voit spinul să-și arate arama și să facă pe Harap- Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Sărmana fată în drum se puse Și mult îl plînse, mult îl dori. ALECSANDRI, P. I 23. Mintea... poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, O. II 11. Mult mă mustră măicuța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. ◊ (În locuțiuni) Cu mult = în foarte mare măsură, tare, foarte. M-a întrecut cu mult. Mai mult = mai ales, mai cu seamă, în special, îndeosebi. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea. ISPIRESCU, E. 7. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I Mai mult decît... = foarte, absolut. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea predomnitoare. HASDEU, I. V. 142. Cel mult = a) maximum. Voi pleca din București pentru cel mult două zile; b) în cel mai bun caz. Lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici; Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A fi mai mult mort (decît viu) v. mort. Ce să spun (sau să fac) mai mult? = asta e tot, nu pot (sau nu-i necesar) să fac sau să spun altceva. Unii secerau, alții legau snopi... mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult? CREANGĂ, P. 158. (Rar) Din mult în mai mult = din ce în ce mai mult. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I 75. Mai mult sau (ori) mai puțin = în oarecare măsură, întrucîtva, aproximativ. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A. 289. Nici mai mult, nici mai puțin = exact atît. (Asta) e prea mult = e mai mult decît trebuie, decît se cuvine; întrece măsura. 2. Departe, pe o distanță mare. Dînd pe de altă parte, ieși mult înaintea ei. ISPIRESCU, L. 17. Nu merse ea tocmai mult și numai iată ce vede un păr frumos. CREANGĂ, P. 286. 3. Un timp îndelungat, îndelung. Vorba ceea: și piatra prinde mușchi dacă șede mult într-un loc. CREANGĂ, P. 140. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Loc. adv. Mai mult = a) mai ales, mai des, mai frecvent. Harabagiul nostru s-a hotărît ca de-acum să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, P. 111; b) (regional, în construcții negative) de acum înainte, din acest moment. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I 111. Că mai mult nu mi-i vedea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. De mult = a) de o bună bucată de vreme. Mămăliga se răcise de mult pe măsuță. CAMILAR, N. I 213. Un dușman de lup... de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Dar cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șarpe cumplit. ALECSANDRI, P. I 197; c) (regional) devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară și, șontîc-șontîc, venea să cerșească la ușa maghernițelor roșii. GALACTION, O. I 311. ◊ Expr. Mult și bine = vreme îndelungată; pentru totdeauna. Dormeai tu mult și bine Harap-Alb, de nu eram eu. CREANGĂ, P. 279. A nu mai avea mult = a fi pe moarte, a nu mai avea de trăit decît puține zile. Știu că nu mai am mult: de aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I 342. ♦ (Regional) Maximum. Roșiile mai au pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. 4. (Precedînd un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) În cel mai înalt grad, foarte, extrem. Se pomeni cu mult pătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă. EMINESCU, O. I 80. E foarte ambițios și prezumțios, deși se arată mult republican. Ghica, A. 278. ◊ (Învechit, determină adverbe) Mult bine s-au mai bătut romînii și în rîndul ala. GHICA, S. 24.

TRONC interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o ciocnire, de o cădere, de trîntirea unui lucru etc. Dracii tronc! închid poarta după Ivan. CREANGĂ, P. 311. Boii... pornesc ca niște zmei, Însă deodată hodoronc Dăm într-un șanț cu toții, tronc! ALECSANDRI, T. 958. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) tronc la inimă = a-i deveni cuiva drag dintr-o dată, pe neașteptate. Tare mă tem să nu-i fi căzut domnu’ Arsene tronc la inimă, că doar are chip frumos. HOGAȘ, M. N. 230. Îndată li fura fata mințile, și li cădea tronc la inimă. SBIERA, P. 139. Așa-i că ți-a căzut tronc la inimă? CREANGĂ, P. 166. (Fig.) Îi căzuse tronc la inimă cîntecul lui. ISPIRESCU, U. 109. Tronc, Mărico (sau Marghioalo), se spune cînd cineva face o acțiune nepotrivită sau spune o vorbă nepotrivită, cînd o nimerește ca nuca-n perete. Tronc, Mărico! așa-mi ești? Bravo flăcău. CONTEMPORANUL, III 656. Tronc, Mărico!ai și găsit chip. ALECSANDRI, T. 563. Minunată femeie, groasă și frumoasă, dar cam prostană, zicînd adese niște vorbe chisnovate la care tată-meu răspundea: tronc, Mărico! NEGRUZZI, S. I 246. Hodoronc-tronc v. hodorog1. ♦ Exclamație care exprimă surpriza în fața unui lucru neașteptat sau a unei situații neprevăzute. Tronc! tocma cînd o să ne apucăm de treabă! Ești așa de struluibatec, încît sînt sigur c-ai uitat tot ce ți-am spus? NEGRUZZI, S. III 49. Trîntește cuvîntul tronc, Ca cloșca cînd face clonc. PANN, P. V. I 4.

lume1 sf [At: PSALT. 67/7 / V: (înv) ~mă / Pl: ~mi / E: ml lumen] 1 (Îrg) Lumină (1). 2 (Pop; îe) A ieși la ~ A ajunge la un loc larg, deschis. 3 (Înv; îs) ~a ochiului (sau ochilor) Pupilă. 4 Piatră prețioasă strălucitoare fixată într-un inel sau în capătul unui ac. 5 (Pex) Totalitate a celor existente în realitate Si: cosmos, univers. 6 (Pex; în concepția mistică idealistă) Întreg univers, conceput drept creație a divinității. 7 (Pop; îlav) De când (e, îi sau cu) ~a și pământul Dintotdeauna. 8 (Îal) Vreodată. 9 (Pop; îlav) Cât e (sau până-i) ~a și pământul Veșnic. 10 (Îcn; îal) Niciodată. 11 (Șlp) Ansamblu de corpuri cerești, asemănător sistemului solar. 12 (Fig) Structură spirituală bazată pe un anumit sistem de gândire și de existență Si: totalitate. 13 Glob pământesc, cu flora și fauna sa. 14 (Îlav) În (sau, înv, preste sau prin) toată ~a sau în ~a toată Peste tot. 15 (Pop; îlav) În (sau din) fundul lumii De departe. 16 (Îlav) Peste ~ Foarte departe. 17 (Pop; îe) A lua ~a de-a lungul (și de-a latul) (sau a umbla prin ~ ori a cutreiera ~a) sau a înconjura ~a toată A călători mult și în locuri diferite Si: a colinda, a cutreiera. 18 (Pfm; îe) A se duce (sau a fugi, a pleca) în ~ (sau în toată ~a, în ~a largă) (ori a-și lua ~a-n cap) A pleca departe, fără să se știe unde, de obicei pentru a scăpa de un necaz. 19 (Pop; îe) Că (doar) nu piere ~a Se spune atunci când un lucru nu este prea greu de făcut sau nu cere sacrificii prea mari. 20 (Îe) Parcă toată ~a e a lui Se spune despre cineva care este foarte fericit. 21-22 (Îe) A (a)dormi ca dus de pe ~ (A dormi sau) a adormi foarte adânc. 23 (Pfm; îls) Vântură (sau deapănă) ~ (sau țară) Aventurier. 24 (Îal) Derbedeu. 25 Parte a globului pământesc cunoscută în Antichitate. 26 (Îs) ~a veche Pământ cunoscut înainte de descoperirea Americii, format din Asia, Europa și Africa). 27 (Îs) ~a nouă Cele două Americi și Oceania. 28 (Îs) ~a tăcerii Universul adâncurilor marine și oceanice. 29 (Înv) Bunuri pământești Si: bogăție (5). 30 (Îcn; îlav) (Nici) pentru toată ~a (sau pentru nimic în ~) Cu nici un preț. 31 (Bis; îoc viața de dincolo de moarte) Existență reală privită ca una dintre cele două sfere ale existenței umane. 32 (Pgn) Mediu în care se manifestă viața omenească potrivit acestei concepții. 33 (Pop; îe) A fi în (sau pe sau a trăi pe) ~ A fi în viață Si: a exista. 34 (Îlv) A veni pe ~ (sau a deschide ochii) pe (sau în) ~ A se naște. 35 (Pfm; îlv) A se duce (sau a ieși) din ~ (sau din ~a aceasta) sau a se duce pe ceea ~ (sau pe ~a cealaltă) A muri. 36 (Reg; îs) ~ albă (sau luminată) Sobor. 37 (Reg; îs) ~ albă Fericire. 38 (Mtp; îs) ~a albă Viață pământească, în care trăiesc oamenii. 39 (Mtp; îs) ~a neagră Viață subpământească, în care ar trăi duhurile rele. 40 (Pop; îe) A se duce în ~a albă A se duce departe, ca să nu-i dea cineva de urmă. 41 (Pop; îe) A-i părea ~a vânătă A fi foarte trist. 42 (Pop; îe) A se duce fiecare în ~a lui A-și vedea fiecare de treburile sale. 43 (Îe) A nu ști pe ce ~ e (sau se află) A nu avea conștiință clară. 44 (Fam; îae) A nu ști nimic din ce se întâmplă în jurul lui. 45 (Fam; îae) A fi foarte aiurit. 46 (Fam; îae) A fi foarte fericit. 47 (Reg; îe) A face ~a dragă A face farmece sub pretextul de a procura cuiva fericirea. 48 (Pop; îe) A(-i) fi cuiva ~(a) albă (sau dragă, bună) A fi mulțumit, fericit. 49 (Pop; îe) A nu mai ști de ~ dragă A nu mai fi fericit. 50 (Reg; îe) A-i fi cuiva ~a ~ (bună) (sau dragă) A fi fericit. 51 (Îae) A-i plăcea cuiva să trăiască. 52 (Îe) Când ți-e ~a mai dragă Când te simți mai bine. 53 (Îae) Când nu te aștepți. 54 (Pfm; îe) Zi-i ~ și te mântuie! Asta e, n-ai ce-i face! 55 Viață liberă. 56 (Îla) De ~ Referitor la viața de plăceri, în special la dragoste. 57 Populație a globului pământesc Si: umanitate. 58 (Prc) Majoritate a oamenilor. 59 (Prc) Mulțime de oameni Si: gloată (1), public. 60 (Îs) Toată ~a Toți oamenii. 61 (Îs) Multă ~ Oameni mulți Si: mulțime. 62 (Îs) ~a de pe ~ (sau ~a toată, o ~ întreagă) Mulțime nenumărată de oameni. 63 (Îs) Puțină ~ Oameni puțini. 64 (Reg; îe) A fi pătruns de-ale lumii A avea experiența vieții. 65 (Pop; îs) ~a luminată Mulțime bine îmbrăcată. 66 (Reg; îe) A se lua (sau a se da) după ~ A face cum fac alții. 67 (Îe) A purta ~a pe degete A induce în eroare Si: a înșela, a păcăli. 68 (Îae) A-și bate joc de oameni. 69 (Pfm; îe) A fi în rând cu ~a (sau în rândul lumii) A fi ca ceilalți oameni. 70 (Pfm; îae) A fi așezat, chibzuit. 71 (Îlav) Ca ~a Ca de obicei. 72 (Îal) Cum trebuie. 73 (Fam; îal) Frumos. 74 (Fam; îal) Bine. 75 (Îlav) În rând cu ~a Ca ceilalți oameni. 76 (Îal) Cu rost. 77 Categorie de oameni considerată din punct de vedere al profesiei, al culturii, al felului de viață și care prezintă trăsături proprii. 78 Mediu social Si: societate. 79 (Înv; îe) A fi în ~ A întreține relații sociale. 80 (Pop; îe) A ieși la (sau în) ~ (ori a scoate capul în ~) A intra în societate. 81 (Îae) A lua contact cu oameni și relații noi. 82 (Reg; îae; d. flăcăi și fete) A se prinde pentru prima dată în horă. 83 (Reg; îe) A fi om (sau femeie) de ~ A-i plăcea societatea și petrecerile. 84 (Îs) Om de ~ Persoană care are experiență și cunoaște uzanțele vieții din societate. 85 (Îas) Persoană dornică de petreceri. 86 (Îs) ~ bună Oameni aparținând claselor privilegiate. 87-88 (Pfm; îe) A ajunge (sau a fi) de râsul lumii (A ajunge sau) a fi într-o situație degradantă. 89 (Pfm; îae) A se face de râs. 90 (Îrg) Viață. 91 (Pfm; îe) A(-și) lua ~a (sau averea) în cap (sau în traistă) A pleca departe spre a-și găsi condiții de viață mai bune. 92 (Pop; îs) Boierul ~mii Drac. 93 (Înv; îs) Învățătură despre ~ Cosmologie. 94 (Pop; îs) Cântec de ~ Cântec de dragoste. 95 (Mtp; îs) Frumoasa ~mii Cea mai frumoasă dintre toate femeile. 96 (Pop; rel; îs) ~a de apoi (sau ~a cealaltă, ceea ~) Viață de dincolo de moarte. 97 (Mtp; îas) Celălalt tărâm.

LÉFTER, -Ă, lefteri, -e, adj. (Familiar) Care nu are nici un ban, fără lăscaie, fără nici un ban în pungă. ◊ Expr. A rămîne lefter = a rămîne fără un ban. Rămînea lefter, dar dădea acatiste că a scăpat cu atît. PAS, Z. I 152. Cînd rămînea lefter, venea la maică-sa. SADOVEANU, P. M. 70. A lăsa lefter pe cineva = a lua toți banii cuiva, a lua cuiva ultimul ban. Am fost azi-noapte la judecător la un poker. M-a lăsat lefter al dracului, dar știi lefter. SEBASTIAN, T. 194.

TĂU2, TA, tăi, tale, adj. și pron. pos. (Precedat de art. «al», «a», «ai», «ale» cînd e pronume, cînd stă ca adjectiv înaintea substantivului, cînd se află pe lîngă un substantiv nearticulat sau este separat de substantiv prin alt cuvînt) 1. (Indică posesiunea) Care aparține persoanei căreia i se adresează vorbitorul; de care această persoană este legată printr-o relație de proprietate: a) (adjectiv) Vinul de la Pîhnești numai eu îl beau cînd poposesc în casa ta. SADOVEANU, N. P. 229. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborît cu-al meu senin Și m-am născut din ape. EMINESCU, O. I 170; b) (pronume) Să închinăm și să ciocnim cupele noastre. A mea de corn ars și prost. A ta de aur bătut cu mărgăritare. C. PETRESCU, R. DR. 11. Să știu eu atunci, de-oi ajunge cu sănătate, ce-i al tău și ce-i al meu. CREANGĂ, P. 152. Ce bulendre-s aiste? – Ale mele! -... Ale tale? ALECSANDRI, T. I 327. (Expr.) (Imprecație) Al meu (al tău, al lui etc.) e dracul = mă (te, îl etc.) ia dracul Dacă se rătăcește vreunul sau i se întîmplă ceva, al tău e dracul. PAS, Z. I 257. 2. (Indică dependența, legătura de filiație, înrudire, prietenie, vecinătate etc.) a) (Adjectiv) Uite, aici e Elisabeta, nevasta ta, cu toți copiii tăi. SAHIA, N. 53. Ziceau boierii: tatăl tău de aci înainte e bătrîn. ISPIRESCU, L. 3. Frații tăi au dovedit că nu au inimă într-înșii și din partea lor mi-am luat toată nădejdea. CREANGĂ, P. 193. ◊ (Enclitic; numai la sg., însoțind un nume de rudenie sau un nume care indică orice raporturi sociale) Eu, mîndruță, nu-s de vină, Că-i de vină maică-ta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 257. b) (Pronume) Tot vei fi odată, zău, Tu a mea și eu al tău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 60. (La m. pl.) Familia de care ține persoana căreia i se adresează vorbitorul, rudele, prietenii, partizanii ei. Tu te găsești sănătos între ai tăi, înfășurat de dragoste. SAHIA, N. 53. Deseară vin la voi, Copiliță hăi! Să te cer de la ai tăi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 366. 3. (Indică apartenența) Care ține de persoana căreia i se adresează vorbitorul; propriu, caracteristic acestei persoane: a) (adjectiv) Cetesc în ochii tăi că ești neînduplecat. SADOVEANU, N. P. 34. Atîta am vrut să aflu din gura ta. CREANGĂ, P. 206. Tresar la pasul tău, cînd treci. EMINESCU, O. I 211. Adă-mi fața ta voioasă Ș-ai tăi ochi de dizmierdat. ALECSANDRI, P. I 9; b) (pronume) Ideile mele cu ale tale nu se potrivesc. (La f. pl.) Treburile, preocupările (obiceiurile, părerile, cusururile) persoanei căreia i se adresează vorbitorul. Te gîndești numai la ale tale. (Expr.) A rămîne (sau a fi) pe-a ta = a rămîne (a fi) așa cum vrei tu, așa cum zici tu. 4. (Indică subiectul, autorul unei acțiuni) În călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni dar să te ferești de omul roș. CREANGĂ, P. 198. În zadar boltita liră, ce din șapte coarde sună, Tînguirea ta de moarte în cadențele-i adună. EMINESCU, O. I 160. Zmeule, a sunat ora sfîrșitului tău de pe lumea asta. ALECSANDRI, T. I 465. 5. (Indică obiectul direct sau indirect al unei acțiuni) Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde. EMINESCU, O. I 172.

PROCOPSÍ, procopsesc, vb. IV. Refl. 1. A se alege cu un profit, a ajunge la o situație bună; a se îmbogăți, a realiza un cîștig (pe nemuncite). Îi zise să se ducă la curtea împăratului... că acolo are să se procopsească. ISPIRESCU, L. 231. M-am săturat să mă chinuiesc atîtea ceasuri pe zi și să nu mă procopsesc toată viața. CARAGIALE, O. II 27. Pețitori, neguțitori... Ea să se căsătorească, Să se procopsească. PĂSCULESCU, L. P. 167. ◊ Fig. S-a procopsit ca dracu-n spini (= a pățit-o rău). ♦ Tranz. fact. A face pe cineva să ajungă la o situație bună, a face pe cineva fericit, bogat. Am venit să te procopsesc Să-ți dau galbeni cît oi vrea. PĂSCULESCU, L. P. 298. ◊ (Glumeț) Pe chir Behehe, împăratul... îl lăsă pe seama lupului, ca dînsul să-l procopsească cum va ști. ODOBESCU, S. III 242. L-a lăudat, de l-a procopsit. PANN, P. V. I 166. 2. (Rar) A învăța, a se instrui. (Atestat în forma pricopsi) Venise la Fălticeni să se pricopsească de învățătură. CREANGĂ, A. 83. – Variantă: pricopsí vb. IV.

DÓSNIC, -Ă, dosnici, -e, adj. 1. (Despre locuri, străzi, clădiri etc.) Așezat mai la o parte, retras, lăturalnic, ferit, izolat. Fiind [peștera] prea dosnică, nu pătrundea la ea nici o rază de soare. STĂNOIU, C. I 153. Pe o scară acoperită, strîmtă și dosnică, ieșirăm în dosul mînăstirii. GALACTION, O. I 570. Strada, dosnică și troienită de zăpadă, era pustie. MACEDONSKI, O. III 70. ◊ (Adverbial) [Iubirea] vom căuta deci s-o izgonim din acest palat, Unde s-a strecurat furișată dosnic Într-o seară de bal. CAMIL PETRESCU, T. III 340. 2. (Rar, despre oameni) Ursuz, retras, tăcut. Pe zi ce mergea, sluga se arăta tot mai dosnic față cu copilul, așa încît bietul copil sta smirna. BOTA, P. 6. Sînt... unii oameni dosnici, grei la vorbă, încît și dracu-i ocolește. RETEGANUL, P. III 28.

LÉICĂ1 s. f. (Popular, adesea însoțit de numele persoanei la care se referă) Lele. Nu te supăra, leică, o luă, tot cu duhul bunătății, și Angheluș a Stanei. PAS, L. I 125. Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, P. I 97. Cînd o trecu jumătate [apa], Leica-l trase de la spate. TEODORESCU, P. P. 321. ♦ Termen afectiv cu care o femeie se adresează unui bărbat. Ce-i veni fetei în gînd, zise fratelui său: urcă-te, leică, într-un copaci mare. ISPIRESCU, L. 336. – Pronunțat: lei-.

Î́NCĂ adv. I. (Cu sens modal) 1. În plus, pe deasupra. Acolo găsi încă două femei. ISPIRESCU, L. 7. Înc-o gură și dispare... Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare! EMINESCU, O. I 55. Trecut-au ani de lacrimi, și mulți vor trece încă Din ora de urgie în care te-am pierdut! ALECSANDRI, P. A. 62. Avea încă multe de spus moș Tîndală. NEGRUZZI, S. I 252. ◊ (Întărit prin «și») Mircea este silit... a primi... încă și suzeranitatea Porții. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ După toate acestea mai... Așa ți-e treaba? Încă mă iei la trei parale? CREANGĂ, P. 315. 2. De asemenea. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 266. Harap-Alb este în primejdie, și de noi încă n-are să fie bine. id. ib. 274. 3. (În legătură cu o negație) Nici așa. De le-ai da cu lingura, Și-ncă nu le-ai sătura! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 389. 4. Chiar. Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare. CREANGĂ, P. 118. ◊ (Înaintea unui comparativ care este adesea precedat de «și», pentru intensificare) Năframa surorii tale celei mijlocii, care încă-i și mai frumoasă. SBIERA, P. 131. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă. EMINESCU, O. I 134. Ea părea că încă mai mult se retrăsese din lume. NEGRUZZI, S. I 47. ◊ Expr. Ba încă sau și încă = chiar mai mult decît atîta. Este fată și încă din cele mai prefăcute. ISPIRESCU, L. 21. Aduce piatra la mine și i-o plătesc cît nu face; ba încă sînt bucuros că o pot căpăta. CREANGĂ, P. 218. Încă pe atît (sau pe-atîta) = dublu. Scurteica fusese încă p-atît de lungă, dar o scurtase mereu. DELAVRANCEA, H. T. 13. Dar încă = a) cu atît mai mult. Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om. CREANGĂ, P. 192; b) (după o propoziție negativă) cu atît mai puțin. (Și) încă cum = foarte mult, în mare măsură. II. (Cu sens temporal) 1. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verb) Din nou, iarăși. Frumoasele zile au apus... Renaște-vor oare încă? MACEDONSKI, O. I 17. ◊ Expr. Încă o dată = din nou, iarăși, a doua pară. Tot nu te-am auzit. Încă o dată. CREANGĂ, P. 54. 2. (Arată continuarea acțiunii exprimate de verb) Și acum, (și) mai departe, în continuare. La izvor vezi pe Rodica Pînă-n zori, cînd pe sub streșini Încă doarme rîndunica. COȘBUC, P. I 95. Îi răsuna încă, supărător, în cap vorbele inspectorului. VLAHUȚĂ, O. A. 249. A ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279. 3. (Adesea în legătură cu o negație) Pînă acum, pînă atunci. Miroase a toamnă. Și nu e încă toamnă. C. PETRESCU, S. 61. O pădure... pe unde nu ajunsese toporul încă. ISPIRESCU, L. 58. De cînd sîntem noi, încă nu ne-a zis nime tată și mamă! CREANGĂ, P. 74. Alexandru cel Mare... domnea în această vreme nesupărat încă de turci. BĂLCESCU, O. II 13. 4. (Mai ales în legătură cu noțiuni temporale) Deja. Încă de mic Te cunoșteam pe tine. EMINESCU, O. I 175. Încă din anul 1370 Ladislau... se opune acestor barbari. BĂLCESCU, O. II 12. Încă din copilărie se deprinsesă a înota. DRĂGHICI, R. 90.

RĂCĂDUÍ, răcăduiesc, vb. IV. Refl. (Mold., Trans.) A lua o atitudine amenințătoare, a se răsti la cineva. Cine era cel dintîi la nunți și la cumătrii? Cine pocnea mai strașnic din pistoale? Cine se răcăduia fudul și mîndru cu mîna-n șold pe toate ulițele satului? SADOVEANU, O. VIII 89. Bate el Ivan în poartă, cît poate: se răcăduiește el cu pușca, dar au prins ei acum dracii la minte. CREANGĂ, P. 311.

VRĂJÍ, vrăjesc, vb. IV. 1. Intranz. (În basme și în superstiții) A face vrăji pentru a obține transformarea miraculoasă a lucrurilor înconjurătoare. V. descînta. [Orbul] începu a vrăji cu mintie pe jos, pe iarbă, ca să i se ude de rouă și să deie cu ea la ochi. RETEGANUL, P. I 25. Parcă dracul vrăjește, de n-apuc bine a scăpa din una și dau peste alta. CREANGĂ, P. 234. ◊ (Construit cu un pronume personal în dativ) La toți deopotrivă el a vrăjit de dor. ALECSANDRI, T. II 85. ◊ Fig. Vîntul c-o suflare plînsă codrii negri îi pătrunde Și vrăjește lin din frunze și vorbește aiurind. EMINESCU, O. IV 138. ◊ Tranz. Nu v-am spus, mă, că-i nebună! Hai în sat, că ne vrăjește! EFTIMIU, Î. 123. Le-am luat năfrămuțele ca să te vrăjesc pe tine. AGÎRBICEANU, S. P. 25. Spune drept: L-ai descîntat. Cu babe l-ai fermecat. Ori cu vraje l-ai vrăjit? TEODORESCU, P. P. 623. ♦ (În construcții impersonale cu verbul «a fi») A fi scris de mai înainte, a fi ursit, hotărît. Vrăjit era că de-l va pierde Norocul ei să piară-n veci. COȘBUC, P. I 122. 2. Tranz. Fig. A încînta, a fermeca (1). Mierle strecurau ușoare cîntări de flaut, și ei stăteau acolo, vrăjiți de un cîntec care trebuia să nu se mai sfîrșească. SADOVEANU, O. IV 78. Sta pe mal vrăjit de glasul valurilor pe care îl asculta într-una. BART, S. M. 61. Era vrăjit de frumusețea drumului care trecea acum pe subt o luncă deasă de sălcii bătrîne. MIRONESCU S. A. 135.

gol, goálă adj., pl. goĭ (în nord și golĭ), goale (vsl. bg. golŭ). Nud, fără haĭne, neîmbrăcat, despoĭat, neîncălțat: a umbla cu peptu, cu capu gol, cu picĭoarele goale. Vid, deșert, care nu conține nimica: butoĭ gol, casă goală. Simplu, fără alt-ceva: a mînca pîne goală. (V. sadea). Fig. Vorbe goale, promisiune goală. Curat, pur, neornat: adevăru gol. Aidoma, adevărat, real, însușĭ: baba asta e dracu gol. Cu mîna goală, fără armă, și (fig.) fără rezultat, fără folos: cine se duce la vînat cu mîna goală (fără pușcă), se întoarnă tot cu mîna goală (fără vînat). Cu sabia goală, cu sabia nudă, afară din teacă, scoasă. A fi gol deget, pistol, pușcă, toacă, a fi gol ca degetu, pistolu, pușca, toaca, adică absolut nud. S. n., pl. urĭ. Loc, spațiŭ gol: a umplea un gol. Abis, prăpastie: a cădea în gol. A lovi pe cineva în gol, a-l lovi în deșert, supt coaste. A lovi în gol, a lovi în sec, zadarnic. Moartea luĭ a lăsat un mare gol, se simte mult. A da de gol, a demasca, a trăda: vorba asta te dă de gol.

tartor n. 1. căpetenia dracilor: mai îngăduește puțin, tartorule! CR. 2. drac, demon: dihorul ca un tartor te mușcă înveninat ISP.; 3. mai marele: tartorul zeilor pe nume Joie ISP.; 4. om rău, afurisit. [Vechiu-rom. tartar, iad «aceia toți se duc în focul nestins... și în tartar», Cugetări în ora morții, cam 1550 [= lat. TARTARUS numele infernului și al zeului infernal Pluton (printrun intermediar grecoslavon); cf, în privința sensului, it. Orco, uriaș antropofag; (din lat. ORCUS, sinonim CU TARTARUS)].

DRĂCUȘÓR, drăcușori, s. m. Diminutiv al lui drac. Luînd cîte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele de-i crăpa pielea. CREANGĂ, P. 306. Un drăcușor mititel și frumușel... pregăti toate cele trebuitoare. NEGRUZZI, S. I 88. ♦ Fig. Copil zglobiu, neastîmpărat; fată tînără, plină de viață; ștrengăriță.

RĂTĂCÁNĂ, rătăcăni, s. f. (Mold.) Groapă adîncă, scufundătură, hîrtop. Cum dracul se face că-și rup sătenii osiile roților prin rătăcănile drumului, în mijlocul tîrgului? SADOVEANU, M. 167. Mergînd noi în pasul cailor, din hop în hop, tot înainte prin rătăcănile de pe ulițile Iașilor, am ajuns într-un tîrziu, noaptea, în cieriul Socolei. CREANGĂ, A. 128.

moárte, morți, s.f. – Sfârșitul vieții; răposare: „- O, moarte, ce ți-aș plăti / La mine de n-ai vini? / Da-ț-aș aur și arjânt / Să nu mă bagi în mormînt. / – O, omule, ce gândești, / Cât ai vre tu să trăiești? / Copacu-i cu rădăcină / Ș-a lui vreme încă vine. / D-apoi tu, că ești de lut / Cum nu-i mere în pâmânt ?” (Calendar, 1980: 130; zona Codru). ♦ (mit.) Doamna Moarte, personaj care însoțește cetele de „draci”, în cadrul spectacolelor de teatru popular ce au loc anual în timpul sărbătorilor de iarnă, în Maramureș. Este singura mască feminină, dar rolul este interpretat tot de un flăcău. „Costumul ei diferă total de celelalte prin faptul că, în general, este îmbrăcată în alb; de regulă se folosește o cămașă de port femeiesc întoarsă pe dos. Capul este acoperit cu o mască în formă de con, care atinge uneori în înălțime 60-80 cm. Ca accesoriu de bază are o coasă sau o seceră de care nu se desparte niciodată. Jocul ei este mai mult de figurație” (Nistor, 1973: 17). – Lat. mors, mortis „moarte” (Scriban, DEX, MDA).

SUL, suluri, s. n. 1. Cilindru de lemn, de metal sau din alt material solid, care se poate roti în jurul axei sale și care servește pentru a conduce, a presa sau a fasona un material. V. cilindru, valț. Sulul mașinii de scris. ♦ (De obicei determinat prin «de dinainte») Cilindru pe care se înfășoară pînza în război, pe măsură ce se țese; (de obicei determinat prin «de dinapoi») cilindru de pe care se desfășoară urzeala în timpul țesutului. Pe sul tot crește pînza și coții tot sporesc. BELDICEANU, P. 69. Vai de mine ce făcui, Că prea iute mă pripii. Pe sulul de dinapoi, O sută de lăturoi; Pe sulul de dinainte, Dracu le mai ține minte. ȘEZ. II 80. ◊ Expr. A pune pe sul = a înfășura urzeala pe sulul de dinapoi. Să urzesc, să pui pe sul, să țes, să nălbesc, să croiesc, să cos... DELAVRANCEA, O. II 201. Cu (mai rar prin) un sul subțire = printr-un calcul fin, cu istețime, cu șiretenie. I-a plăcut și lui cum am adus noi lucrul cu un sul subțire, ca să dăm exemplu Evropei. CARAGIALE, O. I 91. Învoiala este ca și la Strehaia; însă nu toți oamenii o au primit... Arendașul prin un sul subțire-i va face să o primească. I. IONESCU, M. 478. ♦ Bară folosită la exercițiile de gimnastică. 2. Pernă lungă, în formă de cilindru, care se pune ca ornament sau ca rezemătoare la căpătîiul canapelei sau al patului. Ciugulea cu degete neliniștite un canaf de la sulul canapelei. SADOVEANU, P. S. 170. 3. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd materialul) Bucată dintr-un material flexibil înfășurată în formă de cilindru. Trecea pe uliță cu pași măsurați, ducînd la subțioară un sul de hîrtie. SADOVEANU, E. 125. Ca să atragă mai mult atențiunea publică, unul dintr-înșii făcu un sul de rogojină și, dîndu-i foc la partea de sus, îl puse în cap. FILIMON, C. 297. ◊ Expr. A face (sau a strînge) sul = a înfășura în formă de cilindru. O găsește în sală strîngînd sul covorul, ca să nu-l mănînce moliile. BASSARABESCU, V. 42. 4. Fig. Coloană (de fum, de foc sau de praf). Fumegarea se ducea sul prin spărtura acoperișului. SADOVEANU, M. C. 51. De la coșurile caselor se ridicau suluri de fum, înălțîndu-se ca niște copaci. DELAVRANCEA, T. 146. Vedea... niște suluri de flacări ce creșteau, străbătînd toată gama culorilor. VLAHUȚĂ, O. A. 143. ♦ Rafală (de vînt); vîrtej, trombă. Vîrtejul e un vînt ce se formează vara în vreme de secetă și care suflă... învîrtindu-se și formînd niște suluri (trombe) lungi în aer. ȘEZ. V 141. ♦ Val de frunze uscate, rostogolite de vînt. Un vînt ușor suspina prin plopii vineți; prin iarba uscată treceau suluri de frunze c-un foșnet dulce. SADOVEANU, O. I 451. ♦ Mănunchi de lumină, de raze sau de văpăi. Soarele năvălea în suluri mari prin spărturi. SADOVEANU, O. III 571. Un sul de raze străbătuse prin geam și aprindea, jos, în mijlocul odăii, o pată de lumină. VLAHUȚĂ, O. A. 131.

FÁCE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura2. Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză.Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă?Nevastă-mea. – Ce?O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU,L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două il făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor.Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face?Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine2 (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu«văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost.Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat.Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine2 (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine2 (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. friptRefl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, E. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap1 (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap1 (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești?Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, E. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul?Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături!Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. în sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trecEa pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai.Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

ÎNCHINÁ, închín, vb. I. 1. Refl. A-și manifesta evlavia către divinitate prin practici religioase specifice fiecărui cult; (prin restricție în legătură cu biserica creștină) a-și face semnul crucii și, uneori, a se ruga. Unii ridicau tot încet mîna la frunte și se închinau. DUMITRIU, N. 156. Creștinii trebuiau să s-ascundă prin beciuri, ca să se poată-nchina în legea lor. VLAHUȚĂ, O. A. II 117. S-a închinat fiecare sub candela lui. CARAGIALE, O. III 97. Să-mi fac cruce, să mă-nchin. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (Cu compliniri la dativ sau introduse prin prep. «la» și arătînd obiectul închinării) Cînd am pornit la drum... Eu nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. BENIUC, V. 13. S-a închinat pe la icoane. NEGRUZZI, S. I 148. 2. Refl. (Complinit uneori prin «cu plecăciune»; astăzi complinirea este numai ironică) A-și pleca înaintea cuiva tot corpul (v. prosterna) sau numai partea de sus (v. înclina) sau numai capul (în semn de respect, de devotament, de afecțiune sau de simplu salut); formulă de salut obișnuită altădată în scrisori. Se închină spre oamenii coloniei și se depărtă. SADOVEANU, P. M. 30. Abu-Hasan... cu palma stîngă la piept s-a-nchinat prea plecat [către calif] și apoi a băut tot, pînă-n fund, dintr-o sorbitură. CARAGIALE, P. 130. Crîșmărița cea frumoasă, luînd paharul, se închină la toți cu sănătate, rîzîndu-i ochii. CREANGĂ, A. 97. Mă duc să mă-nchin cu plecăciune la domnul ispravnic și la toată sindrofia. RUSSO, O. 145. ◊ (Glumeț) Și pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinten. EMINESCU, O. I 87. ◊ Fig. Toporași ce se închină gingașelor lăcrimioare. ALECSANDRI, P. A. 125. 3. Refl. (Învechit și arhaizant) A recunoaște suzeranitatea cuiva, a accepta să devii vasal. Viteazul voievod ni s-a închinat, jurîndu-ne credință. CARAGIALE, O. III 92. Am venit să mi te-nchini, Să nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini. EMINESCU, O. I 146. Viu să-ți cer povață dacă nu-i mai bine Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine? BOLINTINEANU, O. 58. ♦ Tranz. A lăsa în voia unei dominații străine, a preda. Lui Tomșa, al meu dușman, să închinați cetatea? ALECSANDRI, T. II 188. Spune că închinăm cetatea, cu tocmeală să ne lesă slobozi. NEGRUZZI, S. I 173. ◊ Expr. A închina armele (sau steagul) = a capitula. Oastea lui Ieremia închină armele lui Mihai. ISPIRESCU, M. V. 47. (Refl.) Luni trecut-au după luni, Și-a fost de veste lumea plină, Că steagul turcului se-nchină. COȘBUC, P. I 99. ♦ A accepta punctul de vedere al altuia, a se lăsa convins, a se pleca, a ceda. Cum? tu, Spancioc, om tînăr, cu mintea luminată, Te-nchini la vorbe proaste din timpi de altădată? ALECSANDRI, T. II 74. 4. Tranz. (Învechit) A dărui cuiva ceva (în semn de evlavie, de supunere, de recunoștință). Au intrat la boieri și i-au închinat vînatul. SBIERA, P. 68. A închinat toată averea sa mănăstirii Neamțului. CREANGĂ, A. 21. ♦ Fig. A aduce ofrandă. Colo-nchină idolatrul nențelesul for de lemne. EMINESCU, O. IV 111. ◊ Expr. (În trecut) A închina o mănăstire = a subordona o mănăstire din țară, cu toată averea ei, jurisdicției unei mănăstiri din Orientul ortodox. 5. Tranz. A dedica. Scriitorul a devenit un reprezentant al norodului, își închină binelui obștesc talentul și opera; își îndeplinește armonios menirea sa pe Pămînt. SADOVEANU, E. 197. Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane. EMINESCU, O. I 137. ♦ (În legătură cu activități politico-sociale) A consacra. Organizarea odihnei oamenilor muncii, a acelora care-și închină toate forțele luptei pentru construirea socialismului, este o sarcină de mare răspundere. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2682. 6. Intranz. A ridica un pahar plin cu vin etc. (ciocnindu-l cu paharul celorlalți comeseni) și a bea făcînd o urare. V. cinsti (3), toasta. Cu păharul plin în mîni... El a-nchinat Și-a zis: Cît mac e prin livezi, Atîția ani la miri urez! COȘBUC, P. I 59. Atît de mult a închinat, Încît pe loc a rămas lat. ALECSANDRI, T. 304. Boierii închinau și urau pre domn cu vivate zgomotoase. NEGRUZZI, S. I 151. Trei cupe de vin aș bea... La nime n-aș închina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 137; ◊ Tranz. Boieri! pentru Moldova paharul meu închin. ALECSANDRI, T. II 82. Voi beți și mîncați, Pahar închinați. TEODORESCU, P. P. 25. (Neobișnuit, cu privire la vin) Nohaii lucrează pămîntul... și închină vin ca și noi. SADOVEANU, N. P. 254.

oálă, -e, s.f. – Vas de lut. Referitor la expr. a pune oala-n horn: „Femeile de la sate cred în farmece; unul din acestea este cu oala de lut pusă-n horn. Când fierbe apa clocotind înșiră cuvinte neînțelese, în credința că au puterea să aducă pe cutare îndrăgostit prin aer” (Bârlea 1924); „Că de mi-i tot mânia, / Eu cu tine-oi face-așa: / Că mi-oi pune oala-n horn, / Cu apă și cu viron, / Ș-oi lăsa să fiarbă bine, / Și-oi băga pe dracu-n tine” (Bârlea, II, 68; Berbești). – Lat. olla.

OPÍNCĂ, opinci, s. f. 1. Încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de piele sau de cauciuc, strânsă pe laba piciorului cu ajutorul nojițelor. ◊ Expr. (Reg.) A pune cuiva (sau a-i da cu) opinca (în obraz) = a) a păcăli pe cineva, a trage pe sfoară; b) a face pe cineva de rușine. C-un pantof și c-o opincă = luat prin surprindere, nepregătit. A umbla cu opinci de fier = a umbla mult. Pe unde și-a spart dracul opincile = departe. A călca (pe cineva) pe opinci = a jigni pe cineva, a ofensa. 2. Fig. (La sg.; cu sens colectiv) Țărănime. ◊ Expr. De la vlădică până la opincă = din toate clasele sociale, toți. – Din bg. opinka, opinăk.

OPÍNCĂ, opinci, s. f. 1. Încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de piele sau de cauciuc, strânsă pe laba piciorului cu ajutorul nojițelor. ◊ Expr. (Reg.) A pune cuiva (sau a-i da cu) opinca (în obraz) = a) a păcăli pe cineva, a trage pe sfoară; b) a face pe cineva de rușine. C-un pantof și c-o opincă = luat prin surprindere, nepregătit. A umbla cu opinci de fier = a umbla mult. Pe unde și-a spart dracul opincile = departe. A călca (pe cineva) pe opinci = a jigni pe cineva, a ofensa. 2. Fig. (La sg.; cu sens colectiv) Țărănime. ◊ Expr. De la vlădică până la opincă = din toate clasele sociale, toți. – Din bg. opinka, opinăk.

oálă, oale, s.f. – (ref. la expr.) A pune oala-n horn = „Femeile de la sate cred în farmece; unul din acestea este cu oala de lut pusă-n horn. Când fierbe apa clocotind, înșiră cuvinte neînțelese, în credința că au puterea să aducă pe cutare îndrăgostit prin aer” (Bârlea, 1924); „Că de mi-i tot mânia, / Eu cu tine-oi face-așa: / Că mi-oi pune oala-n horn, / Cu apă și cu viron, / Ș-oi lăsa să fiarbă bine, / Și-oi băga pe dracu-n tine” (Bârlea, II: 68; Berbești). – Lat. olla „oală” (Scriban, Șăineanu; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

JIGÓDIE, jigodii, s. f. 1. Boală molipsitoare, gravă, a cîinilor tineri, care se manifestă prin tulburări generale, prin atrofie musculară etc. și care se termină de obicei cu moartea animalului. Tremuri ca un cățel bolnav de jigodie. DELAVRANCEA, S. 196. Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului! zic în gîndul meu. N-am văzut de cînd sînt o javră mai antipatică și mai scîrboasă. CARAGIALE, O. II 267. 2. Cîine slab, prăpădit, bolnav; jiganie, javră, potaie. ♦ Dihanie, lighioană, animal. Toate jigodiile Cîte-n baltă le vedea Pe toate că le prindea. MARIAN, S. 259.

FÁLCĂ, fălci, s. f. 1. Fiecare dintre cele două oase ale feței în care sînt fixați dinții; maxilar, mandibulă. Fălcile începeau a i se încleșta; toată firea se frămînta în el. BUJOR, S. 64. Mai degrabă i-ai putea strîmba fălcile decît vorba. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. Cu o falcă în cer și (cu) alta (sau una) în pămînt = (mai ales în basme) cu gura larg deschisă spre a înghiți tot ce-i iese în cale; fig. aprins de mînie. Că și dumneata, zău, vii c-o falcă-n cer și una-n pămînt. REBREANU, I. 55. Scorpia, cu o falcă în cer și cu alta în pămînt... se apropie ca vîntul de iute. ISPIRESCU, L. 6. Atunci dracul pornește c-o falcă-n ceri și cu una în pămînt, și într-o clipă și ajunge la pusnicul Dănilă. CREANGĂ, P. 58. ♦ Partea inferioară a obrazului. Cînd auziră una ca aceasta, toți se loviră cu mîna peste falcă. ISPIRESCU, L. 293. 2. (Tehn.; de obicei la pl.) Fiecare din piesele masive ale unei unelte sau ale unei mașini care servește la prindere sau fărîmare prin strîngere. Menghina are două fălci, de obicei una fixă și alta mobilă.

ȚICNÍT, -Ă, țicniți, -te, adj. (Familiar) 1. Smintit, zăpăcit, trăsnit, nebun. Am rămas cu gura căscată... Ce dracu e cu Miai? E țicnit? PREDA, Î. 105. Numai pacat de băiet, că parcă-i oleacă cam țicnit. MIRONESCU, S. A. 140. Ești tu nițel cam țicnit... adică, ce nițel? ești bine de tot; de mult ți-ai pierdut sărita. CARAGIALE, O. I 257. 2. (Despre obiecte) Plesnit, crăpat, ciocnit.

Tătár, -că și (rar) -oáĭcă s. (vsl. Tatarinŭ, -rka). Om din Tataria saŭ din neamu care locuĭește pe acolo. (Tătariĭ îs neam cu Turciĭ și locuĭesc pin estu măriĭ Caspice și nordu măriĭ Negre pînă în Dobrogea. Neîncetatele lor năvălirĭ în țările româneștĭ aŭ lăsat amintirĭ neșterse în popor. Ceĭ din Crimeĭa și Bugeac se numesc Nogaĭ. V. nagaĭcă). Lipcan, curier poștal călare care purta corespondența cu Poarta. Fig. Om zdravăn, impetuos și sălbatic (V. calmuc și zaporojan). S. m., ĭar ca marfă n. Meĭ tătăresc (Ban.). Interj. Ce Tătariĭ?! cum Tătariĭ?! ce (cum) dracu (naĭba, cĭorile)? Un foc cît un Tătar (est), un foc mare în sobă. Țara pĭere de Tătarĭ, și el bea cu lăutarĭ, se zice despre un om nepăsător în mijlocu alarmeĭ altora (tot așa: Țara pĭere, și baba se peaptănă). Nu daŭ (năvală) Tătariĭ (saŭ Turciĭ), nu e nicĭ o grabă: staĭ, că nu daŭ Tătariĭ! – În est Ta-. V. han-tătar.

ÚNU, ÚNA num. card. (Cînd însoțește un substantiv are forma un, o; cînd ține locul unui substantiv are forma unul, una) I. 1. Primul număr din șirul natural al numerelor întregi; numărul care reprezintă unitatea. Unu și cu trei fac patru. ◊ (Folosit în formarea numeralelor compuse) Treizeci și unu. ◊ (Adjectival) Mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. De rămîneai, îmi erai ca un frate, iară de nu, îmi ești ca doi. CREANGĂ, P. 307. ◊ (În corelație cu doi, dînd ideea de aproximație) Ci-i trăi o zi sau două Și te-i topi ca ș-o rouă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ◊ (Substantivat, în sistemul școlar de notare) Profesorul i-a pus unu la purtare. ◊ (Eliptic, subînțelegîndu-se ora, cifra etc.) Am scris un unu pe tablă.Unu, copii, mergem! se ridică Alexandru Vardaru. C. PETRESCU, Î. I 26. Cînd bătea ceasul la unu, Eram gata ca păunu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 299. ♦ (Familiar, cu valoare de num. ord.) Primul, întîiul. Volumul unu.Expr. (Familiar) Clasa una = de prima calitate; strașnic, grozav. Răghină? Dracu să-l mai ia și p-ăla! O matracucă clasa una! GALAN, B. I 29. 2. (Substantivat) Mi-e dragă una și-i a mea: Decît să mă dezbar de ea, Mai bine-aprind tot satul! COȘBUC, P. I 119. Da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate. EMINESCU, O. I 133. Nerodul și cu nebunul Amîndoi sînt frați ca unul. PANN, P. V. I 88. ◊ Loc. adj. Tot unul și unul = numai oameni sau lucruri de valoare, aleși pe sprînceană, care mai de care. Multă dorobănțime căzu în șanț... și tot oameni unul și unul. GANE, N. II 109. Fetele erau... tot una și una de frumoase. ISPIRESCU, U. 13. Sat vechi, răzășesc... cu gospodari tot unul și unul. CREANGĂ, A. 1. ◊ Loc. adv. (Familiar) De unul singur = izolat, singur. Se duse acasă cu sacii, apoi o luă de unul singur pe poteci mai puțin cunoscute. DUMITRIU, V. L. 73. Țiganii îi trăgeau de unul singur: «Măi cazace, căzăcele». CARAGIALE, S. N. 29. (Toți) pînă la unul = cu toții, fără excepție, în unanimitate. Pînă la unul, nu cedăm un pas. BENIUC, V. 52. ◊ (Cu formă feminină și valoare neutră, în locuțiuni și expresii) Loc. adv. (Regional) De una = într-un fel, de altfel, de altminteri. De una, e mai bine așa. La TDRG. (Regional) De-a una = a) laolaltă, împreună. Sat mare și vesel împărțit în trei părți, care se țin tot de-a una. CREANGĂ, A. 1; b) îndată. Cum ajunse de-a una fu ales judecător. MARIAN, O. I 11. Pînă la una = pînă la ultima, complet, de tot. Se dezbrăcă pîn’la una. PANN, P. V. II 78. În una (într-una sau tot una) = mereu, necontenit. Ce stai... așa scîrbit, de pare că în una îți ninge și-ți plouă. ȘEZ. III 185. Sînt tot una călător De cu seară pînă-n zori (Ceasornicul). GOROVEI, C. 70. (Expr.) A se face (sau a face pe cineva) una cu pămîntul v. pămînt (2). A merge una = a merge împreună, nedespărțiți. Dunga vînătă a drumului ușor trăgănat în suiș, se încolăcește pe grumajii mărețelor stînci... și merge una cu Jiul, nedespărțit. VLAHUȚĂ, R. P. 67. A fi, a se face (sau a face pe cineva) (tot) una cu cineva sau cu ceva = a fi (sau a face pe cineva să fie) la fel cu altul. Ne-ați luat moșiile și ne-ați făcut una cu locuitorii. ALECSANDRI, T. 972. (Învechit) A sta una = a fi solidar. Ațîțîndu-i a sta și ei una spre a mîntui nația lor de supt domnirea unui așa de rău stăpîn. BĂLCESCU, O. II 293. A o ține una și bună sau (învechit) a o ține una = a nu ceda, a fi perseverent, a o ține morțiș. Ea ținea una și bună: că băiet ca băietul ei nu mai este altul. CREANGĂ, P. 76. El o ținea una, să-i aducă pe fata lui Verdeș. ISPIRESCU, L. 43. Se apăra în dulcea limbă a poeziei și ținea una că: De e curcă Ce se-ncurcă... ODOBESCU, S. III 9. A da toate pe una = a risca tot, pentru un singur lucru. Una la mînă v. mînă (1). (În corelație cu doi) Una, două v. doi. Cu una cu două v. doi. Din două una sau una din două v. doi. Nici una, nici două v. doi. Una și cu una fac două v. doi. Una-i una și două-s mai multe = scurt, fără multă vorbă, știu eu ce fac. Mătușă, știi ce? Una-i una și două-s mai multe; lasă-mă-n pace. CREANGĂ, P. 190. 3. (Adjectival) Singur, unic. Mă rog, unu-i Ochilă pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 244. A fost odată ca-n povești... O prea frumoasă fată. Și era una la părinți Și mîndră-n toate cele. EMINESCU, O. I 167. ◊ (Folosit pentru întărirea pronumelui personal de pers. 1 sg.) Eu unul mă duc să deschid. CREANGĂ, P. 23. Eu unul sînt hotărît să nu las ca să treacă drumul d-tale pe moșia mea. ALECSANDRI, T. I 361. Că eu una n-am avut [noroc] De cînd maica m-a făcut. BIBICESCU, P. P. 109. ◊ Compus: (învechit și arhaizant) unul-născut = singur la părinți. Am înțeles... că iarăși amenință moarte asupra fiului măriei-tale unul-născut. SADOVEANU, D. P. 57. Avea o fată una-născută. GORJAN, H. II 97. 4. (Adjectival) Același, identic. Sîntem la un gînd amîndoi.Loc. adv. La un loc v. loc (I 1). ◊ Expr. A fi de-o seamă cu cineva v. seamă. A mînca dintr-un taler cu cineva v. taler. 5. (Precedat de o negație sau în propoziții negative) Nici unul. Din cîți ne aflăm aice, nu știe a cîrmui unul măcar. DRĂGHICI, R. 26. II. (Precedat de «cîte» formează numeralul distributiv corespunzător) Venea cîte unul să mă vadă. ◊ (Adjectival) Intrară fiecare în cîte o baie. ISPIRESCU, L. 38. I-a dăruit patruzeci și nouă de mioare, oacheșe numai de cîte un ochi. CREANGĂ, P. 105. Toate [scrisorile] îmi vesteau cîte o supărare. NEGRUZZI, S. I 55. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) Cîte unul-unul sau unul cîte unul = pe rînd, treptat, succesiv. Se înșiră tot cîte unul-unul... după poroncă. CREANGĂ, P. 267. Izvorăsc din veacuri stele una cîte una. EMINESCU, O. I 148. Cîte una-una, căruțele sosesc la tîrla sau la stîna unde vînătorii au să petreacă noaptea. ODOBESCU, S. III 18. ♦ (În corelație cu doi) Cîțiva. Mai trase cîte-o dușcă, două de rachiu. CREANGĂ, P. 297. – Forme gramaticale: gen.-dat. unuia, uneia sau (cînd are forma «un», «o») unui, unei.

ȘÁGĂ, șăgi, s. f. Glumă. E poate numai șagă, numai joc. BENIUC, v. 17. M-am abătut și eu cîteodată, cu vorbe și șăgi, la fetele rumene. SADOVEANU, E. 120. Apoi dă-o dracului de șagă... M-ai făcut numai vînătăi. DELAVRANCEA, O. II 97. Măriuca îi puse căciula pe cap și cu șăgi, cu dezmierdări, îl scoase pe ușă afară. GANE, N. II 13. Au ospătat cu toții împreună tot în șăgi. SBIERA, P. 121. ◊ Loc. adv. În șagă = fără seriozitate, în glumă. Foaie verde de pe cracă, Eu cu mîndră rîd în șagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. Fără șagă = fără a glumi, în mod serios. Dar, fără șagă, ce-i cu masa? CONTEMPORANUL, VII 99. ◊ Expr. A face șagă = a glumi. Ș-apoi zău, nu face șagă, că nu-i lucru de mierat. CONTEMPORANUL, I 234. Nu-i vreme de șagă = nu-i momentul potrivit pentru a glumi. Vrei să șuguiești, dar nu-i vreme de șagă. NEGRUZZI, S. I 154. A se întrece cu șaga = a trece măsura, a duce lucrurile prea departe, a exagera. Văzînd că lucrurile se cam întrec cu șaga, ieși în balcon. GANE, N. II 196. Dar știi că te prea întreci cu șaga, Ivane. CREANGĂ, P. 315. A se trece de șagă = a începe să devină lucru serios. Acum se trecuse de șagă; aveam să dăm piept la piept cu hoții. GANE, N. 161. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Domnul, dacă a văzut că de șagă s-a trecut... NEGRUZZI, S. I 187. (Mai ales cu verbul la imperativ) A lăsa șaga (la o parte) sau a-i ajunge (cuiva) șaga (sau de șagă) = a nu mai glumi, a termina cu gluma, a deveni serios. Ia las’ șaga la o parte, măi omule. CREANGĂ, P. 127. Agiungă-ți de șagă, Că nu-i bună, dragă. ALECSANDRI, P. P. 190. (În construcții negative sau interogative) A fi (sau a-i părea cuiva) (de) șagă (sau lucru de șagă) = a fi (sau a i se părea cuiva că este) lucru neînsemnat, care nu trebuie luat în seamă. Vezi, tu, măi Chirică? Asta nu-i șagă. CREANGĂ, P. 158. Văzînd că nu-i lucru de șagă, se lasă și el de împărăție. id. ib. 187. Nu vă pară șagă: de la Neamț pînă la Iași e cîtu-i de la Iași la Neamț. id. A. 117. (După o afirmație, spre a o întări) Nu șagă! = nu glumă, v. glumă. Asta știu c-a fost nuntă, nu șagă! GANE, N. II 111. Să știi c-a fost război Și moarte-aici, nu șagă! COȘBUC, P. II 58. Crezi tu că vom putea noi singuri secera și strînge atîta amar de grîu, că doar sute și mii de brațe trebuie acolo, nu șagă. CREANGĂ, P. 156. – Pl. și: șegi (NEGRUZZI, S. II 219).

nea sfs [At: POLIZU / V: nacara, nadara, nagara, nagarea, naghea, nădarea / E: nct] (Reg) 1 Persoană încăpățânată, care contrazice mereu și care face totul numai după capul ei. 2 (Îc) ~ga-rea (sau îf nagarea, nagara, nacara, nadara, nadarea, naghea, nădrea) Om plicticos, pisălog, încăpățânat, care se ține scai de cineva Si: belea, cobe, piază-rea. 3 (Îac) Drac. 4 (Îe) A ședea ca ~a-reaua (sau nagaraua) pe capul cuiva sau a se ține ca ~a-reaua de cineva, a-i sta cuiva ~-rea în spinare A se ține morțiș de cineva. 5 (Îae) A nu slăbi pe cineva din ochi. 6 (Îe) A fugi de cineva ca de ~a-rea A fugi de cineva ca de dracul. 7 (Îe) A fi gol ~ A fi gol pușcă.

ÎNCÓLO adv. (În opoziție cu încoace) 1. (Cu sens local) În altă parte decît aici; în partea aceea, în direcția aceea. Vorba zice: fugi încolo, rîsul zice: vino-ncoace. EMINESCU, O. I 159. ◊ Expr. Mai încolo = mai departe. Calul pornește la pas, pînă ce iesă mai încolo, departe. CREANGĂ, P. 220. Pînă (mai) încolo = pînă nu departe. Ilie Zăganu tocmai se pregătea să plece către comitet. – Te-oi duce pînă mai încolo, frate Ilie!... îi spuse Lazăr, după ce urase ziua bună. MIHALE, O. 161. Mergeți sănătos, moș Vasile, zicem noi, petrecîndu-l pînă încolo. CREANGĂ, A. 109. Încolo și încoace = de colo pînă colo, în toate părțile, dintr-o parte în alta. Începe a purta caii încolo și încoace. CREANGĂ, P. 195. (Familiar) A lăsa (pe cineva) încolo v. lăsa. Lasă-l (sau dă-l) încolo = (eufemism pentru «dă-l dracului») nu te mai ocupa de el, nu-i mai arăta atenție sau afecțiune. Lasă-l încolo! Că prea e nu știu cum!... Auzi d-ta! pălărie nouă și biletul! zice mamița, prefăcîndu-se foarte supărată. CARAGIALE, O. II 161. A pleca (sau a se duce, a o tuli etc.) pe-aci încolo v. aici. Fugi încolo! = taci din gură, nu mai spune fleacuri. 2. (Cu sens temporal, adesea precedat de «mai») Mai tîrziu, mai pe urmă. Poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. CREANGĂ, P. 199. Loc. adv. De-aici (sau de-acum, (regional) d-acilea) încolo = de acum înainte, începînd din acest moment. Și după ce umblară zi de vară pînă-n seară ca cuvîntul de poveste ce d-acilea încolo se gătește, ieșiră pe tărîmul celălalt. ISPIRESCU, L. 116. De atunci încolo = de atunci înainte, după aceea. Cu sunete de flaut Poți să-ntîmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo? EMINESCU, O. I 149. De astăzi (sau de mîine etc.) încolo = începînd de azi (de mîine etc.). De mîine încolo puteți să așteptați demisia mea. DEMETRIUS, C. 53. 3. (Arătînd exclusivitatea) În afară de asta. Avea doar o fată șî-ncolo nu mai avea nici un copil. ȘEZ. III 73. – Variantă: încoleá (BIBICESCU, P. P. 126, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97) adv.

SCĂLDÁ, scald, vb. I. 1. Refl. A face baie, a se îmbăia. Am văzut la Siret locul unde mă scăldam cu dracii de sama mea. SADOVEANU, O. VII 323. (Poetic) Văd... splendide orașe și lacuri de smarald... Și zîne ce se scaldă în faptul zilei, cald. ALECSANDRI, P. III 5. ◊ Fig. Raza se scoborî din nou, și toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului. GÎRLEANU, L. 40. Un uliu se scălda-n albastrul înălțimilor. SANDU-ALDEA, U. P. 172. ◊ Expr. A ști (sau a vedea) în ce ape se scaldă cineva v. apă (I 2). A lăsa (pe cineva) să se scalde în apele sale v. apă (I 2). ◊ Tranz. Lă purcelul, îl scaldă... îl piaptănă și-l grijește așa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală. CREANGĂ, P. 76. ♦ Fig. A se reflecta, a se oglindi. Deodată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede, adînc, în a cărui oglindă bălaie se scălda în fund luna de argint și stelele de foc. EMINESCU, N. 24. ♦ A se cufunda, a se tăvăli (în nisip, în praf etc.). În nisipul fierbinte se scaldă cîteva găini. REBREANU, I. 10. 2. Tranz. A uda, a muia. Să nu-l ajungă ploaia din urmă și să nu-i scalde leoarcă vestmintele. C. PETRESCU, A. R. 6. Într-o vale liniștită moara ta dormea în pace Și pîrîul fără zgomot o scălda și se ducea. MACEDONSKI, O. I 74. Căci deabia cusută, cămașa țărănească Scăldată-i în sudoarea acelor ce prășesc. BELDICEANU, P. 69. ◊ Fig. (Mai ales despre lumină) Lumina răsăritului scălda fețele noastre și, subt văpaia curată a ei, cei doi uriași se înfățișară transfigurați privirilor mele. HOGAȘ, M. N. 203. Primăvara cea verzie Cu cosița-i aurie Mi-au sosit voios în țeară... Ș-au adus o lună plină Ca s-o scalde în lumină. ALECSANDRI, P. I 234. ◊ Expr. A-și scălda ochii în lacrimi = a lăcrima, a plînge. Mărioara-l asculta... Fața i se lumina, Ochii-n lacrimi își scălda. ALECSANDRI, P. I 100. (Familiar) A o scălda = a evita un răspuns sau o atitudine hotărîtă; a răspunde evaziv, în doi peri. De cînd ești prin locurile astea, o cam scalzi. CAMIL PETRESCU, O. II 219. Nu vă spuneam eu, zise unul dintr-înșii, că... n-o să răspundă... și c-o s-o scalde? GHICA, S. 463.

ANIMAȚIE. Subst. Animație, animare, agitație, agitare, neliniște, mișcare, frămîntare, frămîntat, vînzoleală, vînzolire, vînzolit (rar). Grabă, grabă mare, zor, pripă, pripeală, pripire, precipitare, precipitație, impaciență (livr.), nerăbdare; înfrigurare, febrilitate, febră (fig.), fierbere (fig.), nervozitate. Zarvă, larmă (fig.), vacarm, tărăboi, tam-tam (fig.), tumult (fig.), hărmălaie, aglomerație, aglomerare, babilonie, harababură, învălmășeală, învălmășire, învălmășag, îmbulzire, îmbulzeală, înghesuială, înghesuire (rar), înghesuit (rar); forfotă, forfoteală, du-te-vino, foială, foire, învîrteală, roi, roire, roit; vîltoare (fig.), furtună (fig.). Adj. Agitat, animat, neliniștit, frămîntat (fig.), tulburat (fig.); grăbit, zorit, repezit, pripit; pripelnic; precipitat, neastîmpărat, nestăpînit, înfrigurat (fig.), febril, nerăbdător, impacient (livr.), nervos, îl frige pămîntul sub tălpi. Furtunos (fig.), vijelios (fig.); forfotitor, clocotitor (fig.), roitor, roinic (rar). Vb. A se agita, a se neliniști, a se frămînta, a fremăta, a se zbate, a se vînzoli; a fi grăbit, a se grăbi, a da zor, a se pripi, a se zori; a nu avea răbdare, a fi plin de nerăbdare, a sta (a ședea) ca pe jăratec, a sta ca pe spini, a nu-și afla rostul (locul), a nu-l mai prinde pe cineva locul (starea), a nu avea astîmpăr, a nu-i sta cuiva picioarele, a nu sta locului, a da strechea în cineva, a se precipita, a se impacienta (livr.). A se zbate, a face tam-tam, a face tapaj; a se înghesui, a se îmbulzi, a da năvală, a se îngrămădi, a se învălmăși; a forfoti, a se foi, a furnica, a roi. A agita, a stîrni furtună (fig.), a grăbi, a zori, a da cuiva zor, a precipita, a impacienta (livr.), a tulbura, a băga în draci, a pune pe jeratic. A face gălăgie, a face zarvă. Adv. Fără astîmpăr, cu neastîmpăr, în neastîmpăr; fără pic de liniște; cu nerăbdare, în grabă, în graba mare, cu mare grabă, cu zor, cu tot zorul, (în mod) precipitat, în pripă, iute, febril (fig.). V. dezordine, forfotă, grabă, mișcare, neliniște.

CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume interogativ, întrebuințat pentru a afla despre cine sau ce este vorba și adesea în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru despre care avem oarecare cunoștință) Care n-a înțeles întrebarea? Dintre poeziile acestor autori, a căruia vă place mai mult?Ce faci acolo, măi? Stai! Care esti? DUMITRIU, N. 221. Îmi vine să strig: trăim! E-al nostru veacul acesta de creșteri!... Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? CASSIAN, H. 19. Care-i acolo, măi? strigă argatul. SADOVEANU, B. 55. ◊ (Uneori întregit prin «oare») Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? BĂLCESCU, O. II 9. ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. *Expr. (Ca întrebare directă sau indirectă) Care alta? = ce altceva? De asta te plîngi, stăpîne?D-apoi de care alta, măi Chirică? CREANGĂ, P. 155. Care pe care? = care din doi e astfel, încît să poată întrece sau birui pe celălalt? Să se aleagă care pe care. SADOVEANU, P. M. 229. Acum să vedem, care pe care? Ori el pe draci, ori dracii pe dînsul. CREANGĂ, P. 301. Moș Corbule, să te văd... care pe care... cei bătrîni pe cei tineri sau cei tineri...? ALECSANDRI, T. 237. ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Stau în loc și-mi fac de lege, Peste care munte-oi trece? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 150. II. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, însoțind ciumele din propoziția regentă căruia îi ține locul în propoziția subordonată) 1. (Introduce propoziții atributive) Sora mea care mă purta în circă, care-mi dădea cele dintîi vișine pîrguite, care nu mă lăsa să plîng niciodată, pierise dintre noi. DELAVRANCEA, T. 37. Sîntem pe moșia unei gheonoaie, care e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moșia ei fără să fie omorît. ISPIRESCU, L. 4. Se lasă încet-încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Eu n-am uitat nici pe iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai dormit tu adese. ODOBESCU, S. III 14 Găsi felurime de păsări adunate, Care din întîmplare Se-ntreceau la chitare. ALEXANDRESCU, P. 120. ◊ (Popular, la acuz. fără prep. «pe») Parcă se petrecea nu știu ce... poate vreun dor ascuns care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Bade, mîndrulița ta Care-o iubești acuma... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ (Precedat de «acel», «acela» sau «cel», «cela») Fraților, a cuvîntat el, umpleți iar cupele și beți pentru cei care ar lupta și de acum înainte împotriva asupritorilor și viclenilor. SADOVEANU, N. P. 268. I-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-și alege... pe acelea care îi va plăcea. ISPIRESCU, L. 3. Să-ți scoatem costița ceea care ți-am spus eu. CREANGĂ, P. 174. (Cu valoare emfatică) Unde e omul acela care să mă sperie pe mine? ◊ (Popular, în locul construcției cu prepoziție a lui «care» se folosește uneori pronumele relativ singur, iar complementul pe care-l exprimă acesta este reluat sub forma pronumelui personal cu prepoziție) Fata, care înghețase sîngele în ea de frică, își pierduse cumpătul. ISPIRESCU, L. 14. Dacă mi-i aduce calul împăratului-Verde, care de atîta vreme mă bat cu dînsul... eu ți-oi da pasărea. ȘEZ. IV 173. Bată-te, bădiță, bată zilele toate deodată, Cele două zile grele Care-i sîmbăta-ntre ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 257. ◊ (Cu reluarea antecedentului) Ia mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fîntîna din grădina ursului, care fîntină era plină cu apă pînă în gură. CREANGĂ, P. 214. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală! Dorobanții să ia călăuze din sat, care să le arate ascunzișurile și să bată pe două poște satele vecine și pădurile. CAMIL PETRESCU, 17. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? SLAVICI, O. I 269. 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela... ce... Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192 Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el; Care-a fost voinic mai mare, Acum e legat mai tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ♦ (Du sens neutru) Ceea ce. Dete de-o ospătărie, aci se băgă-nlăuntru și mîncă, bău și trăi cum îi pofti inima, pentru care plăti bani nenumărați. RETEGANUL, P.I 70. Baba își luă cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare. CREANGĂ, P. 4. Un văcar adese tot se mînia, De care sătenii nimic nu știa. PANN, P. V. III 16. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Chemînd și pe Ercule la luptă, acesta numai cu o mînă îi răsuci, îi răbufni la pămînt... După care Ercule se întoarse la Micena. ISPIRESCU, U. 55. «Amin!» zise domnul... după care apoi se depărtă. EMINESCU, N. 16. Care va (sau vra) să zică sau (rar) care cum s-ar prinde = ceea ce înseamnă, ele unde urmează, prin urmare, cu alte cuvinte. Care va să zică, unde nu înțelegeți d-voastră politica, hop! numaidecît trădare! Ne-am procopsit! CARAGIALE, O. I 125. Orizontul politic s-a posomorit!... Care vra să zică, iar bejănie! ALECSANDRI, T. I 303. N-avea nici cai?... care cum s-ar prinde... te-ademenise... cu vorbe dulci. ALECSANDRI, T. 574. 3. (Cu valoare de pronume nehotărît) a) (De obicei urmat de un alt pronume sau de un adverb) Fiecare. Le porunci să meargă care de unde a venit. RETEGANUL, P. V 64. Oamenii săriră buimaci care dincotro, crezînd că-i foc. CREANGĂ, A. 113. Au început a vorbi care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. V-aș mulțămi ca la frați Dac-ați vrea să-mi arătați Care de unde veniți, Pe nume cum vă numiți. TEODORESCU, P. P. 103. ◊ Expr. (Să) nu car cumva să... = nu cumva să... Îl rugai să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Cînd îi intra la pasăre, s-o iei, dar să nu care cumva să te muște. ȘEZ. IV 172. Nu care cumva...? = (oare) nu cumva...? Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinerețile din închisoarea de la Centrală să le închizi, ca într-o ocnă, în aceste patru ziduri mucigăiete? DELAVRANCEA, S. 111. b) (În corelația «care... care...», exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... Oamenii au început să plece, unul cîte unul, care mirîndu-se... care zicînd că «de! așa e...». BUJOR, S. 45. Poftim, care cu lingurița, care cu furculița. SEVASTOS, N. 284. Să-ți facă o rochie de logodnă, frumoasă ca cîmpul, cu fel defel de flori, care înflorite, care îmbobocite. ȘEZ. VI 171. Fulga masa că-și gătea, Miei de piele că-i jupea, Care prin frigări frigea, Care prin căldări fierbea. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decît altul, pe întrecute. Rîd cu lacrimi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvînt. DELAVRANCEA, H. T. 15. Se adunară... alergînd pe capete, care de care să ajungă la masă mai curînd. ISPIRESCU, U. 51. Ce să fie acolo, ziceau oamenii, alergînd care de care din toate părțile. CREANGĂ, A. 8. 4. (Învechit și popular, raportîndu-se la întreaga propoziție precedentă) Din care cauză...; și..., de un de... Acel împărat zisese: cine se va afla să mă facă să rid, să-și ceară de la mine trei daruri și-i voi da; care mulți s-au ispitit... să facă pe împăratul să rîză. ȘEZ. II 118. – Forme gramaticale: limba literară folosește forma care la nom. și acuz. m. și f., atît la sg. cît și la pl.; (cînd are valoare de pronume interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora, (cînd are valoare de adjectiv interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror.Nom. sg. m. și: (articulat, învechit) carele (COȘBUC, P. I 233, ODOBESCU, S. III 9, GORJAN, H. I 5); nom. sg. f. și: (articulat, învechit) carea (DRĂGHICI, R. 5); nom. pl. m. și f. și: cari (RETEGANUL, P. III 69, CREANGĂ, P, 193, ODOBESCU, S. III 179, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296); nom. pl. m. și: (articulat, învechit) carii (ISPIRESCU, L. 5, PANN, P. V. I 8, DRĂGHICI, R. 5); gen.-dat. sg. f. și: (învechit și regional) căria (CONACHI, P. 271, DRĂGHICI, R. 25, GORJAN, H. I 4) și (cu valoare de adjectiv interogativ-relativ) cării (ALEXANDRESCU, M. 127).

HAPSÎ́N, -Ă, hapsîni, -e, adj. 1. Răutăcios, hain, cîinos. Alelei, boieri hapsîni, Face-v-ar vîntul țărîni! Că ați fost pînă mai ieri Mari și tari peste averi: Ați tăiat și-ați spînzurat Țara toată-n lung și lat. DEȘLIU, M. 63. Ți-am spus că n-am suflet să mă războiesc cu tot satu. Nu-i lumea așa de hapsînă cum o vezi dumneata. C. PETRESCU, R. DR. 19. ◊ (Substantivat) Nu le-ajungeau toate văgăunile pămîntului ca să-și ascundă vitele și carele de hapsînii stăpînirii. GALAN, Z. R. 39. Văd că hapsînul acela vrea numaidecît să-ți ieie capul. SBIERA, P. 161. Vai de mine! Mi-o ucis puiu, hapsînu dracului. ALECSANDRI, T. I 363. 2. Lacom (de bani, la mîncare etc.). Cei tineri se grăbeau să absoarbă, foarte hapsîni, borșul cam rece și friptura cam tare. SADOVEANU, O. VII 227. – Variantă: hapsín, -ă (CREANGĂ, P. 111, CONTEMPORANUL, IV 15) adj.

ODÁTĂ adv. 1. Într-un timp nedeterminat, cîndva; (în legătură cu verbe la trecut) odinioară, mai de mult; (în legătură cu verbe la viitor) de-acum înainte, în viitor. Din casa voastră, unde-n umbră Plîng doinele și rîde hora, Va străluci odată vremii Norocul nost’ al tuturora. GOGA, P. 11. Mult bogat ai fost odată, Mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I 83. Tot vei fi odată, zău, Tu a mea și eu al tău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 60. ◊ Expr. Odată și odată = într-o bună zi, cîndva, mai devreme sau mai tîrziu. Poate odată și-odată am să plec pe un timp mai lung, poate pentru totdeauna. DAVIDOGLU, M. 27. 2. Îndată, imediat, fără întîrziere, brusc. Odată-l văd că se scoală în picioare, pune pușca la ochi și trage. DUMITRIU, B. F. 26. Vede un boț de mămăligă. Atunci bucuria dracului: odat-o și hălește și nu zice nemica. CREANGĂ, P. 145. 3. În sfîrșit, în cele din urmă. Ia mai sfîrșește odată cu lupul cela; altă ceva n-ai de vorbit? CREANGĂ, P. 123. 4. (Cu valoare adjectivală) în toată puterea cuvîntului, întreg; p. ext. foarte reușit, foarte bun. Am și eu numai o fată, Și n-o dau să fie dată; Cu i-o dau voiesc să-mi fie Om odată. COȘBUC, P.I 103. Noi sîntem odată băieți și ce-am vorbit... vorbit rămîne. CREANGĂ, P. 20.

TOÁCĂ, toace, s. f. 1. Scîndură sau placă de metal pe care se bate ritmic cu două ciocane, pentru a se anunța la biserici sau la mănăstiri anumite momente ale serviciului religios; p. ext. sunetul produs de bătaia ciocanelor. Era o zi de duminică și toaca începu să sune în clopotnița bisericii albe. SADOVEANU, O. VII 60. Nevăzut atîrnă din cer tăcerea ca o toacă În care nimeni nu bate. D. BOTEZ, P. O. 64. Mi-e dor de toaca din vecernii, Și de tălăngi, de verde plai. IOSIF, P. 64. Toaca răsună mai tare, Clopotul vechi împle cu glasul lui sara. EMINESCU, O. I 231. ◊ Fig. S-a făcut liniște în Frăsinet. A bătut toaca o ciocănitoare. SADOVEANU, M. C. 187. Vreo mierlă, umflîndu-și gușa, bătea toaca rar. AGÎRBICEANU, S. P. 17. O barză, deșteptată din somn, începu deodată să toace pe vreun coperiș! și toaca ei... aducea cu o păcănitură de oase uscate. SANDU-ALDEA, U. P. 31. (Sugerînd ideea de pustiu, sec, gol) Amîndoi bătrînii dară ortul popii, rămîind în urma lor casa toacă și o sărăcie lucie. ISPIRESCU, L. 286. (Sugerînd ideea de zgomot, gălăgie) Ce este? Ce este? Cine se ceartă aici?... – Vere Antohi, vin’ degrabă s-asculți toaca de la balamuc. ALECSANDRI, T. 1659. ◊ Expr. Uscat (ca o) toacă (sau ca toaca) = foarte slab. Cînd ajunse, sora lui... era uscată ca toaca. SEVASTOS, la CADE. (Eliptic) Tu ai rămas tot uscat... Toacă, nu altceva. C. PETRESCU, O. P. I 65. A da cu toaca (peste cineva) = a descoperi, a surprinde (pe cineva) asupra unui fapt. A face urechea toacă = a se preface că nu aude sau că nu înțelege; a se face niznai. Îi spui, și el face urechea toacă. ȘEZ. II 74. A ști și toaca-n cer = a ști multe lucruri; a face pe înțeleptul și atotștiutorul. Popa cel dobă de carte, care știe și toaca în cer. La TDRG. Deodată au răsărit în țară pozderie, și tot unu și unu... oameni mari, învățați, de știu și toaca în cer, colțoși și cu barba-n furculițe. ALECSANDRI, T. I 237. (În imprecații) Ucigă-l (sau ucigă-i) toaca = lua-l-ar (sau lua-i-ar) dracul. Atunci ei, ucigă-i toaca, a făcut pielea de bivol nojițe subțirele. ȘEZ. III 75. Ucigă-l toaca, plodul dracului, nu i-i lui rușine să margă calare. ib. V 40. ♦ Placă de metal în care se bate pentru a da anumite semnale pe șantiere sau în ateliere. A bătut toaca de fier. Lucrătorii de la «Banca Națională» se odihnesc. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Timp al zilei după răsăritul soarelui sau (mai ales) înainte de apus, cînd se face liturghia sau vecernia la biserică. Cînd mai erau două ceasuri pînă la toacă, cei 10 negustori își aduseră aminte de căruțe. GALACTION, O. I 265. Împrejurul meu învie Toate cîte sînt, Ce de joc și veselie, Cînd e soarele la toacă. COȘBUC, P. II 16. Pe la toacă, plecăm spre Tîrgu Jiu. VLAHUȚĂ, O. A. 412. Am adormit mort și de abia a doua zi pe la toacă m-am trezit sănătos. CREANGĂ, A. 16. 3. Numele popular al constelației Pegas. Pegasul se numește toacă. PAMFILE, CER. 169.

ZÍCE, zic, vb. III. Tranz. (Folosit și absolut; în concurență cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare, p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. Am întîrziat, a zis taica Triglea intrînd. SADOVEANU, M. C. 44. Tăcut, posomorît, Andrei plecă capul în jos, fără să zică nimic, HOGAȘ, DR. II 85. Pe ici, pe colo, pe la mese, se zăreau grupe de jucători de cărți... mișcîndu-și buzele fără a zice o vorbă. EMINESCU, N. 37. (Refl. pas.) Unii spuneau într-un fel, alții în alt fel și multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. (Fig.) Nu uita, bade, uita, Cum zice, bade, vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. ◊ Expr. Cît ai zice pește = într-o clipită, imediat. A nu (mai) zice nici cîrc (sau nici pis sau nici (o) boabă) v. c. A zice aman v. aman. A zice zău = a se jura. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? Zic zău, mîndro, că nu-mi pare, Numai inima mă doare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. Ci te uită la bărbat De ți-l vezi de minunat: Ia-l de brîu Și-l țîpă-n rîu, Și zi zău, Că nu-i al tău! id. ib. 463. A zice nu (sau ba) = a refuza, a se opune, a rezista; a tăgădui. Atuncea n-oi zice ba, m-oi mărita după dînsul. SBIERA, P. 146. Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata Eu n-aș zice ba. ALECSANDRI, P. P. 7. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea, importanta. Ce va să zică aceea să plătesc? întreabă dînsul. EMINESCU, L. 137. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Avea ochi albaștri, ceea ce vra să zică mult, și era frumos băiet. EMINESCU, N. 86. Ce vrea să zică schimbarea asta repede. BOLINTINEANU, O. 339. Refluxul vra să zică cînd să umflă apa și să varsă la uscat. DRĂGHICI, R. 43; b) deci. Va să zică pleci. Mai bine zicînd = mai exact, mai precis exprimat, cu un termen mai propriu. O lumină mi se făcu dinaintea ochilor, care-mi dădu puterea de a mă stăpîni, sau mai bine zicînd îmi nimici puterea de a mai dori. GANE, N. III 46. Fiecare țăran rus primește, sau mai bine zicînd păstrează... casa și îngrăditura sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 179. Așa zicînd v. așa. ♦ (Cu un complement în cazul dativ) A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. Stăi, Roibule, zise el blînd calului, stai aici oleacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăz. SADOVEANU, O. I 370. Și atunci numai iată ce le iesă înainte un om spîn și zice cu îndrăzneală fiului de crai: Bun întîlnișul, voinice! CREANGĂ, P. 199. Expr. A nu zice cuiva (nici) negri ți-s ochii v. negru. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ Impers. Fetele, nerăbdătoare, voiră a ști ce zicea în cartea aceea. ISPIRESCU, L. 50. ♦ (Regional) A comunica, a transmite, a face cunoscut. M-am întîlnit astăzi... cu Alecu într-o casă și m-o însărcinat să-ți zic că nu te iubește nicidecum. ALECSANDRI, T. I 77. ♦ (Neobișnuit) A scrie. Măi frate. Ian zi-mi și către Oacheșa mea un rînd-două... Zi-mi, pe coaja asta de brad. CAMILAR, N. I 254. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. Vasile zicea că nu știe nimic, dar bănuiala tot rămînea. DUMITRIU, N. 246. Dacă căutați ceea ce ziseși, aici este. ISPIRESCU, L. 7. Mort, copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Rea soacră-am căpătat; Intră-n casă ca o coasă Și zice că nu-s frumoasă, Șede-n vatră ca o piatră Și zice că nu-s bărbată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. ◊ Expr. A-i zice cuiva inima (sau gîndul), se spune cînd cineva are o presimțire. Rămîi cu noi; căci ne zice gîndul că vei peri. ISPIRESCU, L. 8. Se uită și el la dînsa; și parcă îi zicea inima ceva; dară nu pricepu nimic. id. ib. 34. ◊ (Subiectul gramatical este exprimat printr-o propoziție subiectivă) Apoi am văzut că pogoară alți oameni din poieni oile și vacile; le-am pogorît și eu. Zice că are să vremuiască. SADOVEANU, B. 22. (Ca formulă inițială, în basme, v. cică) Zice că era într-o țeară departe, departe, și e de mult de-atunci, era un împărat. RETEGANUL, P. II 3. Acuma zice că erau odată doi frați. ȘEZ. I 239. (Refl.) Se zice că o doctoroaie dă ochi ca serdăreasa Zinca asta nu se află în toată Țara Romînească. CAMIL PETRESCU, O. I 365. ♦ A promite, a afirma. Foaie verde trei pătace, Zis-a maica că mi-a face Un pieptar și-un lăibărac Și m-a da după un diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. Uite, maică, urîtul Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie. El zice c-o să mă ieie. id. ib. 274. Cînd zici și nu faci, mai bine să taci. ♦ A răspunde, a riposta; a opune, a invoca în discuție. Nu-i așa jupîneșică?Mai zi dacă ai ce. CREANGĂ, P. 119. Mult mă-ntreabă inima, Bine mi-i, mie, ori ba? Și eu zic că nu mi-i rău... Lacrimile-mi curg părău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ♦ (Mai ales în fraze negative) A reproșa, a obiecta. Ferice de părinții care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice. CREANGĂ, A. 19. ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că..., să n-avem vorbă. Faceți cum vreți. Să nu ziceți că nu v-am dat de știre. ALECSANDRI, T. I 224. ♦ A contesta. Fost-aiși d-ta la tinerețe, nu zic, dar acum îți cred; dă, bătrînețe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă? CREANGĂ, P. 230. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. Du-te la împăratul și cere să-ți dea douăzeci de corăbii... Fata de împărat nu așteptă să-i zică de două ori și se duse drept la împăratul. ISPIRESCU, L. 23. După ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod. CREANGĂ, P. 289. De-oi trăi ca frunza-n vie, Nu iau fală cu moșie, Mai bine iau o săracă Ce cu mina ei se-mbracă, Ce voi zice eu să facă. Cînd oi zice: taci, să tacă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. 3. (Popular) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. Începe a zice dulce cintece de inimă albastră. SADOVEANU, O. VII 287. Ș-acel rege-al poeziei vecinie tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice, Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri. EMINESCU, O. I 32. ◊ Intranz. Începură a zice din surle și bucatele se aduseră pe masă. NEGRUZZI, S. I 151. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gîndi, a socoti, a crede. Cînd am văzut așa, ce-am zis? Să ies să răsuflu oleacă. DUMITRIU, P. F. 45. Zic așa: îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. N-aș ști ce să zic... DELAVRANCEA, O. II 184. Am avut un drăguț dulce Ș-am tot zis că nu-l vor duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. (Intranz.) Mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc? CREANGĂ, P. 276. Boierii toți vor zice cum zice domnitorul. ALECSANDRI, T. II 152. ◊ Expr. (Că) bine zici (zice etc.) = bună idee! ai (are etc.) dreptate, e just. Bine-a zis cine-a zis că unde-i cetatea mai tare acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. Că bine zici, mamă; iaca mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. id. ib. 87. Bine ziceam eu, chir Manoli, la 1825...Bine ziceam eu, cucoane Matachi, la 1821. ALECSANDRI, T. I 349. Așa este, bine zici, am văzut. DRĂGHICI, R. 43. (Fig.) Bine-a zis frunza de vie, Că dragostea nu-i moșie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 219. Ce-am zis cu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane, ai? DUMITRIU, N. 91; b) așadar, deci. Doarme...Zi, doarme... murmură Rizea. DUMITRIU, N. 90. Pe ăia din Dobrunu și care or mai fi fost, i-ai dus la oraș, zi? id. ib. 120. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, ce-ai socoti, cum ți-ar părea? Macar tu să fii acela, ce ai zice cînd ți-ar strica cineva somnul? CREANGĂ, P. 253. Să zicem (că) = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar le trebuie vreme. DELAVRANCEA, O. II 244. Să zicem că s-a tăiat fiecare pîne în cîte trei bucăți, deopotrivă de mari. CREANGĂ, A. 147; b) de exemplu, de pildă. Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că..., a (se) putea crede că... Mișca și el picioarele alene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă. ISPIRESCU, L. 34. Ia așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. id. ib. 34. Ascultînd grăind pe Neron... Ai fi zis că-i ca și Titus al lumelor îndulcire. CONACHI, P. 283. ◊ (La pers. 2, cu valoare de impersonal) Ai zice că ard pădurile de brazi și molizi. DELAVRANCEA, O. II 105. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a pune cuiva nume; a numi (v. porecli). Deodată auzi un grai dulce care îi vorbea și-i zicea pre nume. ISPIRESCU, L. 139. Oamenii... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni. EMINESCU, O. I 151. Foicică foi de sfecle, Nu-mi mai zice pe porecle. TEODORESCU, P. P. 337. (Impersonal) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. Și pe atunci îmi zicea în sat și la școală: Ionică a lui Ștefan a Petrei. CREANGĂ, O. A. 285. Și mi-or zis floare de fragă, Tuturor pe lume dragă; Mi-or zis floarea florilor, Dragostea feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 156. ◊ Expr. Să-mi zici cuțu dacă... v. cuțu. Să nu-mi (mai) zici pe nume v. nume. Zi-i lume și te mîntuie v. lume. ♦ A numi un obiect cu numele lui. Și cum ii zici? – Inel îi zic! COȘBUC, P. I 67. ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). Sau cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama-focului. CREANGĂ, P. 276.

SĂNĂTÓS, -OÁSĂ, sănătoși, -oase, adj. 1. Care se bucură de sănătate deplină; care nu suferă de nici o boală sau infirmitate; al cărui organism, funcționează normal; teafăr. Te găsești sănătos, între ai tăi, înfășurat de dragoste. SAHIA, N. 53. Bucuria lui crescu, cînd văzu că fetele îi erau sănătoase. ISPIRESCU, L. 52. Și să știi că-s sănătos Că, mulțămind lui Christos, Te sărut, Doamnă, frumos. EMINESCU, O. I 149. (Glumeț) Nu-i nemica, stăpîne, zise calul. Capul de-ar fi sănătos, că belele curg gîrlă. CREANGĂ, P. 219. ◊ (Urmat de comparații care întăresc ideea) Era voinic, sănătos ca piatra, mînca bine fără să aleagă, dormea dus. CĂLINESCU, E. 110. Astă-dimineață eram sănătos ca mărul, plecai din casa mea, de la mama mea și de la frații mei. RETEGANUL, P. I 24. ◊ Expr. A nu fi sănătos (la minte) = a fi (cam) nebun, zănatic. (Adverbial, în expr.) A rîde sănătos = a rîde cu poftă, din toată inima. Ne făceam teatru la noi acasă, așa cum ne pricepeam, și să mă crezi că rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I 120. ◊ (În formule de urare și de salut) Rămii sănătoasă, cucoană, Că-mi iau geamantanul și plec. TOPÎRCEANU, B. 61. Unchiașul, cum i-a văzut de departe, a ieșit să-i întîmpine și totodată le-a zis: Bine-ați venit sănătoși! ISPIRESCU, L. 1. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Să fii, bade, sănătos, Că mi-ai mulțămit frumos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 379. Să-l (să o etc.) porți sănătos (sau sănătoasă), urare adresată cuiva care îmbracă o haină nouă. ◊ Fig. Fire-ai, boltă, sănătoasă, Multe fete faci frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 441. ◊ (Substantivat) Am adormit mort și de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos, ca toți sănătoșii. CREANGĂ, A. 16. ◊ (În construcții cu verbe ca «a face», «a fi», «a merge» etc., formează expresii care arată indiferență în fața unei persoane, a unei situații ețc.) Apoi eu, bre, îs însurat, și am un drac de muiere care umblă călare și dă cu pușca ca și mine.Să fiți sănătoși! zise Lepădatu, fără să privească pe cel ce-i vorbea. SADOVEANU, O. A. III 65. Eu sînt Ftorivist Timofti Cîrcioc... – D-ta să fii sănătos... ce-mi pasă? ALECSANDRI, T. 642. Înapoi i-am poruncit, Pe-un spic verde de ovăz, Să se-nsoare sănătos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. 2. (Despre plante, mai ales despre fructe) Care nu este stricat sau atacat de vreo boală; nevătămat, întreg, în bună stare. Nu toată nuca are miez bun și sănătos = să nu judecăm pe cineva numai după înfățișare. ◊ (Rar, despre obiecte) Îl găsi pe Chiriac... ciocănind un ulcior smălțuit... ca să arate unei cumpărătoare că este sănătos, întreg. CAMIL PETRESCU, O. II 672. Lemnul din care se face... hadaragul trebuie să fie sănătos, vîrtos. PAMFILE, A. R. 199. 3. Prielnic sănătății, salubru; nevătămător. Era o casă sănătoasă, dar oamenii din partea locului o găseau urîtă. CAMIL PETRESCU, O. I 71. Dai unui om flămînd un prînz cu care își poate foarte bine potoli foamea, mîncînd tot lucruri simple, dar sănătoase și curat gătite. ODOBESCU, S. III 39. ◊ Fig. Fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă. CREANGĂ, P. 23. ◊ (Adverbial) Așa se bea... și e mai sănătos. SAHIA, N. 57. ◊ (Substantivat, f., în expr.) A o lua (a o rupe, rar, a o șterge sau a o tuli) la sănătoasa = a o lua la fugă, a o șterge din vreme (înainte de a o păți). Cînd își întoarse capul și văzu în gura peșterii doi ochi dușmănoși înfipți într-un groaznic cap de urs, Anichit... o rupse la sănătoasa. STĂNOIU, C. I. 158. Copiii, cum văzură că rămîn singuri cu dascălul, o șterseră la sănătoasa. CARAGIALE, S. 15. 4. Fig. Înțelept, bun. Dînd uitării sănătoasele, dar asprele legi ale înțelepciunii, își petrecuse viața în dezmierdări lumești. ODOBESCU, S. III 34. Drept aceea vă rugăm Și sfat sănătos vă dăm. TEODORESCU, P. P. 178. ◊ (Adverbial) Noi însă ceștialalți cari judicăm sănătos... ne vedem de treabă. ODOBESCU, S. III 49.

hînsár m. (d. hînsă orĭ, după Acad., d. vsl. honsarĭ, care e o var. d. husarĭ, hurĭsarĭ, kurĭsarĭ și kursarĭ, tîlhar, d. mgr. kursáris, mlat. cursarius, de unde și it. corsaro, corsar. D. mgr. maĭ vine și alb. kusár, sîrb. gŭsar, tîlhar. V. corsar și husar). Vechĭ. Hoț, tîlhar, soldat din călărimea ușoară, care nu avea leafă, ci făcea parte din oastea în dobîndă, care se ținea de jaf (Ĭorga, Ist. Arm. Rom. 1, 70): blăstămat era boĭerul de pe atunce ce avea supt ascultarea lor breasla, cumu-ĭ la vel-logofăt curteniĭ, la vel-vornic hînsariĭ, la hatman călărașiĭ (Let. 2, 23). – Și unzar (Păsc. 384). – În sec. 15 se constată existența hînsarilor în Țara Românească: pe la 1431-33, Vlad Dracul impută Brașovenilor că adăpostesc pe toțĭ „hoțiĭ și tîlhariĭ”, ĭar cuvîntu „tîlhar” e tradus pin slavonescu honsarĭ. În sec. 16 se iviră în Moldova, unde împreună cu oameniĭ pîrcălabuluĭ, îĭ vedem luptînd contra Cazacilor. Cantemir se înșeală considerîndu-ĭ tot una cu husariĭ (cuv. care, de alt-fel, are aceĭașĭ orig.) și zice că eraŭ împărțițĭ în hînsarĭ de țara de sus și hînsarĭ de țara de jos și că făceaŭ serviciĭ vornicilor, dar că nu maĭ eraŭ militarĭ, ci plugarĭ (Acad.). V. achingiŭ.

sáncă și sámcă f., pl. sance (ca mance) și săncĭ, samce și sămcĭ (vsl. samŭka, femelă la animale). Nord. Un nume al Avestițeĭ (dracu). O boală grea care, după credința poporuluĭ, ucide copiiĭ sau îi face să se nască morțĭ saŭ face ca femeile să n’aĭbă copiĭ. Amulet cu chipu Avestițeĭ purtat contra acesteĭ boale. Băgat în samcă, speriat. L-aŭ apucat toate samcele, s’a speriat grozav. O buruĭană umbeliferă cu florĭ liliachiĭ (erýngium planum). V. zamcă.

2) scot (est) și scoț (vest), scos, a scoate v. tr. (lat. ex-cŭtio [vlat. -cŏtio], -cúttere, -cussum, a scutura, d. quátere, a scutura; it. scuótere [fr. secouer, sp. pg. sacudir, d. lat. sub-cútere], a scutura, a zgudui. V. scutur, casațiune, con-, dis- și per-cusiune). Trag afară, aduc, împing ca să ĭasă, apuc și daŭ afară: a scoate banĭ din pungă, apă din fîntînă, vin din pivniță, un cuĭ din părete, un dinte, capu pe ușă, mezu din sîmbure, sabia din teacă, mîna din buzunar, cînele scoate limba de căldură. Alung, expulsez, fac să plece: tot Românu dorește să-ĭ scoată pe Jidanĭ din țară, bețivu cu mare greutate fu scos din cârcĭumă numa’n pumnĭ și palme, acest medicament scoate boala din trup. Conduc afară din: hoțu fu scos pe ușa din dos, mortu fu scos pe barieră. Duc la: drumu te scoate la sat, cheltuĭelile l-aŭ scos la faliment, munca l-a scos la liman. Daŭ afară (destituĭ, revoc orĭ pun în disponibilitate): l-a scos din slujbă. Mă dezbrac, mă descalț, mă descoper: șĭ-a scos pălăria. Cîștig, distorc, mă despăgubesc, recapăt: să-mĭ scot și eŭ o pîne, perderile, capitalu. Cîștig, obțin, fac să producă: din acest pământ nu scoțĭ nimica. Obțin, zmulg, fac să vorbească: n’am putut să-ĭ scot nicĭ o vorbă. Scad, ĭau: scot 3 din 10. Deduc, trag concluziunĭ: din pățaniĭ se scot învățăminte. Liberez din găoace, produc puĭ (vorbind de păsărĭ): cloșca a scos puĭ. Aduc, ofer: a scos tot ce avea maĭ bun și ne-a dat. Liberez, salvez: a scoate din nevoĭe, din robĭe. Ĭaŭ împlinind formalitățile saŭ plătind: a-țĭ scoate pașaportu, biletu de plecare, marfa de la vamă, scrisoarea de la poștă, ceasornicu pus amanet, ghetele date la dres. Înlătur, șterg, fac să dispară: acest săpun scoate petele. Daŭ la iveală, public, tipăresc, reproduc, fotografiez, răspîndesc (din gură): a scoate o carte, un ziar, o copie, o fotografie, niște vorbe, niște minciunĭ. Emit: a scoate strigăte, suspine. Scornesc, inventez: nu știŭ cine a maĭ scos și moda asta. Dovedesc, probez orĭ pretind că e: l-a scos mincinos, l-a scos dator cu treĭ francĭ. Fac purgațiune (fam.): uleĭu de ricin te scoate îndată. A scoate banĭ din peatră seacă, a cîștiga banĭ din toate. A o scoate la capăt orĭ la căpătîĭ, a termina, a descurca un lucru. A-țĭ scoate din capete (adică: din capital), a te despăgubi, (fig.) a te răzbuna. A scoate capu, a te arăta, a ĭeși în lume, a îndrăznĭ să te arățĭ: sărăcise și nu maĭ scotea capu (în lume), dușmaniĭ nu mavĭ scoteaŭ capu după înfrîngere. A nu-l maĭ scoate pe cineva din prost, deștept ș.a., a-l tot numi prost, deștept ș.a. A scoate cuĭva o coadă, a-i scorni o calomnie (maĭ ales uneĭ femeĭ). A scoate coarne, a te arăta maĭ pretențĭos, a începe să facĭ mofturĭ: ghĭorlanu acasă la el mănîncă și pe dracu, ĭar la stăpîn scoate coarne. A scoate din fire, din pepenĭ, din răbdare, din sărite, a înfuria. A scoate cuĭva pe cineva înainte, 1.a il da ca exemplu, 2. a-l face să se întîlnească cu: Dumnezeŭ i l-a scos înainte. A scoate limba (de un cot), a nu maĭ putea de osteneală și căldură. A scoate din minte, a seduce, a face să greșească. A-țĭ scoate necazu saŭ cĭuda, a te răzbuna. A scoate ochiĭ, a-ĭ pune supt ochĭ, a-ĭ reproșa violent. A scoate panglicĭ (ep nas, pe gură), a face pe panglicaru, pe scamatoru, a înșela, a înșela poporu cu discursurĭ. A-ĭ scoate cuĭva perĭ albĭ, a-l îmbătrîni pin suferințe. A scoate din pîne: 1. a-l destituĭ, 2. a lua cuĭva mijlocu de cîștig. A scoate sufletu, a plictisi grozav: aceștĭ copiĭ mĭ-aŭ scos sufletu!

BOÁLĂ, boli și boale, s. f. 1. Tulburare a activității normale a organismului sub influență unor agenți din mediul interior sau exterior; tulburare a sănătății. Boală de inimă. Boli epidemice.Și-l grijește așa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală. CREANGĂ, P. 76. Nu vede bine; dar asta poate fi o boală trecătoare. NEGRUZZI, S.I 41. ◊ Fig. Criza, șomajul, risipa, mizeria maselor largi, iată bolile incurabile ale capitalismului. (Popular) Boala copiilor = epilepsie. Toți se speriară că l-a găsit- boala copiilor. GORJAN, H. II 155. Boală lungă sau boală mare = tifos. Boală rea = a) epilepsie; b) tifos. Boală seacă = tuberculoză. Boală de zahăr = diabet. ◊ Loc. adv. (Argotic) De boală = din capriciu, de-al dracului; diri necaz, invidie, răutate etc. ◊ Expr. A băga rufele în boală = a spăla rufele prost, de mîntuială. A scoate rufele din boală = a spăla rufele bine, după ce mai întîi au fost prost spălate. (Familiar) A băga (pe cineva) în boală (sau în boale sau în toate boalele) v. băga. 2. Epitet, dat vitelor (sau altor animale) care nemulțumesc pe om (trag prost, sînt nărăvașe etc.). DU, boală! STANCU, D. 187. Ho! boală!,.. strigă Gîrneață cu glas de tunet. HOGAȘ, DR. II 98.

Î́NTRE2 prep. 1. (Introduce un complement care arată locul) a) În locul dintre... Între munți înlîlni doi zmei. ISPIRESCU, L. 19. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Cît e zare de zărit Între nord și răsărit. ALECSANDRI, P. II 14. Este-un deal mare-ntre noi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 60. ◊ Expr. A fi între ciocan și nicovală v. ciocan. Cu coada între picioare v. coadă. ◊ (În legătură cu substantive abstracte) L-au lăsat luptîndu-să între moarte și viață. DRĂGHICI, R. 11. b) Printre, în mijlocul, în sînul. Mergea... Să moară-ntre străini! COȘBUC, P. I 233. Și era una la părinți Și mîndră-n toate cele, Cum e fecioara între sfinți Și luna între stele. EMINESCU, O. I 167. Ei introduseră între dînșii cele dintîi cunoștințe de agricultură. BĂLCESCU, O. II 12. Este tînăr între tineri și bătrîn între bătrîni. PANN, P. V. III 147. Mîndra mea, pe lume una, Cumu-i între stele luna! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. c) Pe. Se mută de pe un pat pe altul zgribulit, cu pardesiul între umeri. C. PETRESCU, Î. II 242. Își ia cojocul între umere și biciul în mînă, și tiva, băiete! CREANGĂ, P. 114. 2. (Introduce un complement care arată timpul) În intervalul dintre... Bată-te, bădiță, bată Zilele toate deodată, Cele două zile grele, Care-i sîmbăta-ntre ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 257. ◊ Loc. adv. Între timp sau între acestea = în răstimp, în intervalul acesta. Gheorghe Eminovici căpătase într-acestea copii, patru băieți și două fete. CĂLINESCU, E. 18. Între acestea veni seara. ISPIRESCU, L. 39. 3. (Servește la formarea partitivelor) Dintre. Între toți oamenii... numai un pădurari se bizuiește la treaba asta. CREANGĂ, P. 211. Dar pentru ce orașul atît de strălucit, Acum între orașe e cel mai umilit? ALEXANDRESCU, M. 10. 4. (Exprimă reciprocitatea) Unul cu altul (sau unii cu alții). Ce să facă dracii? Se sfătuiesc între dînșii. CREANGĂ, P. 48. Zimbiră între dînșii bătrînii tăi prieteni. EMINESCU, O. I 91. Fu atunci o dispută între săcui. BĂLCESCU, O. II 259. 5. (În legătură cu verbul «a împărți») La. Cîștigul s-a împărțit între participanți.

DÍNTE ~ți m. 1) Formație osoasă fixată în maxilar care servește pentru a mușca, a rupe și a mesteca hrana sau ca mijloc de apărare. ◊ ~ți de lapte primii dinți care le cresc copiilor (și care cad, fiind înlocuiți cu alții). Soare cu ~ți soare pe timp geros sau răcoros. A se ține de ceva cu ~ții a nu se lăsa de ceva cu nici un preț. Printre ~ți a) nelămurit, neînțeles; b) fără dorință; în mod ostil. A-și lua inima în ~ți a-și face curaj; a îndrăzni. Înarmat până în ~ți echipat cu tot felul de arme. A avea un ~ împotriva (sau contra) cuiva a purta cuiva pică. A scoate cuiva și ~ții din gură a lua cuiva tot ce are; a despuia. A sta cu ~ții la stele a nu avea ce mânca. 2) Fiecare dintre piesele în formă de cui ale unei unelte agricole; colț. 3) (la obiecte sau piese) Zimț sau crestătură pe margine. ~ții ferăstrăului. 4) bot.: ~tele dracului plantă cu flori roșii, albe sau verzui, care crește prin locuri umede (mlaștini, bălți). /<lat. dens, ~ntis

DRAC ~ci m. (în religia creștină) Ființă imaginată drept spirit al răului; dușman principal al lui Dumnezeu și al omenirii; diavol; demon; satană. ◊ A se teme ca ~cul de tămâie a se teme foarte tare de ceva sau de cineva. E tot un ~ e totuna; este același lucru. A face pe ~cul în patru a face tot ce se poate; a pune totul în joc. Pe ~cul se spune pentru a arăta neîncrederea sau pentru a tăgădui ceva. Parcă-i ~cul pe uscat se spune despre cineva foarte urât. A trage pe ~cul de coadă a fi foarte sărac; a o duce foarte greu. Și-a băgat ~cul coada între ei se spune când între prieteni se stârnește o vrajbă neașteptată. Nu-i ~cul atât de negru lucrurile nu stau atât de rău cum se pare. A fi ~cul gol (sau împelițat) a) a fi rău; b) a fi foarte isteț. A vedea pe ~cul (sau a da de ~cul) a o păți. Salba (sau poama) ~cului om ticălos. A se uita (la cineva) ca la ~cul a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. A avea ~ci (a fi cu ~ci, a fi plin de ~ci) a) a fi om rău; b) a fi neastâmpărat, zvăpăiat. Unde și-a înțărcat ~cul copiii (sau la ~cul în praznic) foarte departe; într-un loc pe care nu-l știe nimeni. Buruiana (sau iarba) ~cului tutun. A căuta pe ~cul a-și face singur neplăceri. A scăpa de ~cul și a da peste tată-său a ajunge din rău în mai rău. A da (sau a lăsa) ~cului a nu se mai interesa de cineva sau de ceva; a lăsa la voia întâmplării. A nu avea nici pe ~cul a fi sănătos. Al ~cului! (sau ptiu, ~ce) se spune când ești cuprins de uimire. Lucrul ~cului afacere necurată. Și pe ~cul orice. Ce ~cul! se spune când ești nedumerit de ceva. Să-l ia ~cul (ducă-se ~cului) se spune pentru a exprima indignarea față de acțiunile cuiva sau față de o situație. /<lat. draco

<