ABERATIV, -Ă, aberativi, -e, adj. (Livr.) Care este departe de adevăr, care ține de aberație (1). – Din fr. aberratif.

ABERATIV, -Ă adj. (Rar) Care este departe de adevăr, care ține de aberație. [< fr. aberratif].

ABSENTEISM s.n. 1. Exploatare a pămîntului pe care o făcea proprietarul printr-un intermediar, el ținîndu-se departe de proprietatea sa. 2. (Psih.) Lipsă de asiduitate în muncă; comportament al celui care este adesea absent. [< fr. absentéisme].

ABȚINE, abțin, vb. III. Refl. A se stăpâni, a se reține, a se înfrâna (de la...). ♦ A nu se pronunța, a nu-și exprima părerea sau votul; a se ține departe de o activitate. – Din fr. (s’)abstenir (după ține).

ACEL¹, ACEA, acei, acele, adj. dem. (antepus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casă. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

ACOLEA adv. (Pop.) Pe aici, prin apropiere, nu departe de aici. [Acc. și acolea] – Et. nec. Cf. acolo.

ADĂPOST s. 1. v. așezare. 2. culcuș, sălaș, (înv. și reg.) strat, (Transilv.) cotrog. (~ pentru animale.) 3. v. găzduire. 4. azil, refugiu, scăpare, (înv.) năzuință, (fig.) liman. (Își caută departe un ~.) 5. (înv. și pop.) scuteală. (Intră la ~, ca să nu-l plouă.) 6. (pop.) fereală. (La ~ de orice priviri.)

ADÂNC, -Ă, (I) adânci, adj., (II) adâncuri, s. n. I. Adj. 1. (Despre ape, cavități sau lucruri concave) Al cărui fund se află la o distanță (relativ) mare de marginea de sus, de suprafață; adâncit, afund, adâncat, adâncos. ◊ Expr. (A ajunge, a trăi etc.) până la adânci bătrânețe = (a trăi) până la o vârstă înaintată. ♦ (Adverbial; fig.) Profund. A privi adânc. 2. (Adesea adverbial) Care se află sau se întinde departe (în interior sau în linie orizontală). Rădăcină adâncă. ♦ Greu de străbătut; compact, des; întins, vast. Pădure adâncă. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau pare că vine din interior. Suspin adânc. ♦ Fig. (Despre senzații, sentimente etc.) Puternic, profund, intens. 3. (Despre plecăciuni, saluturi etc.; adesea adverbial) Făcut prin înclinarea mare a corpului. 4. (Despre voce, ton, timbru; adesea adverbial) Grav, jos, profund. 5. Fig. (Adesea adverbial) Care ține de esența, de fondul lucrurilor; temeinic, profund, serios. 6. Fig. Desăvârșit, deplin, total. O liniște adâncă. II. S. n. 1. Parte adâncă, adâncime (considerată vertical); loc situat departe (spre interior), străfund. ◊ Expr. Din adâncul sufletului (sau al inimii, al ființei) = din tot sufletul, foarte mult. ♦ Prăpastie, abis. 2. (La pl.) Depărtare mare; spațiu întins; p. ext. loc ascuns, așezat departe. – Lat. aduncus.

ADÂNC² ~că (~ci) 1) Care are fundul departe de suprafață. Apă ~că. Farfurie ~că. 2) Care se află sau se extinde departe. Rădăcină ~că. 3) Care se caracterizează prin intensitate mai mare. Liniște ~că. Somn ~. Suspin ~. 4) (despre voce, timbru, ton) Care se caracterizează prin profunzime; grav; jos. /<lat. aduncus

AFELIU s.n. (Astr.; op. periheliu) Punctul cel mai îndepărtat de Soare de pe orbita unei planete. [< fr. aphélie, cf. gr. apo – departe, helios – soare].

AFUND, -Ă, afunzi, -de, adj., adv. 1. Adj. Adânc. ♦ (Substantivat, n.) Adâncime (2). 2. Adv. La o distanță (relativ) mare în adâncime; departe; adânc. ◊ Expr. A (se) da afund = a (se) cufunda într-o apă. (Reg.) A dormi afund = a dormi profund, adânc. – A³ + fund.

AJUNGE, ajung, vb. III. I. 1. Intranz. A se afla într-un loc după parcurgerea unui drum, a atinge capătul unui drum; a sosi. ◊ Expr. A ajunge departe = a răzbi prin greutăți și a atinge scopul dorit. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cuțitul la os = a ajunge la capătul puterii; a fi într-o situație disperată. ♦ Intranz. și tranz. A atinge (o limită în timp), a apuca (o anumită vreme). 2. Tranz. A întâlni, venind din urmă, o ființă sau un vehicul în mișcare; a prinde din urmă. ◊ Expr. A-l ajunge pe cineva zilele = a îmbătrâni. ♦ Fig. A egala pe cineva. 3. Tranz. A nimeri, a lovi pe cineva sau ceva. ♦ Fig. (Despre un neajuns) A da peste... ♦ Fig. (Despre o stare sufletească) A cuprinde, a răzbi. 4. Intranz. A se întinde până la...; a atinge. ♦ A reuși să atingă ceva situat sus sau departe. ◊ Expr. A nu-i ajunge (cuiva nici) cu prăjina la nas, se zice despre un om înfumurat. 5. Intranz. (Despre prețuri; p. ext. despre mărfuri) A atinge un anumit nivel. II. 1. Refl. A se întâlni, a se împreuna, a se uni. ♦ Fig. A se înțelege, a se învoi. 2. Intranz. A realiza, a împlini. A ajunge la un rezultat. ♦ Intranz. și tranz. A fi în situația de a... 3. Intranz. A deveni. ◊ Expr. A ajunge rău = a decădea. A ajunge bine = a dobândi succese; a reuși, a izbuti. A ajunge pe mâinile cuiva = a fi la discreția cuiva. ♦ Intranz. și refl. (Peior.) A parveni. III. Intranz. și refl. A fi în cantitate suficientă. ◊ Expr. (Tranz.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a se pricepe, a ști ce e de făcut. – Lat. adjungere „a uni, a lipi”.

A AJUNGE ajung 1. intranz. I. 1) A fi într-un anumit loc după parcurgerea unei distanțe; a sosi; a veni. ~ la serviciu. ~ la gară. ◊ A-i ~ cuiva cuțitul la os a nu mai putea răbda o stare de lucruri. ~ departe a obține multe succese în viață. ~ la mal (sau la liman) a atinge scopul dorit, înfruntând multe greutăți. 2) A atinge o limită în timp. ~ până la iarnă. ~ la bătrânețe. 3) A atinge un anumit nivel. Temperatura ajunge până la 300 sub zero. 4) A se răspândi, venind de departe; a parveni. 5) A fi în cantitate suficientă. Ajunge umezeală pentru grâne. 6) A începe să fie; a deveni. ~ actor. 7) depr. A obține pe căi necinstite o situație materială nemeritată; a se căpătui; a parveni. ◊ ~ de râsul lumii a se face de batjocură. ~ de pomină a-și face reputație proastă. ~ la sapă de lemn a sărăci complet. ~ pe drumuri a) a pierde orice sursă de existență; b) a rămâne fără adăpost; c) a rămâne orfan. ~ pe mâinile cuiva a ajunge la discreția cuiva. II. (împreună cu unele substantive precedate de prepoziția la formează locuțiuni verbale având sensul substantivului cu care se îmbină): ~ la concluzia a conchide. ~ la convingerea a se convinge. 2. tranz. 1) (ființe, mijloace de transport) A prinde venind din urmă. 2) (obiecte sau ființe situate sus departe) A reuși să atingă (întinzându-se). 3) fig. A aduce la același nivel; a egala. 4) A traduce în viață; a transforma în fapt. A-și ~ scopul. 5) fig. (despre sentimente, senzații, stări etc.) A cuprinde pe de-a întregul; a răzbi; a pătrunde. ◊ A-l ~ mintea (sau capul) a se pricepe. /<lat. adjungere

ALUZIE, aluzii, s. f. Cuvânt, expresie, frază prin care se face o referire la o persoană, la o situație, la o idee, fără a o exprima direct. ◊ Expr. A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe departe despre cineva (sau ceva); a viza. [Var.: (înv.) aluziune s. f.] – Din fr. allusion, lat. allusio, -onis.

APOFONIE s.f. Schimbare a vocalei radicale a unui cuvînt în diferite forme flexionare, potrivit unor legi constante. [Gen. -iei. / < fr. apophonie, cf. gr. apo – departe, phone – sunet].

APOGEU s.n. 1. (op. perigeu) Punctul de pe orbita unui astru care se găsește la cea mai mare distanță de Pămînt. 2. (Fig.) Cel mai înalt punct al evoluției unui fenomen, a unei situații etc.; punct culminant, culme. [Pl. -ee (pron. -ge-e), -euri. / < fr. apogée, cf. it. apogeo, gr. apogeios < apo – departe de, ge – pămînt].

APONEVROZĂ s.f. (Anat.) Membrană fibroasă, foarte rezistentă, care învelește mușchii și îi leagă de oase. [< fr. aponévrose, cf. gr. aponeurosis < apo – departe, neuron – nerv].

Aproape ≠ departe

APROAPE¹ adv. 1) La o distanță mică; nu prea departe. 2) Cu aproximație; cam; aproximativ. ~ nimeni. 3) Peste puțină vreme. [Sil. a-proa-] /<lat. adprope

APROPO adv. (Fam.) Fiindcă a venit vorba (de asta); bine că mi-am adus aminte! // s.n. (De obicei la pl.) Cuvinte spuse pe departe (adesea rău intenționate) la adresa cuiva; aluzii răutăcioase. [Pl. -ouri. / < fr. à-propos].

aripă (-pi), s. f. – 1. Organ care servește la zbor. – 2. Simbol a tot ce străbate spațiul cu repeziciune. – 3. Ocrotire, protecție. – 4. Piesă de aparat care prezintă asemănare cu aripa păsărilor. – 5. Capăt, flanc al unei trupe dispuse în ordine de bătaie. – 6. Parte laterală a unei clădiri. – 7. Parte a unui automobil care seamănă cu o aripă. – 8. Paletă a roții unei mori de apă. – Mr. aripă, areapită, megl. (i)aripă. Lat. ālĭpēs „înaripat”, probabil aplicat la început la obiectele care prezentau vreo asemănare cu aripile păsărilor (ca de ex. paleta roții hidraulice), și apoi generalizat, în locul lat. ala. Cf. calabr. alapa, prov. aubo, arbro, fr. aube, v. cat. álep, sp. álabe, toate cu sensul spaniol, care coincide cu sensul 8; cf. și cors. álaba „oblon” și port. aba „margine”. Mai multe materiale în Corominas, I, s. v. álabe. Etimologia alipes, propusă de Densusianu, Hlr., 30, este pentru REW 310 „begrifflich unmöglich”. Evoluția semantică prezintă în mod cert dificultăți; în ciuda acestui fapt, această ipoteză pare însă mai plauzibilă decît celelalte. După Pușcariu 123, „unbekannt, obwohl im ersten Teil des Wortes ala zu erkennen ist”. Același autor, în DAR, s-a decis în favoarea lat. alapa „palmă, lovitură” (etimologie acceptată și de REW 319, explicată de Diculescu, Elementele, 435 ca un der. de la ala cu suf. -αφος sau ιφος, a cărui necesitate nu ni se pare clară); dar trecerea semantică de la „palmă” la „aripă” este mai greu de explicat decît decît pe cea pe care am sugerat-o mai sus. Celelalte ipoteze sînt mai curînd fanteziste: din mag. röp „pană, penaj” (Cihac, II, 476); din gr. ῥιπή „început, pornire” (Roesler 564); de la un der. verbal *alipare, de unde alt der. postverbal *alipa (Pascu, I, 39; Beiträge, 7; Etimologii, 17); de la ala, cu suf. -ip (Pascu, Arch. Rom., VI, 325); din fondul anterior limbilor indo-europene, în legătură cu arab. risa și cu dravidiana (Lahovary 313). Der. aripa, vb. (a înaripa, a da aripi; a speria o pasăre cu pușca); aripăriță, s. f. (oaie care merge de obicei departe de turmă); aripat, adj. (înaripat); aripi, vb. refl. (despre copii, a avea convulsii, boală atribuită, în credința populară, faptului de a fi mîncat aripi de pasăre); aripioară, s. f.; aripos, adj. (înaripat); înaripa, vb. (a da aripi, a însufleți).

arunca (arunc, aruncat), vb. – 1. A scăpa de ceva; a lepăda. – 2. A lăsa, a părăsi. – 3. A pune. – 4. A țîșni, a izbucni. – 5. a lansa, a azvîrli. – 6. A scutura, a agita. – 7. A construi un pod. – 8. A distruge prin explozie, a face să sară în aer. – 9. A lua asupra sa, a prelua. – 10. (Refl.) A se repezi, a se năpusti. – 11. (Refl.) A se aventura, a merge prea departe. – 12. (Refl.) A o șterge, a o întinde. – 13. (Refl.) A semăna cu cineva. – Mr. aruc, arucare, megl. runc, rucari. Lat. runcāre „a plivi” (Cihac, I, 17; REW 2908; Pascu, I, 162; Jud, Archiv, CXXII, 430), sau eruncāre, cf. it. arroncare (abruz. arrongá), v. fr. arôtsé, cu sensul din lat., și rom. runc. Este posibil ca evoluția sensului să se datoreze unei confuzii populare între runcāre și rŭĕre „a arunca, a azvîrli”, primul fiind simțit ca un der. al celui de al doilea, ca de ex. în relația *manicare și manere. Se află în concurență cu azvîrli, mai ales în Mold. (ALR, I, 94). Începînd cu Lexiconul de la Buda se preferă aproape constant etimonul indicat acolo, lat. *averruncāre „a îndepărta ceea ce este rău”, termen propriu limbajului prezicătorilor, și care nu pare să fi avut circulație în popor; dacă totuși a avut, este aproape obligatoriu să se fi confundat cu eruncare. Cf., pentru această ipoteză, Miklosich, Rum. Unters., II, 12 (combătut de Meyer, Alb. St., IV, 102); Philippide, Principii, 44; Pușcariu 132; DAR; Rosetti, I, 162. – Der. aruncat, s. n. (aruncare; vrajă, vrăjitorie); aruncător, adj. (care aruncă); aruncătură, s. f. (acțiunea de a arunca; săritură; vrajă, vrăjitorie; sarcină, povară; abreviere).

AȘA adv., adj. invar. I. Adv. (Modal) 1. În felul acesta; astfel. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pe nedrept sau convențional numit astfel; pretins, fals, aparent, impropriu. ◊ Expr. Așa o fi = e posibil; poate. Și așa = în orice caz; oricum, tot. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Ori așa, ori așa = ori într-un fel, ori într-altul. Așa..., așa = după cum..., astfel. Așa și așa = nu prea bine; potrivit. Azi așa, mâine așa = continuând mereu în acest fel. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici într-altul. ♦ (Concluziv) În concluzie. ◊ Loc. conj. Așa că = deci. ◊ Expr. Așa-zicând = pentru a spune astfel. 2. În același fel, în același mod. Așa să faci și tu. ◊ Expr. Și așa mai departe = etcetera. 3. Chiar precum se spune; întocmai, exact. Ai să faci așa? ◊ Expr. Așa e? sau nu-i așa? = am dreptate? (sau nu am?) Așa? sau cum așa? = adevărat să fie? Așa? sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa, da! = sunt de acord cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Pop. și fam.) Mai așa = a) desigur, firește; b) nu prea tare. Cam așa = după cum zici, ai (măcar în parte) dreptate. 4. Atât de... Te uiți așa de trist! 5. (Cu sensul reieșind din context) a) La întâmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbește și el așa. b) După bunul plac, oricum. Am vrut să fac așa. c) Dintr-o dată, ca din senin; pe nesimțite, fără a-și da seama. I-a venit așa un gând II. Adj. invar. (Precedă substantivul) Asemenea, atare...; care este atât de mare, de mult, de frumos etc. Așa nuntă mai rar. ◊ Expr. Mai așa = nu prea bun (sau frumos, mult etc.). – Lat. eccum-sic.

AZVÂRLI, azvârl, vb. IV. 1. Tranz. A arunca ceva (departe) printr-o mișcare rapidă și violentă. ♦ A da la o parte, a lepăda (un lucru nefolositor sau vătămător). 2. Intranz. A arunca cu ceva asupra cuiva. ♦ (Despre animale de ham) A izbi cu picioarele, a fi nărăvaș. 3. Refl. A se repezi, a se năpusti, a se avânta, a se arunca. – Contaminare între a[runca] și zvârli.

AZVÂRLITĂ, azvârlite, s. f. (Pop.) Azvârlitură. ◊ De-a azvârlita = numele unui joc de copii, care constă în aruncarea cât mai departe a unei pietre, a unui băț etc. ◊ Loc. vb. A da de-a azvârlita = a azvârli; a rostogoli (azvârlind). – V. azvârli.

AZVÂRLITURĂ ~i f. Distanță până la care ajunge un obiect aruncat. La o ~ de băț nu departe; aproape. /a azvârli + suf. ~tură

BATE vb. 1. a atinge, a lovi, (pop. și fam.) a muștrului, (reg.) a meci, a murseca, a toroipăni, (fam.) a chelfăni, a ciomăgi, (fig. și adesea glumeț sau ir.) a aghesmui, a altoi, a bărbieri, a croi, a freca, a îmblăti, a mângâia, a mânji, a netezi, a peria, a pieptăna, a scărmăna, a scărpina, a târnosi, a târnui, (arg.) a cafti, a mardi. (Cine te-a ~?) 2. v. izbi. 3. v. lovi. 4. v. ciocăni. 5. v. bătători. 6. a se lovi, a se strivi, a se zdrobi, (reg.) a se meci. (Fructele s-au ~.) 7. v. făcălui. 8. v. roade. 9. (înv.) a semna. (~ moneda.) 10. v. birui. 11. v. izbândi. 12. v. întrece. 13. v. lupta. 14. a se întrece, a se lupta, a se măsura. (Hai să ne ~ în luptă dreaptă.) 15. a dăngăni, a suna, (prin Ban.) a zvoni. (~ clopotul la biserică.) 16. v. palpita. 17. v. sufla. 18. a trage. (Arma ~ departe.) 19. v. pedepsi. 20. v. lumina.

BELVEDERE s. f. Construcție așezată pe un loc ridicat, de unde se poate privi departe; p. ext. loc, terasă, platformă de unde se vede departe. – Din fr. belvédère.

bezea (bezele), s. f. – 1. Sărutare trimisă de departe, cu vîrfurile degetelor. – 2. Prăjitură din albuș de ou bătut cu zahăr. Fr. baiser, pronunțat normal beze și asimilat la decl. f. apocopate, ca tc. perde › perdea.

BLAJIN, -Ă, blajini, -e, adj. (Adesea fig.) Blând, omenos, pașnic. ♦ (Despre fizionomia, firea, manifestările oamenilor) Care exprimă bunătate, blândețe. ♦ (Substantivat, f. pl. art.; mitol. pop.) Ființe blânde și evlavioase care trăiesc departe de lume, pe apa Sâmbetei. – Din sl. blažĕnŭ.

bordei (bordeie), s. n. – Colibă. – Var. burdei. Origine discutabilă, dar probabil mai puțin obscură decît se consideră. Coincide cu fr. bordel, sp. borda (REW 1216); dar această coincidență este întîmplătoare. Bazîndu-se pe această asemănare, Gamillscheg, Rom. Germ., II, 263 și Scriban, Arhiva, XXXIX, 93, au vrut să explice cuvîntul pornind de la un germ. bord „scîndură”, posibilitate respinsă de Densusianu, GS, VII, 88. Principala rațiune a obiecțiilor specialiștilor față de această derivare este cunoscuta absență a termenilor germanici vechi în rom. După Lahovary 315, este cuvînt anterior fazei indo-europene. Tot Densusianu, GS, VII, 89, recurge la un indo-european bhardh-, fără să indice calea sa de pătrundere. REW 1216 și DAR, după ce au respins ipoteza unui etimon germanic, se referă la bg. În sfîrșit, Giuglea, Dacor., III, 594, pornește de la rom. bord „bulgăre uscat”, care ar proveni din gr. În ce ne privește, credem că ar fi inutil să căutăm atît de departe în trecut. Bordei ar putea fi despărțit cu greu de cuvinte ca burdă, bujdă, bujdei, bușdei, bujdeucă, care înseamnă toate „colibă” (cf. budă). Cf. rut. bordej, sb. burdely, bg. burdei, bordei, mag. bordej, bordely, care uneori se consideră a proveni din rom. (Candrea, Elemente, 402; Capidan, Raporturile, 220).

CANGE, căngi, s. f. Prăjină lungă de lemn, cu cârlig de fier în vârf, utilizată la acostarea sau la îndepărtarea de mal a navelor mici, la împingerea sau la prinderea de departe a unui obiect. ♦ Gheară ascuțită și întoarsă a păsărilor răpitoare. – Din tc. kanca.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CAP¹ ~ete n. 1) Parte a corpului la om și animale, unde se află creierul, principalele organe de simț și cavitatea bucală. ◊ Cu ~ul gol cu capul descoperit. Din ~ până-n picioare de sus până jos. Cu noaptea-n ~ foarte devreme. Cu ~ul plecat rușinat; învins. Cu un ~ mai sus superior. Bătut în ~ tâmpit; prost. A da la ~ (cuiva) a) a bate pe cineva; b) a împiedica succesele cuiva. A umbla cu ~ul în traistă a fi distrat. A-și lua lumea-n ~ a pleca departe, rătăcind prin lume. A cădea pe ~ul cuiva a sosi pe neașteptate (și fără a fi dorit). A-și aprinde paie în ~ a-și cauza neplăceri. A se bate ~ în ~ a fi diametral opus. A-și face de ~ a) a fi obraznic; b) a duce o viață amorală. 2) Judecată sănătoasă; minte. ◊ Cu ~ deștept, cu minte. Fără ~ necugetat, nesocotit. Cu scaun la ~ cu judecată sănătoasă. A nu avea ~ a nu avea minte. A fi greu la ~ a fi prost. A umbla cu ~ul în nori a fi distrat. 3) înv. Existență umană; viață. A plăti cu ~ul. 4) Partea extremă cu care începe sau cu care se termină ceva (un obiect, un instrument etc.). ~ul scării. ◊ ~ de pod porțiune de teren aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă. ~ul coloanei începutul coloanei. /<lat. caput

CAPĂT, capete, s. n. 1. Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări; margine, limită, sfârșit¹, istov. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfârșit; îndelungat, întins. ◊ Loc. adv. De la (sau din) capăt = de la început. În capăt = a) în frunte; b) exact, deplin. Până la capăt = până la sfârșit; până la ultimele consecințe, în mod consecvent. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pământului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru, unei situații) = a face să înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capăt = a duce la bun sfârșit. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși cu bine dintr-o situație neplăcută. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege cu cineva. Nici un capăt de ață = absolut nimic. Până la (sau într-)un capăt de ață = absolut tot. 2. Fragment; rămășiță de... – Refăcut din pl. capete (< lat. capita).

CÂT, -Ă, conj., prep., adv., (IV) câți, -te, pron. (V) câturi, s. n. I. Conj. 1. (Introduce propoziții temporale) În timpul în care..., atâta timp, până când... Se poartă frumos cu mine cât știe că-i sunt de folos. ◊ Expr. (Reg.) Cât ce... = îndată ce... Cât ai bate din (sau în) palme sau cât te-ai șterge (sau freca) la ochi, cât ai scăpăra din(tr-un) amnar = foarte repede, într-o clipă, imediat. Numai cât = doar. 2. (Introduce propoziții modale sau atributive) În măsura, în gradul în care... Venea cât putea mai repede. ◊ Expr. (Adesea în corelație cu „atât”) Cu cât = pe măsură ce... Pe (sau după) cât = după cum..., precum, în măsura în care... Cât se poate (de...) sau (eliptic) cât de... sau cât mai... = foarte. A striga (sau a țipa etc.) cât îl ia (sau ține) gura = a striga, cât poate de tare. 3. (Înv. și pop.; introduce propoziții consecutive) Încât, de, că. Gemea cât îți era mai mare mila. 4. (Introduce propoziții concesive) Deși, cu toate că, oricât. Cât era de reținut, tot mai izbucnea uneori. 5. (Introduce propoziții completive directe) Am plătit cât nu face. 6. (Introduce propoziții adversative) Ci, mai ales. Nu era atât de strâmt, cât incomod. 7. (În corelație cu sine însuși; introduce propoziții copulative eliptice) Când... când..., și... și... II. Prep. (Folosit în comparații) Ca, precum, asemenea cu... Copacul era înalt cât casa. ◊ Expr. Cât despre... (sau pentru...) = în ce privește..., cu privire la..., relativ la... III. Adv. 1. (În propoziții independente exclamative sau interogative) În ce măsură, în ce grad; în ce durată (mare) de timp. Cât de bine a cântat! Cât l-am așteptat! 2. (Corelativ, în expr.) Atât..., cât... = în același grad, număr, în aceeași măsură etc. ca și... Atât..., cât și... = și..., și; nu numai..., ci (și)... Cu cât..., cu atât... = pe măsură ce..., tot mai mult... 3. (În expr.) Cât colo = departe. Cât de colo = de departe, de la mare distanță; imediat, de la prima vedere; în mod clar. (Pop.) Cât colea = aproape. Cât de cât = măcar, puțin de tot; (în construcții negative) deloc. Cât (e) lumea (și pământul) = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. IV. Pron. 1. Pron. interog. (Cu) ce preț? În ce număr? în ce cantitate? ce durată de timp? cât costă? ◊ Expr. Cât e ceasul? = ce oră este (acum)? În câte (ale lunii) e (azi)? = la ce dată calendaristică ne aflăm (azi)? Pe cât te prinzi? = pe ce pui pariu? 2. Pron. nehot. (Adesea cu valoare de adj. nehot.) Tot ce, toate care; (la pl.) cei care. Cât a fost s-a terminat. Câți au venit. Câtă vreme a trecut! ◊ Expr. Câtă frunză, câtă iarbă sau câtă frunză și iarbă, se spune despre o cantitate foarte mare, despre o mulțime nenumărată. Câte-n lună și-n soare sau câte-n lună și-n stele, câte și mai câte = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri, tot ce se poate închipui. Câtă mai = mare, coșcogea. V. S. n. (Mat.) Număr rezultat dintr-o împărțire, rezultatul unei împărțiri; raport care există între două numere sau două mărimi. – Lat. quantus (contaminat cu lat. quotus și cata).

CÂT¹ adv. 1) (exprimă ideea de cantitate nedeterminată sau ideea de superlativ) Foarte mult; în măsură mare; mult de tot. 2): ~ colea nu departe; în apropiere. ~ colo foarte departe. ~ de ~ măcar puțin; măcar un pic. ~ de colo de departe. ~ (e) lumea (și pământul) niciodată. /<lat. quantus

CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de vorbitor). Ia în brațe cea căldare. ◊ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm. II. Art., adj. 1. (Precedă un adjectiv care determină un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoană, nearticulat) Fruntea ta cea lată. Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de „mai” formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc. adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel puțin = a) minimum; b) măcar, barem. 4. (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în spațiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ◊ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoară (sau cu coarne) = dracul. (Intră în formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).

CER¹ ~uri n. 1) Spațiu infinit de deasupra pământului, ce pare a avea formă emisferică; bolta cerească; firmament. ~ plin de stele. ◊ Sub ~ pe pământ. În înaltul ~ului la o înălțime foarte mare. Sub ~ul liber în aer liber; afară. A fi departe ca ~ul de pământ (sau ca ~ul și pământul) a constitui un contrast izbitor; a se deosebi foarte mult; a contrasta. A cădea (sau a pica) din ~ a) a veni pe neașteptate; b) a nu fi la curent cu ceea ce se petrece în jur. Nu pică din ~ nu se obține fără eforturi, fără muncă. A făgădui (sau a promite, a jurui) ~ul și pământul a făgădui lucruri irealizabile. Cât îi ~ul și pământul niciodată. ~ul gurii peretele superior al cavității gurii; palatul bucal. 2) Înveliș gazos care înconjoară Pământul; atmosferă; aer; văzduh. ◊ ~ senin atmosferă fără nouri. A ridica pe cineva până la ~ (sau în slava ~ului) a lăuda foarte mult pe cineva; a proslăvi; a glorifica. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) ~ a avea o bucurie foarte mare; a fi foarte fericit. 3) (în credințele religioase) Lăcaș al lui Dumnezeu. ◊ A se ruga cu ~ul, cu pământul a ruga foarte tare (din tot sufletul); a implora. Împărăția ~urilor raiul. Nedreptate strigătoare la ~ nedreptate evidentă care provoacă revoltă. /<lat. caelum

CIOLAN, ciolane, s. n. 1. Os (mare) de animal (tăiat, cu sau fără carne pe el) sau (fam.) os de om. ◊ Expr. A da (cuiva) un ciolan de ros = a da (cuiva) posibilitatea de a obține avantaje sau profituri materiale. A umbla după ciolan = a umbla după profituri materiale. A scăpa ciolanul din mână = a pierde o situație avantajoasă. 2. (Fam.) Membru al corpului; (la pl.) schelet al corpului. ◊ Expr. A i se muia (cuiva) ciolanele = a-i slăbi puterile, a se moleși. A-i trece (cuiva) ciolan prin ciolan = a fi foarte obosit. A-i rupe (sau a-i frânge, a-i muia cuiva) ciolanele = a bate tare (pe cineva). A-i putrezi (cuiva) ciolanele = a fi mort (de mai multă vreme). A-i rămâne ciolanele (pe) undeva = a muri departe de casă, prin locuri străine. 3. (Reg.) Obadă (a roții de car). – Din sl. članŭ.

COLEA adv. (Pop.) 1. (Cu sens local) (Pe) aici (pe) aproape, în apropiere, alături. Stă colea. ◊ Expr. Ici (și) colea sau pe ici, (pe) colea = pe alocuri. De ici, (de) colea = de aici (și) din altă parte, dintr-un loc în altul. Colea și colea = rar, puțin; pe ici pe colo. Ba ici, ba colea = în toate părțile, pretutindeni. De colea până colea = dintr-un loc într-altul, încoace și încolo. Mai colea de... = ceva mai departe de... 2. (Cu sens temporal) Atunci, în timpul când..., în momentul când... ◊ Expr. Când colea, se spune pentru a pregăti pe ascultător că urmează ceva neașteptat. 3. (Cu sens modal) Cu adevărat, într-adevăr. Câștigă colea, nu glumă. ◊ Expr. Știi, colea = zdravăn; de soi; așa cum trebuie; extraordinar. [Acc. și: colea] – Din acolea.

COLO adv. (Cu sens local) Acolo. ◊ Expr. De colo (până) colo = dintr-un loc într-altul, de la un capăt la altul, încoace și încolo, peste tot. (Pe) ici, (pe) colo sau colo și colo = din loc în loc, pe alocurea, foarte rar. Pe colo..., pe dincolo = într-o parte..., într-alta. Cât colo = la oarecare depărtare. Când colo = (exprimând o surprindere) de fapt, în realitate. A se cunoaște (sau a se vedea etc.) cât de colo = a se cunoaște (sau a se vedea etc.) de departe, a fi foarte evident. Ia te uită colo! = (exprimând mirarea) i-auzi! de unde și până unde? [Acc. și: (pop.) colo] – Din acolo.

COLȚ¹ ~uri n. 1) Loc unde se întâlnesc două laturi sau două muchii ale unui obiect. ~ul mesei. ~ul batistei. ◊ ~ul gurii fiecare din cele două extremități ale gurii unde se întâlnesc buzele. ~ de pâine bucata de la margine a unei pâini; călcâi. ~ de stradă unghi format de două străzi care se întretaie. 2) Parte a unei încăperi, unde se unesc doi pereți alăturați; ungher. ◊ A da din ~ în ~a face eforturi disperate pentru a scăpa de ceva. 3) (în publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. ~ satiric. 4) Loc, departe de ochii lumii, care servește drept refugiu pentru cineva. ◊ ~ de țară loc retras. În (sau din) toate ~urile (lumii) în (sau din) toate părțile; (de) pretutindeni. La ~ de țară și la mijloc de masă într-un loc ferit, dar avantajos. 5) Broboadă subțire în formă de triunghi. /<bulg. kolec, sb. kolac

conac, conace, s.n. (înv.) 1. casă boierească la țară, pe o moșie. 2. reședință a unui ispravnic sau a unui subprefect. 3. hotel turcesc. 4. loc de popas; stație de poștă; popas. 5. han, gazdă. 6. distanță de la un loc de popas la altul; poștă. 7. interval de timp egal cu o jumătate de zi. 8. locuință ciobănească departe de sat. 9. una din cele trei părți ale zilei de lucru. 10. una din cele trei mâncări de peste zi. 11. zi de lucru. 12. vas pentru gătirea bucatelor.

CONTINUA, continuu, vb. I. Intranz. A urma, a nu înceta; a merge înainte, a (se) prelungi. ♦ Tranz. A duce mai departe un lucru început. [Pr.: -nu-a] – Din fr. continuer, lat. continuare.

A CONTINUA continuu 1. intranz. 1) (despre acțiuni, fenomene etc.) A se desfășura înainte (în timp); a ține; a dura; a se prelungi. Ploaia continuă. 2) (despre localități, lanuri, drumuri etc.) A se întinde mai departe; a se prelungi. 2. tranz. 1) (acțiuni începute) A duce mai departe. 2) (linii, rute) A lungi în spațiu; a prelungi. [Sil. -nu-a] /<fr. continuer, lat. continuare

CONTINUA vb. I. intr. A urma, a merge înainte; a se prelungi. ♦ tr. A duce mai departe (ceva început). [Pron. -nu-a, p. i. continuu, 2 -ui. / < fr. continuer, it., lat. continuare].

CONTINUARE s.f. Urmare; prelungire. ◊ În continuare = fără întrerupere; mai departe. [< continua].

CONTINUARE, continuări, s. f. Acțiunea de a continua și rezultatul ei; urmare, prelungire. ◊ Loc. adv. În continuare = fără întrerupere, continuu; mai departe, mai încolo. [Pr.: -nu-a-] – V. continua.

DACĂ² conj. 1) (exprimă un raport condițional) În caz că. Dacă va ploua, vom avea roadă. 2) (exprimă un raport cauzal) Fiindcă; precum că; deoarece; pentru că; dat fiind că; întrucât; de vreme ce; o dată ce. Dacă nu știa singur, umbla de la unul la altul. 3) (exprimă un raport temporal) Când; după ce. Dacă se face ziuă, plec mai departe. 4) (exprimă un raport completiv) El întreabă dacă pleci. 5) (servește drept mijloc de introducere a propozițiilor optative independente) De. Dacă s-ar face ziuă! 6) (exprimă un raport concesiv) Deși; cu toate că. Chiar dacă e timp rău, avionul va decola. / de + ca

DEGAJA, degajez, vb. I. Tranz. 1. A răspândi, a împrăștia, a emana căldură, miros etc.; a exala. ♦ Refl. (Despre mirosuri, căldură etc.) A se desprinde. ♦ A elimina, a scoate un gaz dintr-o combinație chimică. 2. A elibera, a scăpa pe cineva de o sarcină, de o îndatorire; a elibera ceva de un obstacol. 3. A îndepărta surplusul de material de pe o piesă pentru a înlesni o operație ulterioară sau pentru a obține o suprafață curată; a elibera un teren de diverse lucruri care stânjenesc utilizarea lui. 4. (La fotbal, hochei etc.) A trimite mingea departe de propria poartă pentru a evita o acțiune periculoasă a adversarului. ♦ (La scrimă) A-și desprinde floreta de floreta adversarului. [Prez. ind. pers. 3 și: degajă] – Din fr. dégager.

DEGAJA vb. I. tr. 1. A lua înapoi ceea ce a fost dat în gaj; a retrage din gaj. 2. A elibera (un loc), a înlătura un obstacol sau ceva care împiedică ori îngreuiază. 3. A produce o emanație, a exala, a răspîndi. 4. A trimite mingea departe de poarta proprie pentru a evita o acțiune periculoasă. ♦ (La scrimă) A-și desprinde sabia de sabia adversarului. [P.i. 3,6 -jează, ger. -jînd. / < fr. dégager].

A DEGAJA ~ez tranz. 1) A face să se degajeze; a exala; a emana. 2) (gaze) A elimina dintr-o combinație chimică. 3) (artere de comunicație) A elibera de obstacole (pentru a repune în circulație); a debloca. 4) (persoane) A scuti de o obligațiune. 5) (terenuri, piese) A elibera de surplusul de materiale (pentru a înlesni lucrările ulterioare). 6) sport (mingea) A trimite cât mai departe de poarta proprie pentru a evita o acțiune periculoasă a adversarului. /<fr. dégager

DEPARTE adv. 1) La mare distanță; într-un loc îndepărtat. ◊ De ~ din depărtare. Mai ~ mai încolo, mai la distanță. Nici pe ~ câtuși de puțin; deloc. Pe ~ pe ocolite; indirect. A ajunge ~ a) a dobândi succes; b) a trece granițele permise. 2) Într-un moment care a precedat cu mult sau va urma. ◊ Mai ~ în continuare. /de + parte

departe adv.

DEPARTE adv. mult. (Ce ~ a aruncat sulița!)

Departe ≠ aproape

DEPARTE adv. 1. (Cu sens local) La mare distanță. ◊ Loc. prep. Departe de... = la mare distanță de... ◊ Expr. Departe de mine gândul = nici nu mă gândesc... Până departe = pe o distanță mare. Pe departe = pe ocolite, nu de-a dreptul; indirect. Nici pe departe = nici măcar puțin; deloc. ♦ Într-un loc îndepărtat; în depărtare. A plecat departe. ◊ Expr. Mai departe = dincolo de...; în continuare, înainte. De departe = de la mare distanță, din depărtare. Rudă de departe = persoană aparținând unei ramuri îndepărtate a familiei cuiva. 2. (Cu sens temporal) Într-un moment depărtat de timpul prezent (în trecut sau în viitor). ◊ Expr. Mai departe, exprimă continuarea unei acțiuni sau dăinuirea în timp a unei situații. Nu mai departe = a) (în legătură cu un adverb de timp) nu a trecut sau nu va trece mai mult timp decât..., nu mai târziu decât... Nu mai departe de ieri; b) (rar, întărind un pronume personal) nu altul, chiar eu (tu, el etc.). Eu, nu mai departe, te-am văzut. – De⁴ + parte.

DEPĂRCIOR adv. (Reg.) Depărtișor. – Departe + suf. -ior.

DEPĂRTA, depărtez, vb. I. 1. Refl. A mări distanța față de locul unde se află cineva sau ceva, a se retrage din preajma cuiva sau a ceva, a se așeza sau a pleca (mai) departe. ♦ Fig. A se înstrăina de cineva sau de ceva. 2. Tranz. A duce, a muta ceva mai departe, a distanța de ceva; a trimite sau a ține pe cineva departe. ♦ Fig. A înlătura pe cineva de undeva, a izgoni, a alunga. 3. Refl. A se abate, a devia (de la subiect). – Din departe.

DEPĂRTARE ~ări f. 1) v. A DEPĂRTA. 2) Interval dintre două puncte în spațiu; distanță. ◊ Din ~ de departe; dintr-un loc îndepărtat. 3) Loc situat departe de vorbitor. /v. a depărta

DEPĂRTARE, depărtări, s. f. 1. Faptul de a (se) depărta. ♦ (Concr.) Loc situat la mare distanță de vorbitor. 2. Distanță. ◊ Loc. adj. și adv. Din depărtare (sau depărtări) = de departe, de la mare distanță. – V. depărta.

DEPĂRTAT, -Ă, depărtați, -te, adj. 1. Care este departe în spațiu, care se află la (mare) distanță. 2. Care este departe în timp de momentul actual. – V. depărta.

DEPĂRTIȘOR adv. Diminutiv al lui departe; depărcior. – Departe + suf. -ișor.

DEPLASA vb. 1. v. merge. 2. v. muta. 3. a se da, a se duce, a merge. (Se ~ cu doi pași înapoi.) 4. v. duce. 5. a (se) clătina, a (se) clinti, a (se) mișca, a (se) muta, a (se) urni, (înv. și pop.) a (se) sminti, (înv. și reg.) a (se) clăti, (Mold. și Transilv.) a (se) vâșca. (N-a putut ~ piatra de la locul ei.) 6. a duce. (A ~ lingura la gură.) 7. a mișca, a muta, a plimba. (~ bomboana prin gură.) 8. v. circula. 9. v. trece. 10. a împinge, a mâna. (Vântul ~ departe frunzele căzute.) 11. a aluneca. (Un strat de roci s-a ~.) 12. v. luxa. 13. v. acționa. 14. v. schimba.

DESFĂȘURA, desfășor, vb. I. 1. Tranz. A face ca un obiect să nu mai fie înfășurat sau ghemuit, a desface, a întinde în toată lungimea sau suprafața. ◊ Refl. Un sul de hârtie se desfășoară. ♦ Refl. (Despre unități militare) A trece la o formație de luptă. 2. Refl. și tranz. Fig. (Despre locuri și priveliști din natură) A (se) înfățișa, a (se) arăta treptat (în toată amploarea); a (se) întinde, a (se) așterne până departe. ♦ Refl. (Despre fapte, evenimente etc.) A se petrece, a decurge; a evolua în fazele sale succesive. 3. Tranz. A înfăptui o acțiune de durată, pe etape succesive și pe un plan larg. ◊ Refl. Ce viață trepidantă trebuie să se desfășoare acolo! [Prez. ind. și: desfășur] – Lat. disfasciolare sau rom. des¹- + [în]fășura.

DISTAL, -Ă adj. Situat mai departe față de un punct de referință. ♦ (Anat.) Situat într-o poziție extremă periferică a corpului. [< fr. distal].

DOR, doruri, s. n. 1. Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; pătimaș. 2. Stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dorință. 3. Suferință pricinuită de dragostea pentru cineva (care se află departe). 4. (Pop.) Durere fizică. Dor de dinți. 5. Poftă, gust (de a mânca sau de a bea ceva). De dorul fragilor (sau căpșunilor) mănânci și frunzele. 6. Atracție erotică. 7. (Pop.; în loc. adv.) În dorul lelii = fără țintă hotărâtă, fără rost, la întâmplare. – Lat. pop. dolus (< dolere „a durea”).

DRAC ~ci m. (în religia creștină) Ființă imaginată drept spirit al răului; dușman principal al lui Dumnezeu și al omenirii; diavol; demon; satană. ◊ A se teme ca ~cul de tămâie a se teme foarte tare de ceva sau de cineva. E tot un ~ e totuna; este același lucru. A face pe ~cul în patru a face tot ce se poate; a pune totul în joc. Pe ~cul se spune pentru a arăta neîncrederea sau pentru a tăgădui ceva. Parcă-i ~cul pe uscat se spune despre cineva foarte urât. A trage pe ~cul de coadă a fi foarte sărac; a o duce foarte greu. Și-a băgat ~cul coada între ei se spune când între prieteni se stârnește o vrajbă neașteptată. Nu-i ~cul atât de negru lucrurile nu stau atât de rău cum se pare. A fi ~cul gol (sau împelițat) a) a fi rău; b) a fi foarte isteț. A vedea pe ~cul (sau a da de ~cul) a o păți. Salba (sau poama) ~cului om ticălos. A se uita (la cineva) ca la ~cul a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. A avea ~ci (a fi cu ~ci, a fi plin de ~ci) a) a fi om rău; b) a fi neastâmpărat, zvăpăiat. Unde și-a înțărcat ~cul copiii (sau la ~cul în praznic) foarte departe; într-un loc pe care nu-l știe nimeni. Buruiana (sau iarba) ~cului tutun. A căuta pe ~cul a-și face singur neplăceri. A scăpa de ~cul și a da peste tată-său a ajunge din rău în mai rău. A da (sau a lăsa) ~cului a nu se mai interesa de cineva sau de ceva; a lăsa la voia întâmplării. A nu avea nici pe ~cul a fi sănătos. Al ~cului! (sau ptiu, ~ce) se spune când ești cuprins de uimire. Lucrul ~cului afacere necurată. Și pe ~cul orice. Ce ~cul! se spune când ești nedumerit de ceva. Să-l ia ~cul (ducă-se ~cului) se spune pentru a exprima indignarea față de acțiunile cuiva sau față de o situație. /<lat. draco

DRUM, drumuri, s. n. 1. Cale de comunicație terestră, alcătuită dintr-o bandă îngustă și continuă de teren bătătorit, pietruit, pavat sau asfaltat. ◊ Drumul mare = șosea de mare circulație, care leagă localități principale. Hoț (sau tâlhar) de drumul mare = hoț care atacă oamenii în drum spre a-i jefui. Drum-de-fier = cale ferată. ◊ Loc. adv. Peste drum = în față, vizavi. În drum = în mijlocul drumului; în calea drumeților; în văzul tuturor. Pe toate drumurile = peste tot, pretutindeni. ◊ Expr. A pune pe cineva pe drumuri = a face pe cineva să meargă mai mult decât ar fi necesar pentru rezolvarea unei probleme. A bate (sau a ține, a păzi) drumul (sau drumurile) sau a umbla (sau a fi, a sta) pe drumuri = a umbla de colo-colo, fără rost, a umbla haimana. A fi de pe drumuri = a fi fără familie, fără locuință stabilă, fără rost în viață. A rămâne (sau a ajunge etc.) pe drumuri = a rămâne fără adăpost, fără slujbă, fără mijloace de trai; a sărăci, a scăpăta. A lăsa (sau a arunca, a azvârli etc.) (pe cineva) pe drum (sau pe drumuri) = a da (pe cineva) afară din casă sau din serviciu; a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului; a sărăci (pe cineva). A aduna pe cineva de pe drumuri = a da cuiva adăpost, a pune pe cineva sub ocrotire. Pe drum = gata să vină, să sosească, să apară, să se nască. A sta (sau a se pune etc.) în drumul cuiva sau a-i sta cuiva în drum = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă o treabă etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A se da din drumul cuiva = a se da la o parte, a face cuiva loc să treacă; a înceta să mai împiedice pe cineva în acțiunile sale. A-și face (sau a-și găsi, a-și croi) (un) drum (nou) în viață = a începe o (nouă) carieră, un nou fel de viață, a-și găsi un rost; a reuși. A-și face drum = a) a înainta (prin eforturi) într-o mulțime; b) a se abate din cale spre a se duce undeva sau la cineva. A apuca (sau a lua) alt drum = a se ocupa de altceva, a se iniția în alt domeniu. A ieși cuiva în drum = a întâmpina pe cineva. A da drumul (cuiva sau la ceva) = a) a lăsa din mână; b) a lăsa sau a reda libertatea cuiva; a permite cuiva să intre sau să iasă; c) a desface o cusătură, un tiv (pentru a lărgi sau a lungi o haină). A-și da drumul = a) a se lăsa în jos, a coborî; a se avânta; b) a începe să povestească, să facă destăinuiri; c) a izbucni (într-o avalanșă de vorbe, în țipete, plâns etc.). ♦ Parcurs; rută, itinerar; traseu, cursă (parcurse de cineva sau de ceva). Drumul Oltului. Drum maritim. 2. Călătorie. ◊ Ultimul drum = drumul pe care este condus un mort la groapă. ◊ Expr. A-și căuta (sau a-și vedea) de drum = a) a-și continua călătoria, a merge mai departe; b) a nu se amesteca în treburile altuia. Drum bun! urare adresată cuiva care pleacă într-o călătorie. 3. Traiectorie. – Din sl. drumŭ. Cf. bg., scr. drum.

DRUM ~uri m. 1) Fâșie de pământ lungă și îngustă special rezervată și amenajată pentru circulație; cale. ◊ ~ de țară drum nepietruit, neasfaltat. ~ de fier cale ferată. Peste ~ în față, vizavi. A pune pe cineva pe ~uri a face pe cineva să umble prin multe instanțe pentru a-și rezolva o problemă. Pe toate ~urile în toate părțile, oriunde. A rămâne (sau a ajunge) pe ~uri a) a-și pierde sursele de existență; a ajunge în mare sărăcie, neavând nici măcar adăpost; a) a rămine orfan. A arunca (a azvârli) pe cineva în ~ a) a da afară din casă, lipsind de locuință; b) a da afară din serviciu, lipsind de mijloace de existență. A-i sta cuiva în ~ a împiedica pe cineva în acțiunile sale. A ține (sau a păzi) ~ul (sau ~urile) a) a umbla fără rost; b) a jefui oamenii de pe drum. A apuca alt ~ a) a porni în altă direcție; b) a alege altă cale în viață. A-și face (sau a-și croi, a-și găsi) un ~ în viață a-și face o situație; a se aranja. A ieși cuiva în ~ a apărea în calea cuiva. A da ~ul a) a lăsa din mână; b) a da libertate, a elibera; c) a lărgi o haină, desfăcând un tiv sau o cusătură; d) a lăsa pe cineva să intre sau să iasă din casă; e) a slobozi (un animal) de la legătură; f) a pune în funcțiune (o mașină, un motor, un aparat); h) a nu mai stăpâni (nervii, lacrimile etc.). A-și da ~ul la gură (sau gurii) a vorbi mult și fară rost; a vorbi ce nu se cuvine. 2) Plecare într-un loc (mai) îndepărtat. A se pregăti de ~. ◊ A-și căuta (sau a-și vedea) de ~ a) a merge mai departe; b) a-și vedea de treabă; a nu se amesteca în treburile altora. ~ bun! urare celui ce pornește la drum. 3) mai ales la pl. Deplasări dese, repetate, pentru diferite treburi; umblătură. 4) Cale prestabilită care urmează să fie parcursă (de o persoană sau un vehicul); traseu; itinerar; rută. 5) Cale parcursă în spațiu de un corp în mișcare; traiectorie; traseu. 6): ~ul robilor Calea Lactee. /<sl. drumu

DUPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După casă se află livada. 2. Mai departe de..., dincolo de... După grădina publică s-a oprit. 3. (Exprimă un raport de succesiune) În urma..., pe urma... Se ridică val după val. ◊ Loc. adv. Unul după altul = pe rând, în șir, succesiv. ◊ Expr. (În formule de politețe) După dumneavoastră! = (vin și eu) în urma dumneavoastră! (Pop.) A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. 4. (Cu nuanță finală, după verbe de mișcare) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, a-l prinde, a-l păzi, a-l îngriji etc.). Fuge după vânat. ◊ Expr. A se lua (sau a se ține etc.) după cineva (sau ceva) = a) a urmări pe cineva (sau ceva); b) a nu lăsa în pace pe cineva. 5. (Impr.) De pe. Ia un obiect după masă. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) În urma..., trecând de... Venea acasă după apusul soarelui. ◊ Loc. adv. (Și substantivat) După-amiază sau după-prânz, după-masă = în partea zilei care începe în jurul orei 12. După-amiaza sau după-masa = (aproape) în fiecare zi în cursul după-amiezii. După aceea (sau aceasta, asta) = apoi, pe urmă. După toate... = pe lângă toate (neajunsurile) câte s-au întâmplat. ♦ La capătul..., la sfârșitul..., o dată cu împlinirea... S-a dus după o săptămână. ♦ Ca rezultat al... După multă muncă a reușit. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi foarte sărac. ♦ (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătând că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. Potrivit cu..., în conformitate cu...; la fel cu... A plecat după propria lui dorință. ◊ Loc. conj. După cum (sau cât) = așa cum, precum. ◊ Expr. După cum se întâmplă = ca de obicei. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva; a se acomoda cu cineva. A se lua după capul cuiva (sau după capul său) = a urma sfatul cuiva (sau propriul său îndemn). Dacă ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. A se lua după ceva (sau cineva) = a imita, a copia ceva (sau pe cineva). 2. Ținând seama de..., având în vedere..., luând în considerație... Justețea propunerii se judecă după rezultate. ◊ Expr. După toate probabilitățile = probabil. 3. În raport cu..., pe măsura..., în proporția în care... După faptă și răsplată. 4. Având ca model sau ca exemplu... Face pictură după natură. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru a găsi, a afla, a prinde, a obține etc. Fuge după glorie. V. (Introduce un complement indirect) 1. (Arată ființa sau lucrul pe care cineva le iubește, le dorește cu pasiune) Tremura după bani. 2. (Arată motivul, cauza care produce acțiunea) A-i părea rău după ceva. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă după o anumită metodă. VII. (Introduce un atribut) 1. (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. 2. (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă. VIII. (În loc. conj.) După ce (că)... = (leagă două propoziții copulative, arătând adăugarea unui fapt la alt fapt) în afară de faptul că..., pe lângă că..., nu-i destul că... [Var.: (înv. și reg.) dupre prep.] – Lat. de post.

ETCETERA adv. (Arată că enumerarea ar putea fi continuată) Și alții, și altele, și ceilalți, și așa mai departe. [Prescurtat: etc. – Var.: ețetera adv.] – Din lat. et caetera.

ETCETERA adv. Și alții; și altele; și ceilalți; și așa mai departe. /<lat. et caetera [scris prescurtat etc.]

ETCETERA adv. Și alții, și altele, și așa mai departe. [Pron. et-ce-te-ra, abrev. etc. / < lat. et caetera].

EXCENTRIC, -Ă adj. 1. (Geom.; despre un punct) Situat departe de centru, care nu se găsește în centrul unei figuri; (despre figuri geometrice) care nu au un centru comun. 2. Neobișnuit, deosebit de original; extravagant. // s.n. Organ de mașină format dintr-un disc fixat pe un arbore rotativ și a cărui axă nu este în centru, servind la transformarea mișcării circulare în mișcare rectilinie și invers. [< fr. excentrique, cf. lat. ex – afară de, centrum – centru].

EXOTIC ~că (~ci, ~ce) 1) (despre locuri, ținuturi) Care se află foarte departe și se caracterizează prin condiții de viață neobișnuite și ciudate. 2) (despre plante, animale, fructe etc.) Care este importat din țări îndepărtate și calde. 3) (despre lucruri) Care are caracter sau aspect neobișnuit, ciudat. /<fr. exotique, lat. exoticus, gr. exotikos

FOARTE adv. 1. tare, (pop.) hăt. (~ departe.) 2. extrem, tare, (prin Bucov.) prăci, (înv.) vârtos. (~ de dimineață.) 3. deosebit, excepțional, extraordinar, extrem, grozav, minunat, neînchipuit, nemaiauzit, nemaipomenit, teribil. (~ bun.) 4. tare. (E ~ bucuros.) 5. (înv. și reg.) prea. (~ bine!) 6. grav, greu, rău, serios, tare. (E ~ bolnav.)

FUNDĂTURĂ ~i f. 1) Drum închis la un capăt (care întrerupe continuitatea circulației). 2) Parte a unei localități aflată departe de centru. 3) Localitate izolată, aflată într-un loc adâncit, închis de jur împrejur (de păduri, dealuri etc.). 4) Loc în adâncul unei păduri. /a [în]funda + suf. ~ătură

GÂND, gânduri, s. n. 1. Proces de gândire sau rezultatul procesului de gândire; idee, cuget, cugetare. Îi treceau multe gânduri prin cap. ◊ Expr. A frământa (sau a apăsa etc. pe cineva) gândul = a preocupa, a obseda (pe cineva) o idee. A-și lua (sau a-și muta) gândul = a nu se mai gândi; a renunța la orice speranță. Ca gândul = extrem de repede. (Dus sau căzut etc.) pe gânduri = absorbit de ceva intim, nelegat de realitatea imediată. A sta pe (sau la) gânduri = a chibzui, a reflecta (mult); a șovăi. A pune (pe cineva) pe gânduri = a îngrijora (pe cineva). A-și face (sau a intra etc. la) gânduri = a se îngrijora. A-i sta gândul la ceva = a fi preocupat de ceva. 2. Închipuire, imaginație, fantezie; inspirație. Gândul îl purta departe. 3. Loc considerat ca sediu al cugetării; minte; memorie. I-a ieșit din gând. ◊ Expr. Nici cu gândul n-am gândit = nici nu m-am așteptat la asta, n-am crezut că se va întâmpla aceasta. Când cu gândul n-ai gândi = când nici nu te aștepți. A-i da (sau a-i trece, a-i veni) cuiva (ceva) prin (sau în) gând = a-i veni cuiva brusc o idee. 4. Intenție, plan. A venit cu gând bun. ◊ Expr. A-și pune în gând = a lua hotărârea să... A pune (cuiva) gând rău = a avea intenții rele față de cineva. A-l bate (sau a-l paște etc.) gândul = a intenționa, a plănui să... 5. Convingere, părere. 6. Voie, dorință, plac. Toate s-au făcut după gândul lui. – Din magh. gond.

GLUMĂ¹, glume, s. f. Scurtă poveste plină de haz (și cu un final neașteptat), care provoacă râs și veselie. V. anecdotă. ◊ Loc. adv. În glumă = fără nici o intenție serioasă, fără răutate. Fără glumă = în mod serios. Nu glumă! = cu adevărat, serios. ◊ Expr. A se întrece (sau a merge prea departe) cu gluma = a-și permite prea mult, a întrece limita admisă în atitudini, comportare. A lăsa gluma (la o parte) = a vorbi serios. A lua (ceva) în glumă = a nu lua (ceva) în serios, a nu da importanță; a subestima. A nu ști (sau a nu înțelege) de glumă, se spune (ca reproș) despre cineva care se supără când glumești cu el. A nu-i arde (cuiva) de glumă = a fi indispus, supărat, necăjit. Nu-i (de) glumă = e lucru serios, îngrijorător. ♦ Faptă hazlie; păcăleală. – Din sl. glumŭ, bg. gluma.

GRIV, -Ă, grivi, -e, adj. (Pop.; despre câini, păsări etc.) Pătat cu alb și negru; pestriț, grivei. ♦ (Substantivat) Câine sau cățea cu blana de culoare pestriță. ◊ Expr. (E) departe griva de iepure, se spune cuiva care se află departe de adevăr. – Din bg. griv.

HĂLĂDUI, hălăduiesc, vb. IV. Intranz. 1. (Pop.) A trăi undeva în voie, în libertate, în liniște; p. ext. a locui. 2. (Înv.) A scăpa cu viață (de o primejdie). 3. (Reg.) A izbuti, a reuși. – Din magh. haladni „a propăși, a merge mai departe”.

HĂT adv. La o depărtare mare; departe. ◊ ~ departe foarte departe. ~ și bine fără sfârșit. /<ucr. het

HĂT adv. (Reg.; însoțește adjective, adverbe și locuțiuni adverbiale cu sens local sau temporal, dându-le valoare de superlativ) De tot, mult, tare, foarte. Până hăt departe. ◊ Expr. Hăt și bine = mult și bine, fără sfârșit. – Din ucr. het’.

HIPERFOCAL, -Ă adj. (Fiz.) Mai departe de focarul unei lentile. ◊ Distanță hiperfocală = distanța cea mai scurtă la care trebuie plasat un obiect în fața aparatului fotografic pentru a avea o imagine clară. [< fr. hyperfocal].

A HOHOTI ~esc intranz. 1) A râde sau a plânge cu hohote. 2) fig. (despre spații întinse, păduri, văi) A produce sunete prelungi și răsunătoare care se aud departe sau de departe. /<sl. hohotati

INFRA¹ adv. (În notația bibliografică) Dedesubt, mai jos, mai departe. – Cuv. lat.

iproci adv. (înv.) și celelalte, și așa mai departe, etcaetera.

IZOLA, izolez, vb. I. 1. Tranz. A despărți cu totul; a separa unul de altul; spec. a despărți un bolnav contagios de oamenii sănătoși, pentru a evita contagiunea. 2. Tranz. A împiedica transmiterea căldurii, a frigului, a umezelii, a zgomotului etc. dintr-un mediu (sau corp) în altul; a separa un corp prin care trece curentul electric de alt corp bun conducător de electricitate. 3. Refl. A se îndepărta de societate, de semeni; a sta retras, departe de alții; a se retrage, a se închista. – Din fr. isoler.

ÎMPINGE, împing, vb. III. 1. Tranz. A mișca, a urni, a deplasa din loc pe cineva sau ceva, exercitând o apăsare. ♦ Intranz. A se lăsa cu toată greutatea sau puterea spre a urni pe cineva sau ceva din loc. 2. Tranz. A face să înainteze; a duce, a purta (până departe). ♦ Fig. (Adesea peior.) A ajuta pe cineva să ajungă la o situație (nemeritată). 3. Tranz. Fig. A îndemna, a îmboldi. 4. Refl. A se înghesui pentru a putea merge înainte. ♦ Tranz. A îmbrânci. 5. Tranz. (Înv.) A izgoni, a alunga. ♦ Fig. A nu accepta, a respinge. 6. Intranz. (Reg.) A cheltui. ♦ Tranz. A plăti. ◊ Expr. A împinge bani (cuiva) = a mitui (pe cineva). [Perf. s. împinsei, part. împins] – Lat. impingere.

ÎNAINTE adv. 1) În spațiul aflat în față; dinainte; anterior. A se duce ~. ◊ A-i ieși cuiva ~ a întâmpina pe cineva. A i-o lua cuiva ~ a întrece pe cineva. 2) Într-o perioadă de timp trecută; în trecut. Mai ~ vreme. 3) Mai întâi; la început. ◊ ~ de toate în primul rând. Mai ~ a) mai demult; b) mai repede decât altcineva; mai devreme; c) în primul rând; la început. ~-mergător a) premegător; înaintaș; precursor; b) persoană cu vederi progresiste. 4) În continuare; mai departe. De azi (sau de acum, de aici) ~. ◊ Zi-i (spune) ~! Continuă! 5) (cu valoare de interjecție) Strigăt exprimând îndemnul de a înainta. Ura! ~! /<lat. in ab ante

ÎNAINTE adv. I. (Cu sens local) În față. ♦ În locul dintâi, în frunte. ♦ (Cu valoare de interjecție) Îndemn de a înainta. II. (Cu sens temporal) 1. Mai devreme, mai întâi. ◊ Expr. Mai înainte = a) mai demult; b) mai repede (decât altcineva sau altceva). De mai înainte = de mai demult. Cu... (mai) înainte sau (mai) înainte cu..., arată cât timp a trecut de la întâmplarea de care este vorba. Înainte vreme = odinioară. ◊ Compus: înainte-mergător s. m. = înaintaș (3), precursor; p. ext. om cu vederi înaintate. 2. Mai departe, în continuare. ◊ Expr. De azi (sau aici, acum etc.) înainte = de azi (sau aici, acum etc.) încolo. [Var.: nainte adv.] – Lat. in ab ante.

ÎNCHIDE, închid, vb. III. 1. Tranz. A mișca (din balamale) o ușă, o fereastră, un capac etc. pentru a acoperi deschizătura corespunzătoare. ♦ A încuia cu cheia, cu zăvorul. ♦ A acoperi, a astupa deschizătura unui spațiu, a unei încăperi. 2. Tranz. A apropia, a strânge marginile (sau părțile componente ale) unui obiect pentru a nu mai fi desfăcute, deschise. ◊ Expr. A închide paranteza = a) a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei la locul cuvenit; b) a termina o digresiune introdusă în cursul unei comunicări. A închide mâna = a strânge degetele, făcând mâna pumn. A închide gura = a apropia buzele și fălcile una de alta; a nu mai vorbi. A închide (cuiva) gura = a face (pe cineva) să tacă, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor (cuiva). A închide ochii = a) a coborî pleoapele, acoperind globii oculari; b) a se preface că nu observă ceva; a trece cu vederea; c) (de obicei în construcții negative) a dormi; d) a muri. A închide (cuiva) ochii = a fi lângă cineva în clipa morții. (Refl.) A i se închide ochii = a fi foarte obosit. ♦ Refl. (Despre răni) A se cicatriza. 3. Tranz. A întrerupe, potrivit orarului stabilit, activitatea unei instituții, a unei întreprinderi, a unui local; p. ext. a suspenda activitatea, a desființa. 4. Tranz. A încheia o acțiune, a-i pune capăt. ♦ A opri funcționarea unui mecanism, a unui aparat, a unui circuit etc. 5. Tranz. A izola o ființă într-un spațiu închis, îngrădit; a băga la închisoare; fig. a ține departe de lume. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. ♦ Fig. A conține, a cuprinde ceva. 6. Tranz. A îngrădi, a împrejmui o curte, un teren etc. spre a delimita sau spre a opri accesul. ♦ A bara o cale de comunicație; a opri, a împiedica trecerea. ♦ Refl. (Despre drumuri) A ajunge la un punct de unde nu mai poate continua, a se înfunda. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate, p. ext. despre culori) A căpăta o nuanță mai întunecată. – Lat. includere.

ÎNCOLO adv. 1. În alt loc decât aici; în partea aceea, în direcția aceea, într-acolo. ◊ Expr. Mai încolo = mai departe. Până (mai) încolo = până nu departe, destul de aproape. (Fam.) Lasă-l (sau dă-l) încolo! = nu te mai ocupa de el, nu-i da atenție, nu-l lua în considerare. Fugi încolo! = taci din gură! nu mai spune fleacuri. 2. Pe urmă, mai târziu. ◊ Loc. adv. De aici sau de-acu(m) încolo = începând din acest moment, de acum înainte. De astăzi (sau de mâine etc.) încolo = începând de azi (sau de mâine etc.). De atunci încolo = după aceea. 3. În afară de cele arătate înainte. [Var.: încolea adv.] – În + colo.

ÎNCOLO adv. 1) În altă parte; în direcția aceea; într-acolo. ◊ Mai ~ a) mai departe; mai la o parte; b) mai târziu; peste un timp oarecare. ~ și încoace dintr-o parte în alta; de colo până colo. Nici ~, nici încoace a) nici înainte, nici înapoi; b) nici da, nici ba; c) nici la o cale. Lasă-l (sau dă-l) ~ nu-i acorda atenție; lasă-l în pace. De aici ~ din acest loc și mai departe. De acum (sau de azi, de mâine) ~ în viitor. 2) În altă privință; de altminteri; în afară de aceasta; în rest. E cam supărăcios, ~ e om de treabă. /în + colo

ÎNCONJUR, (rar) înconjururi, s. n. Ocol, ocolire. ◊ Loc. adv. Fără înconjur = fără nici o ezitare, fără subterfugii, deschis, direct, pe față; de-a dreptul. Cu înconjur (sau cu înconjururi) = pe ocolite, pe departe, indirect. [Acc. și; inconjur. – Var.: încunjur s. n.] – Din înconjura (derivat regresiv).

A ÎNDEPĂRTA ~ez tranz. 1) A face să se îndepărteze. 2) (obiecte) A muta mai departe (unul de altul). 3) pop. (persoane) A scoate drept pedeapsă (dintr-o funcție); a da afară; a destitui; a elibera; a concedia. L-au ~at de la conducere. 4) fig. A ține la distanță; a distanța. /în + a depărta

ÎNDEPĂRTA, îndepărtez, vb. I. 1. Tranz. A face să fie sau a ține departe; a înlătura. ♦ A scoate pe cineva din funcție; a concedia. 2. Refl. A pleca din apropierea cuiva sau a ceva; a merge în altă parte. ♦ A se abate, a devia. – În + depărta.

ÎNDEPĂRTAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A ÎNDEPĂRTA și A SE ÎNDEPĂRTA. 2) Care este situat la mare distanță. Un loc ~. 3) Care s-a petrecut altădată. Vremuri ~te. 4) Care vine de departe. Un ecou ~. /v. a (se) îndepărta

ÎNDEPĂRTAT, -Ă, îndepărtați, -te, adj. Care este situat la (mare) distanță; depărtat. ♦ Care vine de departe. ♦ Care s-a petrecut demult. – V. îndepărta.

ÎNTINDE vb. 1. a încorda, a tensiona, a trage. (A ~ firele textile.) 2. v. încorda. 3. a se lăbărța, a se lărgi. (Puloverul s-a ~ după spălat.) 4. a se înălța, a se ridica. (Se ~ și nu ajunge la lampă.) 5. (înv.) a tinde. (A ~ amândouă mâinile.) 6. v. da. 7. v. desface. 8. v. alungi. 9. a se lungi, a se prelungi, a ține. (Șirul se ~ până departe.) 10. v. continua. 11. a ajunge, a merge. (Câmpia se ~până la Dunăre.) 12. v. destinde. 13. v. culca. 14. v. tolăni. 15. a (se) așeza, a (se) așterne, a (se) culca, a (se) lungi, a (se) pune. (S-a ~ din nou la pământ.) 16. v. doborî. 17. a expune, a pune. (A ~ rufele la uscat.) 18. v. expune. 19. v. așterne. 20. v. unge. 21. v. înmâna. 22. v. extinde. 23. a (se) extinde, a (se) lărgi, a (se) lăți, a (se) mări. (Și-a ~ stăpânirea peste...) 24. v. răspândi. 25. a (se) difuza, a (se) duce, a (se) împrăștia, a (se) lăți, a (se) propaga, a (se) răspândi, a (se) transmite, (rar) a (se) vehicula, (înv.) a (se) povesti, a (se) vesti. (Știrea s-a ~ peste tot.) 26. v. extinde. 27. v. desfășura. 28. a continua, a (se) lungi, a (se) prelungi, a ține. (Petrecerea s-a ~ până a doua zi.) 29. v. îndrepta.

ÎNTORS², -OARSĂ, întorși, -oarse, adj. 1. Revenit la locul de plecare. ◊ Expr. A face (sau a apuca) cale(a) întoarsă = a se întoarce din drum. A merge până la calea întoarsă = a nu merge departe, și a reveni la locul de plecare. 2. (Despre obiecte) Răsucit, încovoiat, strâmb. 3. (Pop.) Jugănit, castrat. 4. Fig. (Rar, despre persoane sau despre firea, caracterul lor) Sucit, ciudat. ◊ (Fam.; și în loc. adj. întors pe dos) Profund nemulțumit, foarte supărat, tulburat; bosumflat. 5. Fig. (Rar, despre cuvinte sau despre vorbire) Meșteșugit. – V. întoarce.

ÎNTRECE, întrec, vb. III. Tranz. 1. A depăși pe cineva în mers, a lăsa în urmă. 2. A dovedi superioritate față de cineva într-o anumită privință; a depăși. ♦ Refl. recipr. A căuta să se depășească unul pe altul. ◊ Loc. adv. Pe întrecute = căutând să se depășească unul pe altul; care mai de care. 3. A trece peste o anumită limită; p. ext. a fi (sau a avea) mai mult decât trebuie, a prisosi ◊ Loc. adv. (Pop.) De întrecut = mai mult decât trebuie, de prisos. ◊ Expr. (Refl.) A se întrece cu gluma (sau cu șaga, rar, cu vorba) = a depăși limitele bunei-cuviințe; a împinge lucrurile prea departe, a exagera. – În + trece.

A ÎNȚĂRCA înțarc 1. tranz. 1) (sugaci) A opri definitiv de la supt. ◊ Unde și-a ~t dracul copiii a) unde nimeni nu știe; b) undeva foarte departe. 2) fig. A face să se lase de o deprindere (rea); a dezvăța; a dezobișnui. 2. intranz. (despre femelele mamifere) A nu mai da lapte; a nu se mai mulge. /în + țarc

LARG² ~uri n. 1) Suprafață mare; lărgime. ◊ În ~ în mare; departe de țărm. 2) Loc deschis care se întinde departe în toate direcțiile. ◊ A fi (sau a se simți) în ~ul său a fi (sau a se simți) în deplină libertate, nestingherit. /<lat. largus

LARG, -Ă, (I) largi, adj. (II) larguri, s. n. I. Adj. 1. Care ocupă o suprafață mare, care este extins în toate direcțiile; întins, vast. ◊ Expr. În lumea largă = a) în locuri depărtate, departe; b) pretutindeni. 2. De dimensiuni mari; lat. ◊ Loc. adv. Pe larg = în mod amplu, amănunțit. ♦ (Despre recipiente sau cavități) Cu dimensiunea transversală mare; p. ext. cuprinzător, încăpător. ◊ Expr. Mână largă, se zice despre un om generos sau cheltuitor. ♦ (Despre veșminte) De o croială bogată, care permite mișcarea liberă a corpului; care este prea mare față de dimensiunile unei persoane. ◊ Expr. A da (ceva) cu mâneci largi = a da bucuros, cu voie bună; a fi darnic. ♦ (Despre gesturi, mișcări etc.) Desfășurat în toată amploarea. ♦ Fig. Care nu este meschin, care este liber, generos, înaintat. Vederi largi. II. S. n. 1. (Articulat; urmat de determinări în genitiv care indică o suprafață) Întreaga suprafață (a unui loc); partea mai largă (a unui loc). ♦ Loc pe mare depărtat de țărm. ◊ Loc. adv. În larg = departe de țărm, pe apă. 2. Loc deschis care se întinde departe în toate direcțiile; întindere mare, spațiu vast. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) la (sau în) largul său = a fi (sau a se simți) în deplină libertate, nestingherit. – Lat. largus.

LATERAL, -Ă, laterali, -e, adj. 1. Situat pe (una dintre) laturi, pe o parte a unui lucru; situat la margine, la periferie, departe de un centru; lăturalnic. ◊ Arie (sau suprafață) laterală = mărimea suprafeței unui corp prismatic, fără suprafețele bazelor lui. Arie laterală = zonă situată la periferia teritoriului unde se vorbește un dialect sau o limbă. ♦ Fig. Secundar. 2. (În sintagma) Consoană laterală (și substantivat, f.) = consoană articulată prin atingerea vârfului limbii de palatul tare sau de alveolele incisivilor superiori, în timp ce suflul de aer iese prin cele două deschizături lăsate de marginile limbii. „L” este o consoană laterală. 3. (În sintagma) Gândire laterală = proces specific gândirii creatoare, având ca scop obținerea a cât mai multe variante posibile ale obiectului sau fenomenului cercetat. – Din fr. latéral, lat. lateralis.

LAUR, lauri, s. m. 1. Dafin. ♦ (La pl.) Frunzele dafinului (cu care se încununau odinioară eroii, poeții, oratorii); fig. glorie, victorie. ◊ Expr. A culege lauri = a avea succese, a deveni celebru. A se culca pe lauri = a se mulțumi cu succesele obținute și a nu duce activitatea mai departe. 2. Arbust cu frunze persistente și lucioase, cu flori mici și cu fructe roșii (Ilex aquifolium). 3. Plantă veninoasă cu miros neplăcut, cu flori mari albe și cu fructul o capsulă țepoasă; ciumăfaie (Datura stramonium). ◊ Expr. (Fam.; în fraze interogative sau exclamative) Am mâncat laur(i) sau doar n-am mâncat laur(i) = doar nu-s nebun. – Lat. laurus.

LOC ~uri n. 1) Punct sau porțiune determinată în spațiu. ◊ A lua ~ a se așeza. A-și face ~ a-și croi drum. A face (cuiva) ~ a se da la o parte pentru a trece sau a se așeza cineva. A ține ~ul a înlocui pe cineva. A umbla din ~ în ~ a umbla dintr-o parte în alta. Din capul ~ului de la început. A se opri în ~ a se opri brusc. A-i sta cuiva mintea în ~ a nu putea judeca; a rămâne buimac; a se buimăci. A-i veni inima la ~ a-i trece frica; a se liniști. A pune pe cineva la ~ul lui a pune pe cineva la punct. La un ~ împreună; laolaltă. Pe ~ a) pe aceeași porțiune de teren; b) acolo unde se află cineva sau ceva; c) imediat; îndată. A sta pe ~ a nu merge mai departe; a se opri. Peste tot ~ul în toate părțile; pretutindeni. Pe unele ~uri unde și unde; pe alocuri. A rămâne (sau a sta) ~ului a rămâne nemișcat; a se opri. A-și afla ~ul a se stabili undeva. A nu-și (mai) afla ~ul a nu avea astâmpăr; a fi agitat. A veni (sau a se duce, a trimite) la fața ~ului a veni (sau a se duce, a trimite) acolo unde s-a petrecut ceva. Pe ~ repaus! comandă militară în urma căreia soldatul ia o poziție liberă, rămânând însă nemișcat. A o lua (sau a porni) din ~ a pleca de undeva. 2) Bucată de pământ, rezervată special pentru ceva. ◊ ~ de casă teren pe care urmează să fie construită o casă. ~ de pășune bucată de pământ necultivat, unde sunt păscute vitele. 3) Întindere mare de pământ, având anumite caracteristici specifice; regiune; meleag; ținut. ~uri mlăștinoase. 4) Localitate, regiune, țară în care s-a născut cineva sau de unde își trage originea. ◊ (A fi) de ~ (sau din partea ~ului) (a fi) de baștină; a fi din regiunea dată. 5) Spațiu ocupat de cineva sau de ceva. ◊ ~ de muncă instituție sau întreprindere în care o persoană își desfășoară activitatea. 6) Funcție deținută de o persoană într-o instituție, întreprindere sau organizație; post; serviciu. ◊ Are un ~ bun are un serviciu bun. 7) Situație socială a unei persoane. 8) Situație favorabilă; moment potrivit; ocazie; prilej. ◊ A avea ~ a se întâmpla; a se produce. 9) Fragment într-o scriere unde a apărut o informație sau o relatare. 10): În ~ de... (sau în ~ul... ) indică o înlocuire, o substituire. În ~ să... (sau de a... ) indică opoziția între două idei. /<lat. locus

LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect în mână spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. ◊ Expr. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) subiectul unei discuții. A(-și) lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a pune arma în poziție de tragere, a se pregăti să tragă cu arma; a ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. A lua pasărea din zbor, se spune despre un vânător foarte iscusit, bun ochitor. A-și lua nădejdea (de la cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a nu mai spera. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgândi. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a privi insistent. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă, a se elibera. A-i lua cuiva (o suferință) cu mâna = a face să-i treacă cuiva (o suferință) imediat. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se spune când cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A apuca pe cineva sau ceva cu mâna; a cuprinde cu brațul (de după...); p. ext. a înhăța, a înșfăca. ◊ Expr. (Fam.) A lua purceaua de coadă = a se îmbăta. (Refl. recipr.) Poți să te iei de mână cu el = ai aceleași apucături ca el. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie cu cineva; a se certa în mod violent cu cineva. A se lua (cu cineva) la trântă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. 2. A mânca (pe apucate), a înghiți din ceva; spec. a înghiți o doctorie. ◊ Expr. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. 3. A îmbrăca, a pune pe sine o haină etc. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a îmbrăca în toate zilele hainele de sărbătoare. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A scoate ceva din locul în care se afla; a smulge, a desprinde. ♦ Refl. (Rar) A înceta să mai existe; a dispărea. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. ◊ Expr. A lua (cuiva) sânge = a face să curgă printr-o incizie o cantitate de sânge (pentru a obține o descongestionare, pentru analize etc.). 3. A deposeda pe cineva de un lucru (fără intenția de a și-l însuși). ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura (pe cineva) de la un post de răspundere, în special de la comanda unei unități militare. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire, a impresiona foarte puternic, a zăpăci, a ului pe cineva. A-i lua (cuiva) viața (sau sufletul, zilele) = a omorî. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. ♦ (Pop.) A face să paralizeze, a paraliza o parte a corpului. III. 1. A-și însuși ceea ce i se cuvine, a pune stăpânire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. 2. A(-și) face rost de ceva; a găsi pe cineva sau ceva. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se spune despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte. (Fam.) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. 3. A cumpăra. 4. A încasa o sumă de bani. 5. A-și însuși un lucru străin. 6. A cuceri; a ocupa. ♦ A ataca într-un anumit fel sau cu o anumită armă. 7. A angaja pe cineva; a folosi un obiect pentru un timp determinat, contra plată. ◊ Expr. A lua (pe cineva) părtaș = a-și asocia (pe cineva) într-o întreprindere. A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) fără salariu, cu promisiunea de a-l căpătui. ♦ A invita pe cineva la joc, la dans. ♦ A primi pe cineva la sine; a contracta o legătură de rudenie cu cineva. ♦ Refl. recipr. A se căsători. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). ◊ Expr. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei unități sau acțiuni (militare). A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumându-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva. (Refl. recipr.) A se lua la sfadă (sau la ceartă etc.) = a se certa. 9. A contracta o boală molipsitoare. 10. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. 11. (În expr. și loc. vb.) A lua măsura (sau măsuri) = a fixa prin măsurători exacte dimensiunile necesare pentru a confecționa un obiect. A lua (ceva) cu chirie = a închiria. A lua (ceva) în arendă = a arenda. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. A lua obiceiul (sau năravul etc.) = a se obișnui să... A lua (pasaje sau idei) dintr-un autor = a reproduce într-o scriere sau într-o expunere proprie idei extrase din alt autor (indicând sursa sau însușindu-și pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. A lua sfârșit = a se termina. A lua înfățișarea (sau aspectul etc.) = a părea, a da impresia de... A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua o notă bună (sau rea) = a obține o notă bună (sau rea). A lua apă = (despre ambarcații) a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. A lua foc = a se aprinde. (Înv.) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare, răspuns etc.). IV. 1. A duce cu sine. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el. A-și lua tălpășița (sau catrafusele etc.) = a pleca repede dintr-un loc; a o șterge. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut. A lua (pe cineva) pe sus = a lua (pe cineva) cu forța. A lua (pe cineva) pe nepusă masă = a lua (pe cineva) fără veste, cu forța. A-l lua moartea sau Dumnezeu (ori, depr. dracul, naiba) = a muri. L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba), se spune când cineva este într-o situație critică sau la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare). (În imprecații) Lua-l-ar naiba! ♦ A duce cu sine una sau mai multe persoane, cu rolul de însoțitor. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele (sau cu frumosul, cu binișorul, cu încetișorul etc.) = a proceda cu tact, cu blândețe, a trata (pe cineva) cu menajamente. A lua (pe cineva) cu răul = a se purta rău (cu cineva). A lua pe cineva cu măgulele sau (refl.) a se lua pe lângă cineva cu binele = a măguli pe cineva (pentru a-i câștiga bunăvoința). A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în râs, în zeflemea, peste picior etc.) = a-și bate joc de cineva. A lua (pe cineva) cu amenințări = a amenința (pe cineva). A lua (pe cineva) la rost (sau la trei parale, la refec, la trei păzește, la socoteală etc.) = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. A lua (pe cineva) pe departe = a începe (cu cineva) o discuție pe ocolite cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. Nu mă lua așa! = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A o lua de bună = a considera că este așa cum se spune, a primi, a accepta un lucru ca atare. A lua (ceva) de nimic = a nu lua în serios. A lua (ceva) în nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun (sau rău). A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda. A lua lucrurile (așa) cum sunt = a se împăca cu situația. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). 2. (Despre vehicule) A transporta pe cineva. V. A începe, a porni să... ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde (pe cineva). ◊ Expr. A-l lua ceva înainte = a-l cuprinde, a-l copleși. A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva (sau de ceva). (Refl.) A se lua de gânduri = a începe să fie îngrijorat, a se îngrijora; a se neliniști. VI. 1. (Construit cu pronumele „o”, cu valoare neutră) A pleca, a porni. ◊ Expr. A o lua din loc (sau la picior) = a pleca repede. A o lua la fugă = a porni în fugă, în goană. A o lua la galop (sau la trap, la pas) = a porni la galop (sau la trap, la pas). (Reg.) A o lua în porneală = a porni la păscut. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). A i-o lua (cuiva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva). A-și lua zborul = a porni în zbor; fig. a pleca repede; a părăsi (o rudă, un prieten) stabilindu-se în altă parte. (Refl.) A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni în urma cuiva (sau a ceva); b) a se alătura cuiva; c) a urmări, a alunga, a fugări; d) a porni undeva orientându-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva. (Refl. recipr.) A se lua cu cineva = a) a pleca la drum cu cineva; b) a se întovărăși, a se asocia cu cineva. (Refl.) A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva (sau cu ceva) și a uita de o grijă, de o preocupare etc., a se distra. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitând de treburi. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare; a coti spre... A luat-o la deal. ♦ (Despre căi de comunicație și ape curgătoare) A-și schimba direcția. Drumul o ia la dreapta. 2. A merge, a parcurge. ◊ Expr. A(-și) lua câmpii = a pleca la întâmplare, fără nici un țel (de desperare, de durere etc.); a ajunge la desperare. [Pr.: lu-a. – Prez. ind.: iau, iei, ia, luăm, luați, iau; prez. conj. pers. 3: să ia] – Lat. levare.

LUME, lumi, s. f. I. 1. Totalitate a celor existente în realitate; univers, cosmos. ◊ Expr. De când (e sau cu) lumea (și pământul) = de (sau din) totdeauna; vreodată; Cât (e) lumea (și pământul) = veșnic; (în construcții negative) niciodată, nicăieri. (Reg.) Până-i lumea = veșnic; (în construcții negative) niciodată. Nici pentru toată lumea sau pentru nimic în lume = cu nici un preț, cu nici un chip. Că (doar) nu piere lumea, se spune atunci când vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut sau că nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se spune despre cineva care este foarte fericit. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din Pământ și aștrii vizibili, constituind un sistem organizat; sistem solar, sistem planetar. 3. Globul pământesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală), pământul locuit de om. ◊ Lumea veche = pământul cunoscut înainte de descoperirea Americii (Asia, Europa și Africa). Lumea nouă = cele două Americi și Oceania. Lumea tăcerii = universul adâncurilor marine și oceanice. ◊ Expr. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, peste tot. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. A se duce (sau a fugi, a pleca) în lume (sau în toată lumea, în lumea largă) = a pleca departe, fără să se știe unde. A da cuiva drumul în lume = a da cuiva libertatea să plece. A(-și) lua lumea în cap = a pleca (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri etc.). A umbla prin lume sau a cutreiera lumea = a călători mult și în locuri diferite, a colinda. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea. A dormi (sau a adormi) ca dus (sau ca dușii) de pe lume = a dormi (sau a adormi) adânc. 4. (Înv. și reg.) Lumină. Lumea ochiului (sau ochilor) = pupila ochiului (sau ochilor). ◊ Expr. (Rar) A ieși la lume = a ajunge la lumină, la loc deschis, la larg. II. 1. Populația globului pământesc, omenirea întreagă; umanitatea. ♦ Majoritatea oamenilor. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. Lumea artiștilor. 3. Oameni, mulțime, public; societate, mediu social. ◊ Om de lume = persoană care are experiența vieții în societate, care cunoaște uzanțele; persoană dornică de petreceri, exuberantă, veselă. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. ◊ Expr. (A fi) în rând cu lumea = (a fi) la fel cu ceilalți; (a fi) cu rost, așezat, cu o viață chibzuită. Lume(a) de pe lume sau lumea toată, o lume (toată, întreagă) = mulțime nenumărată, foarte mulți oameni. A purta lumea pe degete = a înșela oamenii; a-și bate joc de ei, a fi șmecher, abil. A ieși (sau a scoate capul) în lume = a apărea în societate, a lua contact cu oameni și situații noi, a începe să frecventeze societatea. A ajunge (sau a fi) de râsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație degradantă; a se face de râs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = nu știe nimic din ce se întâmplă; e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă = a-i plăcea (cuiva) să trăiască; a-i fi foarte plăcut să... Când ți-e lumea mai dragă = când te simți mai bine; când nici nu te gândești, când nici nu te aștepți. Zi-i lume și te mântuie! = asta e! n-ai ce(-i) face! ♦ Viață laică; viață veselă, liberă. ◊ Loc. adj. De lume = care se referă la viața de plăceri, la dragoste. 2. (În sintagmele) Lumea albă = (în basme) viața pământească, în care trăiesc oamenii. Lumea neagră = (în basme) viața subpământeană, în care ar trăi duhurile rele. Lume de apoi (sau lumea cealaltă, ceea lume) = a) (în concepțiile religioase) viața de dincolo de moarte; b) (în basme) regiune imaginată dincolo de acest pământ, celălalt tărâm. – Lat. lumen.

LUME ~i f. 1) Totalitate a tot ce există în realitate, manifestată în diversele ei forme și infinită în timp și spațiu; univers. * De când (e) ~ea (și pământul) de foarte demult; din totdeauna. Pentru nimic în ~ cu nici un preț. 2) mai ales la pl. Totalitate a corpurilor cerești; sistem planetar. ~ea stelelor. 3) Pământul cu întreaga lui viață (animală și vegetală) de pe el. * În (sau prin) toată ~ea sau în ~ea toată peste tot; pretutindeni. A-și lua ~ea în cap a lăsa totul și a pleca undeva departe. A cutreiera toată ~ea, a umbla prin ~ a călători mult prin diferite locuri. 4) Totalitate a oamenilor de pe globul pământesc; omenire; umanitate. ◊ ~ea toată (sau întreagă) mulțime de oameni. 5) (urmat de un determinativ) Categorie de oameni uniți prin aceeași profesie, prin nivelul de cultură; mediu social. ~ea artiștilor. 6) Număr mare de oameni; norod. ◊ ~ de pe ~ mulțime foarte mare. 7) Mediu social; ambianță. ◊ A fi în rând cu ~ea a fi la fel cu ceilalți; a fi la nivelul cuvenit. A ieși în ~ a lua contact cu societatea. 8) Mediu în care se desfășoară existența unei ființe sau a unei colectivități; viață. ◊ A veni pe ~ a se naște. A nu-i fi dragă ~ea a fi sătul de viață. 9) Fiecare din marile categorii sistematice în care sunt împărțite corpurile naturale; regn. ~ea animală. [G.-D. lumii] /<lat. lumen

LUNGI, lungesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A (se) face mai lung; a (se) întinde. ◊ Expr. (Refl.) A i se lungi (cuiva) urechile (de foame) = a răbda de multă vreme de foame, a fi foarte flămând. A i se lungi (cuiva) ochii (sau căutătura) a drum = a fi dornic de a pleca (departe). A i se lungi (cuiva) nasul = a se obrăznici. (Tranz.) A lungi pasul = a merge mai repede, a se grăbi. ♦ Refl. (Fam.) A se înălța, a crește în înălțime. 2. Refl. (Fam.) A se întinde pe ceva; a se culca. 3. Tranz. A subția, a dilua (o mâncare, o băutură) pentru a mări cantitatea. 4. Tranz. și refl. A face să dureze sau a dura (mai) mult; a (se) mări, a (se) prelungi. ◊ Expr. (Tranz.) A (nu) lungi vorba = a (nu) vorbi mai mult decât trebuie, a (nu) lungi discuția. – Din lung.

MAMĂ, mame, s. f. 1. Femeie considerată în raport cu copiii ei, nume pe care i-l dau copiii acestei femei când i se adresează sau când vorbesc despre dânsa; maică, muică, mamaie, mamacă, neneacă. ◊ Mamă eroină = (În trecut) titlu care se acorda femeilor cu cel puțin zece copii în viață. ◊ Loc. adj. De mamă = (despre relații de rudenie) care se află în linie maternă. ◊ Expr. Vai de mama mea (sau ta, lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). (De) mama focului = grozav, strașnic, extraordinar. La mama dracului = foarte departe. De când mama m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut = de când sunt (sau ești, este etc.) pe lume; de totdeauna. De (sau pe) când era mama fată (mare) = de foarte multă vreme. (Pop.) A cere cât pe mă-sa = a pretinde un preț exagerat. O mamă de bătaie = o bătaie strașnică. ♦ Femela unui animal în raport cu puii ei. 2. (La voc.) Termen (afectuos) cu care o femeie se adresează copiilor ei sau, p. ext., unei persoane mai tinere. Florico, mamă, să ne scrii!. 3. (În sintagmele) Mamă mare (sau, pop., bătrână, bună) = bunică. Mamă soacră = soacră. 4. Termen de politețe folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vârstă). 5. Compus: mama (sau muma)-pădurii (sau -pădurilor) = a) personaj din mitologia populară, închipuit de obicei ca o bătrână urâtă și rea, care umblă prin păduri, cântând sau bocind, ademenind copii sau chiar mâncând oameni; b) plantă erbacee, parazită, cu tulpina fără frunze, acoperită cu solzi și cu flori purpurii (Latharea squamaria). 6. Fig. Izvor, cauză. [Var.: (reg.) mumă s. f.] – Lat. mamma.

MARE², mări, s. f. Nume generic dat vastelor întinderi de apă stătătoare, adânci și sărate, de pe suprafața Pământului, care de obicei sunt unite cu oceanul printr-o strâmtoare; parte a oceanului de lângă țărm; p. ext. ocean. ◊ Expr. Marea cu sarea = mult, totul; imposibilul. A vântura mări și țări = a călători mult. A încerca marea cu degetul = a face o încercare, chiar dacă șansele de reușită sunt minime. Peste (nouă) mări și (nouă) țări = foarte departe. ♦ Fig. Suprafață vastă; întindere mare; imensitate. ♦ Fig. Mulțime (nesfârșită), cantitate foarte mare. – Lat. mare, -is.

MARGINE ~i f. 1) Parte extremă a unei suprafețe; capăt; extremă. ~ea mesei. ◊ A ține (sau a bate) ~ile a se feri de lucru greu; a căuta să scape de o obligație. (De) la ~ea lumii (de) foarte departe. Fără (de) ~i foarte mare, imens, nesfârșit. 2) rar Linie care desparte (o țară, o localitate, terenuri etc.). 3) Locul de unde începe sau unde se termină ceva. ~ea pădurii. ~ea mării. ~ea satului. 4) fig. Limită până la care se poate admite sau concepe ceva. 5) Linie care mărginește suprafața unor vase, obiecte; buză. ~ea farfuriei. [G.-D. marginii] /<lat. margo, ~inis

MÂNA vb. 1. a conduce, (rar) a mânui. (~ pluta, trăsura, caii.) 2. a deplasa, a împinge. (Vântul ~ departe frunzele căzute.)

MEREU, -EIE, merei, -eie, adv., adj. I. Adv. 1. Fără răgaz, neîncetat, neîntrerupt, continuu, întruna; la intervale scurte. ♦ Din ce în ce mai mult. Se depărtează mereu. 2. (Reg.) Încet, fără grabă, domol; alene, liniștit, potolit. II. Adj. 1. (Înv. și reg.) Care se întinde unul după altul; neîntrerupt; p. ext. care se întinde până departe, întins, vast. 2. (Reg.; la pl.; despre ființe) Mulți, numeroși. – Cf. magh. merö „rigid, fix”.

A MERGE merg intranz. 1) (despre ființe) A se mișca (dintr-un loc în altul) prin schimbarea succesivă a picioarelor, fără a întrerupe contactul cu solul. 2) A se deplasa dintr-un loc în altul pe jos, călare sau cu un vehicul; a umbla. * ~ (sau a umbla) pe două cărări a fi beat. 3) (despre vehicule) A se mișca în mod continuu (într-un mediu oarecare). 4) (despre mecanisme, aparate, mașini) A fi în acțiune; a-și îndeplini funcția (într-un anumit fel); a funcționa. Ceasul merge bine. 5) A-și schimba locul inițial, orientându-se într-o anumită direcție; a se duce; a pleca. * ~ înaintea cuiva a pleca în întâmpinarea cuiva. ~ în treaba lui a-și vedea de treburile sale. ~ prea departe a întrece măsura; a depăși limitele admisibile. ~ pe urmele cuiva a) a urmări pe cineva; b) a urma exemplul cuiva. ~ după cineva a se mărita. 6) (despre ape curgătoare) A se mișca în mod natural (într-o anumită direcție); a curge. 7) (despre drumuri, căi de acces) A avea direcție; a duce. 8) (despre persoane) A se duce cu regularitate; a umbla. ~ la școală. 9) (despre mijloace de locomoție) A se deplasa încontinuu sau cu anumite intermitențe (într-un anumit sens și într-un anumit spațiu); a circula. 10) (despre persoane) A se duce (cu cineva) pentru a însoți. 11) (despre vești, știri, zvonuri) A trece de la unul la altul; a circula. * A-i ~ (cuiva) vestea (sau numele) a se vorbi despre cineva (mai ales negativ). 12) (despre ființe) A avea o anumită stare a sănătății. 13) A avea succes (într-o activitate, acțiune, întreprindere etc.). ~ bine la învățătură. 14) (despre obiecte de îmbrăcăminte) A se potrivi dând o înfățișare plăcută; a conveni într-un anumit mod. Taiorul îți merge de minune. 15) fam. (mai ales despre culori) A fi în concordanță (deplină); a se potrivi; a se armoniza; a se asorta; a cadra; a concorda. * Așa mai ~ așa e bine; așa îmi convine. Treacă-meargă fie; să admitem. 16) (despre materiale) A fi necesar (într-o anumită cantitate). La o rochie merg trei metri de stofă. 17) (despre venituri, retribuții etc.) A reveni în mod regulat. 18) (despre bani) A avea curs; a fi în uz; a circula. 19) (despre evenimente, acțiuni etc.) A fi într-o anumită stare de dezvoltare; a se desfășura (într-un anumit mod); a se derula; a decurge. * ~ ca pe roate (sau ~ strună) a spori; a se desfășura cu succes. ~ pe... a atinge o anumită vârstă; a se apropia de... Pe zi ce ~ pe măsură ce trece timpul; din zi în zi. A bate (pe cineva) de-i merge colbul (sau de-i merg peticele) a bate foarte tare (pe cineva). /<lat. mergere

MERGE, merg, vb. III. Intranz. I. 1. A se mișca deplasându-se dintr-un loc în altul; a se deplasa, a umbla. ♦ (Despre nave sau alte obiecte plutitoare) A pluti. ♦ (Despre păsări, avioane etc.) A zbura. ♦ (Fam.; despre mâncăruri și băuturi) A putea fi înghițit ușor; a aluneca pe gât. 2. A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre...). ◊ (La imperativ, ca termen de urare sau de îndemn) Mergi cu bine! ◊ Expr. A merge înaintea cuiva = a întâmpina pe cineva. A merge la pieire = a acționa necugetat, a-și periclita existența. A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale. A(-i) merge (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult. A merge ață = a se duce drept la țintă. De-i merge (sau să-i meargă) colbul (sau fulgii, peticile, untul) = (în legătură cu verbul „a bate” sau cu echivalentele lui; cu valoare adverbială) zdravăn, tare, violent. A merge pe... = (despre vârstă) a se apropia de..., a împlini în curând... De ce merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe măsură ce trece timpul. ♦ A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățământ. ♦ (Înv. și reg.; despre ființe și lucruri) A intra, a pătrunde. ♦ Fig. A ajunge. A mers până la a crede că-l poate îndrepta. ◊ Expr. A merge prea departe = a-și îngădui prea multe, a depăși limitele îngăduite. ♦ (Pop.) A se angaja (într-o slujbă). ♦ A se înrola. ♦ (Despre ape curgătoare, p. ext. despre lichide) A curge; a se scurge. 3. A însoți, a întovărăși, a acompania. ◊ Expr. A merge mână în mână (cu...) = a fi în strânsă legătură, a se desfășura concomitent, a se înlănțui. A merge după (cineva) = a) (despre femei) a se mărita; b) a urma sfaturile, povețele cuiva. A merge în urma (sau pe urmele) cuiva = a urmări pe cineva. ♦ (La unele jocuri, mai ales la cel de cărți) A se angaja, a participa la joc. II. 1. (Despre întinderi de pământ, drumuri etc.) A se întinde până la...; a duce la... 2. (Despre știri, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspândi; a se propaga, a se generaliza. ◊ Expr. Merge vorba = se spune, se vorbește. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el că... Meargă-i numele! = să nu se mai audă despre el, să dispară definitiv. III. 1. (Despre acțiuni, evenimente, fenomene etc.) A se desfășura, a evolua, a decurge. ♦ (Despre aparate, mecanisme etc.) A funcționa. 2. (Despre ființe) A o duce, a-i fi (bine sau rău). ♦ A reuși, a izbuti. 3. A înainta, a progresa, a se dezvolta. ◊ Expr. (Impers.) De ce (sau pe zi ce) merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. ♦ (Despre oameni) A continua, a persevera. IV. 1. (Despre materiale, mai ales despre alimente) A fi necesar, a se consuma, a se întrebuința (într-o anumită cantitate). 2. (Înv. și pop.) A se calcula, a se socoti. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. V. 1. A se potrivi, a fi posibil; a se putea, a se accepta, a se admite. ◊ Expr. Așa mai merge = așa se potrivește, e bine, îmi convine. Treacă (și meargă)! sau treacă-meargă! = fie! să zicem că se poate! să admitem (ca pe o concesie)! ♦ A se potrivi, a se armoniza, a se asorta. Aceste culori merg bine. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare. 3. (Despre bani, documente etc.) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. 4. (Despre salarii) A reveni (cuiva) în continuare. VI. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a purta. [Perf. s. mersei, part. mers. – Var.: (reg.) mere vb. III] – Lat. mergere „a se scufunda”.

METASTAZĂ s.f. 1. Deplasare a unei boli dintr-o parte a organismului în altă parte; localizare secundară, departe de focarul primitiv al unei boli. 2. Figură retorică prin care vorbitorul, obligat să recunoască un fapt reprobabil, îl pune pe seama altcuiva. [< fr. métastase, cf. gr. metastasis – deplasare].

MULT² adv. 1) În număr mare; în cantitate mare; un timp îndelungat. A produce ~. A cânta ~. ◊ Cu ~ în mare măsură; considerabil. Mai ~ mai cu seamă; îndeosebi. Cel ~ a) maximum; b) în cel mai bun caz. A fi mai ~ mort (decât viu) a) a fi cuprins de un sentiment puternic de frică; b) a fi peste măsură de istovit. Din ~ în mai ~ într-o măsură tot mai mare; din ce în ce mai tare, mai intens. Mai ~ sau mai puțin într-o măsură oarecare; întrucâtva. Nici mai ~, nici mai puțin a) atât, cât se cuvine; tocmai cât trebuie; b) se spune pentru a exprima o nedumerire, stupoare. Asta-i prea ~ asta întrece orice măsură; asta-i prea-prea. ~ și bine a) mult timp; timp îndelungat; b) degeaba; în zadar. A nu mai avea ~ a) a fi pe cale de a termina un lucru; b) a fi aproape de a muri. 2) La depărtare mare; departe. A lăsa ~ în urmă. 3) (deseori urmat de prea) În cel mai înalt grad; foarte tare; extrem de. ~ stimat. ~ dorit. ~ preafrumos. /<lat. multus

MULT adj., adv. 1. adj. v. numeros. 2. adv. v. greu. (Pachetul atârnă, cântărește ~.) 3. adv. vârtos, zdravăn. (Bea ~.) 4. adv. v. departe. 5. adv. v. îndelungat. 6. adv. v. îndelung. 7. adv. intens, tare. (A suferit ~.) 8. adv. rău, tare. (S-a chinuit ~.) 9. adv. tare. (~ ar vrea să se plimbe.) 10. adj. v. variat.

MUT, -Ă, muți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care nu poate vorbi, care este lipsit de facultatea vorbirii. ◊ Expr. (Substantivat; fam.) Asta să i-o spui lui mutu, se spune cuiva în afirmațiile căruia n-ai încredere, care exagerează, care minte. Unde a dus (surdul roata și) mutul iapa = foarte departe. 2. Adj. (Despre acțiuni, atitudini ale omului) Care se face, se petrece în tăcere, care nu se exprimă prin cuvinte. ◊ Cor mut = ansamblu vocal care execută o melodie fără cuvinte. Film mut = film cinematografic care înregistrează numai imagini, fără sunete sau vorbirea personajelor. Scenă mută = scenă dintr-o lucrare dramatică în care personajele nu vorbesc, ci își exprimă sentimentele prin gesturi, atitudini, mimică etc. Literă mută = literă din cadrul unui cuvânt care nu se pronunță. 3. Adj. Care nu vrea sau nu poate să vorbească la un moment dat sau în anumite împrejurări; p. ext. căruia nu-i place să vorbească (mult), care este tăcut din fire, taciturn. ♦ (Adverbial) Fără zgomot. 4. Adj. P. ext. (Despre elemente ale naturii etc.) Tăcut, liniștit. 5. S. m. și f. (Reg.) Om slut; om nepriceput, prost, nătâng. – Lat. mutus, -a, -um.

MUT mută (muți, mute) 1) și substantival (despre persoane) Care este lipsit de facultatea de a vorbi; care nu poate vorbi. * Unde a dus surdul roata și ~ul iapa undeva departe, unde nu știe nimeni. 2) fig. Căruia nu-i place să vorbească mult; tăcut din fire. 3) Care este lipsit de sonoritate. Film ~. Scenă mută. ◊ Literă mută literă scrisă care nu se citește. 4) fig. poet. Care este absolut liniștit; netulburat de nimeni. 5) (despre sentimente) Care nu poate fi exprimat prin cuvinte. /<lat. mutus

MUZICĂ s. 1. v. cântec. 2. muzică serială v. serialism. 3. (MUZ.) cântare. (~ se aude până departe.) 4. v. fanfară.

NAS, nasuri, s. n. 1. Parte proeminentă a feței, situată între obraji, frunte și gură, servind ca organ al respirației și al mirosului. ◊ Loc. adv. Sub (sau, rar, în) nasul cuiva sau sub nas = în imediata apropiere, în față, sub ochii cuiva. (În legătură cu verbe ca „a vorbi”, „a cânta” etc.) pe nas = cu timbru nazal. ◊ Expr. A avea nas sau a-și ridica nasul = a îndrăzni, a cuteza. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a deveni prea îndrăzneț, a se obrăznici. A (nu-) și cunoaște (sau vedea, ști) lungul nasului = a (nu-) și da seama cât e în stare să facă cu puterile proprii; a (nu-) și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a (nu) se comporta cuviincios. (Fam.) A-i cădea (sau a-i pica) nasul cuiva = a-și pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne rușinat, umilit. (Fam.) Nu-ți cade (sau pică) nasul dacă... = nu ți se întâmplă nimic, nu-ți pierzi demnitatea dacă... Nu-i ajungi (nici) cu prăjina la nas = e foarte încrezut. (A umbla sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = a (fi) încrezut, sfidător. A strâmba din nas = a fi nemulțumit. A da nas (cuiva) = a îngădui prea multe (cuiva). A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) sau a da (cuiva) peste nas = a pedepsi, a rușina, a umili, a pune la locul lui (pe cineva). A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa (cuiva ceva) (cu răutate). A (nu) fi (sau face) de nasul cuiva = a (nu) fi potrivit cu cineva, a (nu) corespunde cuiva, a (nu) fi pentru cineva, a (nu) i se cuveni cuiva. A-i veni (cuiva) muștarul la nas sau a-i tremura (cuiva) nasul = a se supăra; a se enerva, a se înfuria. A fi cu nasul de ceară = a fi foarte susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos sau în pământ = a se rușina, a se simți vinovat. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat. (Fam.) Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! (Fam.) A-și băga (sau a-și vârî) nasul în ceva (sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca într-o afacere, într-o problemă (care nu-l privește). A duce (sau a purta) de nas (pe cineva) = a) a domina, a stăpâni, a conduce (pe cineva), determinându-l să facă ceva (care nu este în interesul său); b) a amăgi, a înșela (pe cineva). A scoate panglici pe nas = a exagera; a minți. A(-i) trece (cuiva) pe la (sau pe lângă) nas = a(-i) trece pe dinaintea ochilor; a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). (Fam.) A arunca (cuiva ceva) în nas = a spune (cuiva ceva) direct, fără menajamente. A-i râde cuiva în nas = a râde cuiva în față, bătându-și joc de el. (Fam.) A-i ieși (sau a-i da) pe nas = a o păți, a i se înfunda. (Fam.) A(-i) întoarce nasul (cuiva) = a ignora ostentativ (pe cineva), a întoarce spatele (cuiva). A trânti (sau a închide cuiva) ușa în nas = a) a refuza să primească (pe cineva); b) a pleca supărat de la cineva, închizând ușa cu putere. A se împiedica de nas = avea nasul excesiv de lung. A nu vedea de nas = a fi neatent. A nu vedea mai departe decât lungul nasului = a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) în grabă sau întâmplător. (Fam.) A-și arăta sau a(-și) scoate nasul (la iveală) = a apărea, a se înfățișa. A da nas(ul) cu cineva = a se întâlni cu cineva pe neașteptate (și fără a dori). (A se întâlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întâlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic. (Ir.) Îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Fig. Miros dezvoltat, fin; simț de orientare în împrejurări dificile, capacitate de intuire exactă a unei situații. ♦ (Rar) Față, obraz, cap. 2. Proeminență a unei piese, care servește la fixarea piesei într-o anumită poziție sau la ghidarea, ridicarea sau distanțarea unei alte piese. 3. Partea anterioară a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave. – Lat. nasus.

NATURĂ ~i f. 1) Lumea fizică înconjurătoare în toată diversitatea manifestărilor ei; totalitatea ființelor și lucrurilor existente. * ~ moartă a) grup de obiecte neînsuflețite, utilizabile; b) pictură reprezentând un grup de obiecte de acest gen (fructe, legume, flori, vânat etc.). Din (sau de la) ~ înnăscut. 2) Aspect estetic al unui teritoriu; priveliște; peisaj. A admira ~a. * În sânul ~ii departe de ceea ce este făcut de mâinile omului. 3) fig. Caracter specific; esență. ~a lucrurilor. 4): În ~ în produse (naturale sau create de om) ori în prestări de servicii. 5): După ~ după modelul obiectelor din realitate; conform cu realitatea. 6) (în artele plastice) Obiect real care trebuie reprezentat. 7) Fel de a fi al unui individ; caracter; fire. ~a umană. * Obișnuința este a doua ~ se spune despre o stare sau o acțiune cu care s-a obișnuit cineva. 8) Fel de a fi; gen. * Cărbune de ~ organică cărbune animal. (Lucrurile sunt) de așa ~ (lucrurile sunt) de așa fel. [G.-D. naturii] /<fr. nature, lat., it. natura, germ. Natur

NAUFRAGIA, naufragiez, vb. I. Intranz. 1. (Despre nave; p. ext. despre oameni) A suferi un naufragiu. 2. Fig. A ajunge într-o situație nedorită, nepotrivită, departe de propriile aspirații. [Pr.: na-u-fra-gi-a] – Din naufragiu.

NĂZĂRI, năzăresc, vb. IV. 1. Refl. A i se părea cuiva că vede sau că aude ceea ce nu există; a i se năluci. ♦ A-i veni cuiva deodată o idee (ciudată), o toană, un capriciu. 2. Intranz. și refl. A se arăta vederii (pentru scurt timp); a se întrezări. ♦ Tranz. (Pop.) A vedea (nedeslușit, de departe); a zări, a observa. [Prez. ind. și: năzar] – Din sl. nazirati.

NOI pron. pers. 1 pl. 1. (Desemnează pe cel care vorbește și persoana sau persoanele pe care acesta și le asociază în vorbire) S-a înserat și noi tot pe loc stăm. ◊ Loc. adv. (La acuzativ) La noi = acasă; în țara, în regiunea etc. de baștină. 2. (La dativ, în formele ne, ni, cu valoare posesivă) Casa ne e frumoasă. (Cu valoare de dativ etic) Ne ești departe. 3. (La dativ sau la acuzativ, în forma ne, cu valoare de pronume reflexiv) Ne povesteam multe. 4. (În stilul oficial-administrativ) Eu. Noi, directorul școlii, am hotărât. ◊ (Ca plural al modestiei) Noi credem că una dintre caracteristicile muzicii este melodia. Mulțumim celor care ne-au ajutat. [Dat.: nouă, ne, ni; acuz.: (pe) noi, ne] – Lat. nos.

NOUĂ¹ num. card. 1) Opt plus unu. ~ cărți. ◊ Peste ~ mări și ~ țări foarte departe. A avea ~ vieți (sau suflete) a fi foarte rezistent. 2) (cu valoare de num. ord.) Al nouălea, a noua. /<lat. novem

NOUĂ num. card., s. m. 1. Num. card. Numărul care are în numărătoare locul între opt și zece; se indică prin cifra 9 (sau IX). ◊ (Adjectival) Are nouă ani. ◊ Expr. A avea nouă vieți (sau suflete) = a fi foarte rezistent sau foarte viteaz. A avea nouă băieri la pungă = a fi foarte zgârcit. (Peste) nouă mări și (nouă) țări = foarte departe. ◊ (Substantivat) Veneau nouă. (Cu valoare de num. ord.) Volumul nouă. ◊ (Intră în componența num. adverbial) De nouă ori. ◊ (Precedat de „câte”, intră în componența num. distributiv) Cumpără câte nouă (mere). 2. S. m. Semn grafic care reprezintă numărul nouă (1); p. ext. desen, figură în forma acestui semn. ♦ Nota nouă (1). – Lat. novem.

NU adv. I. (Servește la formarea formei negative a verbului, de obicei precedându-l nemijlocit). 1. (Neagă predicatul și dă întregii propoziții un caracter negativ) Nu l-am cunoscut niciodată. ◊ (În propoziții interogative) Nu ai primit scrisorile mele? 2. (Neagă predicatul, fără a modifica logic caracterul propoziției) Nu încape nici o îndoială. 3. (Neagă predicatul în propoziții cu aspect negativ și cu înțeles pozitiv, de obicei interogative sau exclamative) Nu făcea parte și el dintre noi? II. (Neagă altă parte de propoziție decât predicatul) A plecat repede, nu așa cum a venit. III. (Modifică sensul cuvântului pe care îl precedă, altul decât predicatul, atenuându-i înțelesul ori dându-i un înțeles contrar) O casă mare, nu lipsită de eleganță. ◊ Expr. Nu altceva sau nu glumă, (reg.) nu șagă, formulă care confirmă sau întărește cele enunțate anterior. Nu mai departe = chiar în cazul... Nu o (singură) dată = de multe ori, adesea. IV. (Înlocuiește forma negativă a unui verb enunțat anterior sau dedus, îndeplinind funcția de predicat) Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. ◊ Expr. nu și nu, formulă care exprimă împotrivirea, refuzul categoric. De (sau dacă) nu... = în caz contrar..., altfel... V. (Cu valoare de propoziție independentă cu caracter negativ) Ai prieteni? – Nu! – Lat. non.

OCOL² ~uri n. 1) Mișcare în jurul unui punct sau loc; înconjur. ◊ ~ul pământului (sau lumii) călătorie îndelungată, prin multe regiuni și țări. 2) Deplasare în spațiu care se abate de la drumul drept. ◊ De ~ care înconjoară; care ocolește. Cu ~uri pe departe; indirect. Fără ~uri a) fără a înconjura; b) drept în față. A da ~ a se învârti pe lângă cineva sau ceva. /<bulg. okolu

OCOLI, ocolesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A străbate o distanță făcând un ocol; a merge de jur-împrejur, a înconjura. ♦ (Pop.) A cutreiera, a colinda. ♦ Tranz. A evita să atingi sau să lovești pe cineva sau ceva, ferindu-te într-o parte, făcând un mic ocol. ♦ Intranz. Fig. A spune ceva cu înconjur, a divaga. ◊ Loc. adv. Pe ocolite = pe departe, indirect. ♦ Tranz. A evita să întâlnești pe cineva sau ceva. ♦ Tranz. Fig. A lăsa ceva (în mod intenționat) deoparte; a ignora. 2. Tranz. (Înv. și pop.) A pune gard împrejurul unui loc; a împrejmui, a îngrădi. ♦ Fig. (Înv. și reg.) A apăra, a proteja, a ocroti. ♦ (Înv. și reg.) A încercui din toate părțile, a împresura, a asedia. – Din ocol.

OCOLIT, -Ă, ocoliți, -te, adj. Care se abate din drumul drept, care face ocoluri sau cotituri; care înconjură. ♦ Fig. Care este făcut sau spus cu înconjur, pe departe. ◊ Expr. Pe căi ocolite = prin mijloace indirecte, nerecomandabile, prin subterfugii. – V. ocoli.

OINĂ f. (în unele țări) Joc sportiv între două echipe a câte unsprezece jucători, scopul celor de „la bătaie” fiind de a trimite mingea cât mai departe în teren (lovind-o cu un băț), pentru a-l putea parcurge și a se întoarce la linia de așteptare, fără a fi atinși cu mingea de cei de „la prindere”. /Orig. nec.

OPINCĂ, opinci, s. f. 1. Încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de piele sau de cauciuc, strânsă pe laba piciorului cu ajutorul nojițelor. ◊ Expr. (Reg.) A pune cuiva (sau a-i da cu) opinca (în obraz) = a) a păcăli pe cineva, a trage pe sfoară; b) a face pe cineva de rușine. C-un pantof și c-o opincă = luat prin surprindere, nepregătit. A umbla cu opinci de fier = a umbla mult. Pe unde și-a spart dracul opincile = departe. A călca (pe cineva) pe opinci = a jigni pe cineva, a ofensa. 2. Fig. (La sg.; cu sens colectiv) Țărănime. ◊ Expr. De la vlădică până la opincă = din toate clasele sociale, toți. – Din bg. opinka, opinăk.

OPINCĂ ~ci f. 1) Obiect de încălțăminte purtat în trecut de țărani, confecționat dintr-o bucată dreptunghiulară de piele, strânsă pe picior și fixată cu nojița. ◊ Pe unde și-a spart dracul ~cile a) foarte departe; b) în locuri necunoscute. Fiecare știe unde-l strânge ~ca fiecare știe mai bine decât alții nevoile și neajunsurile sale. A călca (pe cineva) pe ~ a jigni pe cineva; a leza demnitatea cuiva. 2) la sing. fig. înv. Totalitate a țăranilor; țărănime. ◊ De la vlădică până la ~ toți, indiferent de proveniența socială. A fi din ~ a se trage din țărani, din popor. /<bulg. opinka, opinăk

OS, oase, s. n. 1. Element de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui dură, solidă și rezistentă, de culoare albă. ◊ Os mort = umflătură a unui os (de obicei a oaselor de la picioarele de dinapoi ale calului) provenită dintr-o lovitură, dintr-un efort sau transmisă pe cale ereditară. ◊ Expr. A(-i) ajunge (cuiva) cuțitul la os = a nu mai putea îndura un rău; a-și pierde răbdarea. A băga (sau a-i intra cuiva) frica (sau spaima etc.) în oase = a (se) speria, a (se) îngrozi. A fi numai piele și oase sau a-i număra oasele = a fi foarte slab. A(-i) trece (cuiva) os prin os = a fi extrem de obosit. Până la (sau în) oase sau până la (sau în) măduva oaselor = în tot corpul; foarte mult, adânc. A-i rupe (sau a-i muia cuiva) oasele = a bate foarte tare pe cineva. A-i rămâne (sau a-i putrezi) oasele (pe undeva) = a muri departe de casă, prin locuri străine. A căpăta (sau a avea, a dobândi etc.) un os de ros = a obține (sau a avea) un avantaj, un profit. ♦ Os (1) sau material cornos prelucrat, întrebuințat la fabricarea unor obiecte, în industrie, în arte decorative etc. 2. Fig. (La pl.) Trup; ființă, făptură. 3. Fig. Neam, familie, viță. ◊ Expr. (A fi) din os sfânt (sau din oase sfinte, din os de domn sau domnesc) = (a fi) din neam domnesc, din familie domnitoare. 4. Compus: osul-iepurelui = plantă cu miros greu, cu flori trandafirii îngrămădite la vârful ramurilor spinoase (Ononis spinosa). – Lat. ossum.

PANORAMĂ, panorame, s. f. 1. Priveliște din natură cu orizont larg, văzută de departe și de la înălțime. ♦ Fig. Privire de ansamblu consacrată unui domeniu, unei probleme etc. Panorama literaturii române. 2. Tablou de proporții mari desfășurat de jur împrejurul unei încăperi circulare și iluminat de sus numai pe anumite sectoare, astfel încât spectatorul aflat în mijlocul încăperii, în semiobscuritate, să aibă iluzia unei imagini reale; p. ext. clădire circulară în care se află un asemenea tablou. 3. Spectacol popular de bâlci cu scamatorii, acrobații, expoziție de animale exotice etc.; p. ext. baracă, construcție, amenajare în care se poate vedea un astfel de spectacol. 4. Panoptic (2). [Var.: (reg.) panaramă s. f.] – Din fr. panorama, germ. Panorama, it. panorama.

A PARVENI parvin intranz. 1) A obține pe căi necinstite o situație materială nemeritată; a se căpătui; a ajunge. 2) (despre știri, scrisori etc.) A ajunge la destinație. 3) (mai ales despre zgomote) A se răspândi, venind de departe; a ajunge. /<fr. parvenir

PĂMÂNT ~uri n. 1) Planetă din sistemul solar pe care a apărut și se dezvoltă viața. ◊ La capătul ~ului foarte departe; neînchipuit de departe. Ca de la cer la ~ de un contrast izbitor. Cât (sau de când) e lumea și ~ul a) (din) totdeauna; veșnic; b) niciodată; nicicând. A se crede (sau a se socoti) buricul ~ului v. BURIC. A nu ști (sau a nu afla, a nu auzi) nici ~ul a nu ști (a nu afla, a nu auzi) nimeni. 2) Înveliș extern solid (neacoperit cu ape) al acestei planete; uscat. 3) Strat superior afânat al acestui înveliș caracterizat prin fertilitate, în care se dezvoltă plantele; sol. ◊ ~ galben lut. ~ negru cernoziom. Ca ~ul a) negru; b) de culoarea pământului; pământiu. La ~ a) culcat jos; b) distrus moralicește. A face una cu ~ul sau a șterge (sau a rade) de pe fața ~ului a nimici complet. A lăsa ochii în ~ a privi în jos (de rușine, de emoție etc.). A fugi mâncând ~ul a fugi foarte tare. A-i fugi ~ul de sub picioare a) a-și pierde echilibrul; b) a-și pierde susținerea, sprijinul. A ieși (sau a apărea, a răsări) ca din ~ a se ivi pe neașteptate. Parcă a intrat în ~ (sau parcă l-a înghițit ~ul) a dispărea brusc. A băga (pe cineva) (de viu) în ~ a chinui (pe cineva) sistematic, pricinuindu-i moartea prematură. A intra în ~ de rușine a simți o rușine foarte mare. A scoate (sau a aduce) din ~ (sau din fundul ~ului) a găsi neapărat (pe cineva sau ceva). A nu-l primi pe cineva nici ~ul a fi un mare nemernic. ~uri rare grup de oxizi ai unor elemente chimice rare, având proprietăți asemănătoare. 4) Teritoriu aparținând unei țări. A acapara ~uri străine. ◊ Obiceiul ~ului obicei tradițional, nescris, al unei colectivități, transmis din generație în generație. 5) Teren cultivabil, folosit în agricultură; câmp. ◊ Sărac lipit ~ului foarte sărac. 6) Populație a acestei planete; lume; omenire; umanitate. /<lat. pavimentum

PĂMÂNT, (3, 4, 5) pământuri, s. n. 1. Planetă a sistemului solar, locuită de oameni; p. ext. oamenii care locuiesc pe această planetă. ◊ Expr. La capătul (sau marginile) pământului = foarte departe. De când (e lumea și) pământul sau cât e lumea și pământul = a) (de) totdeauna; b) (în construcții negative) niciodată. Ca de la cer la pământ, se spune pentru a arăta marea deosebire dintre două lucruri. 2. Scoarța globului terestru, partea de uscat a globului terestru; suprafața lui (împreună cu atmosfera) pe care trăiesc oamenii și alte vietăți; sol. ◊ Loc. adv. Ca pământul = a) cu desăvârșire, de tot; b) profund, greu; c) (în construcții negative) deloc, în nici un fel. ◊ Loc. adj. și adv. În (sau la) pământ = (aplecat) în jos (de teamă, de emoție, din modestie etc.). La pământ = a) întins, culcat pe jos; p. ext. (despre oameni) deprimat, învins; b) (în formule de comandă) culcă-te! ◊ Expr. A lăsa toate la (sau în) pământ = a lăsa baltă, la voia întâmplării; a abandona. Parcă l-a înghițit pământul (sau a intrat în pământ) = a dispărut, s-a făcut nevăzut. A-i veni cuiva să intre în pământ, se spune când cineva se simte foarte rușinat și ar vrea să nu mai dea ochii cu oamenii. A ieși (sau a apărea) ca din pământ = a se ivi deodată, pe neașteptate, brusc. A (nu) fi (cu picioarele) pe pământ = a (nu) avea simțul realității. A nu-l mai ține (sau a nu-l mai încăpea) nici pământul (de...) = a simți o emoție puternică. A nu-l mai încăpea (pe cineva) pământul = a fi mândru, încrezut. A nu-l primi (pe cineva) nici pământul = a fi un ticălos. A nu-l (mai) răbda (sau ține pe cineva) pământul, se zice (mai ales în imprecații) despre un om rău. A șterge (sau a stinge, a face să piară) de pe fața pământului sau a (se) face una cu pământul (sau o apă și un pământ) = a (se) distruge, a (se) nimici. A scoate (sau a aduce) din pământ (sau din fundul pământului) = a procura ceva foarte greu de obținut, cu orice preț. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, cu orice efort, neapărat. Doarme și pământul sub om = e liniște, tăcere desăvârșită. 3. Materie din care e alcătuită partea solidă a globului terestru și care este formată dintr-un amestec de granule minerale, provenite din dezagregarea rocilor, și din granule organice, provenite din descompunerea substanțelor organice vegetale sau animale. ◊ Pământ activ (sau decolorat) = material natural pământos, asemănător argilei, care are proprietatea de a absorbi și reține substanțe colorate din uleiuri animale, vegetale și minerale. ♦ (Și în sintagma pământ galben) Lut. ♦ Pământuri rare = grup de oxizi ai unor elemente chimice rare, asemănătoare din punctul de vedere al proprietăților lor chimice. 4. Întindere de uscat; continent. ♦ Întindere de teren (cultivabil). ◊ Expr. Sărac lipit pământului = foarte sărac. 5. Teritoriu, regiune, ținut; p. ext. țară, patrie. ◊ Obiceiul pământului = sumă de norme necodificate, stabilite de practica îndelungată a vieții, transmise urmașilor prin tradiție; p. ext. obicei păstrat din vechime, caracteristic unei țări, unei regiuni. – Lat. pavimentum.

PIEDICĂ ~ci f. 1) Factor care împiedică realizarea unei acțiuni; stavilă; obstacol; impediment; baraj; barieră. ◊ A pune ~ (sau ~ci) a) a face ca cineva să-și piardă echilibrul (folosind în acest scop piciorul); b) a crea greutăți artificiale în realizarea unui scop. 2) Dispozitiv menit să încetinească sau să blocheze o mișcare. ~ la războiul de țesut. ◊ ~ la căruță talaghir. 3) Frânghie sau lanț cu care se leagă picioarele de dinainte ale cailor ca să nu se ducă departe, când sunt scoși la păscut. [G.-D. piedicii; Sil. pie-] /<lat. pedica

PIVNIȚĂ, pivnițe, s. f. Încăpere sau grup de încăperi subterane, zidite de obicei dedesubtul unei clădiri și destinate păstrării unor materiale (lemne, cărbuni etc.) sau unor produse alimentare; beci. ◊ Expr. A ieși (sau a se auzi) ca din (sau dintr-o) pivniță = (despre voce) a ieși (sau a se auzi) de departe sau cu timbrul scăzut, profund, grav. A vorbi ca din pivniță = a vorbi cu timbrul scăzut, profund, grav. [Var.: (înv. și reg.) pimniță s. f.] – Din sl. pivĭnica.

A SE PRELUNGI pers. 3 se ~ește intranz. 1) A se lungi în continuare (în spațiu); a se întinde mai departe. 2) A-și urma cursul fără a se întrerupe; a se desfășura mai departe (în timp); a continua; a ține; a dura. /Din prelung

PROCI adv. (Înv.) Și așa mai departe. – Din sl. procĭ.

PROFUND ~dă (~zi, ~de) 1) (despre ape, cavități etc.) Care are fundul departe de suprafață. 2) (despre persoane) Care este dotat cu un spirit pătrunzător; capabil să pătrundă ușor în esența lucrurilor; perspicace. Savant ~. 3) (despre sentimente, gânduri, judecăți etc.) Care cere o mare putere de pătrundere; care vine din interior; adânc. 4) Care este mare, extrem în felul său. Liniște ~dă. 5) (despre ochi, privire) Care denotă o intensă trăire interioară. 6) (despre voce, ton etc.) Care are un timbru gros; jos; grav. /<lat. profundus, fr. profond

PROPULSA, propulsez, vb. I. Tranz. A imprima unui obiect (de obicei unui vehicul) o mișcare de înaintare (cu ajutorul unui propulsor). ♦ P. ext. A proiecta (6) departe, cu violență; a împinge, a arunca. – Din fr. propulser, lat. propulsare.

A SE PUSTII mă ~esc intranz. 1) A se pierde printre străini; a fi departe de locurile natale. 2) rar A se retrage în singurătate; a se însingura. /Din pustiu

PUSTNICI vb. a (se) schimnici, a (se) sihăstri, (reg.) a (se) pustelnici. (A ~ departe de lume.)

RAZNA adv. 1. (Pe lângă verbe de mișcare) Fără să știe încotro se duce, neținând seama de drum, de direcție; la întâmplare. ◊ Expr. A o lua razna = a) a pleca la întâmplare, fără țintă; b) fig. a apuca pe o cale greșită, a proceda în mod nejudecat; a decădea. 2. La o parte, la o oarecare distanță de...; departe. – Din sl. razĭno.

RAZNA adv. 1) (folosit cu unele verbe ale mișcării) Fără a ști încotro merge; fără o țintă precisă; în bobote; la întâmplare. ◊ A o lua (sau a o apuca) ~ a) a merge la întâmplare; b) a apuca pe o cale greșită; a devia; a se abate; c) a judeca în mod eronat. 2) La o parte; într-o parte de...; departe. A se ține ~. / <sl. razino

A RĂBUFNI ~esc intranz. 1) A produce un zgomot înfundat, scurt și foarte puternic; a bufni foarte tare. 2) (despre zgomote) A se auzi departe; a răsuna puternic. ~ește o împușcătură. 3) A ieși cu putere dintr-o deschizătură îngustă; a erupe; a țâșni; a izbucni. 4) A-și exprima pe neașteptate și în mod violent nemulțumirea. /ră(z)- + a bufni

RĂSUNA, pers. 3 răsună, vb. I. Intranz. 1. A produce un sunet în mod repetat și prelung, a suna tare, a se auzi până departe (sau de departe). 2. A se umple de sunete puternice; a vui. 3. Fig. A da impresia că se mai aude, deși vibrațiile au încetat; a produce o rezonanță în sufletul cuiva, a avea ecou în inima cuiva. – Lat. resonare.

RĂSUNĂTOR, -OARE, răsunători, -oare, adj. (Adesea adverbial) Care sună puternic și prelung; care se aude de (sau până) departe. ♦ (Despre spații) În care se împrăștie sau se concentrează zgomote, sunete. ♦ Fig. Care produce uimire, care impresionează puternic; care este de mare efect; extrem de mare. – Răsuna + suf. -ător.

RECALIFICARE, recalificări, s. f. 1. Pregătire, instruire în vederea obținerii unei noi calificări profesionale, a unei noi meserii; calificare nou dobândită. 2. Probă suplimentară pe care o susține o persoană sau o echipă (care a ratat calificarea în prima tentativă făcută) pentru a se putea califica mai departe într-o competiție sportivă. – V. recalifica.

SĂLBĂTICIME, sălbăticimi, s. f. 1. Mulțime de animale sălbatice, totalitatea animalelor sălbatice. 2. Loc sălbatic, nelocuit, departe de orice așezare omenească (civilizată). [Var.: (pop.) sălbătăcime s. f.] – Sălbatic + suf. -ime.

SĂLBĂTICIME ~i f. 1) Totalitate de animale sălbatice. 2) Loc sălbatic, nelocuit (departe de lumea civilizată). /sălbatic + suf. ~ime

SĂLBĂTICIUNE, sălbăticiuni, s. f. 1. Animal sălbatic. ♦ Epitet dat unei persoane care fuge de lume, care trăiește izolată, retrasă, departe de oameni și de civilizație. 2. Loc sau ținut sălbatic, pustiu; starea unui ținut sălbatic. [Var.: (pop.) sălbătăciune s. f.] – Sălbatic + suf. -iune.

A SĂRI sar 1. intranz. 1) (despre ființe, lucruri) A se desprinde brusc din loc, deplasându-se într-o anumită direcție (în sus, în jos, înainte, înapoi, în stânga, în dreapta); a sălta. ◊ ~ peste cal a îngroșa lucrurile; a exagera. ~ cu gura a) a se amesteca (nepoftit) în vorbă; b) a ocărî; a batjocori. A-i ~ cuiva în gât a) a se repezi la cineva pentru a-l îmbrățișa; b) a manifesta dragoste (exagerată) pentru cineva. A-i ~ cuiva înainte a se repezi în întâmpinarea cuiva. Surcica nu sare departe de trunchi se spune despre copii care seamănă, mai ales prin unele apucături, cu părinții. 2) A veni în grabă (pentru a acorda ajutor). ◊ Săriți! Ajutor! 3) A se repezi cu scop agresiv; a se arunca; a ataca. ~ la bătaie. ◊ ~ în capul cuiva (sau a-i ~ cuiva în cap) a se năpusti asupra cuiva cu vorbe de ocară; a-i face cuiva scandal. 4) A apărea pe neașteptate; a răsări ca din pământ. ◊ ~ în ochi a fi foarte evident. 5) (despre obiecte prinse de ceva) A se desprinde brusc (din locul pe care îl ocupă); a-și schimba momentan poziția; a se detașa brusc. Ușa ~t din țâțâni. ◊ A-i ~ cuiva inima (din loc) a fi cuprins de o emoție puternică. A-i ~ cuiva țandăra a se înfuria. A-i ~ cuiva ochii (din cap) se spune când cineva simte o durere fizică acută, când mușcă ceva foarte iute, acru etc. Să-mi sară ochii (din cap)! pe cuvânt de cinste! ~ în aer a exploda. Plânge de sare cămașa de pe el se spune despre cineva, care plânge foarte tare. A-și ~ din minți (sau fire) a) a-și ieși din minți; a se sminti; b) a se mânia peste măsură. A-și ~ din țâțâni (sau din balamale) a-și pierde răbdarea; a nu mai putea suporta ceva. 6) A se juca zburdând. 2. tranz. 1) A traversa printr-un salt. ~ șanțul. 2) A trece cu vederea (voit sau din greșeală). ~ un alineat. /<lat. salire

SINGURATIC, -Ă, singuratici, -ce, adj. 1. (Despre oameni) Care trăiește departe de alte persoane, izolat de societate; retras, singur (1); (despre manifestările oamenilor) propriu, caracteristic pentru un om singuratic (1), de om singuratic. ♦ (Despre acțiuni omenești) Care este făcut în singurătate, fără să fie știut de cineva, tainic. ♦ (Rar) Unic, singur (3); izolat, singular (2). 2. (Despre lucruri, așezări omenești etc.) Care este izolat, care este departe de alte așezări omenești etc.; solitar; p. ext. liniștit. O căsuță singuratică. 3. (Gram.; înv.; și substantivat, n.) Singular (1). [Var.: singuratec, -ă adj.] – Singur + suf. -atic.

SOLITAR, -Ă, solitari, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care se găsește singur; izolat, singuratic. ◊ Floare (sau frunză etc.) solitară = floare (sau frunză etc.) care crește singură pe tulpină. ♦ (Despre locuri) Pustiu, neumblat. ♦ (Despre ființe; adesea substantivat) Care trăiește sau căruia îi place să trăiască singur, izolat, departe de societate. 2. S. n. Piatră prețioasă (în special diamant de mare valoare) montată singură la o bijuterie (sau ieșind în evidență într-o montură dintr-un grup de pietre mai mici). – Din fr. solitaire, lat. solitarius.

SOLITAR¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care se găsește singur; singuratic; izolat. 2) (despre locuri) Care se află în depărtare; situat departe. Parc ~. 3) (despre ființe) Care trăiește singur; singuratic. /<fr. solitaire, lat. solitarius

SPULBERA, spulber, vb. I. Tranz. și refl. 1. A (se) ridica în vârtej și a (se) duce departe (împrăștiindu-se); a (se) risipi, a (se) împrăștia. 2. Fig. A (se) nimici, a (se) distruge. – Lat. *expulverare.

STRĂIN, -Ă, străini, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care face parte din populația altei țări decât aceea în care se află sau trăiește; (om, ființă) care este originară din altă regiune, localitate etc. decât aceea în care se află sau locuiește, trăiește. ♦ (Persoană) care aparține unei naționalități ce nu formează, în cadrul unui stat, o minoritate națională. 2. Adj. (Despre țări, locuri) Care este altul decât cel de origine al cuiva. ♦ Care aparține sau este propriu altui popor decât cel al persoanei despre care este vorba. 3. Adj., s. m. și f. (Persoană) care nu se află în relații apropiate (de rudenie sau de prietenie) cu cineva; p. ext. (om) care este sau se simte stingher. ◊ Loc. adv. Prin (sau printre, în) străini = departe de casă, între oameni necunoscuți, neprietenoși. ♦ (Om) înstrăinat (sufletește), depărtat de... 4. Adj. Care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva. ♦ Care nu are nici o legătură, nici o contingență cu ceva, care este departe de ceva. 5. Adj. (Despre obiecte) Care nu este proprietatea sa, care aparține altuia. 6. Adj. Care este de altă natură, are alte particularități decât mediul în care se află. 7. Adj. Neobișnuit; bizar. [Var.: (pop.) strein, -ă adj., s. m. și f.] – Et. nec.

STRĂIN ~ă (~i, ~e) și substantival 1) Care ține de altă țară; propriu altei țări. Turiști ~i. 2) Care este originar din altă parte. Om ~. ◊ Prin ~i printre oameni necunoscuți; departe de casă, de patrie. 3) Care este proprietatea altora; care nu aparține vorbitorului. Lucruri ~e. 4) (despre persoane) Care nu se află în relații de rudenie; care nu este înrudit; care este membru al altei familii. Copil ~. 5) Care împărtășește concepții contrare celor unanim acceptate; care este adeptul unei viziuni de altă natură. 6) și adverbial Care este despărțit de mediul din jur; separat; izolat. 7) Care este diferit (ca natură) de mediul în care se află. Corp ~. 8) Care nu se leagă (de ceva); care este departe (de ceva). ~ de aceste preocupări. /<lat. extraneus

STRĂINĂTATE, străinătăți, s. f. 1. Țară, regiune situată dincolo de granițele propriei patrii. 2. Mediu străin în care se află cineva, departe de familie și de cunoscuți. [Pr.: stră-i-. – Var.: (pop.) streinătate s. f.] – Străin + suf. -ătate.

STRICA, stric, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) transforma din bun în rău; a (se) deteriora, a (se) degrada; a (se) defecta. ◊ Expr. (Refl.) A se strica căruța în mijlocul drumului = a întâmpina piedici, a avea neplăceri când ești încă departe de țintă. ♦ Refl. Spec. (Despre vreme) A se schimba în rău, a deveni nefavorabil. 2. Tranz. (Pop.) A sfărâma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. ♦ A sfărâma o ușă, o încuietoare, a deschide cu forța (pentru a intra). 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera, a se descompune sub acțiunea agenților exteriori distructivi; (despre aer) a deveni greu respirabil din cauza unor substanțe sau mirosuri neplăcute, nocive. ◊ Tranz. Factor care strică aerul. 4. Tranz. și intranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. ♦ Intranz. A fi nefolositor, nepotrivit, dăunător într-o anumită situație. ◊ Expr. Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... ♦ Intranz. A fi vinovat, răspunzător. ♦ Tranz. A greși; a se face vinovat de ceva. ◊ Expr. Ce strică? = de ce ar fi rău, de ce (să) nu...? ♦ Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică, a dăuna sănătății. ◊ Expr. A-și strica gura degeaba = a vorbi în zadar. ♦ Tranz. Fig. (Pop.; despre stări sufletești) A mâhni; a doborî. 5. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. 6. Tranz. A influența pe cineva în rău; a corupe. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral. 7. Tranz. A face ceva greșit, cum nu trebuie. 8. Tranz. și refl. A (se) dărâma, a (se) nărui, a (se) distruge (o construcție, o așezare etc. omenească). ♦ Tranz. (Înv.) A mutila; a ucide. ◊ Expr. (Refl.) Bea de se strică = bea mult, peste măsură. A se strica de râs = a râde foarte tare, cu hohote, a nu mai putea de râs. ♦ Tranz. A anula, a abroga, a călca convenții, învoieli, legi, obligații. ♦ Tranz. (În superstiții) A dezlega, a desface farmece, blesteme. 9. Refl. și tranz. A rupe sau a determina ruperea legăturilor de prietenie sau de dragoste cu cineva; a (se) certa. 10. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). 11. Refl. (Despre adunări, petreceri etc.) A lua sfârșit (în mod nefiresc, prin împrăștierea participanților). – Lat. extricare.

SUNA vb. 1. a răsuna, a sufla. (Trâmbițele ~.) 2. v. bate. 3. a se auzi. (Clopotele ~ până departe.) 4. v. bălăngăni. 5. (reg.) a tingăni. (~ clopoțeii.) 6. a trage. (Te rog să ~ imediat clopoțelul.) 7. v. cânta. 8. a țârâi, a zbârnâi. (~ soneria, telefonul.) 9. v. foșni. 10. v. clipoci. 11. v. țiui.

SUS adv. 1. Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decât altul); la înălțime; deasupra. ◊ Loc. adj. De sus = a) care este așezat în partea nordică sau în partea mai ridicată a unui teren; b) care vine sau pornește de la un organ de conducere; c) care face parte din clasele privilegiate; care aparține acestor clase. De din sus (de...) = care se află mai la deal (de...); ceva mai încolo, mai departe. ◊ Loc. adv. Pe sus = a) prin aer, prin văzduh; b) în zbor, zburând; c) cu un vehicul sau purtat (în cârcă, pe brațe etc.). (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Mai sus de... = mai la nord de... ◊ Loc. prep. (Substantivat, n.) Din susul... = a) din partea de deasupra; b) dintr-o regiune superioară, mai la deal de... ◊ Expr. De sus în jos sau de jos în sus = în direcție verticală (ascendentă sau descendentă). De sus (și) până jos = în întregime, tot. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. Cu fața în sus = (despre oameni) culcat pe spate. Cu gura în sus = (despre obiecte care au o deschizătură) cu deschizătura în partea de deasupra. Cu fundul în sus = întors pe dos, răvășit; în dezordine; fig. morocănos, furios. A duce (sau a lua, a aduce pe cineva) pe sus = a duce (sau a lua, a aduce pe cineva) cu forța, cu sila. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi înfumurat, îngâmfat. (Substantivat, n.) A răsturna (sau a întoarce, a pune ceva) cu susul în jos = a pune (ceva) în dezordine; a răscoli, a răvăși. A privi (sau a măsura cu ochii) pe cineva de sus în (sau până) jos și de jos în (sau până) sus = a examina (pe cineva) cu atenție sau cu neîncredere. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj. ♦ (În legătură cu poziția unui astru) Deasupra orizontului, pe cer. ♦ (Pop.) Departe (în înălțime). ♦ (În loc. adj.) Sus-pus = care este într-o situație socială înaltă. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț, cu aroganță. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) arogant, insolent, obraznic. 2. Înspre un loc sau un punct mai ridicat; în direcție verticală, în înălțime; în aer, în spațiu, în văzduh. ◊ Loc. adj. și adv. În sus = ridicat, drept, în poziție verticală. ◊ Loc. adv. În sus = a) spre înălțime, la deal; b) în aer, în văzduh, în direcția cerului; c) dincotro curge o apă, în direcția izvorului. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mânie etc.); a izbucni. ♦ (Substantivat, n.; în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară (a unui lucru); b) în sens contrar cursului unei ape; c) înspre partea mai ridicată a unei așezări sau înspre nord. Din susul... = a) din direcția izvorului unei ape; b) dinspre partea mai ridicată a unui teren; dinspre nord. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt de comandă echivalent cu „ridică-te!”, „ridicați-vă!”; p. ext. strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. 3. (La comparativ, urmat de prep. „de”, indică o limită în raport cu o vârstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... ◊ Expr. Mai pe sus decât = mai presus decât, mai mult decât... 4. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat într-un text) În cele precedente, în cele spuse sau arătate mai înainte, înapoi cu câteva pagini sau cu câteva rânduri. ♦ Sus-citat = citat mai înainte, pomenit în cele spuse sau scrise înainte. Sus-numit (și substantivat) = menționat, amintit, citat mai înainte. 5. În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. ◊ Expr. Sus și tare = a) ferm, categoric, energic; b) în auzul tuturor, în gura mare. 6. (În mistica creștină) În cer, în rai. ◊ Loc. adv. De sus = de la Dumnezeu. – Lat. susum (= sursum).

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.

TARE¹ adv. 1. Foarte, mult, extrem. ◊ (Pe lîngă adjective sau adverbe, ajută la formarea superlativului). Îți voi rămînea tare recunoscător (ODOBESCU). 2. Cu forță, cu intensitate, cu putere. 3. (Pe lîngă verbe ca «a vorbi», «a spune», «a cînta» etc.; în opoziție cu în gînd) Cu glas articulat, pentru a fi auzit de cei din jur; (în opoziție cu încet) cu glas ridicat, pentru a se auzi bine sau departe. 4. (În opoziție cu agale, încet etc.) Iute, repede. Prin tîrg așa mîna de tare... de ți se părea că zboară iepele (CREANGĂ). – Lat. talem.

TARE², tari, adj. 1. Care are o consistență solidă, care opune rezistență și nu poate fi ușor pătruns, străbătut, desfăcut, despicat; p. ext. trainic, durabil. ♦ Fortificat, întărit; vîrtos. 2. Care este lipsit de elasticitate, care nu se îndoaie (decît cu greu); (despre pînză sau obiecte de pînză) scrobit. ◊ Pînză tare = pînză (cu țesătură rară) foarte apretată, folosită în croitorie. 3. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Voinic, zdravăn, viguros, puternic. ◊ Expr. (A fi) tare de (-o) ureche (sau de urechi) = a nu auzi bine. ♦ Rezistent. 4. (Despre oameni și despre manifestările lor) Cu voință fermă, energic, dîrz, neclintit. ♦ (Despre colectivități) Plin de forță, puternic. ◊ Expr. (A fi) tare de fire (sau de inimă) = (a fi) curajos, rezistent. ♦ Neînduplecat, neîndurător, nemilos, rău. 5. Care dispune de putere, care constituie o forță, care este stăpîn pe o situație. ♦ Care posedă cunoștințe temeinice, stăpînește bine o materie de specialitate. 6. (Despre argumente) Convingător, concludent; clar, categoric. 7. (Despre fenomene ale naturii) care se produce, se desfășoară, se manifestă cu violență. ◊ Vorbe (sau cuvinte) tari = vorbe aspre, grele, jignitoare. 8. (Despre sunete, zgomote) care este emis cu putere, care răsună pînă departe, se aude bine. 9. (Despre aer) Răcoros, rece, tăios; p. ext. curat, ozonat. ♦ (Despre mirosuri) Foarte aromat, pătrunzător, amețitor, ascuțit. 10. (Despre băuturi alcoolice) Care are o concentrație mare de alcool. ♦ (Despre unele substanțe alimentare, chimice sau medicamentoase) Care are o concentrație mare (și produce un efect puternic). Cafea tare. 11. (Despre culori) Viu, puternic, aprins. – Lat. talem.