MOHICAN s. m. Persoană care făcea parte dintr-un trib de indieni răspîndit de-a lungul coastei Oceanului Atlantic, in Canada și nord- estul Statelor Unite ale Americii, astăzi pe cale de dispariție. Haitele lupilor albi sfîșiau continentul. . . Urmărind prin păduri de sequoia ultimul mohican. BOUREANU, S. P. 19. - Pl.: mohicani. – Din fr. Mohican.

poteră, potere, s.f. 1. (înv.) ceată, grup de oameni (în special arnăuți) înarmați, care urmăreau pe răufăcători și pe haiduci. 2. (reg.) herghelie de cai; haită de lupi.

potaie (potăi), s. f. – 1. Cotarlă, javră, jigodie. – 2. Haită de lupi. – 3. Cățel. Origine necunoscută. Soluțiile propuse sînt insuficiente: din sl. tešti, teką „a fugi”, cu pref. po- (Cihac, II, 281); expresiv, cf. mayen. poutaud „broască” (Șeineanu, Chien, 326); dintr-o rădăcină pot-, necunoscută, cu suf. -aie (Pascu, Suf., 200); din sb. potaja „ascunzătoare”.

noajă, -e, s.f. – Haită (de lupi). Termen general și unic în Maramureșul istoric, atestat exclusiv în această regiune (ALR 1961: 676). „Un mare număr de lupi este numit în Maramureș noajă de lupi” (Latiș 1993: 175). – Et. nec. (MDA).

HAITĂ, haite, s. f. 1. (De obicei urmat de o determinare introdusă prin prep. «de», care arată felul animalelor) Grup de cîini sau de lupi care umblă împreună. Haite de lupi urlau în pustia albă a zăpezilor. CAMILAR, N. I 221. Din toate părțile dușmanii se arată ca niște haite de fiare. SADOVEANU, O. I 253. A ieșit haita de cîini de la maiorul din colț. CARAGIALE, O. I 48. Vede deodată strecurîndu-se pe lîngă dînsul un dobitoc mare și negru, cu haita lui de dulăi urlînd în urmă-i cu turbare. ODOBESCU, S. III 134. ♦ Fig. Grup de oameni din aceeași tagmă, care dezlănțuie cruzime și teroare asupra unei populații. V. bandă. Haita ce iar spre război năzuiește Noi o vom strînge, cu toții, ca-n clește. DRAGOMIR, S. 12. Acuma îi cunoaștem ceva mai bine și pe țărani, avem între dînșii prieteni, tovarăși devotați mișcării... [Avem] oameni pe care nu i-am da nici pe-o haită-ntreagă de boiernași. GALAN, Z. R. 298. După ce au strîns capitaluri mari, cumpără proprietăți și se adaugă la haita exploatatorilor agricoli. DEMETRESCU, O. 224. 2. (Învechit) Ceată de vînători, de gonaci și de cîini. Nobilul castelan... se pornea călare pe falnicu-i armăsar ca să vîneze cu sprintena și tumultuoasa lui haită de arcași, de slujitori, de dulăi și de ogari, cerbul și mistrețul. ODOBESCU, S. III 54. 3. (Mold.) Cîine (rău) sau (mai ales) cățea. Ai cîni? – Am, luminate stăpîne, o haită Dolca și un cîne Bora. SADOVEANU, F. J. 27. Mie nu-mi face trebuință haita să latre la lună. Să aibă colți buni ca să ție mușteriul. POPA, V. 34. O haită cu cinci căței. ȘEZ. II 216.

HAITIC, haiticuri, s. n. Haită de lupi. – Pronunțat: hai-.

noajă, noaje, s.f. – (reg.) Haită (de lupi). Termen general și unic în Maramureșul istoric (ALR, 1961: 676). „Un mare număr de lupi este numit în Maramureș noajă de lupi” (Latiș, 1993: 175). (Maram.). – Et. nec. (MDA).

Filipii (de toamnă) – (14 noiembrie) Stratul precreștin al sărbătorii se referă la diverse practici săvârșite pentru a evita ferocitatea fiarelor pădurii, în special a lupilor care, începând cu această dată se adună în haite (pentru următoarele trei luni, după care lupoaicele vor da naștere puilor). Ziua este închinată păstorilor-lupi, divinități cu înfățișări umane, care aveau putere deplină asupra haitelor de lupi: „Filipii îs stăpâni peste fiare și păstă lupi, urși” (Bilțiu, 2010: 45-46; Borșa, Săliștea de Sus). „Sfinții au putere păstă gurile lupilor și să țân păntru oi” (idem; Ungureni). Interdicții: „Nu să lucră cu indreaua, nu să toarce, nu să țese, nu să zolesc rufe” (idem; Săliște). „Să leagă forfecile, cuțâtele, securile, să leje gura fiarelor, să nu facă pagubă în marhă, mai ales în oi” (idem; Dragomirești). Apelativul „filipi” dat acestor divinități își are explicația în stratul creștin al sărbătorii: ziua în care este prăznuit Sf. Filip, unul din cei 12 apostoli ai lui Iisus. ♦ (onom.) Filip (preponderent în zona Copalnic), apoi Filipan, Filipaș, Filipașcu, Filipciuc, Filipescu, Filipoi, Filipovici, nume de familie frecvente în Maramureș (3.509 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din n.pr. Filip (< gr. filippos „iubitor de cai”).

tabără sf [At: PO 48/11 / V: (îvr) ~beră, (îvr) tăb~, (reg) ~boare, ~boră, ~bore, ~bură, sf (îrg) ~băr sn / Pl: ~bere; (pop) ~beri, (îvr) -biri / E: slv таворъ, mg tábor] 1 Loc (întărit) unde staționează trupe militare (în corturi sau sub cerul liber) un timp mai îndelungat Si: bivuac, campament, cantonament, castru, lagăr, (înv) otac, tabie (1). 2 (Pop; îlav) La (sau în) ~ La război. 3 Cantonament în care staționează trupele militare pentru o perioadă mai lungă în vederea efectuării de exerciții practice pe teren. 4 (Csc) Ceea ce ține de o tabără (1) (oameni, corturi, care, animale etc.). 5 (Reg; îe) A fi (sau a lăsa) totul (sau toate) ~ A fi (sau a lăsa) totul vraiște. 6 (Înv) Oprirea trupelor pentru odihnă Si: etapă, popas. 7 (Înv) Scrisoare (din tabără (1)). 8 (Îrg) Carte poștală. 9 (Înv) Așezare temporară în corturi, în barăci etc. Si: campament. 10 Așezare (în aer liber) pentru adăpostirea copiilor, a elevilor sau a persoanelor aflate în concediu de odihnă. 11 (Spt) Cantonament (3). 12 (Îvp; de obicei determinat prin „de care”) Grup de care în mers sau în popas Si: caravană. 13 (Îvr; determinat prin „corăbiilor”) Grup de corăbii. 14 (Îrg) Loc unde se depozita porumbul cules pentru a fi dijmuit. 15 (Reg) Loc îngrădit (acoperit) în care stau oile sau caii. 16 (Îvp) Armată¹ (1). 17 (Îvp; pex) Ceată numeroasă. 18 (Pex) Mulțime. 19 (Reg) Haită de lupi. 20 Grup de oameni opus altui grup. 21 Facțiune politică etc. care luptă pentru o cauză comună Si: lagăr, parte, partidă.

poteră sf [At: (a. 1800) IORGA, S. D. VIII, 114 / V: (îrg) ~tină, (reg) ~re / Pl: ~re, ~ri / E: bg потера] 1 (Înv) Ceată, grup organizat, detașament de oameni înarmați, mai ales de arnăuți, care aveau misiunea de a urmări și de a prinde răufăcătorii, haiducii etc. 2 (Reg; îe) A face o ~ (sau a pleca în ~tiră) A face cercetări pentru prinderea hoților. 3 (Mol; îcs) De-a hoții și -ra Joc de copii în care unii, numiți hoți, se ascund, iar ceilalți, numiți potera, trebuie să-i caute și să-i prindă. 4 (Reg) Herghelie de cai. 5 (Reg) Haită de lupi.

toană² sf [At: ANTIPA, P. 454 / Pl: ~ne / E: ucr, rs тоня] 1 Loc bogat în pește, unde se aruncă năvodul². 2 (Reg) Mulțime de pești. 3 (Reg) Stol de păsări. 4 (Reg) Haită de lupi. 5 (Reg) Adunare a flăcăilor pentru alegerea persoanelor care să conducă și să supravegheze desfășurarea datinilor de Crăciun. 6 Ocol făcut prin desfășurarea largă și completă a unui năvod², care prinde peștele înconjurându-l. 7 Aruncătură de năvod². 8 (Îe) A da (sau a trage) ~na (sau o ~) A arunca năvodul și a-l scoate. 9 (Îe) A întinde ~na A desfășura larg năvodul². 10 (îe) A închide ~na A strânge năvodul² cu pește. 11 Timpul cuprins între momentul aruncării și cel al scoaterii năvodului². 12 Spărtură făcută în gheața unei ape pentru a pescui sau pentru a scoate apă Si: copcă, ochi¹, (reg) produf. 13 Bătaie între pești. 14 Timpul când peștele umblă după mâncare. 15 Felul de a se manifesta al peștelui când umblă după hrană. 16 Timp potrivit de prins pește.

stână sf [At: (a. 1560) CUV. D. BĂTR. I, 246 / Pl: ~ne, ~ni / E: Cuvânt de origine traco-dacă cf alb shtazë „animal, vită”] 1 Așezare păstorească sezonieră, mai ales de vară, la munte sau în afara satului, unde se adăpostesc oile și ciobanii și unde se prepară produsele din laptele oilor Si: 2 (Prc) Coliba cu încăperile în care dorm ciobanii, se prepară și se păstrează produsele din laptele oilor Si: târlă¹ (rar) oierie¹, (îvp) perdea, (reg) băcie (2), cășărie (2), colibă¹ (3), covergă (8), mandră, mutare, odalâc, staul, surlă. 3 Îngrăditurile din jur unde stau oile Si: târlă, (rar) oierie¹, (îvp) perdea, (reg) băcie, cășărie, colibă, covergă, mandră¹, mutare, odalâc, staul (1), surlă. 4 (Reg; îlav) La spartul ~nii La spartul târgului Vz: târg. 5 (Îe) A închide lupul în ~ A-și aduce dușmanii în casă. 6 (Reg; îs) ~na foilor (sau a foalelor ori a brânzii) Încăpere la stână (1) în care se păstrează laptele și preparatele din lapte. 7 (Reg) Locul unde se adăpostesc oile și caprele ținute acasă Si: stânușoară. 8 (Reg; pex) Turmă de oi. 9 (Îe) A avea o ~ de copii A avea mulți copii. 10 A da ~na pe una (sau pe o oaie) A face un schimb neavantajos. 11 (Mun; Buc; pan) Turmă de animale mici (capre, porci). 12 (Pan) Herghelie (1). 13 Haită (6) (de lupi). corectat(ă)

POTAIE, potăi, s. f. 1. Termen de dispreț pentru un cîine; javră, cotarlă. Una din potăi, îndîrjită de sosirea stăpînului său, se repezi în pornire turbată și năzui să apuce pe Pisicuța de bot. HOGAȘ, M. N. 187. Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului! zic în gîndul meu. N-am văzut de cînd sînt javră mai antipatică. CARAGIALE, O. II 267. Noi, frații tăi, potaie? O să-ți dăm o bătaie Care s-o pomenești. ALEXANDRESCU, P. 67. ♦ (Bar, pentru alte animale) Trage un foc... că trebuie să fie o potaie de lup! GALACTION, O. 108. 2. Haită de cîini sau de lupi. A început a viscoli și umblă dihăniile, potăi. SADOVEANU, O. I 352. Ți-am spus că nu mă tem nici de o potaie întreagă [de lupi]. CREANGĂ, P. 120. O potaie de cîni sta pe împrejurul parilor și privea cu poftă la acele capete sîngeroase. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Fig. Ienicerii, mult crîncenă potaie, Păzeau o tristă gloată de robi prinși în bătaie. ALECSANDRI, P. I 344. 3. Fig. Om de nimic, nesuferit; canalie. Potaia asta de mocan vă dă vin de pomană. STANCU, D. 133. Cine s-a bătut la Plevna, potaie? Tu, ori ăștia? SADOVEANU, O. VI 127.

ȘACAL, șacali, s. m. Mamifer carnivor sălbatic prezentînd unele asemănări cu vulpea și cu lupul; trăiește în haite în Africa, în Asia și în sud-estul Europei, hrănindu-se cu animale mici și cu hoituri (Canis Aureus). Vîntul a trecut pe lîngă cușca șacalilor și a hienelor. ANGHEL, PR. 114. Pe vechile ruine șacalul cobitor Unea cu vijelia un gemet plin de dor. BOLINTINEANU, O. 242.

haitic sn [At: ISPIRESCU, ap. ȘĂINEANU, D. U. / Pl: ~uri / E: haită + -ic] Haită mică de lupi.

ȘACAL s. m. 1. mamifer carnivor, asemănător cu lupul, care trăiește în haite în Africa, Asia meridională și Caucaz, hrănindu-se cu hoituri. 2. (fig.) om rapace, josnic. (< fr. chacal)

potaie f. 1. haită: o potaie de lupi; 2. cățel: are potaia vrun dar? GR. AL.; 3. fam. om nesuferit. [Dintr’un primitiv pot, de origină necunoscută].

BARANGA subst. (lup bătrîn, cap de haită, zis și baragă (Has și Tiktin). 1. Baranga, V., 1679 (Has); – răzeș, munt., 1781 (BCI XI 81). 2. Băranga, St. (Has); Bărenga, Gh., munt. (BCI VIII 34). Bărăngii, în genitiv (cf. Viața Rom. 1916 p. 214; Scriban în Arhiva XXII 291; Bogrea în Omagiu Iorga p. 58). 3. Bărangi s. 4. Băraga olt. (Sd XXII); Baranca t. Cf. Bărăgești t. (Î Div). cf. etim. lui V. Bogrea baranga < gr. -bizantin βαράγγοι „Varegii” (Omagiu lui N. Iorga).

puiță, puițe, s.f. (reg.) 1. (cu sens colectiv, la sg.) haită de câini sau de lupi în perioada împerecherii. 2. cățea sau lupoaică în perioada împerecherii. 3. femeie stricată, depravată.

BARANGĂ s. f. (Reg.) 1. Lup bătrîn care conduce o haită și urlă înaintea celorlalți. 2. Taurul cel mai puternic care conduce cireada și căruia i se pune clopotul. 3. Poreclă dată unui om care strigă tare. – Din balang.

potaie sf [At: ALEXANDRESCU, O. I, 210 / P: ~ta-ie / Pl: ~tăi / E: nct] 1 (Dep) Câine slab, neîngrijit, jigărit, leneș etc. Si: cotarlă, javră, jigodie. 2 (Pgn; dep) Câine. 3 (Reg; dep) Epitet dat unui om nedezvoltat, pipernicit. 4 (Dep) Epitet dat unui om de nimic, netrebnic. 5 (Dep) Epitet dat unui om leneș. 6 (Trs) Dihanie. 7 (Trs) Arătare. 8 (Reg; csc) Haită de câini sau de lupi. 9 (Buc) Cârd.

puiță sf [At: CONTEMPORANUL, VII₂, 102 / P: pu-i~ / Pl: ~țe / E: pui¹ + -iță] (Mol; Buc) 1 (Lsg; csc) Haită de câini sau de lupi care umblă după o cățea sau după o lupoaică în perioada împerecherii. 2 Cățea sau lupoaică în perioada împerecherii. 3 (Îla; d. femelele unor animale) În ~ Care este în călduri. 4 Femeie depravată.

barángă s.f. 1 (pop.) Lup bătrîn care conduce o haită și care începe primul să urle. 2 (reg.) Taur care conduce o cireadă și căruia i se atîrnă clopotul la gît. 3 (reg.) (Epitet pentru o) persoană căreia îi place să facă scandal. • pl. -e. și (reg.) barágă s.f. /cf. magh. beregni „a mugi”.

LUPAN, lupani, s. m. (Regional) Pui de lup. Din patru vetre ale acelor haite au să iasă la război... douăzeci de lupani. SADOVEANU, O. L. 40. ♦ (Adjectival; despre animale, mai ales despre boi și vaci) Care este de culoarea lupului; sur, cenușiu. Bou lupan. Vacă lupană.

HAITĂ s. 1. (reg.) potaie, toană. (O ~ de lupi.) 2. v. goană. (~ este o metodă de vânătoare.)

HAITĂ s. 1. (reg.) potaie, toană. (O ~ de lupi.) 2. goană. (~ este o metodă de vînătoare.)

barangă sf [At: HEM 2484 / V: baragă / Pl: ~nge / E: nct] 1 Lup bătrân care începe primul să urle într-o haită. 2 (Reg) Taurul cel mai mare și cel mai puternic care conduce cireada și căruia i se atârnă clopotul. 3-4 Vită (stearpă) care merge înaintea cirezii. 5 (Reg) Persoană căreia îi place să facă scandal.

NOAJĂ s.f. (Mold.) Haită. Așe le-u dat turcii năvală, ca o noajă de lupi într-o turmă de oi. NECULCE. Etimologie necunoscută.

HAITĂ ~e f. 1) Mulțime de indivizi din aceeași specie care umblă împreună (după pradă). ~ de câini. ~ de lupi. 2) fig. fam. Grup neorganizat de persoane care încalcă legile și normele de conduită, aruncându-se asupra cuiva (ca o mulțime de câini sau de lupi). /<ung. hajto

CÎINE. Subst. Cîine, cîne (reg.); cățea, cățelușă (dim.), cotei, coteicuță (dim.); cățel, cățeluș (dim.), cățelan, cățelandru, cuțulache (fam.), cuțu, cuțulan (rar), griv (pop.), grivei (reg.). Dulău, zăvod; cîine sălbatic, dingo; cîine ciobănesc; cîine de vînătoare; cîine dresat; cîine polițist; cîine-lup; caniș; dog, buldog, boxer, mops; ogar, ogarcă (pop.); cocker; copoi, copoiaș (dim.), căpău (reg.), capaucă (reg.); poanter, pointer; fox, foxterier; prepelicar, barbet, brac; bernardin; saint-bernard; doberman; dalmațian; molos; baset, boldei, boldeică; setter; șpiț; pechinez; terier, șoricar; pudel. Javră, păhaie (depr.), potaie. Jigodie, jigărie (pop.), jiganie, cotarlă, șarlă (reg.). Haită de cîini. Ogărime. Rasă canină. Pedigriu. Adj. Cîinesc, de cîine, canin; ogarnic (rar), ogăratic (rar), copoiesc (rar). Vb. A lătra, a hămăi, a chefni, a bate (reg.), a zăpăi (reg.), a țăhni (reg.); a mîrîi, a hîrîi, a chelălăi, a scheuna, a țilăi (reg.). A mușca. A se gudura; a da din coadă; a face sluj. A urla a pustiu. Adv. Cîinește, ogărește (rar). V. animale carnivore, glasuri de animale.

haită sf [At: ALECSANDRI, T. 725 / Pl: ~e și (nob) hăituri / E: mg hajtá] 1 (Înv) Gonire a animalelor sălbatice, în timpul vânătorii. 2 (Reg) Dans popular 3 (Reg) Melodie după care se execută acest dans. 4 Ceată de vânători, de gonaci și de câini, care participă la vânătoare. 5 Grup de câini de vânătoare care hăituiesc împreună vânatul. 6 Grup de lupi care trăiesc și vânează împreună. 7 (Fig) Grup de persoane agresive. 8 Cățea rea. 9 (Îs) ~ de câine Câine rău. 10 (Fig; dep; îs) ~ de om Om rău. 11-12 (Fig) Femeie rea sau necinstită.

haită (haite), s. f. – 1. Grup de vînători cu cîini și gonaci. – 2. Grup de cîini de vînătoare. – 3. Cățea. – 4. Femeie stricată. Mag. hajta „hăituire, gonire” (Cihac, II, 505; DAR; Gáldi, Dict., 92), din mag. hajtani „a împinge, a hăitui” (Scriban). – Der. haitău (var. haiteu, hăitău, haidau), s. m. (gonaci, hăitaș; văcar; pungaș), a cărui ultimă var. specializată la ultimele sensuri, pare a indica o încrucișare cu haiduc (după DAR, mai curînd cu huidui și haidamac); hăitaș, s. m. (gonaci); hăitaș, s. m. (hăituire; amendă pentru vitele găsite pe terenuri interzise), din mag. hajtás „hăituire”; hăitui, vb. (a stîrni, a goni vînatul spre vînători; a speria, a urmări, a încolți; a străbate), din mag. hajtani (după Skok 73, din rut. hajtuvaty); hăituială, s. f. (goană după vînat); hăituitor, s. m. (gonaci, hăitaș); hăitic, s. n. (ceată de lupi); hăitiș, adj. (cu picioarele strîmbe) din același mag. hajtani, cu sensul special de „a îndoi” (după Löwe 60, din v. mag. hajtás „cotitură”); înhăita, vb. refl. (a intra într-o bandă, a se însoți, a se asocia; a se golăni). – Din rom. provine rut. hajdej (Candrea, Elemente, 404).

pui (pui), s. m. – 1. Progenitură de pasăre, mai ales de găină. – 2. Cățeluș. – 3. Nevîrstnic, tînăr. – 4. Vlăstar, mlădiță. – 5. (Trans.) Sămînță, bob. – 6. Fiu, odraslă de... – 7. Perniță. – 8. Model de cusătură pe ii și pe cămăși. – 9. (Banat, Trans.) Lădiță, cutiuță. – 10. Petic între picioare, bazon, tur de indispensabili. – 11. Bulină, picățea. – 12. Acțiune dintr-o nouă emisiune avînd un curs mai scăzut. – Mr. pu(i)l’u, megl. pul’u, istr. pul’. Lat. pŭllus, probabil prin intermediul formei vulgare *pŭlleus (Pușcariu 1395; Candrea-Dens., 1454; REW 6826), cf. mil. pui, püi, alb. puljë, bearn. pul’. Se poate pleca și direct din pŭllus (› it., sp., port. pollo, prov. pool, fr. poule); › rom. *pul, cu pierderea finalei la pl., ca în copil, pl. copii; în acest caz, sing. pui, ar fi o formă reconstituită după pl. Der. pui, interj. (servește pentru a chema găinile); pu(i)eț, s. m. (mlădiță, pomișor); pu(i)ezi, vb. refl. (a se înmulți, a prolifera), probabil de la a puia, plecîndu-se de la prezentul puiez (după Scriban, vb. provine din poedie „mulțime”, soluție îndoielnică); puia (var. împuia), vb. (a făta, a naște, a face; a face ouă, mai ales despre insecte; refl., a se înmulți, a prolifera; a mîzgăli; a ameți, a asurzi); pui, vb. (a copili porumbul; refl., a se împreuna, despre cîini și lupi; a prolifera); puiac, s. m. (cățelandru; arpagic); puiag, s. n. (Trans., podul grajdului); puia-gaia, s. f. (joc de copii care prezintă lupta cloștii cu uliul); puiandru, s. m. (pui mare, cățelandru; mlădiță); puiat, s. n. (reproducție, perioadă de împerechere la animale); puică, s. f. (pui de sex feminin, găină tînără, găină pînă la un an; boabă de porumb rămasă neînflorită după ce s-au făcut floricele; copileț, bobocel, tînără cu aspect plăcut; iubită, termen de adresare către femeia iubită; prietenă, fetiță, bobocel), cu suf. dim. -că, cf. mr., megl. pul’ca; puicuță (var. puiculiță, puiculeană, puichiță), s. f. (puică, iubită); puiete, s. m. (răsad, plantă tînără), cf. pueț; puios, adj. (prolific); puișor, s. m. (pui; puică; pernuță; Mold., mușchiuleț de porc; Trans., Mold., cusătură decorativă pe ii, cămăși etc.); puit, s. n. (împerechere); puiță, s. f. (Mold., haită de cîini care urmăresc o cățea in călduri); puița, vb. refl. (a se înmulți, a se reproduce). Din rom. provin bg. puika, sb. pujka, rut. puljka, alb. puljkë, toate cu sensul de curcă (Meyer 356; Candrea, Elemente, 405; Candrea-Dens., 1454; Capidan, Raporturile, 217), mag. puj, pulyka, puykuca, săs. pujka. – Cf. pulă.