914 definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 182 afișate)

Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: cu

AGĂȚA, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc.; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ◊ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acăța vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului.Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

VOIE, (rar) voi, s. f. 1. Voință, vrere, intenție. ◊ Loc. adv. Cu voie sau cu voia (cuiva) = intenționat, din proprie inițiativă, dinadins. Fără (de) voie sau fără voia mea (ori ta, sa etc.) = involuntar, neintenționat. Peste voia... = împotriva voinței cuiva. De voie, de nevoie sau cu voie, fără voie = vrând-nevrând. ♦ (Înv., în sintagma) Voie vegheată = bunăvoință; p. ext. protecție, favoare. 2. Dorință, plăcere, înclinație spre...; libertate (de a alege, de a opta), alegere. ◊ Loc. adv. În (sau, rar la) voie sau în toată voia = în largul lui, nestingherit. (Pop.) În voia cea bună = fără nici o grijă, fără teama de a greși. ◊ Expr. Voia la dumneata ca la banul Ghica = ești liber să faci ce vrei. A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a-i plăcea (să...). A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie = a satisface dorința, plăcerea cuiva. A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac. A împlini voia (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. A se lăsa (sau a umbla, a merge, a fi purtat) în voia cuiva sau a ceva = a umbla, a se lăsa după dorința, după placul cuiva. A fi la voia cuiva = a fi la discreția cuiva. 3. Poftă, dorință, chef. ◊ Expr. A-i strica cuiva voia = a indispune pe cineva. ♦ Voie bună (sau rea) = stare sufletească bună (sau rea). 4. Permisiune, încuviințare, învoire; dispoziție. ◊ Loc. adv. Cu voia (cuiva) = cu aprobarea (cuiva). Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără încuviințarea cuiva. [Pr.: vo-ie] – Din sl. volja.

MĂTRĂȘI, mătrășesc, vb. IV. Tranz. (Pop. și fam.) 1. A îndepărta pe cineva a cărui prezență este supărătoare; a alunga, a goni. ◊ Expr. A mătrăși din lumea asta = a ucide. ♦ Refl. A pleca (în grabă și cam fără voie); a se cărăbăni, a se căra. ♦ A concedia sau a muta, a transfera pe cineva. 2. A cheltui, a risipi, a irosi bunuri materiale. – Cf. scr. potrošiti.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele.Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om.Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur.Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar.Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare.Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! Fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcăturăExpr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nici o importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a-i pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria.Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles.Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi.Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta.Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el?Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare.Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist.Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă.Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata.Lat. facere.

FURA, fur, vb. I. Tranz. 1. A-și însuși pe ascuns sau cu forța un lucru care aparține altcuiva; a lua ceva fără nici un drept de la cineva, păgubindu-l; a hoți, a jefui, a prăda. ◊ Loc. adj. De furat = care a fost luat prin furt. ◊ Expr. Pe furate(le) = prin furt, prin răpire, prin hoție. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva pe furiș (cu dragoste). A fura (cuiva) o sărutare (sau un sărut) = a săruta pe furiș sau prin surprindere, fără voia persoanei respective. A fura meseria (cuiva) = a-și însuși pe apucate o meserie de la cineva (văzând cum o face și imitându-l). A fura inima (cuiva) = a fermeca, a încânta pe cineva. A fura (cuiva) ochii (sau vederile) = a orbi pe cineva; fig. a fi îndrăgostit. ♦ A răpi pe cineva. ♦ Fig. A lua pe neașteptate, pe nesimțite; a cuprinde. ◊ Expr. A-l fura (pe cineva) somnul = a adormi. A-l fura (pe cineva) gândurile = a cădea pradă gândurilor, a medita îndelung. ♦ Refl. (Neobișnuit) A pleca pe furiș; a fugi. 2. Fig. A fermeca, a vrăji. [Formă gramaticală: (în loc.) furate, furatele] – Lat. furare.

PETIC, petice, s. n. 1. Fâșie (nu prea mare) tăiată, ruptă sau rămasă dintr-o țesătură, dintr-o bucată de piele, dintr-o hârtie etc.; spec. bucată dintr-un material cu care se repară, prin aplicare și coasere sau lipire, obiecte de stofă, de piele etc. rupte sau găurite. ◊ Expr. Și-a găsit sacul peticul sau cum e sacul, și peticul, se spune despre doi inși asociați care au aceleași cusururi. (A nu se mai ține) petic de petic, (se spune despre) haine foarte zdrențuite. A-și da în petic = a-și da pe față, a-și arăta, fără voie, anumite cusururi. 2. Suprafață mică de teren (cultivabil). 3. P. anal. Bucată, porțiune mică din ceva (în raport cu întregul). Se vede ici-colo câte un petic de zăpadă. [Var.: petec s. n.] – Cf. lat. pittacium.

ȘTIINȚĂ, științe, s. f. I. 1. Faptul de a avea cunoștință (de ceva), de a fi informat; cunoaștere. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) știință = (ne)știind; (in)conștient; cu (sau fără) voie. Cu bună știință = conștient, având cunoștința deplină a faptelor. Cu (sau fără) știința cuiva = cu (sau fără) consimțământul ori aprobarea cuiva. Spre știință = ca să se știe. ♦ Veste, știre. 2. Conștiință. II. 1. Pregătire intelectuală, instrucție; învățătură, erudiție. ◊ Știință de carte = cunoștințe de scriere și de citire. 2. Ansamblu sistematic de cunoștințe despre natură, societate și gândire; ansamblu de cunoștințe dintr-un anumit domeniu al cunoașterii. ◊ Om de știință = savant, învățat. [Pr.: ști-in-] – Ști + suf. -ință (cu unele sensuri după fr. science).

DINAINTE, adv. 1. În față, înainte. ◊ Pe dinainte = prin față. ◊ Loc. adj. De dinainte = din față. ◊ Expr. A (sau a-l) lua (pe cineva) gura pe dinainte = a spune ceva ce nu a vrut să spună, a-și da fără voie gîndurile pe față. A nu-i trece cuiva pe dinainte = a nu îndrăzni (din prea mare respect sau considerație) să se arate în fața cuiva. ♦ (Adjectival, invar.) Din față, anterior. Rîndul dinainte. ♦ (Substantivat, în forma dinaintea) Jumătatea din față a corpului unui animal. 2. De mai înainte, de mai de mult. ◊ (Adjectival, invar.) Asta-i lelea dinainte Care ne făcea plăcinte (JARNÍK-BÎRSEANU). ◊ Loc. adj. De dinainte = de mai înainte, de adineaori. ♦ Din timp, de cu vreme. – Din de4 + înainte.

LIPI, lipesc, vb. IV. 1. Tranz. A împreuna, a uni, a îmbina, a asambla între ele două sau mai multe obiecte (sau părți de obiecte) cu ajutorul unei materii cleioase sau printr-un procedeu tehnic, realizând un tot nedemontabil. ♦ Spec. A închide un plic, umezindu-i marginea cleioasă și suprapunând-o peste cealaltă margine. ♦ Refl. (Despre ochi, pleoape) A nu se putea deschide din cauza unor secreții patologice; fig. a se închide fără voie de somn. 2. Refl. Fig. (Despre privire) A se fixa, a se pironi. 3. Refl. (Despre materii) A fi lipicios, cleios, a se prinde de ceva; a adera. 4. Refl. (Despre alimente, medicamente etc.) A produce un efect favorabil; a prii. ◊ Expr. A se lipi învățătura (de cineva) = a asimila ușor învățătura, a putea învăța ușor. 5. Tranz. și refl. A (se) apropia strâns, a (se) alătura, a (se) atinge de cineva sau de ceva. ◊ Expr. (Tranz.) A lipi cuiva o palmă = a trage, a cârpi cuiva o palmă. ♦ Refl. Fig. A se apropia sufletește (de cineva sau de ceva), a intra în relații strânse (cu cineva). 6. Tranz. A întinde, netezind cu palma udă, un strat de lut pe podeaua sau pe pereții caselor, pe cuptor etc. spre a astupa crăpăturile, a nivela etc. – Din sl. lĕpiti.

NEVOIE, nevoi, s. f. 1. Ceea ce se cere, se impune să se facă; trebuință, necesitate, cerință; spec. chestiune, situație, afacere a cărei rezolvare are caracter urgent, presant. ◊ Loc. adj. și adv. (Astăzi rar) De nevoie = (strict) necesar, trebuincios, util. ◊ Loc. adv. La nevoie = în caz de trebuință; când trebuie, când este necesar. ◊ Expr. De voie, de nevoie = vrând-nevrând, silit. A avea (sau a fi) nevoie de cineva (sau de ceva) = a(-i) fi necesar, trebuincios, util cineva (sau ceva). A avea (sau a fi) nevoie să... = a considera sau a fi necesar să... A-și face nevoile = a defeca (și a urina). (Pop. și fam.) Zor-nevoie = cu orice preț, neapărat. ♦ (Înv.; la pl.) Treburi, afaceri. ◊ Expr. A-și căuta de nevoi = a se îngriji de propriile sale interese și obligații, fără a se amesteca în lucruri care nu-i privesc; a-și vedea de treabă. 2. Stare de sărăcie, de lipsă, de mizerie în care se află cineva; stare de jena financiară. ♦ (Pop.) Epitet dat unui om sărac, neajutorat sau care nu știe să se descurce; sărăcie. 3. Ceea ce provoacă cuiva o suferință materială sau morală, un necaz, o nenorocire; (la pl.) greutăți, încercări, vicisitudini pe care le are de suportat cineva. ◊ Loc. adj. (Pop.) De nevoie = care provoacă neplăceri, necazuri; dificil, buclucaș. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa) din nevoie sau a scăpa (ori a se ridica) deasupra nevoii = a scăpa de griji, de necazuri, de sărăcie. A fi mâncat de nevoi = a suferi multe necazuri, lipsuri. (Pop.) A fi de nevoie sau a face cuiva nevoie = a pricinui cuiva necazuri. La (vreme de) nevoie = în împrejurări grele; la necaz. În nevoie (de ceva) = lipsit (de ceva); în lipsă, în suferință. ♦ Primejdie, pericol. ◊ Expr. Cu vai-nevoie = cu mare greutate. 4. (Înv.) Constrângere. ◊ Loc. adv. (Curent) De nevoie = fără voie, constrâns, silit (de împrejurări). (Înv.) De (sau din) nevoia cuiva (sau a ceva) = din cauza... 5. (Pop.) Lucru, fapt ieșit din comun, care miră, uimește; ciudățenie, minunăție; drăcovenie, drăcie. ◊ Loc. adv. (Fam.) Nevoie mare = (exprimând ideea de superlativ) strașnic, grozav. ♦ (Fam., art.; în exclamații și imprecații) Dracul, naiba. [Pr.: -vo-ie] – Din sl. nevolja.

DINAINTE adv. 1. (Local) În față, înainte. ◊ Loc. adj. De dinainte = aflat în față. ◊ Expr. A (sau a-l) lua (pe cineva) gura pe dinainte = a spune ceva ce nu a vrut să spună, a-și da fără voie gândurile pe față. A nu-i trece cuiva pe dinainte = a nu îndrăzni (din prea mare respect sau considerație) să se arate în față cuiva; a acorda cuiva o deosebită considerație. ♦ (Adjectival, invar.) Din față, anterior. Rândul dinainte. ♦ (Substantivat; în forma dinaintea) Jumătatea din față a corpului unui animal sau al unui om. 2. (Temporal) De mai înainte, de mai de mult. ◊ Loc. adj. De dinainte = de adineauri: pomenit cu o ocazie anterioară. ♦ Din timp, de cu vreme. – De4 + înainte.

SCĂPA, scap, vb. I. 1. Intranz. A se desprinde din...; a se elibera, a se salva (dintr-o cursă, dintr-o strânsoare etc.); a se descătușa. ♦ A se strecura prin..., a străbate. ♦ A ieși cu bine dintr-un necaz, dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a se feri de..., a evita, a se apăra de... ♦ Intranz. și tranz. A reuși să (se) elibereze de cineva sau de ceva supărător, neplăcut; a (se) descotorosi, a (se) debarasa. ♦ Tranz. A nu mai putea prinde (fiindcă a fugit smulgându-se din mâna cuiva, desprinzându-se din legăturile în care era legat etc.). 2. Tranz. A lăsa un obiect să cadă din mână fără voie (din cauza unei emoții, a neatenției sau din cauză că este prea greu); a da drumul din mână involuntar la ceva. ◊ Expr. A scăpa din mână (pe cineva sau ceva) = a) a pierde de sub control (pe cineva sau ceva); b) a pierde un bun prilej de a face, de a obține ceva. 3. Intranz. (Rar; despre Soare) A coborî spre asfințit; a fi în declin, a trece de... 4. Refl. A spune sau a face ceva fără voie, din greșeală; a nu se putea stăpâni de a spune sau de a face ceva. ◊ Expr. (Tranz.) A scăpa o vorbă = a face (din imprudență) o indiscreție. 5. Tranz. A pierde un spectacol, o întâlnire, un tren etc.; a nu mai apuca, a nu mai prinde (întârziind), a sosi prea târziu. 6. Tranz. A lăsa neobservat, a pierde din vedere, a nu lua în seamă, a omite. ◊ Expr. A nu scăpa (pe cineva sau ceva) din ochi (sau din vedere) = a ține (pe cineva sau ceva) sub continuă observație. ♦ Intranz. A trece neobservat, neluat în seamă. 7. Intranz. A nu reuși momentan să-și amintească de... 8. Refl. A avea senzația acută de defecare sau de urinare, a simți imperios nevoia de a ieși afară. – Lat. *excappare.

SERVICIU, servicii, s. n. 1. Acțiunea, faptul de a servi, de a sluji; formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a sluji, a servi unei persoane sau unui scop, unei idei etc. ♦ (În construcție cu verbele „a face”, „a aduce”) Faptă, acțiune care servește, avantajează pe cineva; îndatorire, obligație. ◊ Expr. A face un prost (sau un rău) serviciu cuiva = a face cuiva (fără voie) un rău. ♦ Scară de serviciu = scară secundară într-un imobil (pentru acces la dependințe). 2. Ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat; slujbă. ♦ Îndatorire care revine cuiva în calitate de angajat; îndeplinirea acestei îndatoriri. ◊ Serviciu militar = stagiu la care sunt obligați, prin lege, cetățenii unui stat pentru a se instrui din punct de vedere militar în rândurile forțelor armate. Serviciu comandat = însărcinare, atribuție, misiune specială încredințată cuiva spre executare. Serviciu divin (sau religios) = slujbă religioasă. ◊ Expr. (Despre angajați, ostași, elevi) (A fi) de serviciu = (a fi) însărcinat cu o misiune specială în cadrul obligațiilor profesionale. A intra în serviciu = a deveni salariat. ♦ Funcție. Serviciu de casier. 3. Subdiviziune în administrația internă a unei instituții, întreprinderi etc. cuprinzând mai multe secții; p. ext. colectivul de muncă corespunzător. 4. Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială. Serviciu de cafea. 5. Mulțime ordonată în timp a regimurilor succesive ale unui sistem tehnic. 6. (Sport) Punere în joc a mingii. – Din fr. service, lat. servitium.[1]

  1. Forma servici, destul de răspândită, este incorectă. — gall

SILĂ, sile, s. f. 1. Sentiment de dezgust, de scârbă, de neplăcere, de repulsie față de cineva sau de ceva; aversiune. ◊ Loc. adv. În (sau, rar, cu, înv. de) silă = fără tragere de inimă, fără interes, fără plăcere; din obligație. 2. Constrângere. Loc. adj. și adv. Cu (de-a) sila ori în (sau de, cu) silă = fără voie, în mod forțat. ◊ Loc. adv. De silă, de milă = fiind obligat sau nevoit să..., vrând-nevrând; de voie, de nevoie. ◊ Loc. vb. (Înv. și reg.) A face (cuiva) silă = a sili (1), a forța (pe cineva). ◊ Expr. (Înv. și reg.) A-și face silă = a-și da mare osteneală, a se strădui. ♦ Violență, abuz săvârșit împotriva cuiva. 3. (Înv.) Putere, forță. ♦ (Concr.) Armată, oaste. ♦ (Reg.; cu determinări introduse prin prep. „de”) Mulțime de... – Din sl. sila.

DEMASCA vb. a se autodemasca, a se trăda. (S-a ~ fără voie.)

INVOLUNTAR ~ă (~i, ~e) și adverbial 1) (despre acțiuni, fapte etc.) Care nu este rezultatul unui act voluntar; făcut fără participarea conștiinței sau a voinței; inconștient; mașinal; mecanic; automat. 2) (despre persoane) Care se află fără voie într-o anumită situație. /<fr. involontaire, lat. involuntarius

A JUCA joc 1. tranz. 1) (cărți de joc, numere, figuri de șah) A pune în joc respectând anumite reguli. 2) fig. (situația, reputația, cariera) A expune riscului. 3) (roluri) A interpreta într-o piesă de teatru sau într-un film. ◊ ~ un anumit rol a avea o anumită importanță pentru cineva sau ceva. 4) (piese de teatru) A prezenta pe scenă în fața publicului; a reprezenta. 5) (jocuri de noroc, jocuri sportive) A practica într-un mod mai mult sau mai puțin sistematic. 6) fig. (persoane) A induce în eroare (ridiculizând și recurgând la mijloace necinstite). 7) pop. (un dans) A executa prin anumite mișcări; a dansa. 2. intranz. 1) A participa în mod activ la un joc de noroc sau sportiv. 2) (despre lumină, imagini) A produce efecte schimbătoare. 3) (despre lucruri) A produce efectul unor mișcări repezi și vibrante. ◊ A-i ~ (cuiva) ochii în cap a vădi vioiciune și viclenie. A-i ~(cuiva) ochii în lacrimi a fi pe cale de a plânge. 4) (despre piesele unui mecanism sau ale unei instalații) A funcționa în voie, fără a se atinge reciproc. /<lat. jocare

A SE MĂTRĂȘI mă ~esc intranz. fam. A pleca în grabă și fără voie; a se cărăbăni; a se căra. /cf. sb. potrošiti

VOIE f. 1) Capacitate de a-și concentra eforturile spre realizarea unui anumit scop; voință. ◊ Fără (de) ~ inconștient; fără intenție. Peste voia cuiva fără vrerea cuiva. De ~, de nevoie (sau cu ~, fără ~) vrând-nevrând. 2) Senzație de satisfacere a gustului; voință; plăcere; plac; poftă; chef. ◊ După ~ la dorință. În (sau la) ~ (sau în toată voia) fără a fi stingherit de ceva sau de cineva. A-i face cuiva pe ~ (sau a face pe voia cuiva) a face așa cum vrea cineva. A-i fi cuiva pe ~ (sau a fi pe voia cuiva) a-i fi cuiva pe plac. A împlini voia (sau voile) cuiva a îndeplini dorința cuiva. A se lăsa (sau a umbla, a merge) în voia cuiva (sau a ceva) a face după placul cuiva. A fi la voia cuiva a fi la dispoziția cuiva. A-și face (sau a face cuiva) ~ bună a se înveseli sau a înveseli pe cineva. 2) Aprobare de a realiza ceva; permisiune; încuviințare. A cere ~. A da ~.Cu voia cuiva cu consimțământul cuiva. [G.-D. voii] /<sl. volja

VRERE ~i f. 1) rar Capacitate de a-și concentra eforturile spre realizarea unui anumit scop; voință; voie. ◊ Fără ~ involuntar. 2) Dorință de a avea sau de a realiza ceva; poftă; chef. 3) Anticipare mintală a rezultatului spre care este orientată o activitate; scop; țel. 4) Atitudine cu caracter determinant adoptată după o serie de deliberări; hotărâre. /v. a vrea

ALOCHINEZIE s.f. (Biol.) Tulburare constînd în executarea fără voie a unei mișcări în locul celei dorite. [< fr. allocinésie].

DESESIZA vb. I. refl. (Despre instanțe) A renunța să se ocupe de cercetarea unui caz. ♦ tr. A lua (fără voie) cuiva o sarcină. [< de- + sesiza, cf. fr. dessaisir].

ANGAJA vb. I. 1. tr. A contracta un angajament. ♦ A închiria ceva. 2. refl. A se obliga la ceva, a-și lua un angajament. 3. tr. A atrage după sine o obligație, o răspundere. ♦ A antrena într-o acțiune. ♦ A începe, a porni (o discuție, o activitate etc.). 4. refl. A apuca pe un anumit drum. ♦ (Despre avioane) A intra (fără voia pilotului) într-o poziție nedorită, provocată de pierderea sau de excesul de viteză, de o comandă greșită etc. ♦ A pune pucul sau mingea în joc (la hochei și la baschet). [P.i. 3 -jează, 4 -jăm, ger. -jînd. / < fr. engager, cf. en gage – în gaj].

BRACONA vb. I. intr. A vîna sau a pescui fără voie; a face acte de braconaj. [< fr. braconner].

BRACONIER s.m. Om care vînează sau pescuiește fără voie, fără permis. [Pron. -ni-er. / < fr. braconnier].

nevolnici, nevolnicesc, vb. IV (înv.) 1. a asupri. 2. (refl.) a păcătui, a greși (fără voie).

INVOLUNTAR, -Ă adj. Fără voință, fără voie, neintenționat. [Cf. fr. involontaire].

pleguit, -ă, adj. (reg.; despre vite) fără voie, abătut.

MANIFESTA vb. I. 1. tr., refl. A (se) vădi, a (se) arăta, a (se) face cunoscut. ♦ A (se) da (fără voie) pe față, a (se) trăda. 2. intr. A participa la o manifestație, a face o manifestație. [P.i. (1) manifest și (2) -tez, 3,6 -tă. / < fr. manifester, cf. lat. manifestare].

SERVICIU s.n. 1. Acțiunea, faptul de a servi, de a sluji. ♦ Slujbă, post, funcție. ♦ A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a se devota unei persoane sau unei idei, unei cauze etc. 2. Secție administrativă a unei instituții, a unei întreprinderi etc. ♦ Personalul care încadrează o astfel de secție. 3. Serviciu militar = stagiu militar. 4. Ajutor, sprijin dat cuiva. ♦ A face un rău serviciu cuiva = a face cuiva (fără voie) o neplăcere. ♦ Scară de serviciu = scară secundară într-un imobil. 5. Succesiunea în timp a regimurilor de funcționare ale unui sistem tehnic împreună cu duratele lor. ♦ Ansamblu de instalații tehnice care concurează la desfășurarea în bune condiții a unei activități tehnice, industriale sau publice principale. 6. Totalitatea tacîmurilor, porțelanurilor, sticlăriei din aceeași garnitură în care se servește mîncarea la masă. 7. (În diverse sporturi) Punerea în joc a mingii. [Pron. -ciu, pl. -ii. / < fr. service, it. servizio, lat. servitium].

dodă (dode), s. f.1. (Banat, Olt.) Formulă de adresare pentru sora cea mare. – 2. (Trans., în limbajul infantil) Mînă. – 3. (Mold.) Nume dat de copii femeilor cu părul lins. Creație expresivă de origine infantilă, ca și cocă. După Candrea, sensul 3 ar trebui pus în legătură cu sb. dodola „persoană travestită care ia parte la diverse rituri populare, pentru a chema ploaia” (› Banat dodolă); și după Scriban, sensul 1 este o var. de la dadă.Der. dodi, vb. (Trans., a nimeri fără voie); dodii, s. f. pl. (în expresia în dodii, la întîmplare); dodot, s. n. (prostie, aiureală), cf. dondăni; dodoleț (var. dodoneț, dodoloț), adj. (rotund; neted).

ALOCHINEZIE s. f. tulburare de motricitate constând în executarea fără voie a altei mișcări în locul celei dorite. (după fr. allocinésie)

ANGAJA vb. I. tr., refl. a (se) încadra într-un loc de muncă. II. tr. 1. a contracta un angajament. ◊ a închiria ceva. 2. a atrage după sine o obligație, o răspundere. ◊ a antrena într-o acțiune, într-o discuție. III. refl. 1. a se obliga la ceva, a-și lua un angajament. 2. a apuca un anumit drum. ◊ a începe o manevră (de depășire a unui autovehicul, a unei nave). ◊ (despre avioane) a intra (fără voia pilotului) într-o poziție nedorită. ◊ (despre o ancoră) a se prinde de un obiect pe fundul apei. ◊ a pune pucul sau mingea în joc (la hochei, la baschet). (< fr. engager)

DESESIZA vb. I. refl. (despre instanțe) a refuza să se ocupe de rezolvarea unei cauze. II. tr. a lua (fără voie) cuiva o sarcină. (după fr. dessaisir)

INVOLUNTAR, -Ă adj. (și adv.) fără voie, neintenționat. (< fr. involontaire, lat. involuntarius)

NOLENS, VOLENS adv. fără voie sau cu voie, vrând, nevrând. (< lat. nolens, volens)

PACHET1 s. n. 1. reunire de obiecte legate sau învelite laolaltă în hârtie, în carton etc. ♦ (fam.) a trimite pe cineva ~ = a expedia fără voia lui. 2. formă intermediară a semifabricatului la producerea tablei subțiri prin laminare periodică. 3. grup de două-patru trenuri care circulă în același sens între două stații. 4. (sport) pack (2). 5. set, mulțime de probleme, legi, măsuri etc. ♦ ~ de nervi = persoană nervoasă, care se agită continuu. (< fr. paquet, germ. Packet)

SERVICIU s. n. 1. Acțiunea, faptul de a servi; muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. ♦ slujbă, post, funcție. ◊ a fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a se devota unei persoane sau unei idei, cauze etc.; state de serviciu = listă a posturilor, a funcțiilor ocupate de un funcționar, de un militar. 2. Secție administrativă a unei instituții, întreprinderi etc. ♦ (pl.) sector al economiei în care se desfășoară o activitate utilă, menită să satisfacă anumite nevoi sociale. 3. serviciu militar = stagiu militar; serviciu comandat = misiune specială încredințată cuiva spre executare. 4. Ajutor, sprijin dat cuiva. ♦ a face un rău serviciu cuiva = a face cuiva (fără voie) o neplăcere. ♦ scară de serviciu = scară secundară într-un imobil. 5. Succesiunea în timp a regimurilor de funcționare ale unui sistem tehnic împreună cu duratele lor. ♦ ansamblu de instalații tehnice care concurează la desfășurarea în bune condiții a unei activități tehnice, industriale sau publice principale. 6. Garnitură de vase, de sticlărie, de lenjerie de masă. 7. serviciu divin = slujbă religioasă. 8. (sport) Punerea în joc a mingii. (< fr. service, lat. servitium)

netam nesam adv. – Cu de-a sila, cu silă, fără voie, nici una, nici două. – Var. nitam nisam, nesam netam. Bg. ni tam ni sam „nici acolo nici aici” (Tiktin; Candrea), cf. rom. nici una nici două.

a face (pe cineva) pachet expr. a expedia (pe cineva) rapid și fără voia acestuia undeva.

AGĂȚA, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atîrna, a suspenda, a anina ceva de un cîrlig, de un cui etc. ♦ Refl. și tranz. (Pop.) A (se) spînzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește, o rupe. ♦ (Fam.) A acosta o persoană. 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva; fig. a se crampona. [Var.: acăța vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

scăpa, scap v. r. 1. a simți imperios nevoia de urinare sau defecare. 2. (d. bărbați) a avea ejaculare precoce. 3. a deconspira fără voie un secret.

CĂRA, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gîrbace etc.) = a bate tare pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatul = a se lăsa dus, tîrît oarecum fără voie. 2. Refl. A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva. – Lat. *carrare (< carrum).

À LA GUERRE COMME À LA GUERRE (fr.) la război ca la război – A te conforma unor condiții impuse sau unor situații dificile, în care ai ajuns fără voia ta.

Danaë, fiica lui Acrisius, regele din Argos, și a Eurydicei. Temîndu-se de împlinirea unui oracol care-i prezisese că va muri de mîna fiului lui Danaë, Acrisius își închide fata într-un turn înalt. Nici un muritor nu poate ajunge pînă acolo. Transformat în ploaie de aur, Zeus reușește însă să se strecoare pînă-n iatacul fetei. Din dragostea lui cu Danaë se naște Perseus. Ca s-o piardă pe ea și pe fiul ei, Acrisius îi închide într-un cufăr și-i abandonează pe apă, pradă valurilor. Danaë, ocrotită de Zeus, reușește însă să scape cu viață și să ajungă în insula Seriphus. Acolo e primită la curtea regelui Polydectes, care se îndrăgostește de ea. După trecerea anilor regele vede însă în fiu o piedică în cucerirea inimii mamei. De aceea el îl trimite pe Perseus departe, cu gîndul ascuns că-și va găsi moartea în lupta cu Meduza. Perseus se înapoiază însă victorios (v. și Perseus). Împreună cu mama sa el se întoarce în Argos unde, fără voia lui – ca o împlinire a oracolului – își ucide bunicul (v. și Acrisius).

Venti („Vînturile”), erau reprezentate de către cei vechi drept personificări, ca și, de altfel, mai toate celelalte fenomene ale naturii. Ele fuseseră date de către Zeus în stăpînirea lui Aeolus (v. și Aeolus 2.), care le ținea închise într-o peșteră (sau, după o altă versiune, într-un burduf), de unde le dădea drumul pe rînd. Odinioară, cînd Odysseus a ajuns în insula lui Aeolus, zeul i-a dăruit vînturile și, fără voia lui, eroul le-a pus în libertate, dezlănțuind, în felul acesta, o groaznică furtună pe mare (v. Odysseus). Vînturile se numeau: Notus (lat. Auster) – vîntul de miazăzi, Boreas (lat. Aquilo) – vîntul de miazănoapte, Eurus (lat. Vulturnus) – vîntul de răsărit și Zephyrus (lat. Favonius) – vîntul de apus (v. și Boreas).

GOUNOD [gunó], Charles (1818-1893), compozitor, organist și dirijor francez. Cel mai de seamă reprezentant al operei franceze, inaugurând o nouă etapă în dezvoltarea acesteia prin lirismul, naturalețea melodicii, finețea armoniei („Faust”, „Sapho”, „Doctor fără voie”, „Mireille”, „Romeo și Julieta”). Simfonii, oratorii („Moarte și viață”), mise („În memoria Ioanei d’Arc”), cantate cu subiect patriotic („La graniță”, „Gallia”), muzică de scenă și de cameră, piese pentru pian, coruri, lucrări vocale.

MOLIÈRE [moljé:r] (pseud. lui Jean-Baptiste Poquelin) (1622-1673), dramaturg francez. Actor și regizor, conducător al unei asociații teatrale („Ilustrul teatru”), devenită ulterior „trupă a regelui”. Comediograf de geniu, a abordat cu strălucire în piesele sale comicul de limbaj, de situație, de caracter. A inaugurat comedia de moravuri, făcând din teatru o școală a moravurilor, ridiculizând corupția, pedantismul și intransigența excesivă („Prețioasele ridicole”, „Don Juan”, „Mizantropul”), ipocrizia religioasă („Tartuffe”), lăcomia de bani („Avarul”), parvenitismul („Burghezul gentilom”), concepțiile despre căsătorie, familie („Școala bărbaților”, „Școala nevestelor”), ignoranța medicilor („Doctor fără voie”, „Bolnavul închipuit”). Prin arta comică, prin problematica abordată, prin interesul acordat individualizării personajelor care au devenit tipuri eterne, prin folosirea vorbirii populare și prin concepția regizorală realistă, M. s-a impus ca unul dintre cei mai de seamă dramaturgi universali.

dăbălat, -ă, (dăulat, dăbălăzat), adj. – 1. (despre buze, urechi) Lăsat în jos: „Cu gurile căscate, / Cu urechile dăbălate” (Bilțiu 1990: 317). 2. (fig.) Supărat, fără voie bună: „Nu fi, Ioa(ne) supărat, / Așe tare dăbălat” (Bilțiu 1990: 317). – Probabil inițial dăbălăsat, din *daba „buză” + lăsat.

HAWN [ho:n], Goldie (1945), actriță americană de film. Interpretează, cu vervă și aplomb, roluri de blonde vaporoase, vulnerabile, zăpăcite, dar și îndrăznețe, în comedii burlești și sentimentale („Fluturii sunt liberi”, „Benjamin, recrut fără voie”, „O amnezie cu peripeții”, „Tinerețe veșnică”). Premiul Oscar: 1969 („Floarea de cactus”).

RAMADAN, Constantin (1896-1958, n. Iași), actor român de teatru și film. Activitate prestigioasă la Teatrul Național din Iași și Teatrul Nottara din București. Creație antologică în Harpagon din „Avarul” de Molière. Roluri remarcabile pe scenă („Domnișoara Nastasia”, „Doctor fără voie”, „Revizorul”, „Hamlet”, „Puterea întunericului”).

hioală f. Mold. în locuțiunea a lua în hioală, a împinge pe cineva fără voie. [Origină necunoscută].

înduplecà v. 1. a face să consimță, a decide la ceva: l’am înduplecat să plece; 2. a convinge, a mișca cu vorba: rugăciuni nu-l putură îndupleca; 3. a consimți (fără voie): se înduplecă sâ-l iea cu dânsul ISP. [Lat. DUPLICARE, a îndoi (cf. sub raportul sensului, antonimul inflexibil)].

înnecà v. (activ) 1. a face să piară în apă sau în alt lichid; 2. a inunda, a acoperi peste tot (vorbind de lichide): ploile au înnecat câmpiile; 3. a înnăbuși: fumul mă înneacă; 4. fig. a alunga: a-și înneca amarul în vin. ║ (reciproc) 1. a muri în apă (cu sau fără voie): s’a înnecat în Dunăre; 2. a se opri trecerea pe gât: mâncând s’a înnecat; 3. a fi podidit: a se înneca în lacrimi. [Lat ENECARE, a ucide (medieval: a ucide prin apă = a înneca)].

involuntar a. fără consimțirea voinței. ║ adv. fără voie.

nevolnic a. 1. involuntar; 2. neputincios. [Slav. NEVOLĬNŬ, fără voie]. ║ m. invalid, infirm: până la domnie s’a prefăcut nevolnic AL.

voie f. 1. voință: cu voie, fără voie; 2. dorință, plăcere: îi împlinește orice voie; 3. permisiune: a da voie, a cere voie; 4. dispozițiune: voie bună, voie rea. [Slav. VOLIA, voință].

AGĂȚA, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acăța vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”).

AGĂȚAT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat2, suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățat, -ă adj.] – V. agăța.

AGĂȚAT, -Ă, agățați, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat2, suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit care găurește, deșiră, rupe o țesătură. ♦ Rupt, găurit prin prindere într-un obiect ascuțit. [Var.: acățat, -ă adj.] – V. agăța.

VOIE, voi, s. f. 1. Voință, vrere, intenție. ◊ Loc. adv. Cu voie sau cu voia (cuiva) = intenționat, din proprie inițiativă, dinadins. Fără (de) voie sau fără voia mea (ori ta, sa etc.) = involuntar, neintenționat. Peste voia... = împotriva voinței cuiva. De voie, de nevoie sau cu voie, fără voie = vrând-nevrând. ♦ (Înv.; în sintagma) Voie vegheată = bunăvoință; p. ext. protecție, favoare. 2. Dorință, plăcere, înclinație spre...; libertate (de a alege, de a opta), alegere. ◊ Loc. adv. În (sau, rar la) voie sau în toată voia = în largul lui, nestingherit. (Pop.) În voia cea bună = fără nicio grijă, fără teama de a greși. ◊ Expr. Voia la dumneata ca la banul Ghica = ești liber să faci ce vrei. A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a-i plăcea (să...). A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie = a satisface dorința, plăcerea cuiva. A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac. A împlini voia cuiva (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. A se lăsa (sau a umbla, a merge, a fi purtat) în voia cuiva sau a ceva = a umbla, a se lăsa după dorința, după placul cuiva. A fi la voia cuiva = a fi la discreția cuiva. 3. Poftă, dorință, chef. ◊ Expr. A-i strica cuiva voia = a indispune pe cineva. ♦ Voie bună (sau rea) = stare sufletească bună (sau rea). 4. Permisiune, încuviințare, învoire; dispoziție. ◊ Loc. adv. Cu voia (cuiva) = cu aprobarea (cuiva). Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără încuviințarea cuiva. – Din sl. volja.

ȘTIINȚĂ, științe, s. f. I. 1. Faptul de a avea cunoștință (de ceva), de a fi informat; cunoaștere. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) știință = (ne)știind; (in)conștient; cu (sau fără) voie. Cu bună știință = conștient, având cunoștința deplină a faptelor. Cu (sau fără) știința cuiva = cu (sau fără) consimțământul ori aprobarea cuiva. Spre știință = ca să se știe. ♦ Veste, știre. 2. Conștiință. II. 1. Tip de cunoaștere sigură și rațională în legătură cu natura lucrurilor și a condițiilor lor de existență în forma unui corp de adevăruri despre un obiect propriu. 2. Ansamblu de cunoștințe despre un obiect dat sau distinct (natură, societate, gândire etc.) dobândite prin descoperirea legilor obiective ale fenomenelor și explicarea lor. 3. Pregătire intelectuală, instrucție; învățătură, erudiție. ◊ Știință de carte = cunoștințe de scriere și de citire. ◊ Om de știință = savant, învățat. [Pr.: ști-in-] – Ști + suf. -ință (cu unele sensuri după fr. science).

SCĂPA, scap, vb. I. 1. Intranz. A se desprinde din...; a se elibera, a se salva (dintr-o cursă, dintr-o strânsoare etc.); a se descătușa. ♦ A se strecura prin..., a străbate. ♦ A ieși cu bine dintr-un necaz, dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a se feri de..., a evita, a se apăra de... ♦ Intranz. și tranz. A reuși să (se) elibereze de cineva sau de ceva supărător, neplăcut; a (se) descotorosi, a (se) debarasa. ♦ Tranz. A nu mai putea prinde pe cineva care s-a smuls din mâna cuiva, desprinzându-se din legăturile prin care era imobilizat etc. 2. Tranz. A lăsa un obiect să cadă din mână fără voie (din cauza unei emoții, a neatenției sau din cauză că este prea greu); a da drumul din mână involuntar la ceva. ◊ Expr. A scăpa din mână (pe cineva sau ceva) = a) a pierde de sub control (pe cineva sau ceva); b) a pierde un bun prilej de a face, de a obține ceva. 3. Intranz. (Rar; despre Soare) A coborî spre asfințit; a fi în declin, a trece de... 4. Refl. A spune sau a face ceva fără voie, din greșeală; a nu se putea stăpâni de a spune sau de a face ceva. ◊ Expr. (Tranz.) A scăpa o vorbă = a face (din imprudență) o indiscreție. 5. Tranz. A pierde un spectacol, o întâlnire, un tren etc.; a nu mai apuca, a nu mai prinde (întârziind), a sosi prea târziu. 6. Tranz. A lăsa neobservat, a pierde din vedere, a nu lua în seamă, a omite. ◊ Expr. A nu scăpa (pe cineva sau ceva) din ochi (sau din vedere) = a ține (pe cineva sau ceva) sub continuă observație. ♦ Intranz. A trece neobservat, neluat în seamă. 7. Intranz. A nu reuși momentan să-și amintească de... 8. Refl. A avea senzația acută de defecare sau de urinare, a simți imperios nevoia de a ieși afară. – Lat. *excappare.

SCĂPAT, -Ă, scăpați, -te, adj. 1. Care a fost scos dintr-o primejdie, dintr-o încurcătură etc.; salvat. 2. Care a fost lăsat din mână involuntar. 3. (Despre cuvinte) Care a fost rostit în grabă, fără voie. 4. Omis. – V. scăpa.

SCĂPAT, -Ă, scăpați, -te, adj. 1. Care a fost scos dintr-o primejdie, dintr-o încurcătură etc.; salvat. 2. Care a fost lăsat din mână involuntar. 3. (Despre cuvinte) Care a fost rostit în grabă, fără voie. 4. Omis. – V. scăpa.

SERVICIU, servicii, s. n. 1. Acțiunea, faptul de a servi, de a sluji; formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a sluji, a servi unei persoane sau unui scop, unei idei etc. ♦ (În construcție cu verbele „a face”, „a aduce”) Faptă, acțiune care servește, avantajează pe cineva; îndatorire, obligație. ◊ Expr. A face un prost (sau un rău) serviciu cuiva = a face cuiva (fără voie) un rău. ♦ Scară de serviciu = scară secundară într-un imobil (pentru acces la dependințe). 2. Ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat; slujbă. ♦ Îndatorire care revine cuiva în calitate de angajat; îndeplinirea acestei îndatoriri. ◊ Serviciu militar = stagiu la care sunt obligați, prin lege, cetățenii unui stat pentru a se instrui din punct de vedere militar în rândurile forțelor armate. Serviciu comandat = însărcinare, atribuție, misiune specială încredințată cuiva spre executare. Serviciu divin (sau religios) = cultul divinității exprimat prin cuvinte și gesturi ritualice. ◊ Expr. (Despre angajați, ostași, elevi) (A fi) de serviciu = (a fi) în tură de lucru la locul de muncă; de gardă. A intra în serviciu = a deveni salariat. ♦ Funcție. Serviciu de casier. 3. Subdiviziune, fără personalitate juridică, a unei întreprinderi sau instituții; p. ext. colectivul de muncă corespunzător. 4. Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială. Serviciu de cafea. 5. Mulțime ordonată în timp a regimurilor succesive ale unui sistem tehnic. 6. (Sport) Punere în joc a mingii. – Din fr. service, lat. servitium.

SILĂ, (2) sile, s. f. 1. Sentiment de dezgust, de scârbă, de neplăcere, de repulsie față de cineva sau de ceva; aversiune. ◊ Loc. adv. În (sau, rar, cu, înv. de) silă = fără tragere de inimă, fără interes, fără plăcere; din obligație. 2. Constrângere. ◊ Loc. adj. și adv. Cu (de-a) sila ori în (sau de, cu) silă = fără voie, în mod forțat. ◊ Loc. adv. De silă, de milă = fiind obligat sau nevoit să..., vrând-nevrând; de voie, de nevoie. ◊ Loc. vb. (Înv. și reg.) A face (cuiva) silă = a sili (1), a forța (pe cineva). ◊ Expr. (Înv. și reg.) A-și face silă = a-și da mare osteneală, a se strădui. ♦ Violență, abuz săvârșit împotriva cuiva. 3. (Înv.) Putere, forță. ♦ (Concr.) Armată, oaste. ♦ (Reg.; cu determinări introduse prin prep. „de”) Mulțime de... – Din sl. sila.

SILIT2, -Ă, siliți, -te, adj. 1. Care este făcut fără voie, fără tragere de inimă, cu silă; forțat, constrâns, nevoit, obligat. ♦ Care este lipsit de sinceritate, nenatural; de formă. 2. (Despre acțiuni, mișcări etc.) Zorit2, grăbit. – V. sili.

SILIT2, -Ă, siliți, -te, adj. 1. Care este făcut fără voie, fără tragere de inimă, cu silă; forțat, constrâns, nevoit, obligat. ♦ Care este lipsit de sinceritate, nenatural; de formă. 2. (Despre acțiuni, mișcări etc.) Zorit2, grăbit. – V. sili.

CĂRA, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare.

CĂRA, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare.

INVOLUNTAR, -Ă, involuntari, -e, adj. (Adesea adverbial) Care este făcut fără voie, neintenționat. – Din fr. involontaire, lat. involuntarius.

INVOLUNTAR, -Ă, involuntari, -e, adj. (Adesea adverbial) Care este făcut fără voie, neintenționat. – Din fr. involontaire, lat. involuntarius.

PACHET, pachete, s. n. 1. Obiect sau grup de obiecte strânse la un loc sau înfășurate într-o învelitoare de protecție (și legate) pentru a se putea păstra sau transporta mai ușor; legătură. ◊ Expr. (Adverbial) A trimite pe cineva pachet = a trimite, a expedia pe cineva rapid și fără voia lui undeva. 2. Ansamblu de piese identice, suprapuse sau alăturate și legate între ele pentru a forma o singură piesă folosită într-un sistem tehnic. – Din fr. paquet, germ. Paket.

PACHET, pachete, s. n. 1. Obiect sau grup de obiecte strânse la un loc sau înfășurate într-o învelitoare de protecție (și legate) pentru a se putea păstra sau transporta mai ușor; legătură. ◊ Expr. (Adverbial) A trimite pe cineva pachet = a trimite, a expedia pe cineva rapid și fără voia lui undeva. 2. Ansamblu de piese identice, suprapuse sau alăturate și legate între ele pentru a forma o singură piesă folosită într-un sistem tehnic. – Din fr. paquet, germ. Paket.

LAT, -Ă, (1) lați, -te, adj., (2) laturi, s. n. 1. Adj. Care are o lățime (relativ) mare. ◊ Loc. adj. Lat în spate (sau în spete) = bine legat, voinic. ◊ Expr. A spune vorbe mari și late = a spune vorbe pompoase, dar fără conținut. (Fam.) A fi lată (rău sau de tot), se spune pentru a arăta că o situație a luat proporții grave, îngrijorătoare. (Fam.) A o face lată (rău sau de tot) = a) a petrece strașnic, a face un mare chef; b) a face (fără voie) o poznă, o gafă, o prostie. ♦ (Fam.) Întins la pământ (fără simțire sau mort). ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) lat = a) a bate (pe cineva) foarte tare (lăsându-l în nesimțire); b) a uimi, a impresiona puternic (pe cineva). 2. S. n. Partea lată (1) a unui obiect; lățime. ◊ Un lat de palmă (sau de mână) = măsură populară de lungime, egală cu lățimea unei palme obișnuite cu degetele lipite. ◊ Loc. adv. De-a latul = în curmeziș. – Lat. latus.

LAT, -Ă, (1) lați, -te, adj., (2) laturi, s. n. 1. Adj. Care are o lățime (relativ) mare. ◊ Loc. adj. Lat în spate (sau în spete) = bine legat, voinic. ◊ Expr. A spune vorbe mari și late = a spune vorbe pompoase, dar fără conținut. (Fam.) A fi lată (rău sau de tot), se spune pentru a arăta că o situație a luat proporții grave, îngrijorătoare. (Fam.) A o face lată (rău sau de tot) = a) a petrece strașnic, a face un mare chef; b) a face (fără voie) o poznă, o gafă, o prostie. ♦ (Fam.) Întins la pământ (fără simțire sau mort). ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) lat = a) a bate (pe cineva) foarte tare (lăsându-l în nesimțire); b) a uimi, a impresiona puternic (pe cineva). 2. S. n. Partea lată (1) a unui obiect; lățime. ◊ Un lat de palmă (sau de mână) = măsură populară de lungime, egală cu lățimea unei palme obișnuite cu degetele lipite. ◊ Loc. adv. De-a latul = în curmeziș. – Lat. latus.

LIPI, lipesc, vb. IV. 1. Tranz. A împreuna, a uni, a îmbina, a asambla între ele două sau mai multe obiecte (sau părți de obiecte) cu ajutorul unei materii cleioase sau printr-un procedeu tehnic, realizând un tot nedemontabil. ♦ Spec. A închide un plic, umezindu-i marginea cleioasă și suprapunând-o peste cealaltă margine. ♦ Refl. (Despre ochi, pleoape) A nu se putea deschide din cauza unor secreții patologice; fig. a se închide fără voie de somn. 2. Refl. Fig. (Despre privire) A se fixa, a se pironi. 3. Refl. (Despre materii) A fi lipicios, cleios, a se prinde de ceva; a adera. 4. Refl. (Despre alimente, medicamente etc.) A produce un efect favorabil; a prii. ◊ Expr. A se lipi învățătura (de cineva) = a asimila ușor învățătura, a putea învăța ușor. 5. Tranz. și refl. A (se) apropia strâns, a (se) alătura, a (se) atinge de cineva sau de ceva. ◊ Expr. (Tranz.) A lipi cuiva o palmă = a trage, a da cuiva o palmă. ♦ Refl. Fig. A se apropia sufletește (de cineva sau de ceva), a intra în relații strânse (cu cineva). 6. Tranz. A întinde, netezind cu palma udă, un strat de lut pe podeaua sau pe pereții caselor, pe cuptor etc. spre a astupa crăpăturile, a nivela etc. – Din sl. lĕpiti.

LIPIT2, -Ă, lipiți, -te, adj. 1. Prins, unit, împreunat, îmbinat cu ajutorul unei materii cleioase sau printr-un procedeu tehnic. ♦ (Despre pleoape sau despre ochi) Care nu se poate deschide din cauza unor secreții patologice; fig. care se închide fără voie din cauza somnului. 2. (Și adv.) Foarte apropiat, alăturat strâns de cineva sau de ceva. ◊ Expr. A fi lipit de foame sau a avea coastele lipite = a fi foarte flămând. Sărac (sau calic) lipit(-pământului) = foarte sărac. – V. lipi.

LIPIT2, -Ă, lipiți, -te, adj. 1. Prins, unit, împreunat, îmbinat cu ajutorul unei materii cleioase sau printr-un procedeu tehnic. ♦ (Despre pleoape sau despre ochi) Care nu se poate deschide din cauza unor secreții patologice; fig. care se închide fără voie din cauza somnului. 2. (Și adv.) Foarte apropiat, alăturat strâns de cineva sau de ceva. ◊ Expr. A fi lipit de foame sau a avea coastele lipite = a fi foarte flămând. Sărac (sau calic) lipit(-pământului) = foarte sărac. – V. lipi.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele.Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om.Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur.Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar.Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare.Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nicio) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să)... = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face!? = cum?! cum se poate (una ca asta)?! Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcăturăExpr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nicio importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria.Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles.Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi.Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta.Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el?Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare.Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist.Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă.Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata.Lat. facere.

PETIC, petice, s. n. 1. Fâșie (nu prea mare) tăiată, ruptă sau rămasă dintr-o țesătură, dintr-o bucată de piele, dintr-o hârtie etc.; spec. bucată dintr-un material cu care se repară, prin aplicare și coasere sau lipire, obiecte de stofă, de piele etc. rupte sau găurite. ◊ Expr. Și-a găsit sacul peticul sau cum e sacul, și peticul, se spune despre două persoane asociate care au aceleași cusururi. (A nu se mai ține) petic de petic, (se spune despre) haine foarte zdrențuite. A-și da în petic = a-și da pe față, a-și arăta, fără voie, anumite cusururi. 2. Suprafață mică de teren (cultivabil). 3. P. anal. Bucată, porțiune mică din ceva (în raport cu întregul). Se vede ici-colo câte un petic de zăpadă. [Var.: petec s. n.] – Cf. lat. pittacium.

PLĂCERE, plăceri, s. f. 1. Acțiunea de a plăcea și rezultatul ei; stare afectivă fundamentală, determinată de satisfacerea unor tendințe, a unor cerințe vitale; sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie provocate de ceva care satisface gustul sau dorința noastră. ◊ Loc. adv. Cu plăcere = a) cu drag, bucuros, din toată inima; b) formulă de răspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu. Fără plăcere = în silă, fără voie. ◊ Expr. Fă-mi plăcerea... = fii bun..., te rog... 2. Distracție, petrecere; desfătare, agrement. 3. Dorință, voie, chef, gust. ◊ Loc. adv. După (sau de) plăcere = pe plac, după voie, după gust. – V. plăcea.

PLĂCERE, plăceri, s. f. 1. Acțiunea de a plăcea și rezultatul ei; stare afectivă fundamentală, determinată de satisfacerea unor tendințe, a unor cerințe vitale; sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie provocate de ceva care satisface gustul sau dorința noastră. ◊ Loc. adv. Cu plăcere = a) cu drag, bucuros, din toată inima; b) formulă de răspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu. Fără plăcere = în silă, fără voie. ◊ Expr. Fă-mi plăcerea... = fii bun..., te rog... 2. Distracție, petrecere; desfătare, agrement. 3. Dorință, voie, chef, gust. ◊ Loc. adv. După (sau de) plăcere = pe plac, după voie, după gust. – V. plăcea.

FURA, fur, vb. I. Tranz. 1. A-și însuși pe ascuns sau cu forța un lucru care aparține altcuiva; a lua ceva fără niciun drept de la cineva, păgubindu-l; a hoți, a jefui, a prăda. ◊ Loc. adj. De furat = care a fost luat prin furt. ◊ Loc. adv. Pe furate(le) = prin furt, prin răpire, prin hoție. ◊ Expr. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva pe furiș (cu dragoste). A fura (cuiva) o sărutare (sau un sărut) = a săruta pe furiș sau prin surprindere, fără voia persoanei respective. A fura meseria (cuiva) = a-și însuși pe apucate o meserie de la cineva (văzând cum o face și imitându-l). A fura inima (cuiva) = a fermeca, a încânta pe cineva. A fura (cuiva) ochii (sau vederile) = a orbi pe cineva; fig. a fi îndrăgostit. ♦ A răpi pe cineva. ♦ Fig. A lua pe neașteptate, pe nesimțite; a cuprinde. ◊ Expr. A-l fura (pe cineva) somnul = a adormi. A-l fura (pe cineva) gândurile = a cădea pradă gândurilor, a medita îndelung. ◊ Refl. (Neobișnuit) A pleca pe furiș; a fugi. 2. Fig. A fermeca, a vrăji. [Formă gramaticală: (în loc.) furate, furatele] – Lat. furare.

GREȘEALĂ, greșeli, s. f. Faptă, acțiune etc. care constituie o abatere (conștientă sau involuntară) de la adevăr, de la ceea ce este real, drept, normal, bun (și care poate atrage după sine un rău, o neplăcere); eroare; (concr.) ceea ce rezultă în urma unei astfel de fapte, acțiuni etc. ◊ Loc. adv. Fără greșeală = perfect. Din greșeală = fără voie, involuntar, neintenționat. – Greși + suf. -eală.

GREȘEALĂ, greșeli, s. f. Faptă, acțiune etc. care constituie o abatere (conștientă sau involuntară) de la adevăr, de la ceea ce este real, drept, normal, bun (și care poate atrage după sine un rău, o neplăcere); eroare; (concr.) ceea ce rezultă în urma unei astfel de fapte, acțiuni etc. ◊ Loc. adv. Fără greșeală = perfect. Din greșeală = fără voie, involuntar, neintenționat. – Greși + suf. -eală.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nicio gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ Persoană care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

NEVOIE, nevoi, s. f. 1. Ceea ce se cere, se impune să se facă; trebuință, necesitate, cerință; spec. chestiune, situație, afacere a cărei rezolvare are caracter urgent, presant. (Ec. pol.; la pl.) Dorințe, preferințe, așteptări care dobândesc un caracter obiectiv prin conștientizarea și includerea lor în obiceiurile de consum ale unor popoare. ◊ Loc. adj. și adv. (Rar) De nevoie = (strict) necesar, trebuincios, util. ◊ Loc. adv. La nevoie = în caz de trebuință; când trebuie, când este necesar. ◊ Expr. De voie, de nevoie = vrând-nevrând, silit. A avea (sau a fi) nevoie de cineva (sau de ceva) = a(-i) fi necesar, trebuincios, util cineva (sau ceva). A avea (sau a fi) nevoie să... = a considera sau a fi necesar să... A-și face nevoile = a defeca (și a urina). (Pop. și fam.) Zor-nevoie = cu orice preț, neapărat. ♦ (Înv.; la pl.) Treburi, afaceri. ◊ Expr. A-și căuta de nevoi = a se îngriji de propriile sale interese și obligații, fără a se amesteca în lucruri care nu-l privesc; a-și vedea de treabă. 2. Stare de sărăcie, de lipsă, de mizerie în care se află cineva; stare de jenă financiară. ♦ (Pop.) Epitet dat unui om sărac, neajutorat sau care nu știe să se descurce; sărăcie. 3. Ceea ce provoacă cuiva o suferință materială sau morală, un necaz, o nenorocire; (la pl.) greutăți, încercări, vicisitudini pe care le are de suportat cineva. ◊ Loc. adj. (Pop.) De nevoie = care provoacă neplăceri, necazuri; dificil, buclucaș. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa) din nevoie sau a scăpa (ori a se ridica) deasupra nevoii = a scăpa de griji, de necazuri, de sărăcie. A fi mâncat de nevoi = a suferi multe necazuri, lipsuri. (Pop.) A fi de nevoie sau a face cuiva nevoie = a pricinui cuiva necazuri. La (vreme de) nevoie = în împrejurări grele; la necaz. în nevoie (de ceva) = lipsit (de ceva); în lipsă, în suferință. ♦ Primejdie, pericol. ◊ Expr. Ca vai-nevoie = cu mare greutate. 4. (Înv.) Constrângere. ◊ Loc. adv, (Curent) De nevoie = fără voie, constrâns, silit (de împrejurări). (Înv.) De (sau din) nevoia cuiva (sau a ceva) = din cauza... 5. (Pop.) Lucru, fapt ieșit din comun, care miră, uimește; ciudățenie, minunăție; drăcovenie, drăcie. *- Loc. adv. (Fam.) Nevoie mare = (exprimând ideea de superlativ) strașnic, grozav. ♦ (Fam., art.; în exclamații și imprecații) Dracul, naiba. [Pr.: -vo-ie] – Din sl. nevolja.

MĂTRĂȘI, mătrășesc, vb. IV. Tranz. (Pop. și fam.) 1. A îndepărta pe cineva a cărui prezență este supărătoare; a alunga, a goni. ◊ Expr. A mătrăși din lumea asta = a ucide. ♦ Refl. A pleca (în grabă și cam fără voie); a se cărăbăni, a se căra. ♦ A concedia sau a muta, a transfera pe cineva. 2. A cheltui, a risipi, a irosi bunuri materiale. – Cf. sb. potrošiti.

MIRA1, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari.

MIRA1, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari.

AICI adv. (Și în forma aci) 1. (Cu sens local, în opoziție cu acolo) în acest loc sau în aceste locuri (relativ) apropiate de vorbitor. Văd aici în juru-mi cum tresaltă Izvoarele. BENIUC, V. 7. E de mult de cînd n-am stat, Ulmule, sub tine. Tot aici? Amar e gîndul Veșnic nemișcat să stai. COȘBUC, P. I 260. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te ieu. CREANGĂ, P. 97. 4 (Precedat de diferite prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe aici = cam în acest loc. Locuiește pe aici. De aici = din acest loc. Hai! ia-ți porcul de-aici și ieși afară. CREANGĂ, P. 83. De pe-aici = (cam) din aceste locuri. A plecat... cu cincizeci de voinici Adunați toți de pe-aici. ALECSANDRI, P. II 82. Mă duc, mîndră, de pe aici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. Pînă aici (sau aci) = pînă în acest loc. Hotarul se întinde pînă aici.Expr. Pe-aici (sau pe-aci) ți-e drumul! = pleacă! șterge-o! cară-te! A pleca (sau a se duce, a o tuli etc.) pe-aici încolo = a pleca (sau a se duce, a o tuli etc.) fără urmă, a dispărea; a-și vedea de drum. După ce i-a luat banii, a plecat pe-aici încolo. (Familiar) Pînă aici! = destul! ajunge! Pînă aici! Nu te întrece cu gluma! 2.(Cu sens temporal) Acum, în acest moment. S-a vorbit de activitatea ta; aici e cazul să intervii cu precizări.Loc. adv. De aici înainte (sau încolo) = din acest moment, pe viitor. De aici înainte voi lucra în alt colectiv. Pînă aici (sau aci) = pînă acum, pînă în acest moment. Tocmai pe cînd părerea de rău îl ajunsese și mai și decît pînă aci, erau trecînd printr-o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 109. ♦ Expr. Aci-i aci = acum e momentul hotărîtor, acu-i acu. ◊ (Corelativ, indicînd o alternanță de acțiuni succesive) Acum... acum..., cînd... cînd..., ba... ba... Hai... zise Doroftei... legănînd capul, cam fără voie, aci p-un umăr, aci pe celalt. DELAVRANCEA, S. 237. [Popa Duhu] aci era la Socola, aci în Iași, aci la mînăstirea și în tîrgul Neamțului profesor. CREANGĂ, A. 135. 3. (Cu sens modal, în expr.) Cît pe-aci sau p-aci p-aci sau aci-aci = aproape să..., gata să..., gata-gata..., mai că... Femeia... se clatină. Aci-aci să cadă. STANCU, D. 200. P-aci p-aci era să-mi pierd viața. ISPIRESCU, L. 12. – Variante: aci, aicea (CARAGIALE, P. 40), aice (ALECSANDRI, P. II 13, NEGRUZZI, S. I 274), acia (BUDAI-DELEANU, Ț. 103), acilea (DUMITRIU; B. F. 12, DELAVRANCEA, S. 263, ALECSANDRI, T. 660) adv.

ANASÎNA s. f. (Numai în expr.) A lua (sau a duce, a aduce etc.) cu anasîna = a lua (sau a duce etc.) cu forța, cu sila, fără voia celui interesat. Gospodarii trimiși la gară cam cu anasîna s-or împăca ei, de bună seamă că s-or împăca. GALAN, Z. R. 280. Oamenii aduși cu anasîna își dau seama că și ziua de azi au pierdut-o de-a surda. PAS, L. I 289. Se duce iar la ostrovul nostru să mai prindă o știucă, poate și mai mare decît aceea pe care i-o luase cu anasîna domnul căpitan. SADOVEANU, N. F. 167.

ASCUNDE, ascund, vb. III. Tranz. (Uneori cu determinări introduse prin prep. «de» sau «înaintea», mai rar la dativ, indicînd persoana din fața căreia sau de teama căreia sustragem ceva) 1. A sustrage intenționat vederii, a pune într-un loc ferit, unde să nu poată fi văzut sau găsit. De ce ascunzi ziarele? DUMITRIU, B. F. 32. Unele își ascunseseră busuioc în sîn sau sub brîu, încît încăperea mirosea a grădină. CAMILAR, TEM. 54. ◊ Fig. Nu poți ascunde rînduielile firii. DEȘLIU, G. 57. ◊ Refl. Eu mergeam la plug în laz, Și cînd trec, Lina s-ascunde, Parcă nici nu m-a văzut COȘBUC, P. I 49. Se făcu un lup și se ascunse sub pod. ISPIRESCU, L. 13. Vai de mine, moș Nichifor, unde să mă ascund eu? CREANGĂ, P. 120. Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! EMINESCU, O. I 149. Ades copila mîndră, vioaie, De soare-n păru-i se ascundea. ALECANDRI, P. I 20. ◊ Expr. A se ascunde după deget = a căuta să-și tăinuiască o vină evidentă. ◊ (Determinarea introdusă prin prep. «de» arată lucrul pe care vrem să-l sustragem vederii) Zi și noapte l-a vegheat... într-o zi el o videa Că de plîns se ascundea Și cu jale-așa-i zicea. ALECSANDRI, P. P. 112. ♦ (Uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd instrumentul acțiunii) A sustrage (ceva) fără voie vederii, a acoperi neintenționat, a pune la adăpost de priviri. Zidul din fund [al camerei] își ascunsese igrasia după un covor. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 18. Ca mînile-amîndouă eu fața îmi ascund Și-ntăia dată-n viață un plîns amar mă-neacă. EMINESCU, O. I 91. [Oștenii] cu lancea căngiuită în gloată pătrundeau... Și trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau. ALECSANDRI, P. III 224. Refl. (Uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd lucrul ascuns) Ca peria de deasă, fir lîngă fir, răsare Și se ridică holda, pămîntul trist s-ascunde. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 11. Luna se ascunsese. NEGRUZZI, S. I 57. De peste mijlocul lui [al calului] spînzură o învălitoare, sub care se ascunde cu capul flăcăul. ȘEZ. III 182. 2. (Complementul este un abstract: faptă, gînd, sentiment etc.) A face să nu fie cunoscut, știut, înțeles de alții, a tăinui, a disimula. Spînul... nu știa cum să-și ascundă ura. CREANGĂ, P. 236. Zîmbetu-i ascunde ades suspin amar. ALECSANDRI, P. I 133. ◊ Absol. Mîndro, nu voi mai ascunde, Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. ◊ Refl. Unde-ai fost, leliță, unde? Spune, nu te mai ascunde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 403. – Forme gramaticale: perf. s. ascunsei, part. ascuns.

EL, EA, ei, ele, pron. pers. III sg. 1. (Ține locul unui nume, în special de ființă, alta decît cea care vorbește sau cu care se vorbește) De-acum, de-acum ei sînt scăpați. COȘBUC, P. I 110. Din cărți de joc, din hîrtioare, Ea-și face parcuri și palate. VLAHUȚĂ, O. A. 47. De nu era el, te mîncam fript. ISPIRESCU, L. 5. Ea își aruncă fără voie ochii asupra ciocoiului. FILIMON, C. 89. ◊ (Marchează o opoziție) Eu știu munții, dar mai bine Mă știu ei întregi pe mine! COȘBUC, P. II 169. ◊ (Urmează după predicat, cu valoare afectivă de întărire, repetînd subiectul exprimat printr-un substantiv) Plopii! mă cunosc ei bine! COȘBUC, P. I 261. Și-a da el spînul peste om vrodată. CREANGĂ, P. 227. Las’ c-o veni ea vara. BIBICESCU, P. P. 166. ◊ (Uneori fără acordul genului) Mi-a spus el baba și, drept să-ți spun, tare mi-o venit rău. CONTEMPORANUL, VI1 495. ◊ (Uneori pe lîngă un verb sau o construcție impersonală) După vreme rea, a fi el vreodată și senin. CREANGĂ, P. 235. ♦ (Familiar, la nominativ sg.) Soț, bărbat (respectiv: soție, nevastă). 2. (La genitiv, în forma (al, a, ai, ale) lui, ei, lor, cu valoare posesivă) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. SADOVEANU, V. F. 17. Căprioarele, ciutele, țapii și cerbii ies în poieni ca într-o domnie a lor. id. ib. 17. Și încîlcit e părul lui negru. EMINESCU, O. I 88. El vede de departe pe mîndra lui Marie. id. ib. 97. Lîngă trupul iubitei ei surioare. CONACHI, P. 87. ◊ Expr. Ai lui (ai ei) = persoane legate prin interese comune, prietenie etc., (în special) rude foarte apropiate. Ale lui (ale ei) = a) lucrurile personale. Se îmbracă și se înarmează Ivan cu toate ale lui. CREANGĂ, P. 304; b) capriciile, toanele cuiva. Lasă-l într-ale lui. 3. (La dativ, în forma lui, ei, îi, i, lor, le, li) Murgulețul e adăpat. Toma i-a grămădit în iesle un braț de fîn. SADOVEANU, V. F. 36. Căprarul vechi îi iese-n prag. COȘBUC, P. I 100. De Radu-i este mai cu grabă, Că Radu-i este cel mai drag. id. ib. ◊ (Cu funcție de complement indirect, indicînd posesia) E o căsuță puțintică și scundă; îi ajungem cu palma la streșină. SADOVEANU, V. F. 39. Nevasta i-a murit. COȘBUC, P. I 229. Barba-n pămînt i-ajunge. EMINESCU, O. I 99. ◊ (Cu funcție de atribut, indicînd posesia) Ea-nlănțuiește gîtu-i. EMINESCU, O. I 95. Dar ochii-i ard în friguri. id. ib. 96. ◊ (În forma i cu valoare neutră, în expr. ca dă-i, zi-i) Pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere... A făcut cinste d. Nae. CARAGIALE, O. I 119. 4. (La acuzativ, în forma Îl, l, o, îi, i, le) Fiecare cotlon pe care-l cercetam adăugea retragerii mele distanțe incomensurabile. SADOVEANU, V. F. 18. Cînd am văzut că a apucat-o [pe junincă]... m-am dus asupra lui cu bîta. id. ib. 27. Se coborî în grădină ca să-și răcorească pieptul de flacăra ce-l ardea. Filimon, C. 67. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma el, ea, ei, ele) S-a pus între el și noi depărtarea și lenea soarelui. SADOVEANU, V. F. 26. Fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Mult era frumos și bine aici, în fața valurilor ce se tăvăleau, greoaie, spre șesul depărtat. Venea cu ele și o adiere primăvăratică. SLAVICI, O. II 11. ◊ (În forma o cu valoare neutră) Cînd era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. CREANGĂ, A. 70. Pune mîna pe iapă... și tunde-o. id. P. 47. Au mai pățit-o și alții. NEGRUZZI, S. I 69. – Pronunțat: ieu, iel, iei, iele. – Forme gramaticale: gen. (al, a, ai, ale) lui, ei, lor; dat. lui, ei, îi, i, lor, le, li; acuz. el, îl, l, ea, o, ei, îi, i, le, ele.

BĂLĂBĂNI, bălăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre oameni) A se clătina, a se legăna greoi, în mers, încoace și încolo (ca un om beat). Se ridică. Mergea bălăbănindu-se. N-o să ajungă prea departe. STANCU, D. 158. [Scamatorul] se bălăbănea... nesigur, și pe urmă... căzu alături. SAHIA, N. 69. Cîntînd, cu pălăria pe ceafă, se oprea la fiecare colț, bălăbănindu-se și vorbind singur. DUNĂREANU, N. 17. 2. Tranz. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte care atîrnă) A mișca într-o parte și într-alta, a face să oscileze, a legăna. Se pomenise fugind prin mijlocul drumului, bălăbănind în întuneric mîinile. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 68. Trifon Gugu bălăbănea o pușcă în aer și chiuia și striga cu o vioiciune ce nu se potrivea de loc cu fața lui morocănoasă. REBREANU, R. II 153. Pedelul a ieșit în ogradă cu clopotul cel mare și a prins a-l bălăbăni înspre cele patru puncte cardinale. SADOVEANU, N. F. 151. ◊ Refl. I se bălăbănea capul într-o parte și în cealaltă. PAS, L. I 7. ◊ Intranz. Picioarele îi erau așa de lungi, încît bălăbăneau de-a lungul coastelor catîrului, mai pînă la pămînt. ALECSANDRI, la TDRG. ♦ (Rar) A face pe cineva să se miște sau să se aplece, fără voia lui, cînd într-o parte cînd într-alta; a hurduca, a zgîlțîi, a scutura. Cîte giupînese cu testemeluri, cîți logofiței... tot Piciu îi bălăbănește, hurduz-hurduz, prin toate rătăcăniile. ALECSANDRI, T. 530. 3. Refl. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A se trudi în fel și chip, pierzînd mult timp pentru a învinge o greutate; a se zbate, a se lupta; a se ciorovăi, a se ciondăni cu cineva (pentru ceva). Cîteva zile se bălăbăni ea așa cu valurile apelor. ISPIRESCU, L. 121. În sfîrșit, cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas! CREANGĂ, 17.

BICIUI, biciuiesc și biciui, vb. IV. Tranz. 1. A bate (pe cineva) cu. biciul, a da (cuiva) bice. Li se moaie [boilor] genunchii. Cum poți să-i mai biciui? STANCU, D. 194. ♦ A lovi (fără voie), producînd usturime. În fuga nebună ierburile îl biciuiau și i se încolăceau ca șerpii de picioare. GÎRLEANU, L. 32. ◊ Fig. Se îndoiau ca niște arcuri și biciuiau văzduhul sărmanele crengi negre ale fagilor uzi de ploaie. DUMITRIU, N. 187. Soldații se strînseră mai bine în mantale, biciuiți de-un vînt... care le învăluia picioarele. CAMILAR, N. II 256. 2. Fig. A face (pe cineva) să sufere, a chinui (moralicește). Rîde... de farsa pe care mi-o joacă... De felul în care mă biciuie pînă la sînge cu frica și cu deznădejdea. DUMITRIU, B. F. 151. Biciuită într-una cu limba de bunica, mama... a urcat dealul. STANCU, D. 16. 3. Fig. A satiriza fără cruțare. În aceste comedii, Caragiale biciuiește o concepție. IBRĂILEANU, SP. CR. 228. Donici biciuia viciurile prin fabulele sale. NEGRUZZI, S. I 334. ◊ Refl. pas. Haideți... la teatru romînesc, Unde relele din fire Necruțat se biciuiesc. ALECSANDRI, T. I 150. – Variantă: (regional) zbiciui (TEODORESCU, P. P. 151) vb. IV.

FĂ2 prep. (Adesea urmat de prep. «de») Exprimă lipsa. 1. (Introduce complemente circumstanțiale de mod și atribute; conține ideea de excludere) Lipsit de... Mineritul fără disciplină înseamnă moartea minei. DAVIDOGLU, M. 29. Ea a închis ochii, fără nici o vorbă, fără nici un suspin, ca un copil cuminte. BART, E. 389. Din nebăgare de seamă și fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău. ISPIRESCU, L. 42. ◊ Loc. adj. Fără de lege v. lege. ◊ (Adesea în opoziție cu prep. «cu») Între atîtea materii scuipate cu îndîrjire afară, cu voie sau fără voie, urca și aurul, lichefiat și zăpăcit, tîrît în această incandescentă dezlănțuire. BOGZA, Ț. 11. ♦ (În legătură cu cuvinte care arată cantitatea sau măsura) Arată cît lipsește pînă la o măsură deplină. Un kilogram fără 10 grame. Este ora cinci fără zece minute. ♦ (În operații aritmetice de scădere) Minus, mai puțin. Patru fără doi fac doi. 2. (Introduce complemente circumstanțiale sociative negative) Pot eu să trăiesc și fără tine. SLAVICI, O. I 278. Simți că, de aci înainte, fără dînsa nu va putea trăi. ISPIRESCU, L. 35. ♦ (Introduce complemente circumstanțiale instrumentale negative) A scos cuiele fără clește.

BURGHEZ2, -Ă, burghezi, -e, s. m. și f. 1. Persoană care aparține burgheziei; proprietar de mijloace de producție care exploatează muncă salariată; capitalist, Compus: mic-burghez = a) persoană care face parte din mica burghezie. Micul-burghez se află într-o astfel de situație economică, condițiile lui de viață sînt de așa natură, încît el nu poate să nu se înșele, el este atras fără voia lui și inevitabil cînd spre burghezie, cînd spre proletariat. El nu poate avea o «linie» de sine stătătoare din punct de vedere economic. LENIN, O. XXV I80; b) fig. persoană cu vederi înguste, lipsită de orizont intelectual, v. filistin. 2. (În orînduirea feudală) Orășean. – Pl. și: (m.) burgheji.

GREȘEALĂ, greșeli, s. f. 1. (Adesea în construcție cu verbul «a face») Abatere de la adevăr, de la normă, de la un principiu, de la ceea ce e drept sau bine (v. eroare); (concretizat) lucru făcut rău, cum nu trebuie (din nepricepere sau din neatenție). Greșeli de tipar. Greșeli de calcul. Greșeli de ortografie.Făcea mereu greșeli în construcția frazelor și era foarte nenorocit. SLAVICI, O. I 105. În toată sîmbăta să se procitească băieții și fetele, adecă să asculte dascălul pe fiecare de tot ce a învățat peste săptămînă, și cîte greșeli va face să i le însemne cu cărbune pe ceva. CREANGĂ, A. 3. Acel ce recunoaște că a făcut greșeli Arată că e astăzi mai înțelept ca ieri. BOLINTINEANU, O. 158. ◊ Loc. adv. Fără greșeală = perfect, ireproșabil, fără defect. Multe buburuze sînt pe boltă. Toate numai aur, și argint... Toate strălucesc fără greșeală. BENIUC, V. 66. 2. Faptă, de obicei neintenționată, care atrage după sine o neplăcere, un rău pentru cel ce a făcut-o sau pentru altcineva. Nu-mi puteam închipui că ai să pați și să suferi atîtea după urma unei glume; dar fiindcă eu am făcut greșeala, tot eu trebuie s-o îndreptez. CARAGIALE, O. III 83. Vină, zău, și-mi iartă Greșeala mea toată, Cît este de mare Și grea de iertare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 503. ◊ Loc. adv. Din greșeală = (în opoziție cu dinadins sau înadins) din nebăgare de seamă, fără voie, involuntar. Sar o dată voinicește de pe-un mal nalt în știoalnă, din greșeală, drept cu fața-n jos. CREANGĂ, A. 61. – Pl.și: (învechit) greșale (NEGRUZZl, S. I 9), greșele (ȘEZ. IX 151); gen. sg. și: (învechit) greșalei (NEGRUZZI, S. I 143).

GREȘI, greșesc, vb. IV. 1. Intranz. A face o greșeală, a comite o eroare; p. ext. a se înșela (din nepricepere sau fără voie). Ascultă-mă și de astă dată și nu vei greși. ISPIRESCU, L. 21. Văd și eu că am greșit, de-am ponegrit-o așa de tare. CREANGĂ, P. 134. Cine-ntreabă nu greșește. ♦ A nu nimeri ținta, a da greș. Potira-l urmărea, Potiră arnăuțească Cu iarbă vînătorească, Unde-a da, să nu greșească! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Tranz. A greșit ținta.Refl. (Popular) A face ce n-ar fi vrut să facă (din nebăgare de seamă, cedînd unei impulsii momentane). Fata cea mică se greși într-o zi și spuse surorilor cum argatul care le da flori se roșește ca o sfeclă cînd vine înaintea lor, și cum este de curățel. ISPIRESCU, L. 234. S-o fiarbă tare cu luare-aminte ca nu cumva să deie-n foc sau să se greșească ca să guste să vadă cum îi borșul. SBIERA, P. 119. 2. Tranz. A face rău, a executa greșit (ceva), a nu izbuti să facă bine (ceva). A greșit socotelile. Croitorul mi-a greșit haina.Ioana le recita fără să greșească nici o vorbă. La TDRG. ♦ A lua un lucru drept altul; a încurca. A greși adresa.A greșit răvașile; în loc să dea pe cel verde Zoei, i-a dat pe cel roz. NEGRUZZI, S. I 24. ♦ (Complementul este «drumul», «calea») A rătăci drumul, a apuca alt drum decît cel bun. Mă opresc, căci mi se pare că iar am greșit calea. ODOBESCU, S. III 60. Iovan Iorgovan... Nainte mergea, De Cerna-și uita, Drumul că greșea Și se rătăcea. TEODORESCU, P. P. 418. 3. Tranz. A se face vinovat cu ceva față de cineva, a face cuiva un rău. Vai de mine... Dar ce v-am greșit eu, oameni buni? ALECSANDRI, T. I 400. Spune-mi ce ți-am greșit eu, De mă muncești așa rău? CONACHI, P. 205. Mă urăști fără vină, Că nimic nu ți-am greșit. HODOȘ, P. P. 97. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») Dacă greșesc cu ceva și am făcut rău, pe mine pedepsește-mă. DUMITRIU, N. 121. Aș vrea... să-i întreb ce au cu mine, cu ce le-am greșit? La TDRG. ♦ (În vorbirea celor credincioși; întrebuințat absolut sau determinat prin «înaintea lui dumnezeu») A păcătui. Nu știu ce să mai zic și despre dumnezeu, ca să nu greșesc. Pesemne c-a ajuns și el în mintea copiilor. CREANGĂ, P. 317. Nu știu cum să mai zic, ca să nu greșesc înaintea lui dumnezeu. id. ib. 234.

CATRAFUSE s. f. pl. Lucruri casnice mărunte (aruncate, de obicei, în dezordine); calabalîc. Cînd ajunseră la căruță, o pisică... zvîcni din catrafusele ce se găseau amestecate în chilna de dinainte. SADOVEANU, P. M. 238. Nimic nu lipsea. Toate catrafusele își aveau vătaful lor. ISPIRESCU, L. 354. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și strînge) catrafusele = a-și împacheta (cam fără voie) tot ce are pentru a pleca, a se pregăti (făcîndu-și bagajele) de plecare; a se căra, a o șterge. Luați-vă catrafusele și începeți a vă cărăbăni de la casa mea. CREANGĂ, P. 270. Într-o dimineață, pe la toacă... mi-am luat catrafusele și am spălat putina. ALECSANDRI, T. I 310.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. A. I 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer2; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate.Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură!Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S, I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură?Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi.Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal.La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei.Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. A. II 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei.De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

CĂCIULĂ, căciuli, s. f. 1. Acoperămînt pentru cap (purtat mai ales iarna), făcut din blană de oaie sau de alt animal. Începu Făt-Frumos să strige: Stai, mă, să-mi iau căciula, că mi-a căzut din cap. ISPIRESCU, L. 110. Privitorii, cu căciulile în mînă, îi urau drum bun. CREANGĂ, P. 307. Un cap cu plete... înfundat într-o căciulă de miel. EMINESCU, N. 33. Bună ziua, căciulă (că stăpînu-tău n-are gură)! se zice, în bătaie de joc, unuia care intră în casă fără să salute. La așa cap, așa căciulă (= cum e omul, așa e și purtarea și faptele lui). ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. Pe marginea, șoselei doi oameni s-arătară... Și dricul ajungîndu-i, căciulile își luară. MACEDONSKI, O. I 46. Poți (sau trebuie, se cade etc.) să-ți scoți (sau să-ți iei) căciula în fața (sau dinaintea) lui, se spune pentru a arăta că avem respect sau considerație față de cineva. A-i ieși cuiva părul prin căciulă = a) a i se urî așteptînd; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. D-aia nu prea avea el coraj... că să știa cu musca pe căciulă. STĂNOIU, C. I. 67. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. Las-o p-aia! Aia-i altă căciulă!... aia a fost la politică, CARAGIALE, O. II 39. A schimba căciula = a schimba înțelegerea, părerea, vorba. A da cu căciula în cîini = a fi cu chef, a face nebunii, a-și face de cap. A scăpa căciula pe apă = a scăpa un prilej, a pierde un lucru fără voie. A purta căciula degeaba = a fi prost. (Despre mîncări sau băuturi) (Bun de) să dai cu căciula-n cîini = foarte gustos. De acolo plecam să încercăm alt vinaț; și-aducea el aminte de niște... sînge-de-iepure, să dai cu căciula-n cîini. M. I. CARAGIALE, 60. ♦ Fig. Om, persoană, individ. Plăteam de căciulă cinci franci pășunea. DUMITRIU, B. F. 67. 2. Obiect în formă de căciulă (1) sau care servește de acoperămînt: a) apărătoare așezată deasupra unui coș sau a unui canal vertical pentru a preveni căderea unor corpuri străine în interiorul lui; b) partea superioară a ciupercii; c) căpăcelul de alamă al lămpii, pe unde iese flacăra fitilului.

CĂRA, car, vb. I. 1. Tranz. (Complementul indică un obiect, de obicei o povară, o încărcătură) A duce dintr-un loc în altul, a transporta (cu ajutorul unui vehicul sau al unui animal de povară). Fără boi nu pot căra porumbul de pe cîmp. BOGZA, C. O. 363. Să cărăm fin pentru boi. ALECSANDRI, P. P. 258. ◊ Absol. Unii secerau, alții legau snopi... alții cărau, alții durau girezi. CREANGĂ, P. 158. Am lăsat o mînzișoară, Să-și care cu ea la moară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. ◊ (Lucrarea se face sau se subînțelege că se face cu brațele, cu spinarea etc.) Cei ce căraseră lăzile cu struguri la camion stăteau lîngă felinar. DUMITRIU, N. 259. Mi-am cărat așternutul afară în cerdac, m-am culcat și am încercat să adorm. SADOVEANU, N. F. 57. Căra cu spinarea geamandanele călătorilor de la debarcader la otelul din față. BART, E. 36. Îl puse să lucreze la pămînt, să care apă, să ude florile. ISPIRESCU, L. 150. ◊ Expr. A căra apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică, a depune eforturi fără rezultat. ◊ (Prin analogie, subiectul este un animal) Cînd porcii cară paie-n gură la culcuș, are să fie frig. ȘEZ. IV 119. 2. Tranz. A transporta în cantități mari. Au strîns o mulțime de ouă... și tot le căra la tîrg de le vindea. SBIERA, P. 249. Băiatul... căra banii în bordei. ȘEZ. III 96. ◊ (Poetic) După ce ai trecut prin vad Bistricioara mîloasă și iute, care-și cară din țara ungurească undele, după ce ai lăsat îndărăt sătișorul Călugăreni, poteca nu mai înfățișează de o parte decît o rîpă adîncă. RUSSO, O. 106. ◊ (Transportul se face cu forța sau pe furiș, cu scopul însușirii unor bunuri străine) Să car la noi Averile de la voi. ALECSANDRI, P. P. 78. ◊ Absol. (Familiar) Începu a ticsi mereu în gură, pîn’ ce nu mai încăpu, Și tot cară, tot mănîncă. CONTEMPORANUL, I 162. ◊ Expr. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gîrbace etc.) sau (absol.) a căra în cineva = a bate pe cineva foarte tare. Începe să-i care la pumni în cap. CARAGIALE, O. II 43. Radu și Dinu tăbărîseră pe ea și-i cărau la pumni. VLAHUȚĂ, la TDRG. Începe să-i care... gîrbace-ndesate. PANN, P. V. II 101. Ciobanul începu a căra cu bîta în burduf. ȘEZ. V 84. 3. Tranz. (Rar, cu privire la persoane) A plimba cu un vehicul. Că și el are drăguță, O cară vara-n căruță Și iarna în săniuță. HODOȘ, P. P. 178. ◊ Expr. A-l căra (pe cineva) păcatul = a se lăsa dus, împins, tîrît oarecum fără voie (de obicei la o acțiune rea). Cine știe pe unde l-or mai căra păcatele! VLAHUȚĂ, la TDRG. 4. Refl. (Rar, despre oameni) A se duce dintr-un lcc în altul (pe jos sau cu un mijloc de locomoție). Într-o zi, fiind tîrg devale, a-nceput dis-de-dimineață să se care într-acolo lume după lume de la deal. CARAGIALE, P. 51. De pe murg descălecă Și în crîșmă se cără. ȘEZ. IV 8. Eu murgu nu ți-oi da, Că n-am cu ce mă căra. SEVASTOS, C. 308. ♦ (Familiar, mai ales la imperativ, adesea cu un ton amenințător) A pleca cît mai repede; a se cărăbăni, a o șterge. La prima stație te dai jos și te cari. DUMITRIU, B. F. 7. Ridică masa și te cară de aci! ISPIRESCU, L. 356. Ia cofă albă-n mînă Și te cară la fîntînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 231. Cară-te la crîng în stuf, Că la cîmp e prea zăduf! TEODORESCU, P. P. 486.

DINAINTE adv. 1. (Cu sens local, în opoziție cu dinapoi, dindărăt, din urmă) În față, înainte. Eu aștept pînă ce dovedesc bucatele ce ai binevoit a-mi pune dinainte. SADOVEANU, F. J. 535. Cineva îi legase un șorț dinainte. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 51. În acel echipagiu dinapoi era o tînără... Dinainte era un om bălan ce putea să aibă 35 ani. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Loc. adj. De dinainte = din față. Toamne și ierni l-au plouat și l-au viscolit, pe drumuri, alături de iepușoara lui... pintenoagă la piciorul drept de dinainte. CAMILAR, N. I 21. Am rămas singur cu doamnele, înghesuit modest pe scăunașul de dinainte. IBRĂILEANU, A. 146. ◊ Loc. adv. Pe dinainte = prin față. Își căutau cu ochii, în cîrdul nesfîrșit care le curgea pe dinainte, mioarele. CAMILAR, T. 56. Pe urmă îi trecu pe dinainte icoană după icoană dintr-o tinereță fără odihnă. SADOVEANU, O. I 93. Broasca țestoasă îi tot sărea pe dinainte. ISPIRESCU, L. 35. ◊ Expr. A (sau a-l) lua (pe cineva) gura pe dinainte = a spune ceea ce n-a vrut să spună, a-și da (prin vorbă) fără voie pe față gîndurile. N-aș voi să spun ceea ce nu prea este tocmai adevărul; dar ce să-i faci năravului? Mă ia gura pe dinainte. ODOBESCU, S. III 45. A nu-i trece cuiva pe dinainte = a nu îndrăzni (din prea mare respect sau considerație) să se arate în fața cuiva. Cînd aș avea eu o slugă ca aceasta, nu i-aș trece pe dinainte. CREANGĂ, P. 216. ♦ (Adjectival, invar.) Din față, anterior. Picioarele dinainte. ♦ (Substantivat, în forma dinaintea) Jumătatea din față a corpului unui animal. S-a dus în rîpă, sărind alternativ cu dinaintea și cu dinapoia, și fuge și acuma. SADOVEANU, O. A. II 194. 2. (Cu sens temporal, adesea precedat de «mai») De mai înainte, de mai demult. Totul a fost parcă hotărît dinainte. BOGZA, C. O. 240. Jocul pe care-l alegea fata era ales mai dinainte de mine. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 91. Ce i-ar fi fost mai lesne decît să ne ducă acolo fără să ne mai întrebe de vrem ori ba și fără să ne... spuie dinainte? M. I. CARAGIALE, C. 118. ◊ (Adjectival, invar.) Asta-i lelea care-o vezi, Care ne făcea scoverzi; Asta-i lelea dinainte, Care ne făcea plăcinte Și care-am scos-o din minte! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ◊ Loc. adj. De dinainte = de mai înainte, de adineaori. Mioara fericită, aceeași de dinainte... îl ia puternic de gît. CAMIL PETRESCU, T. II 53. ♦ Din timp, de cu vreme. Numai să-mi spui dinainte cum să te duc. CREANGĂ, P. 197. De-ar ști omul ce-ar păți, Dinainte s-ar păzi. id. ib. 277.

CIUNT, -Ă, ciunți, -te, adj. 1. Ciung. Cel dinții care-a venit, Șchiop și ciunt s-a nemerit. împăratul l-a-ntrebat Cum de-i ciunt și de-a șchiopat? CONTEMPORANUL, III 730. ◊ Fig. Fără voie, Sanda își dete cu mena prin pletele ei ciunte, care-i cădeau peste ochi. CARAGIALE, S. 21. ◊ (Substantivat) I s-au curmat mînile, de au picat palmele de la încheietură jos, și el au rămas ciunt. SBIERA, P. 31. 2. (Rar) Șchiop. (Substantivat) Ș-au pornit frumoasă nuntă, De pășea pînă și ciuntă. EMINESCU, L. P. 148. 3. (Despre copaci) Lipsit de crengi sau de frunze, gol, despuiat. Se zărea lîngă un pom ciunt un ocol rotund. CAMILAR, N. I 376. – Variantă: (regional) ciont, cioantă (ISPIRESCU, L. 252) adj.

CODI, codesc, vb. IV. Refl. A sta pe gînduri, a sta la îndoială; a șovăi, a ezita, a pregeta. Tatăl său nu s-a codit. De ce să se codească? AGÎRBICEANU, S. P. 17. Moș Petrache s-a uitat prin geamurile mari, dar s-a codit să intre. POPA, V. 166. Fata se codea. Își căuta jacheta, pălăria și nu se hotăra să plece. BART, E. 345. Ian să-i fi sculat la treabă, ș-apoi să vezi cum se codesc... zise mama. CREANGĂ, O. A. 52. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la ◊ sau «de la») A se da înapoi, a se trage înapoi (de la ceva), a se feri de lucru. Cele două nurori, văzînd pe cea mai tînără codindu-se la treabă, îi zic: da nu te tot codi, că mămuca ne vede! CREANGĂ, P. 8. Neînvinsa... arșiță [a soarelui] ridică pe trîndav în picioare și-l mînă, cu voie, fără voie, la munca întăritoare de la care el se codea. ODOBESCU, S. III 441.

CORT, corturi, s. n. Adăpost portativ, făcut dintr-un schelet de țăruși bătuți în pămînt și acoperit de obicei1 cu pînză tare și impermeabilă, care servește ca adăpost soldaților, excursioniștilor, popoarelor nomade etc. Nu vor trăi sub cort în fum, Nu-i vor cerși copiii-n drum,. Nevasta lui se va-ntrăma. COȘBUC, P. I 110. Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah, și spahii Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii; Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari... EMINESCU, O. I 146. Ne culcarăm sub cort, avînd în loc de perne șeile cailor și pentru așternut nisipul deșerturilor. BOLINTTNEANU, O. 298. ◊ Foaie de cort = bucată de pînză impermeabilă, croită astfel încît să se poată face din ea un cort. Cînd a început să bată vîntul.... am scos foaia mea de cort și ne-am înfășurat. SAHIA, N. 80. ◊ Fig. Rahila privea, de pe prispa căsuței ei, cum se strîngea cortul nopții. GALACTION, O. I 322. Ședeau pe o laiță din grădina de flori ce se întindea în fața casei, dincolo de cortul de verdeață. SLAVICI, O. II 48. ◊ Expr. A umbla cu cortul = a nu avea locuință stabilă; a hoinări. ◊ Compus: Ca-la-ușa-cortului = numele unui dans popular; melodia după care se dansează. Uf! am jucat fără voie ca-la-ușa-cortului, la bătrînețe. Sîntem vrăjiți. ALECSANDRI, T. I 419.

COVOR, covoare, s. n. Țesătură groasă de lînă, de bumbac etc., cu figuri și desene de diferite culori, lucrată cu mașina sau cu mîna, pentru a se așterne pe podea, pe pat etc. sau pentru a se atîrna pe pereți. Pe păretele din fund, fără ferestre, era întins un covor, tuns turcesc. SADOVEANU, O. IV 111. Ca pe im uriaș covor, Vede țară lîngă țară și popor lîngă popor. EMINESCU, O. I 144. N-aș vrea nici săbii de Taban Deprinse la omor, Nici lung covorde Ispahan Ce saltă sub picior. ALECSANDRI, P. A. 67. ◊ (Metaforic, adesea urmat de determinări) Fata visa. Pașii, fără voia ei, o duseră pe covorul de flori, cătră lacul singuratic. SADOVEANU, O. I 102. Octombrie-a lăsat pe dealuri Covoare galbene și roșii. TOPÎRCEANU, M. 32. Abia atingi covoarele de frunze moi Și gropi adînci în urma ta se-nsamnă Te sperie un molcom fîșîit de foi. PĂUN- PINCIO, P. 57. S-auzi cum codrul frunza-și bate, S-adormi pe verdele covor. EMINESCU, O. I 228.

INVOLUNTAR, -Ă, involuntari, -e, adj. Făcut fără voie, neintenționat. Gest involuntar.Am simțit că gura mi se strîmba într-un surîs involuntar și trist. CAMIL PETRESCU, P. 21. ◊ (Adverbial) Lipan își pipăi involuntar cravata. C. PETRESCU, C. V. 9. Involuntar își încruntă ochii ș-o încrețitură adîncă îi crestă fruntea între sprîncene. VLAHUȚĂ, O. A. III 154.

MAGNET, magneți, s. m. Corp care are proprietatea de a atrage fierul sau alte corpuri feromagnetice. Subtilități metafizice îi atrăgeau cugetarea, ca un magnet. EMINESCU, N. 30. ♦ Fig. Un magnet tainic mă trăgea fără voie spre teatru. ALECSANDRI, O. P. 17. Stăpîna acei capele era fanalul care mă lumina, magnetul ce mă trăgea. NEGRUZZI, S. I 38.

MAGNETIC, -Ă, magnetici, -e, adj. Care se referă la magnet, care are proprietățile magnetului. Fenomene magnetice. ◊ (În comparații și metafore) Domnița, atrasă ca de o putere magnetică, se apropia mereu. GANE, N. I 22. ◊ Cîmp magnetic = a) spațiul din jurul unui magnet, în care se resimt acțiunile acestuia; b) starea fizică particulară din acest cîmp. Ac magnetic = magnet în formă de ac. Acul busolei este un ac magnetic. ▭ Flux magnetic v. flux. Meridian magnetic v.meridian. Remanență magnetică v. remanență.Fig. Înălțat, un tînăr cheamă, cu magneticul său glas, Ale țărănimii harnici muncitoarele noroade. DEMETRESCU, O. 37. Avea pentru dînsul un farmec magnetic care îl trăgea fără voie. ALECSANDRI, O. P. 52.

MAMĂ, mame, s. f. 1. Femeie care are copii; nume pe care i-l dau copiii cînd i se adresează sau cînd vorbesc despre dînsa; maică. Văzu... ochii albaștri și duioși ai mamei care l-a strîns la sîn și l-a legănat. SADOVEANU, O. VII 101. Vocea mamei tremura de plîns. SAHIA, N. 56. Nici flăcări, nici potopul, nici mii de limbi infame Nu pot să pună stăvili pornirii unei mame. COȘBUC, P. II 189. Încetul cu încetul, icoana bunei și iubitoarei lui mame i se lămuri în minte, VLAHUȚĂ, O. A. I 101. (În forma mumă) Și mumă, frați, prieteni, și toți pe cîți iubisem, Coprinși de-o jale-adîncă plîngîndu-mă-i vedeam. MACEDONSKI, O. I 42. Pentru unii mumă, pentru alții ciumă. ◊ (Familiar și popular, nearticulat, urmat de adjectivul posesiv de pers. 2 și 3 sg.) a) Copilul pășește lîngă mamă-sa. b) (În forma prescurtată mă- din vechiul îmă-. E mă-sa colo-n sat, Dar e rămasă de bărbat Și-i tînără, și-i greu! COȘBUC, P. I 230. Pe mă-sa n-a apucat-o. VLAHUȚĂ, N. 181. c) (La gen.-dat., în forma mumîne, mumîni – prescurtat mîne- sau mîni- Au spus mîni-sale ce au aflat. SBIERA, P. 23. Fiii să răped atunci cu toții în casă, la patul mîne-sa. CREANGĂ, P. 15. Fără voia mîni-sa. TEODORESCU, P. P. 623. Mamă-eroină = titlu oficial acordat unei femei care are cel puțin zece copii în viață. Unui mare număr de femei li s-a decernat înaltul titlu de «Mamă-eroină». SCÎNTEIA, 1954, nr. 2913. ◊ Loc. adj. De mamă = (ca) al mamei, matern. Dragoste de mamă.Expr. Vai de mama lui = vai de el. N-au și dînșii neveste și copii și necazuri, de vai de mama lor? C. PETRESCU, Î. II 8. Mamă-mare = bunică. Mam’mare, mamițica și tanti Mița au promis tînărului Goe să-l ducă în București. CARAGIALE, O. II 159. Mamă vitregă = a doua soție a cuiva în raport cu copiii acestuia dintr-o căsătorie anterioară. Și această mamă vitregă... îi apăruse... ca o madonă a fatalității. GALACTION, O. I 144. (În opoziție cu mamă vitregă) Mamă bună = mamă adevărată. Mama mea bună nu m-ar fi vîndut. DAVIDOGLU, M. 20. (În basme) Mama-pădurii (sau pădurilor) = personaj cu puteri miraculoase și înfățișare înfricoșătoare, simbolizînd elementul rău. Urla prin aerul cernit mama-pădurilor cea nebună. EMINESCU, N. 7. (În imprecații, amenințări sau în exclamații de mirare, de ciudă, de necaz etc.) Mama-dracului = personaj imaginar, socotit a fi mai rău decît dracul. Nu blestema, babo, că te ia mama-dracului. PAS, Z. I 51. Dar oare pe acesta cum mama-dracului l-a mai fi chemînd? CREANGĂ, P. 245. (Expr.) La mama-dracului = să nu-l mai văd; foarte departe. ♦ (Uneori determinat prin «soacră») Nume dat de ginere sau de noră soacrei sale. ♦ (În vorbirea afectivă, adesea cu funcțiune de atribut genitival pe lîngă «dragul», «puiul» etc.) Nume pe care și-l dă însăși femeia, vorbind cu copiii ei. Dragii mamei copilași! eu mă duc în pădure. CREANGĂ, P. 19. De-aș avea un copilaș, Dragul mamei îngeraș! ALECSANDRI, P. A. 60. Draga mamei torcătoare, Cînd te-i duce-n șezătoare, Spune-i badei la urechie, Că ești tinerică vechie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ♦ (La vocativ) Nume pe care femeia îl dă copilului ei, adesea și unei persoane străine, pentru a marca un raport de familiaritate și de afecțiune. Radule mamă, vezi de nu ne uita. VLAHUȚĂ, N. 7. Nume dat unei femei (mai în vîrstă), în semn de respect sau de afecțiune. Alături de părinții mei, în inima mea își are locul mama Sia. M. I. CARAGIALE, C. 73. Soarele trecuse de prînzul cel mic și moș Matei cu mama Ioana nu mai soseau. MIRONESCU, S. A. 78. Săruta frumos mîna părintelui și mamei preotese. VLAHUȚĂ, N. 9. 4. (În expr.) O mamă de bătaie = o bătaie strașnică, grozavă. Cea întîi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea, ori o mamă de bătaie. SADOVEANU, B. 12. Se așterne tata să ne burdușească o mamă de bătaie. C. PETRESCU, R. DR. 132. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt; extraordinar, strașnic. Mitralierele prinseră a răpăi de mama focului. CAMILAR, N. I 196. Se apucase, că n-avea nici o treabă, să mai dreagă gardul și cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. – Variantă: (regional) mu (ISPIRESCU, E. 384) s. f.

LAT2, -Ă, lați, -te, adj. Care are o lățime (relativ) mare. E lung pămîntul, ba e lat. COȘBUC, P. I 53. Se încinse... cu o curea lată, coperită cu ținte aurite. NEGRUZZI, S. I 23. Frunză lată, fmnză-ngustă. HODOȘ, P. P. 59. ◊ Loc. adj. Lat în spate = bine legat, voinic. Călca mărunt, deși era lat în spate. CAMIL PETRESCU, U. N. 58. Apariția omului acestuia bine legat, lat în spate... inspira hotărîre, încredere. C. PETRESCU, Î. I 11. ◊ Expr. A spune vorbe mari și late = a spune vorbe pompoase, dar fără miez. V-am adunat pentru ca să vă spun vorbe mari și late, cum n-ați auzit de cînd trăiți. ALECSANDRI, T. I 259. (Familiar) A fi lată (rău sau de tot) = a lua proporții grave, a prezenta un aspect îngrijorător. Mi se pare că o să fie lată. PAS, Z. III 212. Să-ți spun ce am aflat acuma... E lată rău. CARAGIALE, O. II 204. A o face lată (rău sau de tot) = a) a petrece strașnic (cu mîncare, băutură, cîntece etc.); b) a face, fără voie, o poznă, o gafă; a o face de oaie. ♦ (Familiar, despre persoane, în construcții speciale) Întins la pămînt fără simțire; mort. A intrat abia a doua zi femeia la dînsul. L-a găsit lat. SADOVEANU, D. P. 120. Dacă nu era Negoiță s-o apuce-n brațe, cădea lată. CARAGIALE, O. III 46. Atît de mult a închinat, încît pe loc a rămas lat. ALECSANDRI, T. 304. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) lat = a bate pe cineva foarte tare, lăsîndu-l în nesimțire. Dacă-l săcîia vreun vorbăreț, îl izbea de-l lăsa lat. DUMITRIU, P. F. 63. (Rar) A fi lat de foame = a fi foarte flămînd. De două zile n-am mîncat, sîntem lați de foame. CONTEMPORANUL, III 927. De ce-s oile așa late de foame? SBIERA, P. 9.

LĂFĂI, lăfăiesc și lăfăi, vb. IV. Refl. A sta comod, a-și întinde corpul în voie fără a se sinchisi de alții, p. ext. a trăi în belșug, a petrece în voie, a huzuri, a se desfăta. Voi să vă lăfăiți și să huzuriți de căldură, iară eu să crap de frig. CREANGĂ, P. 252. Avea... ogradă încăpătoare în care se lăfăiau sumedenie de gobăi. CONTEMPORANUL, V 97. ◊ Fig. Nemaisfiindu-se să-și lase bucuria să i se lăfăie pe fața lucie de nădușeală, arătă într-acolo cu amîndouă mîinile. GALAN, Z. R. 213.

LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect (în mînă) spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. Băiatul luă frigarea din mîna suroru-sei. ISPIRESCU, L. 340. Moșneagul... își ia toiagul bătrînețelor în mînă. CREANGĂ, P. 80. Sameni a fi știind de unde să iei lucrul și unde să-l pui. id. ib. 152. De cînd in ai semănat, Boala-n oase mi-ai băgat; Ia, zău, coasa și-l cosește, De boală mă mîntuiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. ◊ Expr. A lua armele v. armă. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) obiectul unei discuții. Fetele atunci au luat altă vorbă. CREANGĂ, P. 209. ◊ (Urmat de determinări care arată locul unde se află sau unde se așază obiectul, instrumentul cu care se apucă etc.) I se făcu milă de biata păsărică... o luă de jos și o băgă în sîn. ISPIRESCU, U. 12. [Fata] își ia lada în spate și se întoarnă spre casa părintească cu bucurie. CREANGĂ, P. 290. El alergă după ea, o prinse și, luînd-o în coarne, o aruncă în leagănul de mătasă ce purta în spinare. ȘEZ. I 162. Dacă văzui și văzui, Îmi luai coasa din cui. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Expr. A-și lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua (cuiva) vorba din gură v. gură. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a se pregăti să tragă (cu arma). A lua (pe cineva) la ochi v. ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. Intră înlăuntru și nici nu-și luă pălăria de pe cap. RETEGANUL, P. I 9. A lua pasărea din zbor = a împușca pasărea în zbor; a fi foarte bun ochitor. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea de care se apucă) A apuca (pe cineva sau ceva) cu mîna. Îl lua de gît, se așeza pe genunchii lui și-l săruta. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Atunci știu împăratul că acești copii sînt copiii lui, îi luă de după grumazi și îi sărută fierbinte. RETEGANUL, P. II 39. Își ia boii de funie și pornește cu ei spre tîrg. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A lua taurul de coarne v. taur. (Familiar) A lua purceaua de coadă = a se chercheli, a se îmbăta. A lua (pe cineva) în unghii v. unghie. (Refl.) A se lua de gît cu cineva v. gît. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie, a se bate (unul cu altul). Tot beu pînă se-mbată Și apoi se ieu de cap. ȘEZ. I 211. A se lua (cu cineva) la trîntă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. Acești nelegiuiți... îl silea să se ia la trîntă cu dînșii. ISPIRESCU, U. 54. Poți să te iei de mînă (cu cineva) = ai aceleași apucături rele (ca cineva). ◊ (Instrumentul acțiunii este altul decît mîna) Calul meu... mă luă cu dinții de pe la spate, de haine. ISPIRESCU, L. 303. ◊ Expr. A lua foc cu gura v. foc. A-și lua inima în dinți v. dinți. 2. A mînca sau a bea, a înghiți. Luînd împăratul și împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat. ISPIRESCU, L. 2. Hai degrabă, Săftico, să luăm un ceai. ALECSANDRI, T. 88. ◊ (Precizat prin «în gură») Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. ◊ Absol. Ne așezarăm la masă și începurăm a lua care de unde apucarăm. HOGAȘ, DR. II 31. Ajungă-te jalea mea, Mîndruțo, la cina ta; Cînd vei lua cu lingura, Să te doară inima. HODOȘ, P. P. 130. Măicuța masa mi-au pus, Iau o dată, două ori Și-am oftat de nouă ori. SEVASTOS, C. 176. ◊ Expr. A lua masa v. masă. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. Vorbele dascălului Pandele păreau rostite în vînt, potrivite cu felul său de a fi cînd o lua la măsea. PAS, Z. I 225. A lua credință v. credință. A lua aer v. aer. 3. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A îmbrăca, a pune pe sine. Își luă pe umeri un sumăieș. SADOVEANU, B. 31. Moș Nichifor... își ia cojocul între umere. CREANGĂ, P. 114. Deși eram negata, am luat un șal și am primit-o. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a începe a purta în toate zilele hainele de sărbătoare. (Familiar) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A da la o parte, a înlătura, a îndepărta. Ia-mi frîul din cap și-l pune bine, și cînd vei avea lipsă de mine, numai scutură frîul. RETEGANUL, P. II 12. Și-au luat mîna de la ochi. SBIERA, P. 96. ◊ Refl. pas. Fig. Dodată văz că mi se ia De pre simțiri neagra perdea. VĂCĂRESCU, P. 446. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) apa de la moară v. apă. A-și lua nădejdea (de la – rar despre – cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a-și pierde nădejdea, a nu mai spera să obțină ceva. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine. CREANGĂ, P. 273. De corăbieri ne-am luat nădejdea. TEODORESCU, P. P. 164. Ia-ți nădejdea de la mine, Că eu nu mai știu de tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. A-și lua gîndul ( de la ceva sau cineva) v. gînd. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgîndi. Vinovatul a fost el, căci după mărturisirea din parc nu și-a luat seama și nu s-a dezmeticit nici a doua zi. GALACTION, O. I 389. Se gîndea mereu să-și croiască drum pînă în grădină... Dar mereu își lua seama. REBREANU, I. 24. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a nu-și abate privirea de la ceva sau de la cineva, a nu se uita în altă parte. Eminescu îl privește lung, milos, nu-și poate lua ochii de la el. VLAHUȚĂ, O. A. 442. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L, 39. ◊ (Scopul înlăturării este de a scăpa pe cineva, de a-l elibera de ceva, de a-l liniști) Ia-l de pe capul meu. CREANGĂ, P. 66. Numai puiu cu vederea Mi-o luat toată durerea. ȘEZ. III 20. ◊ Expr. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă. (În comparații) A-i lua cuiva (o suferință) cu mîna = a ajuta pe cineva care suferă, făcînd să-i treacă imediat suferința. Se șterse o dată [cu năframa] și îndată-i trecu osteneala, ca și cum ai fi luat-o cu mîna. BOTA, P. 98. Parcă-ți ia cu mîna aleanul de la inimă. ȘEZ. III 108. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se zice cînd cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A face să nu mai fie în locul unde a fost, a scoate ceva din locul în care se află; a smulge, a desprinde. Copilul luă un bumb de argint de pe cămașă și-i zise babei: Na, mămucă! RETEGANUL, P. II 38. Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata. ISPIRESCU, L. 5. Umbli după cai morți să le iei potcoavele. CREANGĂ, P. 194. ♦ Refl. (Rar) A înceta de a mai exista, a dispărea. Iarna nu s-a mai luat. SADOVEANU, P. S. 12. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. Cînd a vrut fata să puie mîna pe pahar și să ieie apă... apa din fîntînă într-o clipă a secat. CREANGĂ, P. 293. Ea luă o mînă de lacrimi din baie. EMINESCU, N. 28. Apă-n donițe lua Și-ndărăt că se uita. BIBICESCU, P. P. 264. ◊ Expr. A lua (cuiva) sînge = a lăsa cuiva sînge, v. lăsa. 3. A deposeda (pe cineva) de un lucru (fără intenția de a și-l însuși), a lipsi (pe cineva) de ceva, a priva de un bun, de un drept, de o favoare. I-a luat permisul de circulație. (Fig.) În fața vijeliei țîșneau peste mare rafale de vînt; îi luau luciul ca și cum cineva ar fi aruncat pumni de nisip peste o oglindă. DUMITRIU, P. F. 15. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura pe cineva de la un post de răspundere (în special de la comanda unei unități militare). A-i lua (cuiva) mințile v. minte. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire. Un pat cu totul și cu totul de aur, împodobit cu pietre de rubin, smarand și diamant cît pumnul de mari, care străluceau de-ți lua ochii. POPESCU, B. III 70. Pe țol, toarnă o movilă de galbeni, cari străluceau la soare de-ți luau ochii. CREANGĂ, P. 69. A-i lua (cuiva) auzul v. auz. A-i lua (cuiva) piuitul v. piuit. A-i lua (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî, a ucide. O să-ți iau zilele Ca să-ți lași Copilele Și să-ți faci Nepoatele Să-ți plîngă păcatele. TEODORESCU, P. P. 598. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. Am descoperit cabina aceea în care cu o săptămînă înainte o femeie își luase zilele. C. PETRESCU, S. 5. ♦ (În superstiții; complementul indică o parte a corpului) A face să paralizeze, să damblagească; a poci. Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. Vro vrajă știe... Ori vro mînă-ți ia, ori glasul. CONTEMPORANUL, III 887. III. 1. A-și însuși ceea ce se cuvine, a pune stăpînire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. Luînd de zestre niște mere de aur... le răsădise. ISPIRESCU, U. 59. Mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi. CREANGĂ, P. 49. Mergi să-ți iei dreapta răsplată. ALECSANDRI, P. I 198. Veseli acum așteptăm Drept osteneală ospăț să luăm. TEODORESCU, P. P. 140. ◊ (Complementul e un abstract) D-acolo au luat cărturarii vorba. ISPIRESCU, U. 84. 2. A(-și) face rost de ceva, a(-și) procura ceva; a găsi (pe cineva sau ceva). De unde era să le iei... toate aceste, să fi fost în locul lui Robinson? DRĂGHICI, R. 45. Cinstite vornice de casă... Cînd te vom căuta Să n-avem de unde te lua! TEODORESCU, P. P. 180. (Absol.) A început a cotrobăi prin chilna căruței, să găsească niște frînghie, dar de unde să iei, dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se zice despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte, unde se știa că poate fi găsit. (Familiar) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți putea aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. ♦ A se împovăra (cu ceva neplăcut). Cîte păsărele zboară Toate zic: Bade, te-nsoară! Numai biata rîndunea Ea din gură-așa zicea: Bade, nu-ți lua belea! ȘEZ. I 103. Ce să-mi iau pe cap necaz? SEVASTOS, C. 119. 3. A cumpăra. Gătită... cu flori de cutie, luate din Tîrgu-Jiu. MACEDONSKI, O. III 137. Fetei moșului nu-i lua nimic, pentru că nu vrea baba să lese pe moșneag să-i cumpere și ei cîte ceva. SBIERA, P. 211. A plecat... mergînd iar marfă să ia Din alte țări depărtate. PANN, P. V. II 59. ◊ Fig. Dracul negru te-o știut Că ai gură de vîndut, Că și eu mi-aș fi luat Pe vreo zi de secerat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. 4. A încasa o sumă de bani. ♦ A sechestra, a popri, a confisca. Boii-n rît și eu la mîndra, Vin jurații să-mi ia țundra. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 370. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) și cămașa de pe el v. cămașă. A-i lua (cuiva) și cenușa din vatră v. cenușă. 5. A-și însuși un lucru străin; a fura. Vi-l pot lua și cu puterea, dar nu voi. RETEGANUL, P. I 15. [Hoțul] luase ce luase, dară tot mai rămăsese. ISPIRESCU, L. 74. ◊ (Urmat de un partitiv) Mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. ◊ Absol. Trage podul, măi podar, Să trec la ăl cîrciumar... Că e putred de bogat Și să-i iau nu e păcat. TEODORESCU, P. P. 293. ◊ Expr. A lua (ceva) cu japca (sau cu hapca) v. japcă, hapcă. A lua (cuiva) pîinea de la gură v. pîine. 6. A cuceri (cu asalt), a cuprinde (o țară, o cetate); a ocupa. Căpitanul Fărcășanul luă Nicopolea. ISPIRESCU, M. V. 32. ♦ (Urmat de determinări modale) A ataca (pe dușman). Trecu Dunărea... spre a lua pe Mihai de pe la spate. ISPIRESCU, M. V. 21. De la spate să-i luăm, Să-i batem, să-i ciopățim, țeara să o izbăvim. TEODORESCU, P. P. 479. ♦ (Urmat de determinări arătînd instrumentul) A sări asupra cuiva pentru a-l bate, a-l lovi, a-l goni. Dar păcatul l-ai vedea Cînd te-o lua cu palița Și te-o trece ulița. BIBICESCU, P. P. 194. Fugi, cucule, de-acole, Că te-oi lua C-o nuie. SEVASTOS, C. 25. 7. A angaja (o persoană), a folosi (un obiect) pentru un timp determinat, contra plată. V. închiria. A lua trenul, vaporul, tramvaiul.De ce te scumpești... și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 2O1. Luai un fiacru și vizitai orașul. NEGRUZZI, S. I 67. Ia-ți, bădiță, cal cu plată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Să mă iei la tine-argat. TEODORESCU, P. P. 209. ◊ Refl. pas. Acei 1000 pușcași se luau din tot locul unde tăbăra armia. BĂLCESCU, O. II 67. ◊ Expr. (Reflectînd relațiile de exploatare din trecut) A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) în serviciu fără salariu, în schimbul promisiunii de a-l căpătui. Se găsea acuma luat pe procopseală de frate-său. CARAGIALE, N. S. 94. ♦ (Mai ales determinat prin «la joc», «la dans») A invita pe cineva să joace, să danseze împreună. Ar fi luat-o și alții la joc, dar le era frică de Simion. DUMITRIU, P. F. 56. Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ♦ A primi pe cineva la sine, a contracta o legătură de rudenie cu cineva. Era copilul acela pe care-l luasem de pe ulițe. RETEGANUL, P. V 83. Mulți trăgeau nădejdea să-l ieie de ginere. CREANGĂ, P. 142. ◊ Expr. A lua de suflet v. suflet. ♦ A se căsători (cu cineva). Fă cunoștință cu fata: n-o lua numai pe auzite. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Refl. reciproc. Uite ce, noi tot sîntem singuri, și unul și altul... N-ar fi bine să ne luăm amîndoi.? DUNĂREANU, CH. 78. Cînd cu baba m-am luat Opt ibovnice-au oftat. CREANGĂ, P. 108. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). A-și lua un angajament.Luai grija casei mele. TEODORESCU, P. P. 271. ◊ Expr. A lua atitudine v. atitudine. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei acțiuni (militare); a prelua o comandă. A lua în considerație v. considerație. A lua ceva asupra sa v. asupra. A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumîndu-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva, a se considera ca avînd anumite obligații. A lua apărarea cuiva v. apărare. (Refl., de obicei reciproc) A se lua la sfadă (sau la ceartă, la luptă) = a porni cearta, lupta. Slujitorii s-au fost luat la sfadă. NEGRUZZI, S. I 157. Și te iei cu toți la ceartă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. A se lua la întrecere v. întrecere. (Învechit) A se lua la prinsoare = a se prinde rămășag. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumusețe. ISPIRESCU, L. 39. 9. (Rar) A dobîndi ceva (în urma unei solicitări, cereri, stăruințe); a obține. Lăpușneanu... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. Veverița cinste mare De la leu a dobîndit. Ș-a luat făgăduință Că, din dările ce vin, Îi va da... Un car de alune. DONICI, F. 42. ♦ A accepta. [Împărăteasa] s-a înduplecat a lua cererea împăratului și mîine le este nunta. ISPIRESCU, L. 110. 10. (Cu privire la boli contagioase) A contracta. Să nu zici astăzi sau mîne C-ai luat boală de la mine. BIBICESCU, P. P. 39. ◊ Refl. pas. Scarlatina se ia.Dar nu se ia? – De loc, n-ai nici o grijă. CARAGIALE, S. N. 18. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se dezlipi, a se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). S-a luat pe haină vopseaua de pe ușă. 11. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. Cît ia butoiul acesta?Fig. S-a arat... Cît îți luau vederile. TEODORESCU, P. P. 154. ◊ Expr. A striga (sau a țipa, a se văita etc.) cît îl ia gura v. gură. 12. (În locuțiuni verbale) A lua (cuiva) măsura (sau măsuri) = a fixa, prin măsurători exacte, dimensiunile necesare pentru a confecționa ceva. Croitorul mi-a luat măsuri pentru haină.A lua cu împrumut = a împrumuta. A lua cu chirie = a închiria. Dragostea nu e moșie, ca să mi-o iei cu chirie. ȘEZ. I 112. A lua în arendă = a arenda. A lua în parte v. parte. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. Romînii, luînd pildă de la domnul lor, nesocotiră osteneala. ISPIRESCU, M. V. 24. A lua obiceiul, năravul = a se obișnui să... Luase obicei... a-și coase mînicile contășului. CREANGĂ, A. 103. Am luat năravul tău. HODOȘ, P. P. 151. A(-și) lua îndrăzneala = a îndrăzni. A-și lua libertatea v. libertate. A-și lua aere v. aer. A lua loc = a se așeza (I 1) (pe un scaun, pe o bancă). Ia loc, te rog. C. PETRESCU, Î. I 13. Abia luă loc pe bancă, și duba porni. SAHIA, N. 84. A lua (pasaje sau idei) dintr-un, autor = a reproduce, într-o scriere sau într-o expunere proprie, idei extrase din alt autor (indicînd sursa sau însușindu-ți pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. Statul de democrație populară ca formă a dictaturii proletariatului a luat ființă în urma transformărilor revoluționare din țara noastră, pe baza sfărîmării vechiului stat burghezo- moșieresc. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 97. A lua cuvîntul (sau, învechit, cuvînt) = a vorbi (în special în public). La o întrunire publică... în ajunul alegerilor, Piscupescu a luat cuvîntul. VLAHUȚĂ, O. A. 222. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt. ALECSANDRI, P. II 107. A lua sfîrșit = a se termina. A lua lecții v. lecție (1). A lua înfățișarea, aspectul etc. = a părea, a da impresia de... Dascălul acesta, lua în ochii mei un chip măreț. NEGRUZZI, S. I 6. A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. Strămoșescul său palat luă o nouă formă. NEGRUZZI, S. I 72. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua cunoștință (de ceva) v. cunoștință. A lua notă v. notă. A lua note v. notă. A lua aminte v. aminte. A lua seama v. seamă. (Mai ales în limbajul școlarilor) A lua o notă bună (sau rea) = a căpăta o notă (bună sau rea). (Mai ales despre ambarcații) A lua apă = a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. Partea mai de jos a corăbiei... începusă a lua apă. DRĂGHICI, R. 10. A lua foc = a se aprinde. Casa a luat foc. (Învechit) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare etc.). De cînd s-au pornit, n-am luat nici o scrisoare de la dînsa. DACIA LIT. I 281. (Intranz., despre o femeie) A lua în pîntece = a rămîne însărcinată. Nu trecu mult după asta, și împărăteasa simți că a fost luat în pîntece. ISPIRESCU, L. 245. IV. A duce cu sine. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi Și veselie! Voi toate le luați cu voi Și iar le-aduceți înapoi! COȘBUC, P. I 91. Șezi aici, pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Merge mirele cu nuntașii să ia mireasa. ȘEZ. I 33. ◊ Fig. Eu mă duc, mîndră, la Blaj, Și-ți iau și doruțul tău, Dar nu ți-l voi ținea rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Primăvara-i mama noastră Că-i și caldă și geroasă, Ia omătul de pe coastă. ȘEZ. II 199. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el sau ce să lase în urmă. A-și lua tălpășița (sau catrafusele) = a părăsi repede un loc în care prezența sa nu este dorită; a o șterge. Hai, gata ești? Ia-ți tălpășița! CREANGĂ, P. 147. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut pentru satisfacerea serviciului militar. A lua (pe cineva) pe sus = a duce (pe cineva) cu sine fără voie, cu forța. A lua (pe cineva) moartea = a muri. Moartea nu vine cînd o chemi, ci te ia cînd nu te temi. A lua (pe cineva) dumnezeu (sau, peiorativ, dracul, naiba) = a muri. Apoi, dacă i-ar fi luat dumnezeu, ce mi-ar fi? D-apoi așa? CREANGĂ, P. 31. (În imprecații) Ba nu vin, taică. Și nici dumneata să nu-l ajuți, să-l ia dracul mai bine. DUMITRIU, N. 202. Harnică-i nevastă-mea, Harnică, dracu s-o ia! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. Naiba să te ia, crîșmar! id. ib. 388. A-l lua (pe cineva) dracul (sau mama dracului, toți dracii, naiba), se spune cînd cineva este într-o situație critică, la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare, a unei senzații prea puternice etc.). Eram mînios de mă luau toți dracii. CONTEMPORANUL, III 825. ♦ (Despre vehicule) A transporta pe cineva. M-a luat un camion pînă la destinație. ♦ A aduce una sau mai multe persoane în jurul său cu rolul de însoțitori. Împăratul și împărăteasa... luînd cu dînșii vro cîțiva boieri mari, ostași și slujitori... s-au dus la unchiaș acasă. ISPIRESCU, L. 1. Harap-Alb, luîndu-și oamenii săi, încalecă și el. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Despre forțe ale naturii) A ridica ceva din locul în care se găsește și a duce cu sine. Vede o undă mare apropiindu-se de el și luîndu-l ca pe o peană. RETEGANUL, P. III 5. [Cucul] căzu... ca și cînd vijelia l-ar fi luat și l-ar fi aruncat acolo. ISPIRESCU, U. 12. V. A trata pe cineva într-un anumit fel. Boieriul, luîndu-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum. CREANGĂ, A. 167. ◊ Expr. A lua (pe cineva sau a o lua) cu binele (sau cu binișorul, cu frumosul, cu încetișorul etc.) = a se arăta blajin (față de cineva), a trata (pe cineva) cu menajamente. Și de m-ar fi izgonit... tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci cînd m-a luat cu binișorul. CREANGĂ, A. 70. Pe dumneavoastră vă rugăm Să ne luați încet, încetișor. TEODORESCU, P. P. 177. A lua (pe cineva) cu răul = a trata (pe cineva) cu asprime, a se purta (cu cineva) rău. A lua pe cineva cu măgulele (sau, refl., a se lua pe lîngă cineva cu binele) = a măguli, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. Începu s-o lingușească... și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Calul îi iese înainte... și o ia cu măgulele. CREANGĂ, P. 273. A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în rîs, în zeflemea, peste picior, la vale, în balon etc.) = a rîde de cineva sau de ceva, a-l ironiza, a-și bate joc. Ceilalți rîdeau, luîndu-l peste picior. CAMILAR, N. I 31. Pe urmă, băieții nu l-au mai luat în rîs. PAS, Z. I 71. Autorul ia la vale unele idei ce ne sînt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. GHEREA, ST. CR. II 57. A lua (pe cineva) la (sau în) tărbacă v. tărbacă. A lua (pe cineva) cu huideo v. huideo. A lua (pe cineva) cu amenințări = a-l amenința. A lua (pe cineva) la rost (sau la socoteală, la trei parale, la trei (păzește), la refec, în răspăr, din (sau de) scurt, repede) = a fi aspru cu cineva, a cere cuiva socoteală de faptele sale, a-l sili să se justifice; a-i face mustrări. Surorile erau gîlcevitoare și-i numărau gologanii... și-l luau de scurt cînd îl cinsteau oamenii la cîrciumă. PAS, Z. I 225. D. Iordan Hagi Iordan se credea în drept să-l ia la rost fiindcă înstrăinează acțiuni fără nici o socoteală. C. PETRESCU, A. 399. A lua (pe cineva) pe (sau de) departe = a începe cu cineva o discuție prin ocoluri, prin aluzii îndepărtate, cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. A lua (pe cineva) cu nepusă masă = a surprinde (pe cineva) nepregătit. A lua (pe cineva) de sus v. sus. Nu mă lua așa = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A lua (pe cineva) la sigur v. sigur. ♦ A judeca un lucru într-un anumit fel, a avea un fel anumit de a privi lucrurile. Nu le mai lua toate în tragic.Cînta, juca și lua viața ușor. DUMITRIU, P. F. 57. ◊ Expr. A o lua de bună (sau de bani buni) = a considera că este așa cum se spune, cum pare. A lua (ceva) de nimic (sau de nimic lucru) = a socoti că ceva nu are destulă însemnătate, a nu lua în serios. Apoi de nimic lucru iei tu că am pierdut inelul? ISPIRESCU, L. 107. Dumneta mă mustrezi că am luat de nimica tulburarea dumitale la scrisoarea pîrîtoare ce au trimis domnul Hufeland. KOGĂLNICEANU, S. 122. A lua (ceva) în (sau, regional, a) nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun sau rău, a vedea cu ochi buni sau răi. (Absol.) Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi. ISPIRESCU, U. 2. A lua (ceva) în glumă v. glumă. A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda (cu altcineva sau cu altceva). Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei. NEGRUZZI, S. I 25. Nimenea nu-l cunoștea, Tot de mocan Îl lua, Tot cioban Îl socotea. TEODORESCU, P. P. 476. A lua lucrurile (așa) cum sînt = a se împăca cu situația, a fi realist. VI. A începe, a apuca, a porni să... De vedea și iar vedea, Se gîndea, se socotea Ce să facă, cum s-o ia. TEODORESCU, P. P. 688. ◊ (Urmat de un supin sau de un infinitiv) Și ai luat a te da cu capul de vatră. SEVASTOS, N. 130. Și mă ia la cercetat. ȘEZ. III 61. Ciocoiul își face plată Și mă ia la schingiuit Că nimic nu i-am cosit. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Fig. A luat-o-n spovedit. HODOȘ, P. P. 177. ◊ Refl. S-au luat ei iarăși la cercat drumul. SBIERA, P. 68. Cu oștile s-a luat la vînat. SEVASTOS, N. 105. ◊ (Popular, legat prin conj. «și» de verbe la moduri personale) S-au luat și s-au suit pe un copaci de frica fierelor. SBIERA, P. 34. Se ia și se întoarnă singură acasă. CREANGĂ, P. 225. Dar Gruia de bucurat Se lua și-o săruta. BIBICESCU, P. P. 311. ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde, a învălui (pe cineva). M-a luat groaza cînd am trecut pe lîngă lan și l-am văzut cîtu-i de mare. CREANGĂ, P. 157. Pe bieții cîntăreți îi luase gîndurile. ȘEZ. II 67. Mereu mă iau la fiori, Din tălpi pînă-n susuori, Într-un ceas de nouă ori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Impers. Te ia cu frig fără să vrei și întorci capul. BASSARABESCU, V. 29. Bătrînul a ieșit din pătură și-i e cald și îl ia cu fiori. DELAVRANCEA, H. T. 36. ◊ (În imprecații) Lua-te-ar boalele! lua-te-ar ciuma! iar te-ai îmbătat? DUNĂREANU, CH. 73. ◊ Expr. A-l lua (pe cineva) ceva înainte = a fi cuprins, copleșit de... Le-a trece lor zburdăciunea cînd or fi mai mari și i-or lua grijile înainte. CREANGĂ, A. 38. (Cu inversarea construcției) A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva, (sau de ceva), a ști de frică. (Refl.) A se lua de gînduri = a se îngrijora. A început a se cam lua și el de gînduri de năzdrăvăniile lui. CREANGĂ, P. 323. VII. 1. (Construit de obicei cu pronumele «o», cu valoare neutră) A pleca, a porni, a purcede. O lua încet de-a lungul cheiului, cu spinarea încovoiată, cu genunchii îndoiți. BART, S. M. 60. Eu des-de-diminicioară o luam de-a lungul pîrîului, după mlădițe de răchită. PĂUN-PINCIO, P. 104. Se hotărî și el a se duce acasă... și o luă la drum. ISPIRESCU, L. 212. ◊ Expr. A o lua din loc = a porni la drum, a pleca repede; fig. a se repezi (cu fapta, cu vorba). Haide, ia-o din loc! îi spuse. PAS, Z. IV 257. Ai luat-o prea din loc și nu trebuie așa, că tu ai sînge iute. STĂNOIU, C. I. 180. (Regional) A o lua în porneală = a porni la păscut. Cerbul... o luă în porneală și nu mai da pe la izvor iar pînă a doua zi. CREANGĂ, P. 224. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). Hai, Oarță! Ia-o înainte. Oarță plecă. C. PETRESCU, R. DR. 50. Dolfa... Înainte c-o lua Și pe Costea că-l ducea. TEODORESCU, P. P. 511. A o lua înainte (cu ceva) = a da semnalul, a începe. Bocăneț o luă înainte cu rîsul și rîseră și ceilalți. C. PETRESCU, Î. II 12. A i-o lua (cuiva) (rar a-l lua pe cineva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva), a sosi sau a face ceva înaintea altuia. Cît pe ce, cît pe ce să nu-l ieie carul înainte. CREANGĂ, P. 41. A-l lua pe cineva gura pe dinainte v. gură. A o lua la picior = a pleca repede. O luă la picior chinuit de arșița crîncenă a gîtlejului. DUMITRIU, N. 232. O luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. O luai la picior pîn crîng. GORJAN, H. I 107. A o lua la sănătoasa v. sănătos. A o lua razna v. razna. A-și lua zborul = a porni în zbor, a zbura; fig. a se depărta foarte repede, a fugi. Murgu-și lua zborul în liniște deplină Prin codrii fără drumuri și fără de lumină. ALECSANDRI, O. 207. A lua (pe cineva) la (rar în) goană v. goană. A lua fuga (sau a o lua la fugă, la goană sau, mai rar, într-o fugă; refl. a se lua la fugă) = a porni în fugă, în goană. La repezeală își puse o broboadă pe cap și o luă la goană pe cheu după vapor. BART, E. 234. Luntrașul... o ia tot într-o fugă din casă. RETEGANUL, P. IV 75. Se luă la fugă după dînșii. SBIERA, P. 269. (Despre animale de tracțiune) A lua vînt = a porni razna, scăpînd de sub controlul conducătorului. (Refl.) A se lua în goană cu cineva = a se lua la întrecere din fugă cu cineva. Avea... o fată slujitoare care se lua în goană cu ogarii. ISPIRESCU, L. 323. A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni (și a merge) în urma cuiva (sau a ceva), a se ține de... Petrache... năvăli în crîșmă. Părintele Ștefan se luă după el. SADOVEANU, la TDRG. Cum îl vede trecînd, se ia după el și-l apucă de haină. BASSARABESCU, V. 47. Se ia după moșneag și cît colea mergea în urma lui. CREANGĂ, P. 82; b) a porni împreună cu cineva, însoțindu-l la drum; a se alătura cuiva, a se întovărăși cu cineva. Flămînzilă... se ia după Harap-Alb și pornesc tustrei înainte. CREANGĂ, P. 241; c) a fugi după cineva (pentru a-l ajunge, a-l goni, a-l prinde); a urmări, a alunga, a fugări. După vînător se luase un alt porc și mai năprasnic. ISPIRESCU, L. 140. Cînele începe a alerga prin pădure și se ia după un ied sălbatec. NEGRUZZI, S. I 59; d) a porni undeva, orientîndu-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva, a se conforma, a asculta de..., a ține seamă de... A se lua după aparențe. A se lua după gustul cuiva.Voi, fetele, niciodată să nu vorbiți singure noaptea cu flăcăii, nici să vă luați după dînșii, că iată ce pățiți. SBIERA, P. 314. O povățui să se ia după drumul robilor. ISPIRESCU, L. 58. Moșneagul... se ia după gura babei. CREANGĂ, P. 63. A se lua cu cineva = a) a pleca la drum împreună (sau în același timp) cu cineva. Gerilă atunci Se ia cu Harap-Alb și pornesc împreună. CREANGĂ, O. A. 247. Domnul oștile lăsa, Cu ciobanul se lua. ALECSANDRI, P. P. 208; b) a se întovărăși cu cineva, a se înhăita. S-a luat cu niște derbedei. C. PETRESCU, C. V. 228. Așa pățești dacă te iei cu niște bicisnici. CREANGĂ, P. 252. Spune-mi cu cine te iei (variantă: te aduni), ca să-ți spun cine ești. A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva sau cu ceva și a uita de o grijă, de o preocupare (supărătoare). La răzbel, că acolo, dacă nu mori, poate să te mai iei și mai uiți. POPA, V. 339. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea, se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140. Ziua ca ziua... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Eu m-am luat cu alți mușterii, iar voi atunce ați fugit. ȘEZ. II 117. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi; a se întinde la vorbă. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare, a apuca sau a merge pe un anumit drum. Bricul Mircea... ieșind în larg, va lua drumul spre Kersonez. BART, S. M. 13. Luarăm o cale ce nu era a Brașovului, vizitiul nostru ne spuse... că am luat drumul Giurgiului. BOLINTINEANU, O. 263. ◊ Intranz. (Învechit) O caleașcă... făcînd la stînga, luă la deal. NEGRUZZI, S. I 16. ♦ (Despre căi de comunicație și despre ape curgătoare) A-și schimba direcția, a coti spre... Drumul o ia la dreapta. 2. (În anumite construcții) A merge, a străbate, a parcurge. O, calul meu! Tu, fala mea... Cum iei pămîntul în galop. COȘBUC, P. I 112. Luînd de-a lung pămîntul, merg spre împărăție. CREANGĂ, P. 236. Și-și ia drumul d-a lungul, Țările cu de-amănuntul. BIBICESCU, P. P. 133. ◊ Expr. A(-și) lua cîmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mînie); a ajunge la desperare, a-și lua lumea în cap. Lucrau numai calfele, fără flăcăul care își luase cîmpii. PAS, Z. I 160. Of! saracan de mine! Că-mi vine să țip și să ieu cîmpii! Mult oi să mai stau în drum? ALECSANDRI, T. I 113. A(-și) lua lumea în cap v. cap. – Forme gramaticale: prez. ind. iau (regional ieu), iei (regional iai), ia, luăm, luați, iau (regional ieu); prez. conj. pers. 3: să ia (regional să iaie (NEGRUZZI, S. I 232) și să ieie).

ÎMPUNGE, împung, vb. III. 1. Tranz. (Cu determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul) A înfige (în ceva) un obiect cu vîrf ascuțit. V. străpunge. Tu vezi cum plouă, cu picurii mici, în gîrlă? Parcă ar împunge luciul apei cu ace puse unul lîngă altul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 44. Șăzi binișor, nebunule, că, zău, te-mpung cu acu. ALECSANDRI, T. I 337. ◊ Fig. Coșuri de fabrici... împung cerul cu fumul lor negru. STANCU, U.R.S.S. 159. Cînd au apărut pe creasta dealului călăreții tătari, împungînd cerul cu sulițele, nimene n-ar fi putut bănui că în vale ar sta creștini, tupilați în ascunzișuri. SADOVEANU, F. J. 285. ◊ (Instrumentui devine complement direct) Pe sub norii vineți, razele împungeau săgeți sfioase, care risipeau negurile departe, în vale deasupra apelor. C. PETRESCU, S. 169. (Instrumentul devine subiect) Acul împunge pînza. ◊ (Poetic) Împung țărîna colți mărunți de viață Ce-au început puzderii să răsară. D. BOTEZ, F. S. 84. ♦ A îmboldi, a stimula cu ajutorul unui obiect ascuțit. Un băiețandru împungea din cînd în cînd boii pe lîngă coadă cu capătul bățului. DUMITRIU, B. F. 98. Și-i puseră pe fugă, împungîndu-i din urmă cu vîrful bețelor. PAS, Z. IV 98. ♦ Refl. A-și înfige (mai ales fără voie) un obiect ascuțit într-o parte a corpului; a se înțepa. S-a împuns la deget.Intranz. A împinge, a da (în ceva). Pisicuța, de altă parte, nedumerită asupra gălăgiei ce se făcea îndărătul său, întorcea capul din cînd în cînd și împungea cu botul în desagi. HOGAȘ, M. N. 154. 2. Tranz. (Despre animale cu coarne) A lovi cu coarnele. Să te ajungă Cîte rele pierzătoare, Să te bată ploi și soare, Să te-mpungă Vaci și boi. COȘBUC, P. I 204. ◊ Absol. Numai de coarne sînt vrednic, să împung ca vitele. RETEGANUL, P. II 77. Dobitoc ce voi a-mpunge mă vor socoti pre mine. NEGRUZZI, S. II 290. 3. Tranz. Fig. A ironiza, a persifla. Pe drum, băiatul a cercat în cîteva rînduri să împungă pe tovarășul lui, doar l-o face să răsufle ceva. Dar plotonierul tăcea, cu mustățile pleoștite. SADOVEANU, M. C. 38. Ori nu știi ce secret am eu, care mă roade de mult, ori știi și mă împungi fără milă. id. P. M. 61. Moșneagul s-au cam simțit împuns de vorbele babei. SBIERA, P. 274. Cu astă vorbă îl împunse. PANN, P. V. I 8. 4. Intranz. (Mold., în expr.) A o împunge la (sau de) fugă = a o lua la fugă, a o șterge, a o tuli. Calul spăimîntat al urmăritului o împungea la fugă nebună, tîrîndu-și stăpînul căzut și aninat numai în scară. SADOVEANU, O. I 156. Cînele se simți foarte fericit s-o poată împunge de fugă și să se ascundă, schiolălăind, după picioarele lungi ale stăpînului său. HOGAȘ, M. N. 187. Își luă șlicul și o împunse de fugă pe ușă. NEGRUZZI, S. I 13. – Forme gramaticale: perf. s. împunsei, part. împuns.

MÎNZEȘTE adv. (Numai în expr.) A rîde (sau a zîmbi) mînzește = a rîde (sau a zîmbi) silit, nenatural; a rîde cam fără voie. Domnu Dincă... își tot face vînt și rîde mînzește. BASSARABESCU, V. 119.

ÎNCURCA, încurc, vb. I. I. Tranz. 1. (Cu privire la fire, ață de cusut etc.) A amesteca fără voie astfel încît să nu se mai poată desface ușor; a încîlci. A încurcat ața.Expr. A (sau, refl., i se) încurca ițele (cuiva) v. iță. 2. (Cu privire la drumuri, cărări, urme etc.) A amesteca astfel încît să nu se mai poată desluși, a schimba mereu (direcția). Iepurele fricos și vulpea vicleană, cari, fiecare după firea sa, se silesc a-și minți gonacii și a încurca dîra lor printre tulpinile despuiete. ODOBESCU, S. III 41. Și le-ncurc cărările, Tot cu dezmierdările. TEODORESCU, P. P. 148. ◊ (Refl., în expr.) A i se încurca (cuiva) potecile = a i se înfunda, a o păți. 3. (Popular, cu privire la fînețe sau recolte) A călca în picioare, a strivi, a împrăștia. Florile Mi le-ai călcat... Livezi Verzi Mi-ai încurcat. TEODORESCU, P. P. 582. Să-mi calci tu locurile, Să-mi încurci fînețele. id. ib. 627. II. 1. Tranz. A stingheri la mers (pe cineva), a îngreuia mersul (cuiva). Urși, poteci ascunse, vulpi viclene N-au să mă-ncurce. BENIUC, A. R. 22. O luă repede spre port. Copiii cu pasul lor mărunt o încurcau. BART, E. 317. ♦ Refl. A se împiedica din mers; a se rătăci. S-au încurcat în niște găteje. SBIERA, P. 297. Și ne tot coborîm noi... cu mare greutate pe niște povîrnișuri primejdioase, și ne încurcăm printre ciritei de brad. CREANGĂ, A. 30. De e curcă, Ce se-ncurcă, La revărsatul zorilor, În calea vînătorilor? ODOBESCU, S. III 9. De măceși Se încurca, Mărăcini Îl înțepa. TEODORESCU, P. P. 508. 2. Tranz. A opri de la o acțiune, a stînjeni. Tu ai de lucru aici, dragă Costică, și eu n-am venit să te încurc. REBREANU, R. I 256. Au sărit cei lei de turci Care cum putea mai iute: Vin romînii spre redute, Și să stai să-i mai încurci? COȘBUC, P. II 49. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stînjeni activitatea celor prezenți, a stingheri (pe cineva). Da de ce stați în picioare, măi creștini, și încurcați locul de nici nu mai poate să se miște lumea?... Așezați-vă la masă. REBREANU, R. I 193. Altfel nu-l mai luam după mine, ca să-mi încurce zilele. CREANGĂ, P. 216. De nu știi juca, Vremea n-o mai încurca! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 419. A fi încurcat în trebi = a fi ocupat peste măsură. E încurcat în trebi ce nu-l lasă a cultiva cunoștința locuitorilor. NEGRUZZI, S. I 69. 3. Tranz. A face (pe cineva) să-și piardă firul ideilor; a zăpăci, a ului, a ameți. N-ai grijă-n trei cuvinte pe Zay l-am încurcat. ALECSANDRI, T. II 137. Pentru ce încurci și amețești pe băieți? NEGRUZZI, S. I 9. ◊ Fig. Vestea aceasta încurcă mai rău limbile. Se încinse o gălăgie ca la circiumă. REBREANU, R. I 237. ◊ Expr. A o încurca = a amesteca (intenționat) lucrurile sau vorbele, pentru a crea o situație confuză; a face un lucru de mîntuială, pentru a da impresia că este făcut; a o scoate la capăt cu greu. A încurca vorba = a vorbi confuz pentru a ascunde adevărul. Băiatul încurcă vorba. ȘEZ. II 153. ♦ Refl. A-și pierde șirul ideilor, a se poticni în lucru. A se încurca la citit. A se încurca în socoteli. A se încurca în răspunsuri.Expr. A (se) încurca lucrurile = a (se) crea o situație complicată, din care cu greu mai poate ieși cineva. Na, na, că se încurcă lucrurile. PAS, Z. I 88. A i se încurca (cuiva) limba v. limbă. 4. Tranz. A prinde (pe cineva) în mreje, a acapara (pe cineva). Chirițoaia... te leagă și te-ncurcă. ALECSANDRI, T. 76. ♦ Refl. A fi prins în mreje, a fi acaparat (de cineva). Se încurcă așa de bine, încît se trezi însurat. NEGRUZZI, S. I 310. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu se mai poate ieși. Se încurcă în războaie în care e învins. NEGRUZZI, S. I 276. 5. Refl. A pierde vremea, a întîrzia, a zăbovi; a se așeza la băutură sau (mai rar) la joc. Nu a avut plăcerea să întîlnească pe vechii lui prieteni, fiindcă «s-a-ncurcat cu alții!». CARAGIALE, O. II 218. Moș Bodrîngă se încurcase nu știu pe unde în sara aceea. CREANGĂ, A. 110. ♦ (Numai în forma negativă) A face un lucru de bună calitate, a duce ceva la bun sfîrșit, a lucra intens la ceva. Îmbujorat la față, muncea – nu se-ncurca. MIRONESCU, S. A. 125. Viu eu într-o dimineață c-un articol la care muncisem două zile... da-l scrisesem, nu mă-ncurcasem. VLAHUȚĂ, O. A. III 23. Bună calea, Ivane... Dar cînți, cînți, nu te-ncurci. CREANGĂ, P. 299.

ÎNFIRIPA, înfiripez și înfirip, vb. I. 1. Tranz. A alcătui (ceva) cu oarecare greutate din mai multe elemente, a face să ia ființă în grabă; a înjgheba. Cîțiva copii mai săraci Au izbutit să-nfiripe o stea de hîrtie. BENIUC, V. 39. Și-apoi, încetul cu încetul, mi-am înfiripat iar gospodăria. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Refl. Satul s-a înfiripat fără voia nimănui, de aceea e cum e. REBREANU, R. I 75. ♦ Refl. A lua naștere, a prinde consistență. Mătușă-mea... a aflat... taina ce începea să se înfiripeze între noi amîndoi. GALACTION, O. I 76. Imagini, frînturi de gînduri se înfiripau în mintea ei obosită. BART, E. 382. Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește. EMINESCU, O. I 144. 2. Refl. A-și reveni în puteri, a se reface, a se restabili după o boală, a se întrema. Bătrînul începea să se înfiripeze mîncînd mai bine și nemaitremurînd iarna de frig. PAS, Z. I 202. Cu tărîțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa. CREANGĂ, P. 76. Nu se mai putu înfiripa de pe lehuzie, și muri. CONTEMPORANUL, VI 104. ◊ Fig. Cultura tutunului, încetată în timpul monopolului, începe iarăși a se înfiripa în satele unde locuitorii sînt deprinși cu dînsa. I. IONESCU, M. 356. ♦ A prinde puteri mai mari, a se încorda, a se avînta. Deodată mi se înfiripă zmăul, rădică pe Sucnă-Murgă în sus și-l trîntește. SBIERA, P. 103.

ÎNTÎMPLARE, întîmplări, s. f. 1. Ceea ce se întîmplă, ceea ce se petrece; fapt, eveniment. Rar cioban... să nu știe întîmplarea cu domnița Oleana. GALACTION, O. I 67. Toți... s-au veselit de această întîmplare. ISPIRESCU, L. 2. Conversația căzu, firește, asupra întîmplărilor zilei. NEGRUZZI, S. I 293. ♦ Peripeție; aventură. Cum sînt întîmplările la drum? CREANGĂ, P. 130. Prin lumea rumenă de-apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fărmăcata stare a firei, plin încă de impresiunile ciudatei sale întîmplări. EMINESCU, N. 50. Multe mici întîmplări am avut pin-a nu ajunge la Ceahlău. ALECSANDRI, O. P. 236. O frumoasă ediție a întîmplărilor lui Telemach. NEGRUZZI, S. I 79. ♦ Nenorocire. Nu s-a mai vorbit toată ziua decît despre întîmplările grozave de ieri. REBREANU, I. 59. Decît ne-am tot învîrti și cioșmoli pe iastă prispă, mai bine să scurtăm din cale, Căci mare-i dumnezeu, ne-a feri el de întîmplări! CREANGĂ, A. 126. 2. Ceea ce se petrece în mod incidental, în urma unui concurs neprevăzut de împrejurări; hazard. Mă întrebam: unde poate fi? unde l-au mînat vînturile întîmplării? SADOVEANU, O. I 419. Și urcam, urcam poteca... Singur, închizîndu-mi ochii, ca-ntîmplarea să mă poarte, Unde-o vrea. COȘBUC, P. I 317. ◊ Loc. adv. Din întîmplare = (în mod) întîmplător, incidental. Într-o zi trecusem din întîmplare pe o stradă care purta numele lui Alexei Tolstoi. STANCU, U.R.S.S. 52. Ajunse într-un sat și, din întîmplare, se opri la casa unui om. CREANGĂ, O. A. 293. Umblînd pe acolo, găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste. id. P. 218. La întîmplare sau la (sau în) voia întîmplării = în voia soartei, în neștire, într-o doară, la nimereală. Sînt un tînăr marinar Rătăcit fără voia mea pe aceste necunoscute maluri, Purtat de valurile oceanului la întîmplare. BARANGA, V. A. 18. Mergeam la întîmplare, disperat; îmi venea să mă las în zăpadă, să mă întind și să dorm. SADOVEANU, P. 123. Poate să am, poate să n-am [nevoie] zise fiul craiului, uitîndu-se țintă în ochii spînului, dar acum deodată mă las în voia întîmplării. CREANGĂ, P. 200. (Popular) La toată întîmplarea = în orice caz. La toată întîmplarea are să fie ceva bun. RETEGANUL, P. I 75. Dar, la toată întîmplarea, de-i vedea și-i vedea că s-a trezit... zvîrle-i pielea cea de urs. CREANGĂ, P. 215. (Rar) De-o întîmplare sau pentru orice întîmplare = pentru orice eventualitate. Deci, de-o întîmplare, n-a strica dacă i-o urma sfatul. SBIERA, P. 261. – Variantă: tîmplare (SBIERA, P. 114) s. f.

NEPĂRTINITOR, -OARE, nepărtinitori, -oare, adj. Care nu e părtinitor; imparțial, drept; obiectiv. Se zice mult bine de administrația sa... El lovea abuzurile; era nepărtinitor, integru. BOLINTINEANU, O. 254. Oricît aș voi să fiu de nepărtinitor, suvenirea ei ar sili imaginația mea să galopeze fără voie. NEGRUZZI, S. I 38.

NEVOIE, nevoi, s. f. 1. Trebuință, cerință, necesitate. Nevoile nouă cer mijloace nouă, și ideile nouă au trebuință de cuvinte nouă, dar nevoia trebuie să le dea la iveală, să le creeze și să le împămîntenească. RUSSO, O. 54. ◊ (Personificat, de obicei în proverbe) Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. Nevoia învață pre cărăuș. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Loc. adv. La nevoie = în caz de trebuință, cînd este necesar, cînd trebuie, cînd se impune. Sîntem ostași și la nevoie putem da ajutor. SADOVEANU, O. VII 30. Beciul privighitorului... putea să tăinuiască la nevoie o domniță. CREANGĂ, A. 74. ◊ Loc. adj. și adv. (Astăzi rar) De nevoie = trebuincios, necesar. Nu găsesc de nevoie să-mi mai pierd vremea. STĂNOIU, C. I 224. Multe de nevoie lucruri... le cîștigăm fără osteneală. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Expr. De voie, de nevoie = vrînd-nevrînd, silit. De voie, de nevoie trebui să se scoale. CREANGĂ, P. 7. Slut, neslut, ai să fii a mea de voie, de nevoie. ALECSANDRI, T. I 423. A avea (sau a fi) nevoie de cineva (sau de ceva) = a avea (sau a se simți) trebuință de cineva (sau de ceva), a-i trebui cuiva ceva, a fi necesar. Eu sînt bătrîn, aici e nevoie de un om tînăr, puternic. DEMETRIUS, C. 57. De îmbrăcăminte prezentabilă aveau toți nevoie. C. PETRESCU, A. 311. Mare nevoie mai au de fier. CREANGĂ, P. 57. A avea (sau a fi) nevoie să... = a fi necesar să... În astă-seară am însă nevoie să-mi amintesc despre ceilalți. C. PETRESCU, C. V. 306. Vînătorul n-are nevoie să umble pe jos. ODOBESCU, S. III 15. Mai demult era nevoie a se cumpăra cai din staturile vecine. NEGRUZZI, S. I 36. ♦ (La pl., în expr.) A-și face nevoile = a-și satisface anumite necesități trupești. Pe unul l-a ucis glonțul... cînd își făcea nevoile. C. PETRESCU, Î. II 14. 2. (Mai ales la pl.) Grijă, necaz; neajuns, lipsă, mizerie, sărăcie. Tatăl tău o viață s-a luptat cu nevoile. SADOVEANU, O. VI 50. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi Și ham de cai și jug de boi; Dar vrem pămînt! COȘBUC, P. I 207. M-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia. CREANGĂ, P. 81. Nu pot să dispună de timpul lor, fiind acel timp ocupat cu lupta în contra nevoiei. ALECSANDRI, S. 64. ◊ (Personificat) Pedepse vă măsoară Cînd mîna v-o întindeți la bunuri zîmbitoare, Căci nu-i iertat nici brațul teribilei nevoi. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. A scăpa de nevoie (sau a încăleca pe nevoie, a ieși din nevoie, a se ridica deasupra nevoii) = a scăpa de griji, de necazuri, de lipsuri, de sărăcie. Șase ani de cînd mă chinuiesc și nu mă pot ridica deasupra nevoii. DUNĂREANU, CH. 69. Muncea în dreapta și în stînga, că doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140. A-și prinde nevoile v. prinde. A fi mîncat de nevoi = a fi suferit multe necazuri, lipsuri. Mîncatu-s de nevoi, Ca iarba de cele oi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 191. A fi de nevoie (sau a face cuiva nevoie) = a aduce cuiva neplăceri, a pricinui necazuri. Jivinele cele mai voinice și mai grase erau cele mai de nevoie. GALACTION, O. I 295. La alți le-ai făcut pe voie. Ție ți-ai făcut nevoie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. La (vreme de) nevoie = în împrejurări grele, la necaz, la nenorocire. El... te va învăța... ce să faci la vreme de nevoie. ISPIRESCU, L. 21. Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie. CREANGĂ, P. 91. Prietenul la nevoie se cunoaște. În nevoie (de ceva) = lipsit (de ceva); în suferință, în necaz. Pe Nadina o știe veșnic în nevoie de bani. REBREANU, R. I 165. ♦ (Numai la pl.) Treburi, preocupări, afaceri. Ce... nu-mi caut de copilăria petrecută în Humulești și de nevoile mele? CREANGĂ, A. 74. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. 3. Împrejurare critică, grea, situație periculoasă; greutate, dificultate. Peste multe nevoi ai să dai și multe primejdii ai să întîlnești. ISPIRESCU, L. 22. Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar spînul. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. Cu vai-nevoie = cu greutate, cu greu; cu chiu, cu vai. Cu vai-nevoie mă țineam de dînsul cît colea. HOGAȘ, M. N. 131. Mă trezește mama într-o dimineață din somn cu vai-nevoie, zicîndu-mi: scoală, duglișule. CREANGĂ, A. 52. Zor-nevoie = numaidecît, cu orice preț. Bătrînul... vrea zor-nevoie să mă ginerească. CARAGIALE, la TDRG. De nevoie = fără voie, silit de împrejurări, neavînd încotro. Ursul joacă de nevoie. (Învechit) De (sau din) nevoia cuiva (sau a ceva) = din cauza... Ajutor care întîrzie cîtva din nevoia iernii. BĂLCESCU, O. II 46. ♦ Încurcătură, bucluc, belea, pacoste. Din om ce era, se pomeni deodată măgar. Altă nevoie acum. ISPIRESCU, L. 281. ♦ (Familiar, în exclamații și imprecații) Dracul, naiba. Stăi, mă, să-mi iau căciula, că mi-a căzut din cap... – Las-o încolo la nevoile căciula. ISPIRESCU, L. 110. O dată cu capul nu va gusta nicidecum nemica, și pentru ce? nevoia să-l știe. ȚICHINDEAL, F. 57. ◊ Expr. Nevoie mare = (formînd superlative) strașnic, grozav. Se aveau bine nevoie mare, încă de pe cînd erau surori. STĂNOIU, C. I. 193. Era o zînă naltă, subțirică și drăgălașă, și frumoasă nevoie mare! ISPIRESCU, L. 7. 4. Fig. (Regional) Om neputincios. Ia, să apucăm noi doi în două părți... căci tot degeaba stăm noi la un loc amîndoi, două nevoi. ISPIRESCU, L. 95. O venit carte-napoi, Că-s toate [fetele] niște nevoi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 433.

ORI2 conj. I. (Cu funcțiune disjunctivă, leagă mai ales două, rar mai multe, cuvinte sau propoziții care exprimă acțiuni și stări dintre care nu se poate realiza decît una; introduce două sau mai multe propoziții sau părți de propoziție care exprimă o alternativă) 1. (În corelație cu sine însuși) Sau. Măi bărbate... alege-ți una din două: ori merg eu de unde-am venit, ori alungă-ți copiii de la casă. RETEGANUL, P. I 43. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. Voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. NEGRUZZI, S. I 139. Ori cu el să mă iubesc, Ori, de nu, mă prăpădesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ◊ (Așezat numai în fața celei de-a doua alternative) Mîndrul soare străluci deodată, Ori în prag frumoasa. Irină s-arată! IOSIF, P. 58. Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. ♦ În propoziții interogative, cînd se repetă întrebarea în forma negativă) Hai, ce zici, te însori ori ba? CREANGĂ, P. 161. Oare să se însoare ori să nu se însoare? NEGRUZZI, S. I 71. 2. (După o regentă, uneori în corelație cu «fie că», «sau», leagă două propoziții subordonate opuse) Tot nimic eu nu voi ști, Fie că-n senin ori nouri va sta soarele ori luna, Fie că va da zăpadă ori că iarba va-nverzi. VLAHUȚĂ, O. A. I 43. II. (Cu funcțiune copulativă, introduce două sau mai multe propoziții exprimînd alternative fără obligația de a alege una singură) Poate să ne ajungă cineva din urmă ori să ne întimpine cineva dinainte. CREANGĂ, P. 126. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit... Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fîșie, Vreo umbră de gindire ori un petic de hîrtie. EMINESCU, O. I 134. Ce cați tu la noi în munte? Lance-n coaste, bardă-n frunte Ori un plumb vrăjit în piept...? ALECSANDRI, P. II 23. – Variantă: or (DELAVRANCEA, S. 217, ODOBESCU, S. I 232) conj.

PACHET, pachete, s. n. 1. Obiect sau mai multe obiecte strînse la un loc, învelite sau înfășurate într-o hîrtie, pînză etc. și, de obicei, legate, pentru a se putea păstra și transporta mai ușor. Intră pe poartă, întovărășit de-un băiat încărcat cu pachete. C. PETRESCU, Î. II 170. Găsii înlăuntru un mare pachet cu îngrijire făcut și frumos legat, deasupra căruia sta scris ca moto: «poftă bună». HOGAȘ, M. N. 59. ◊ (Urmat de determinări care arată conținutul) Ieși în vîrful picioarelor și se întoarse imediat c-un pachet de pînzeturi. BART, E. 382. Am găsit un mare pachet cu scrisori de la Iași. NEGRUZZI, S. I 55. ◊ (Glumeț) Permiteți-mi, vă rog, a vă trimite, de pe malurile frumoasei Dunări albastre, un pachet de salutări pentru toată lumea. CARAGIALE, O. VII 163. ◊ Expr. A face pachet = a aduna, a strînge și a lega la un loc mai multe lucruri. A trimite pe cineva pachet = a trimite pe cineva într-un anumit loc fără voia lui. (Despre mărfuri mărunte, mai ales alimente) (A pune) la pachet = a împacheta pentru a fi transportat. 2. Ansamblu de piese identice, suprapuse sau alăturate, legate între ele pentru a forma o singură piesă care poate fi folosită într-un sistem tehnic. Pachetele de grinzi de lemn sînt folosite la lucrări de poduri provizorii.

PANEGIRIC, panegirice, s. n. 1. (La vechii greci și romani) Discurs public, în care se preamăreau faptele de vitejie ale strămoșilor, ale poporului sau se elogia o personalitate însemnată. 2. Laudă, adesea exagerată; elogiu excesiv. Cine ar putea să rostească tot ce spune ochiului și minții aceste splendide idealizări plastice ale artei vînătorești, acela ar face cel mai minunat panegiric al acestei arte. ODOBESCU, S. III 53. La aceste cuvinte, prin cari Păturică fără voia sa făcea panegiricul omului pe care voia să-l vînză, Ipsilante rămase uimit. FILIMON, C. 259. Să fac o apologie, să scriu un panegiric Acestor pitici gigantici și la-alți oameni de nimic. BOLLIAC, O. 172.

PETIC, petice și petici, s. n. (Și în forma petec) 1. Bucată, fîșie tăiată sau ruptă dintr-o țesătură, dintr-o piele; (în special) bucată cu care se repară obiecte de stofă sau de piele găurite. El, într-un surtuc larg, fără culoare și cu buzunarele spintecate, purtîndu-și anevoie muzica-n spate,ea, într-o rochiță scurtă din petici și c-un baideraș de lînă vechi. VLAHUȚĂ, O. A. 134. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață Și cu nădragi de anglie Petece pe ei o mie. CREANGĂ, R. 148. Aoleo, lele Mărie, Dărui-te-ar mă-ta mie Numai c-un petic de iie. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ Fig. În lumina slabă a petecului murdar de geam, bătut în cuie, se zărea uneori aburul unei răsuflări. DUMITRIU, N. 17. În a lucrurilor peteci căutînd înțelepciune. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. A nu se mai ține petic de petic = (despre îmbrăcăminte) a fi foarte ruptă. Nu aveau haine, toate li se rupsese, de nu se mai țineau petec de petec. RETEGANUL, P. I 45. A-i curge (cuiva) peticele v. curge (I 9). A-i merge (cuiva) peticele, se spune pentru a arăta că o acțiune se desfășoară foarte intens. Zîna, cam cu chef cum era, au început deodată să joace, și unde nu juca și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. Înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește și-l jumulește... de-i merg petecile. CREANGĂ, P. 24. A-și da în petic = a-și da pe față, fără voie, anumite cusururi; a greși. Mă miram eu să nu-ți dai în petec. HOGAȘ, DR. II 1. A pune peticul (la ceva) = a găsi o soluție de moment pentru a ieși din încurcătură. Totdeauna cînd se ivește (pe scenă) cîte un incident neprevăzut, Milo «știe să-i puie petecul». La TDRG. Și-a găsit sacul peticul (sau cum e sacul așa-i și peticul), se zice despre doi inși care au cam aceleași cusururi. Mîngăie-te la necazuri gîndind că sacul și-a găsit petecul. NEGRUZZI, S. I 251. 2. Bucată ruptă dintr-o hîrtie mai-mare. p. ext. act, document de mică valoare (sau socotit astfel și desconsiderat). Regimentul nostru și cel de artilerie n-au decît un petec de hartă împreună. CAMIL PETRESCU, U. N. 347. Ești fericit... că poți avea o scrisoare, un petec de hîrtie, un pretext. NEGRUZZI, S. III 480. ♦ Bucată dintr-un material oarecare, aplicată pe o piesă și fixată prin cuie, șuruburi etc., pentru a acoperi un gol, o ruptură etc. 3. Bucată mică, fîșie de teren (cultivabil). Petece negre de pămînt răsturnat prindeau pe brazdele lucii lumini fugare și o muțenie nesfîrșită stăpînea zările. ANGHEL-IOSIF, C. E. 23. Pe tăpșanul dinspre apus se vede un petec de dumbravă rară. VLAHUȚĂ, O. A. III 147. Cinci mii? Pentru un petic de loc? ALECSANDRI, T. 256. ◊ Fig. Cîte un petec uriaș de umbră alerga de-a curmezișul cîmpiei și altul de lumină îl urmărea, făcînd să sticlească bălțile; apoi venea încă unul de umbră. DUMITRIU, N. 87. – Variantă: petec s. n.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie.Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. A. III 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, VI 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap1 (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. llO. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ. O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. A. III 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)

RISIPIT, -Ă, risipiți, -te, adj. 1. Răspîndit în toate părțile; împrăștiat, răsfirat. Stelele sclipeau mărunt, risipite pe toată nemărginirea bolții. MIHALE, O. 184. Caracteristic pentru așezările omenești din Țara Moților e felul în care sînt risipite casele satului: cîteva case într-o vale și pe urmă restul satului împrăștiat pe dealuri, prin munți, prin văgăuni. BOGZA, Ț. 42. Ce să fie asta de n-am întîlnit eu... nici un suflețel de om p-aci la voi, fără numai grămezi, grămezi de oase de oameni, risipite colea șt colea? ISPIRESCU, L. 100. ◊ Fig. Mi-e sufletul în soarele de-amiază Pe holde risipit ca vîntul cald. BENIUC, V. 55. Stătu privind într-acolo, spre lumina risipită în depărtări și pe livada înmugurită. SADOVEANU, O. IV 389. A mele visuri risipite. VLAHUȚĂ, P. 33. 2. (Despre bunuri materiale sau morale) Cheltuit fără socoteală; irosit. Avere risipită. 3. (Despre cete, armate etc.) Pus pe fugă, alungat, înfrînt. Cetele de Ieși răzlețe erau... sfărîmate și risipite. SADOVEANU, O. I 255. Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri. EMINESCU, O. I 148. 4. (Despre un întreg) Stricat, sfărîmat; dărîmat, prăbușit. Munții Gorjului se arătau... ca niște sfinți făcuți cu var pe cel din urmă zid rămas al unei mănăstiri risipite. GALACTION, O. I 64. Văzînd mănăstirea așa de risipită și vechie, m-am întors îndărăpt. RETEGANUL, P. I 39.

ROSTI, rostesc, vb. IV. 1. Tranz. A articula, a pronunța sunete, cuvinte cu ajutorul organelor vorbirii. Sunetul vorbelor lui, rostite tare și fără voie, îl înfiorau. VLAHUȚĂ, O. A. 118. Nu poți rosti pe î, ă, s, c și alte vro cîteva. NEGRUZZI, S. I 9. Papagalul lui... rostea cîte un cuvînt. DRĂGHICI, R. 150. 2. Tranz. A zice, a spune, a vorbi, a glăsui. Bună rînduială! Atîta a rostit Dima cu glas tare. GALAN, Z. R. 280. [Tudor] cugeta ce vorbe alese să rostească în fața măritului divan. SADOVEANU, O. VII 107. A rostit vorbele acestea cu glasul așa de cald. CARAGIALE, O. III 79. ◊ Fig. San Marc sinistru miezul nopții bate. Cu glas adînc, cu graiul de sibile, Rostește lin în clipe cadențate: Nu-nvie morții – e-n zadar, copile! EMINESCU, O. I 202. ♦ A povesti. Focul pîlpîia în întunericul ogrăzii, și unul rostea domol o istorie din vechime. SADOVEANU, O. II 239. ♦ A exprima prin vorbe. Cine ar putea să rostească tot ce spun ochiului și minții aceste splendide idealizări plastice ale artei vînătorești... ODOBESCU, S. III 53. Inima mea simțăște mai mult decît nu mi-i cu putință a rosti. KOGăLNICEANU, S. 55. ♦ A expune. Am auzit pe Delavrancea rostindu-și conferința lui despre «Poezia populară». SADOVEANU, E. 159. ◊ Refl. pas. Autoritățile superioare s-au supărat foarte mult pentru discursurile ce s-au fost rostit. SADOVEANU, P. M. 111. 3. Refl. (Astăzi rar) A se pronunța, a-și spune părerea (autorizată). Să-mi fie cu iertare că mă rostesc. MIRONESCU, S. A. 141. De-un veac și jumătate nu se mai rostise glasul țării pentru alegerea domnitorului ei. VLAHUȚĂ, R. P. 63. În mod provizoriu, pînă cînd se vor putea rosti și emigrații. GHICA, A. 645. Adunarea din Iași a făcut un program despre deosebitele chestiuni asupra cărora înțelegem a ne rosti. KOGĂLNICEANU, S. A. 204. ♦ Tranz. A comunica o dispoziție, un ordin, o sentință. Emilian s-a înălțat pe cataligele lui și a rostit o poruncă. SADOVEANU, A. L. 205. 4. Tranz. A fixa locul sau atribuțiile care îi revin cuiva într-un cadru mai larg; a rostui. Sta mai mult la izvorul Iablanicioarei... rostind pe ciobani. GALACTION, O. I 157. Toate... își aveau vătaful lor și nimic nu era nerostit. ISPIRESCU, L. 354. ♦ (Neobișnuit) A face rost de ceva; a procura. Acum deocamdată trebuie să-i rostim o odaie. STĂNOIU, C. I. 63. ♦ A se îngriji de..., a aranja totul pentru...; a pregăti. Acum vezi de rostește de masă, să mîncăm și să ne veselim. ISPIRESCU, L. 268. 5. Intranz. A înfășura pe sulul din față al războiului porțiunea de pînză țesută, desfășurînd în același timp o porțiune corespunzătoare de urzeală de pe sulul dinapoi, pentru a putea continua țesutul cînd rostul se micșorează. Cu cît bătătura crește, cu atît rostul se face mai scurt; atuncea țăsătoarea «rostește», adică trage vergelele aceste înapoi. ȘEZ. VIII 150.

PÎRȚAG s. n. (Popular) Capriciu, toană, pornire spre ceartă. V. arțag. Răspunde curat cum te-ntreb, c-apoi îți găsești Bacău cu mine...Cum îi vrea d-ta, cucoane, cică vorba ceea: arțagu își găsește pîrțagu. ALECSNDRI, T. 236. Din întîmplare Și el fără voia-i un pîrțag mic are, Care în an numai o dată îi vine. PANN, P. V. II 99. Fetișcana... voi să-l sperie și pe acesta, spunîndu-i că are harțag.Nu-i nimic, răspunse liniștit băiatul nostru, că și eu am pîrțag. ȘEZ. I 284. Tot arțagul își găsește pîrțagul (= omul arțăgos își găsește în cele din urmă beleaua). ◊ Expr. A-l apuca (pe cineva) pîrțagul = a-i sări cuiva țandăra.

PLĂCERE, plăceri, s. f. 1. Sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie, produs de ceva care satisface gustul sau dorința noastră. Cînd am învățat pe de rost pe Eminescu, ca și astăzi, găseam în neprețuitele lui versuri o pricină de nepătrunsă plăcere intelectuală. SADOVEANU, VI 466. Am primit cu o vie plăcere buchetul și mai ales scrisoarea d-tale. NEGRUZZI, S. I 98. Cîtă ai simțit plăcere cînd a lui Mihai soție A venit să-ți povestească fapte ce l-au strălucit. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Loc. adv. Cu plăcere = cu drag, bucuros, din toată inima. Ieși numai oleacă să te văd încaltea... și apoi să mor cu plăcere. CREANGĂ, P. 226. Așteaptă cu plăcere. CONACHI, P. 263. Fără plăcere = în silă, fără voie. El a șezut la masă fără plăcere. La TDRG. Maică urîtul mă cere, Nu mă da fără plăcere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. ◊ Expr. A face (cuiva) plăcere = a face (cuiva) o bucurie; a-i face pe plac. Și de vrei plăcere-a-mi face... Fă în viață o minune Hotărîndu-te a-mi spune Adevăr neprelucrat. ALECSANDRI, P. I. 211. Îmi face (mare) plăcere = (formulă de politețe) mă bucură, mă încîntă. Fă-mi plăcerea (sau îmi iaci plăcerea...)! = (formulă de politețe) fii bun..., te rog să... Scoase din buzunarul vestei o cutiuță de email cu pastile parfumate și, înainte de a se servi, o întinse Sabinei: – îmi faci plăcerea, domnișoară? C. PETRESCU, C. V. 14. (Familiar) Cu plăcere, formulă de răspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu oarecare. 2. Distracție, petrecere; desfătare. Iubind în taină am păstrat tăcere, Gîndind că astfel o să-ți placă ție, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere. EMINESCU, O. I 200. Într-o noapte furtunoasă Prințul, cu-ai săi cavaleri, într-o sală luminoasă Se-mbătau de dulci plăceri. BOLINTINEANU, O. 93. Alții adevereau... că e o vînturătoare ce cutreieră lumea pentru plăcerile ei. NEGRUZZI, S. I 44. 3. Voie; dorință, plac. Pînă ce vine stăpînul, poate aveți plăcere să vă răcoriți cu cîte-o cupă de jintiță înăcrită. SADOVEANU, O. L. 36. Chiar și eu m-aș tocmi la d-ta, dacă ți-a fi cu plăcere. CREANGĂ, P. 202.

TAINIC, -Ă, tainici, -e, adj. 1. Plin de mister, de taină; misterios. Priceperea sa nici nu-i îngăduia să pătrundă tainicul înțeles, plin de amenințare, din vorbirea lui Zaharia Duhu. C. PETRESCU, A. 305. Viața-i plină de tainice puteri, Învinge orice stavilă și orișice dureri. EFTIMIU, C. 28. Un magnet tainic mă trăgea fără voie spre teatru, cînd știam că era să cînte Cecilia. ALECSANDRI, O. P. 17. (Adverbial) Pan Zubovski rîdea tainic, și făcea din ochi cătră Bîrnoavă. SADOVEANU, O. VII 88. ◊ (Poetic) Parcă-i îndemna la un sfat încet lumina tainică ce se revărsase în nemărginire. SADOVEANU, O. VII 27. Mi-e dor de freamăt lin de brazi, De murmur tainic de izvor. IOSIF, P. 64. (Adverbial) Numai într-un geam pîlpîia tainic o luminiță galbenă. REBREANU, R. II 205. Tainic trece vîntul Prin păduri de fag. CERNA, P. 115. Se revarsă pîrăiele cu răpejune, șoptind tainic în mersul lor neîncetat. CREANGĂ, A. 125. 2. Neștiut de alții, secret. Gheorghiță era numele care plăcuse Vitoriei, căci era numele cel adevărat și tainic al lui Nichifor Lipan. SADOVEANU, B. 13. Plecase de astă-iarnă, cu o scrisoare tainică de la socru-său Dănilă, către Tudor Vladimirescu. GALACTION, O. I 155. Se întorcea de la o sfătuire tainică și era cu sufletul greu. C. PETRESCU, C. V. 268. El știa la miezul nopții gîndul tainic să-mi ghicească. EFTIMIU, Î. 129. ◊ (Adverbial) Eu singură nu știu ce vreu Atît e de tainic ascunsă Dorința în sufletul meu. EMINESCU, O. IV 99. ♦ (Adverbial) Pe ascuns, pe furiș. Tainic se-ntîlnește-n prag, Dor cu dor să se cuprindă, Drag cu drag. COȘBUC, P. I 49. Și trei flori ea culegea... Ș-apoi tainic ea le da Unei roabe. ALECSANDRI, P. P. 150. ♦ Intim. Chemă într-o zi tot sfatul cel tainic al împărăției. POPESCU, B. III 60. Apusul soarelui ne făcu să gustăm una din cele mai tainice mulțămiri ale sufletului. ALECSANDRI, O. P. 293. 3. (Despre locuri) Ascuns, ferit, izolat. Locul era tăcut și tainic în rariștea pădurii. C. PETRESCU, R. DR. 53. De prin tainice-ascunzișuri Se ivesc pe jumătate Păsărele ciufulite, Alarmate Și-ngrozite. TOPÎRCEANU, B. 41. Se scoboară din pod, printr-un loc tainic, trei zîne foarte frumoase. CREANGĂ, O. A. 274. ♦ (Despre ființe) Retras, izolat, singuratic. E cocostîrcul tainic, în lume călător, Al primăverii dulce iubit prevestitor. ALECSANDRI, P. A. 118. 4. (Despre persoane) Care știe să tacă; discret, închis, tăcut. Aveam legături cu două ori trei babe din sat. Am chemat la curte pe baba Maria, cea mai șireată și cea mai tainică dintre ele. SADOVEANU, O. VIII 33. ♦ (Adverbial) În mod discret, abia perceptibil. Să-ți cînt dulce, dulce tainic, Cîntul jalnic Ce-ți cîntam adeseori. EMINESCU, O. I 4.

TARIFAR, -Ă, tarifari, -e, adj. (Despre prețuri, taxe, salarii) Fixat prin tarif, după tarif, în conformitate cu un tarif. Orele nelucrate în timpul încetării lucrului, fără voia angajatului, se vor plăti în proporție calculată la salariul tarifar. B. O. 1953, 10.

TESCUI, tescuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A presa pentru a stoarce ceva; a pune la teasc. (Refl. pas.) [Cașul] se sară și se tescuiește spre a se scurge apa din el. I. IONESCU, D. 403. ♦ Fig. A strînge, a apăsa, a îndesa. Fără să îmi pot tescui în mine nemulțumirea... am cam început să mă împac cu ideea că tata n-a agonisit avere. CAMIL PETRESCU, U. N. 30. Fără voie el se uită la palma care a tescuit și frămîntat mărgelele, ca și cum ar fi voit să o mustre de păcatul făcut. GANE, N. II 29. 2. A umple (ceva) prin îndesare; a îndesa, a ticsi. Puse mîna ca să-și pipăie portofelul tescuit cu hîrtii. SLAVICI, N. II 311.

TICĂIT1, ticăituri, s. n. Faptul de a ticăi1; zvîcnire, palpitare a inimii. Și-a ascultat fără voie ticăitul spornic al inimii. GALAN, Z. R. 230. Bătaia ceasornicului. Atunci vedea pentru întîia oară un ceasornic. Îi ascultă ticăitul. ARDELEANU, D. 56.

TRUPĂ, trupe, s. f. 1. Unitate de militari în termen. O dată cu muzica... a pornit și trupa. SAHIA, N. 119. Nimeni n-are voie să iasă din sat fără voia ofițerului care rămîne aici cu trupa. REBREANU, R. II 241. ♦ (Numai la pl.) Unitate militară, forțe armate ale unei țări; armată, oaste. Încă de cu noapte trupele veniseră... și se așezaseră în ordinea în care aveau să defileze peste cîteva ore. STANCU, U.R.S.S. 49. Trupele au fost puse subt conducerea colonelului. SADOVEANU, N. F. 121. 2. Colectiv de actori al unui teatru (al unui circ etc.); grup de actori care joacă aceeași piesă. Seara, la teatru, am asistat la un spectacol. Se juca o operetă de către o trupă în turneu. STANCU, U.R.S.S. 198. Și-a alcătuit o trupă de amatori și a început să joace. SADOVEANU, E. 68. Juca cu trupa lui proprie în provincie o melodramă. CARAGIALE, O. III 14. Am plecat din București ca să-mi completez trupa în provinție. ALECSANDRI, T. I 283. ♦ (Glumeț) Grup. Mîine dimineață ieșim toată trupa la plimbare. C. PETRESCU, C. V. 12. Intrai în sala unde se joacă cărți, tîrînd după mine trupa zgomotoasă. BOLINTINEANU, O. 393.

ȚÎȘNIRE, țîșniri, s. f. Acțiunea de a țîșni; apariție, săritură bruscă. Îl interesa și îl amuza țîșnirea neîntreruptă a șobolanilor de cîmp, care le tăiau necontenit calea. CAMIL PETRESCU, N. 90. ♦ Fig. Izbucnire, răbufnire neașteptată, explozie (3). Fără voia mea, cu aceeași gratuitate cu care mă pregăteam de țîșnire, mă trezesc zîmbind admirativ. CAMIL PETRESCU, P. 64.

PUS2, -Ă, puși, -se, adj. Așezat undeva, pregătit pentru ceva. ◊ Expr. Masă pusă = masă pe care sînt pregătite farfuriile și tacîmurile pentru mîncare. Cu nepusă masă sau cu nepus în masă = pe nepregătite, pe neașteptate; p. ext. fără voie, forțat. S-a sculat cu nepus în masă, căci nu mai era de chip să doarmă, cum dormea, alte dăți pînă pe la amiază. CREANGĂ, P. 264. De-ar veni... să-mi aducă pasportu, m-aș porni cu nepusă masă. ALECSANDRI, T. I 195.

SALUTA, salut, vb. I. Tranz. A face un gest sau a rosti o formulă uzuală de politețe, de respect sau de simpatie la întîlnirea cu cineva sau la despărțire; a-și manifesta bucuria, aclamînd pe cineva. Te salut, domnule Băltene... SADOVEANU, O. VIII 653. Să saluți, în numele alegătorilor, pe deputatul ales și pe prefect. CARAGIALE, O. I 176. ◊ (Urmat de determinări modale sau instrumentale) Pan Anton înaintă cu calul și salută din cap pe oștean. SADOVEANU, O. VII 165. Cînd porni calul, toți trei întoarseră capetele și o salutară ceremonios. REBREANU, R. II 103. Domnițian se aplecă jumătate afară pe fereastra vagonului și vru să le salute cu batista. BASSARABESCU, V. 15. L-am salutat cu respect. DELAVRANCEA, H. T. 76. ◊ Fig. Din stînga, de sub curmătura unui deal, vine rîul Bahna să întîmpine, să salute sosirea marelui fluviu la pragul țării, cu al cărui pămînt și destin se leagă pentru totdeauna. VLAHUȚĂ, O. A. II 116. ◊ Absol. Domnul... ascultase fără voie și salută. C. PETRESCU, C. V. 116. El a pus sabia în teacă, salută militărește și merge într-un colț al salonului. CARAGIALE, O. II 165. ♦ A primi cu bucurie o idee, o acțiune. Poporul romîn salută și sprijină cu căldură nobila chemare la lupta pentru pace. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2860.

SĂGETA, săgetez, vb. I. 1. Tranz. (Învechit și arhaizant) A lovi, a răni, a ucide cu săgeata. N-ajunge să gonească de-a călare Cerbul, lupul sau mistrețul, sau să săgeteze-n zbor Vulturul, sau să-ncolțească urșii-n vizuina lor. DAVILA, V. V. 92. Pe vultur îl săgetă un curtean. DELAVRANCEA, A. 106. Îl vedeam săgetînd rîndunica din zbor. CARAGIALE, O. II 331. ♦ Intranz. (Rar) A arunca săgeți cu arcul. Să îndeletnice cu feliuri de trupești mișcări... a săgeta și a arunca lancea. DRĂGHICI, R. 152. ♦ Intranz. A fulgera, a trăsni. Deodată săgetă un trăsnet năprasnic. C. PETRESCU, A. R. 6. ♦ A omorî, a provoca moartea cuiva. Cum dintr-însa ai gustat Și moartea te-a săgetat. ȘEZ. II 78. 2. Tranz. A înțepa, a împunge, a produce o durere vie, ascuțită, puternică. De tulburare, l-a săgetat sîngele prin cap și inimă ș-a căzut trăsnit cu buzduganul în mînă. SADOVEANU, O. VIII 150. Cînd copilul ieși afară din tindă, îl săgetă crivățul care te orbea și-ți îneca răsuflarea. DELAVRANCEA, H. T. 255. M-a săgetat pustiul de ghimpe, încît am țipat. ISPIRESCU, L. 244. ◊ Impers. Și-așa mă săgeta prin piept, măi camarade, de nici nu puteam răsufla cîte-un răstimp. MIRONESCU, S. A. 76. ♦ (Adesea determinat prin «la inimă») A produce emoții, a da o emoție puternică; a tulbura. Simți un nu știu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. ISPIRESCU, L. 35. Bate vîntul și nu-nceată Dorul badei mă săgeată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 143. ◊ Impers. Cum au auzit... aceasta, îndată a săgetat-o prin inimă. SBIERA, P. 112. Unde Ghiță-mi-auzea, La inimă că-l seca, În suflet că-l săgeta, Dar din gură tot zicea. TEODORESCU, P. P. 627. 3. Tranz. Fig. A se uita la cineva cu o privire ascuțită, pătrunzătoare; a străpunge cu privirea. Întreruperile aveau, fără voia lui, niște intonații atît de ciudate, durere și umilință resemnată, că oamenii îl săgetau cu priviri disprețuitoare. REBREANU, R. I 127. ◊ (Cu subiectul «ochi», «privire») Privirile mă săgetează; pe lîngă cei de la mese, ies acuma să se uite la mine și cei din cafenea. CARAGIALE, O. II 12. ◊ Intranz. Vorbind, ochii lui împungători săgetau din cînd în cînd spre mine. SADOVEANU, E. 128. ♦ A face observații răutăcioase la adresa cuiva; a ironiza. Mumă-sa nu l-a mai săgetat cu nici o vorbă. Părea că nu-l bagă în samă. SADOVEANU, M. C. 11. 4. Intranz. Fig. A se mișca, a se deplasa repede (și în linie dreaptă) ca o săgeată; a țîșni. Deodată, deșteptat de groază... se năpusti înainte-i, făcu un ocol prin ogradă și săgetă pe poartă. SADOVEANU, O. VIII 107. De pe malul înalt, care de mult înverzise, săgetă, în văzduhul limpede, o ciocîrlie și salută cu viers de cristal venirea primăverii. DUNĂREANU, N. 170. O rîndunică săgetă deodată drept pe lîngă fereastră. SANDU-ALDEA, D. N. 182. 5. Tranz. Fig. (Despre un izvor de lumină) A azvîrli, a împrăștia, a trimite în toate părțile (raze de lumină). Soarele scade dinspre amiaz; Mai săgetează Roiuri de rază Peste bătrîne turle de brazi. DEȘLIU, M. 28. – Prez. ind. pers. 3 și: săgea (IOSIF, P. 18).

SCĂPA, scap, vb. I. 1. Intranz. A se desprinde, a ieși din...; a se libera, a se salva. Din mînile ei abia a scăpat cu părul vîlvoi băiatul lui Blănuță. SADOVEANU, O. VIII 144. La ușă nu știu cine a vrut să-l prindă, dar Jap l-a mușcat de mînă și-a scăpat afară. GALACTION, O. I 308. I se părea că scapă dintr-un cazan clocotitor. REBREANU, R. II 17. ◊ Fig. Tăcu, lăsînd să scape din sînul ei o oftare. NEGRUZZI, S. I 18. ♦ A se strecura prin..., a străbate, a ieși. Rareori prin storuri o lumină scapă De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă. TOPÎRCEANU, S. A. 35. 2. Intranz. A ieși dintr-un necaz, dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a se feri de..., a se apăra, a evita. Ca să scapi de pedeapsă, alt chip nu e decît să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat. ISPIRESCU, L. 42. Orb de-aș fi fost, de cît amar scăpam! De n-aș fi fost de feliu, scăpam de o viață chinuită, pustie, fără de lumină. EMINESCU, N. 73. În sfîrșit, am să scap de-o grijă. ALECSANDRI, T. I 35. ◊ Expr. A scăpa ieftin v. ieftin. A scăpa teafăr = a rămîne viu, a supraviețui unei primejdii. Se bătură și se bătură pînă ce armăsarul... fu răzbit și biruit; iară Galben-de-Soare scăpase teafăr. ISPIRESCU, L. 28. A scăpa cu viață (sau cu zile) = a-și salva viața dintr-o mare primejdie. Cum am scăpat și eu cu zile, Nici aș putea să-ți spun, copile. IOSIF, PATR. 6. Maica mea... de-abia scăpă cu zile. MACEDONSKI, O. I 70. Acum cred eu, frăține-meu, că așa urs oștirea întreagă este în stare să o zdrumice... Încă mă mier cum am scăpat cu viață. CREANGĂ, P. 188. A scăpa ea prin urechile acului = a ieși cu mare greutate dintr-o încurcătură sau dintr-o primejdie. Numai acum, cînd se uita în urmă, își da seama de primejdia din care a scăpat ca prin urechile acului. VLAHUȚĂ, O. A. III 63. Cît mă vezi de voinic, de-abia am scăpat... ca prin urechile acului. CREANGĂ, P. 202. A scăpa (ca) din gura lupului v. gură (I 1). A nu scăpa nici în gaură de șarpe sau (Mold.) nici în borta șoarecelui = a nu putea în nici un chip înlătura sau evita un pericol iminent. Nici în borta șoarecelui nu ești scăpat de mine. CREANGĂ, P. 212. A scăpa cu fața curată v. față (I 1). A scăpa ca pe mîneca cămășii v. cămașă. A scăpa pe (sau prin) ușa din dos v. dos. A scăpa printre degete v. deget.Tranz. Ca să mă scape de belea, m-au trimes la stînă în dumbrava Agapiei. CREANGĂ, A. 14. Am hotărît să te fur în astă-noapte, pentru ca să te scap... de călugărie. ALECSANDRI, T. I 56. ◊ Expr. A scăpa (pe cineva) din gheara (sau ghearele) cuiva v. gheară. ♦ A se debarasa, a se descotorosi (de ceva sau de cineva). Cumnatelor, zise... Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. 3. Tranz. A da drumul fără voie unui obiect ținut în mînă, fiind prea greu; a lăsa să cadă din cauza unei emoții puternice. De violența emoțiunii care-l stăpînea, cînd fu să pună oala jos, pe vatră, o scăpă din mîini. GALACTION, O. I 149. Neculaie Cîmpeanu scăpă țigara de spaimă. C. PETRESCU, S. 171. Cum? ziseră bărbații înspăimîntați, scăpînd răsteiele din mînă. CREANGĂ, P. 14. ◊ Expr. A scăpa (ceva) din mînă = a pierde de sub control. A scăpa din mînă (o ocazie, o afacere etc.) = a pierde un prilej bun, o ocazie bună. A scăpa hățurile din mînă v. hăț2. ♦ A lăsa (involuntar, din neatenție) un animal să se desprindă din legătura care îl ține; a lăsa să plece (mai ales să se ducă într-un loc oprit). Au dat băiatului calul în mînă, zicîndu-i să-l țîiă bine de frîu ca să nu-l scape. SBIERA, P. 76. Bătrînii aceștia erau orbi amîndoi, pentru că scăpaseră odată oile pe moșia zînelor. id. ib. 35. 4. Intranz. (Despre soare) A coborî spre asfințit, a fi în declin, a trece de... Soarele scăpase din crucea amiezii; pe lanurile de grîie verzi, pe fînețele de iarbă tînără, plutea o pace de lumină. SADOVEANU, O. IV 76. Soarele scăpa la chindie. De sus, o ploaie de raze cădea pe frunzele verzi. DUNĂREANU, N. 30. 5. Refl. A face sau a spune ceva fără voie, din greșeală; a nu se putea stăpîni, a nu se putea reține (de a spune sau de a face un lucru). Împărăteasa s-a scăpat de a spus bucătăriței. ȘEZ. II 112. ◊ (Tranz., în expr.) A scăpa o vorbă = a face (din imprudență) o indiscreție; a spune ceva în mod imprudent, fără voie; a-l lua pe cineva gura pe dinainte. De teamă să nu-l ia gura pe dinainte, să scape vreo vorbă și să-și piardă și capul, se duse și el la marginea unui eleșteu, săpa o gropiță... și striga acolo înfundat: Împăratul Midas are urechi de măgar! ISPIRESCU, U. 112. 6. Tranz. A pierde ocazia de a vedea ceva, de a se folosi de ceva; a nu sosi la timp, a nu apuca, a nu mai prinde (întîrziind). Mă temeam că ți-am telefonat tîrziu și că scapi trenul. BARANGA, I. 161. Abia avui vreme a-mi schimba hainele, ca să nu scap reprezentația de la teatru. NEGRUZZI, S. I 67. 7. Tranz. A lăsa neobservat, a pierde din vedere, a nu lua în seamă; a omite. Bătrînul vorbea serios, liniștit, iar Dima și Fomete îl ascultau încruntați, căutînd să nu scape înțelesul vorbelor. GALAN, Z. R. 31. ◊ Expr. A scăpa ceva din vedere = a omite, a neglija. A nu scăpa (pe cineva sau ceva) din ochi sau din vedere = a ține (pe cineva sau ceva) sub continuă observare, a privi tot timpul (la cineva sau la ceva). Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. O ținea de aproape și n-o scăpa din vedere nici cît ai da în cremene. ISPIRESCU, L. 120. ♦ Intranz. A trece neobservat, a nu fi luat în seamă. Importanța socială a artei... scapă cu desăvîrșire [parnasienilor]. IONESCU-RION, C. 101. ◊ Expr. A-i scăpa cuiva din vedere = a fi omis; a nu fi observat, a nu fi băgat în seamă. Va fi în stare a vă da toate lămuririle care acum îmi scapă mie din vedere. ALECSANDRI, S. 20. corectat(ă)

SCURT1 adv. (În legătură cu verbe de mișcare) Repede, brusc. Unele obuze trec scurt peste deal. CAMIL PETRESCU, U. N. 402. M-am întors scurt, cu mîna fără voie încleștată pe oțelele puștii. C. PETRESCU, S. 170. Calul, vesel, simte locul și s-abate scurt din cale. TOPÎRCEANU, B. 18. Se oprește scurt. CARAGIALE, O. III 58. ♦ (În legătură cu verbe de declarație) Fără multă vorbă, repede; p. ext. fără a admite replică, energic. Scurt, moșule, că-i răcoare și-s îmbrăcat subțirel, făcu Miron nerăbdător, întrerupîndu-l. REBREANU, R. I 142. I-a poruncit scurt să i-o citească față cu toți. CARAGIALE, O. III 90. ♦ (În legătură cu verbe ca «a ține», «a apuca», «a lega») La (sau de la) distanță mică; p. ext. strîns. Calul... să scutură de-și dezmorți oasele, că doară stătuse multă vreme acolo ca-ntr-o temniță legat scurt, fără nutreț. RETEGANUL, P. V 37. Și-l apuc scurt de căpăstru. CARAGIALE, P. 39.

SERVICIU, servicii, s. n. 1. Acțiunea de a servi; muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. Zece ani de serviciu. A renunța la serviciile cuiva.Expr. A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a sluji, a servi unei persoane sau unui scop, unei idei etc. În trecerea atît de scurtă, ființa noastră pieritoare a fost în serviciul unor idealuri generoase. SADOVEANU, E. 24. ♦ (În construcție cu verbele «a face», «a aduce») Faptă, acțiune care avantajează, servește pe cineva; îndatorire. Ce fericit era cînd avea de făcut un mic serviciu pentru Dan. VLAHUȚĂ, O. A. III 81. Am mare nevoie să te văz pentru a-ți cere să-mi faci un serviciu de adevărat prieten. CARAGIALE, O. VII 331. Nicu Bălcescu, prin activitatea sa, a făcut multe servicii «Societății literare». GHICA, S. A. 149. ◊ Expr. A face un prost (sau un rău) serviciu (cuiva) = a face (cuiva) un rău (fără voie). Mușat, neînsurat, îl lua adesea cu el acasă, îl scutea de unele sarcini mai grele și-i făcea, din prietenie, cel mai rău serviciu cu putință. GALACTION, O. I 132. ♦ Scară de serviciu = scară de acces la dependințele unui imobil. Pe această săliță, de unde începe scara de serviciu a casei, se află un dulap. STANCU, U.R.S.S. 44. 2. Ocupație, îndeletnicire (cu caracter organizat și permanent) pe care o are cineva în calitate de salariat al statului sau al unui particular; slujbă. Este, pot să spun, primul meu șef... în primul meu serviciu. GALAN, B. I 81. Sura mi-a adus vestea că ți-ai găsit serviciu. SAHIA, N. 95. ♦ Îndatorire care revine cuiva în calitatea sa de slujbaș; îndeplinirea, executarea acestei îndatoriri. Ofițerii de la diverse depozite și comandamente... își lasă și ei serviciul. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. ◊ Serviciu comandat = însărcinare, atribuție, misiune specială încredințată cuiva spre executare. Ca să plece undeva, are nevoie de bilet special, și fără îndoială că acum s-a dus într-un serviciu comandat. SAHIA, U.R.S.S. 100. Serviciu militar v. militar. Serviciu divin (sau religios) = slujbă religioasă. La cimitir serviciul religios a fost lung. C. PETRESCU, C. V. 299. ◊ Expr. A intra în serviciu = a deveni slujbaș. Intră în serviciu; fu pe rînd subgrefier, subcomisar și subprefect. NEGRUZZI, S. I 110. (A fi) de serviciu = (a fi) însărcinat cu o misiune specială care revine (pe timp limitat și prin rotație) salariaților unei instituții, în cadrul obligațiilor lor profesionale. Trimesese numai un ofițer de serviciu... să vadă despre ce e vorba și să-l ție la curent prin ștafete. CAMIL PETRESCU, O. II 227. ♦ (Cu o determinare introdusă prin prep. «de» și arătînd natura slujbei) Funcție. Serviciul de casier. 3. Subdiviziune în administrația internă a unei instituții, întreprinderi etc., cuprinzînd mai multe secții; p. ext. colectivul de muncă corespunzător. Serviciul administrativ.În afară de cele trei odăi... restul este ocupat de serviciile guvernului. CAMIL PETRESCU, O. II 403. 4. (De obicei cu o determinare introdusă prin prep. «de») Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială. Slujnica a adus serviciul de cafea pe tablaua de alamă. C. PETRESCU, A. 451. Cel dintîi lucru care-i atrase privirea în biroul lui Mirel Alcaz fu un serviciu de ceai cu paharul golit. id. C. V. 130. – Pl. și: (învechit) serviciuri (ALECSANDRI, T. I 295). – Variantă: (4, franțuzism învechit) servis, servisuri (KOGĂLNICEANU, S. 94), s. n.

VOIE, voi, s. f. 1. Voință, vrere. S-a hotărît așa printr-o voie mai presus decît a noastră. SADOVEANU, P. 131. Doarme și cugetul lui, și puterea lui, și voia lui. CARAGIALE, O. I 42. Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. Iar tu sărac ai voie și nu poți a voi, Ai ochi, dar n-ai vedere; ai gură, n-ai cuvinte. BOLINTINEANU, O. 201. ◊ Loc. adv. Cu voie sau cu voia mea = intenționat, dinadins. De ți-oi fi făcut poate vreun rău, n-a fost nici cu voia, nici cu știrea mea. CARAGIALE, P. 151. Fără (de) voie sau fără (de) voia mea = neintenționat, din greșeală (sau involuntar). Încrunta fără voie sprîncenele. BART, E. 156. Fără de voia mea am călcat pe cuprinsul tău. ISPIRESCU, la CADE. Tu... să duci o viață tristă și plină de nevoie, Iar eu în astă țară să fiu domn făr’ de voie. ALECSANDRI, T. II 125. Peste voia... = împotriva voinței cuiva. Ai făcut-o peste voia mea. Cu voie, fără voie (sau de voie, de nevoie) = vrînd-nevrînd. Cu voie, fără voie, dar pentru noaptea asta o să fiu musafirul d-tale. HOGAȘ, M. N. 66. De voie, de nevoie trebui să se scoale. CREANGĂ, P. 7. Întorcîndu-se de voie, de nevoie spre casă, ele trecură mai întîi pe la mama Demetra. ODOBESCU, S. III 280. ◊ Expr. (Învechit) Voie vegheată = bunăvoință, p. ext. protecție, favoare, hatîr. Un lucru mai ales întoarse spre dînsul voia vegheată a sultanului, adică mărinimoasa predare a unei comori de 130000 galbeni. ODOBESCU, S. A. 156. 2. Dorință, plăcere, gust, înclinație; libertate (de a alege, de a opta), alegere, opțiune. Domnița cea mică n-are voie de bărbat! EFTIMIU, Î. 31. Un pustiu zidit cu totul după voia mea. EMINESCU, N. 54. ◊ Pas de voie v. pas1 (2). ◊ Loc. adv. De bunăvoie v. bunăvoie. În (sau, rar, la) voie sau cu toată voia = în libertate, în largul lui, nestingherit. Își descheie haina să poată respira în voie. BART, E. 189. Rădea pe Sandu, fecioru-său, un flăcău roșcovan, c-o țîră de musteață subt nas, băietan spătos, zdravăn, crescut în voie. MIRONESCU S. A. 41. Dar de pe la Grumăzești încolo moș Nichifor... a început a lăsa iepele mai la voie. CREANGĂ, P. 117. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. În voia cea bună = fără nici o grijă, fără teama de a greși, cu certitudine. Căci nu erau mai mult decît două săptămîni de cînd se măritase ea după Ițic sau mai bine ar fi să zic, în voia cea bună, că se măritase Ițic după Maica. CREANGĂ, P. 114. Chiar acum aș putea să te omor, în voia cea bună, dar mi-i milă de tinerețele tale. id. ib. 206. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a voi, a-i plăcea (cuiva) să... Are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidecît, dacă ți-i voia să ai femeie cum trebuie. CREANGĂ, P. 169. Este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. Cui i-e voia să nu moară, Pună plosca subsuoară; Cui i-e voia să trăiască. Plosca să n-o părăsească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie (sau voile) = a satisface dorința, plăcerea, gustul cuiva. Și-ți fac toate voile, de pe urină n-ai să fii bucuros de mine. SADOVEANU, O. I 43. Se temea ca să nu-i facă capătul dacă nu i-a face zmeului pe voie. SBIERA, P. 178. Eu am hotărît să fac pe voia Sînzianei... și nu mă schimb o dată cu capu. ALECSANDRI, T. I 409. Așa zău, mîndruța mea, Oi face pe voia ta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac. A-i intra (cuiva) în voie v. intra (I 2). A împlini voia (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. Pe toți cîți nu-mi împlinesc voile în casă, îi împung cu ghionți. STANCU, D. 167. El nu știa cum să facă... ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voia cuiva v. lăsa (I 4). A umbla (sau a se lăsa, a merge, a fi purtat) în voia cuiva (sau a ceva) = a umbla, a se lăsa după dorința, după capriciul, după placul cuiva. Încalecă și se lasă în voia calului, unde o vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Barcă mică, sprinteoară, Mergi în voia întîmplării Ca o lebădă ușoară. ALECSANDRI, P. II 55. A fi la voia cuiva = a fi la cheremul, la discreția cuiva. Sînteți în mîna și la voia măritului Padișah. SADOVEANU, O. VII 16. 3. Poftă, chef. Feciorii nu mai aveau voie la nimica, nici la mîncare, nici la băutură. RETEGANUL, P. II 5. ◊ Expr. A-i strica cuiva voia = a pricinui cuiva neplăceri, a indispune pe cineva. Aș iubi pe cel mai mic, Voia la cel mare-o stric. HODOȘ, P. P. 69. Voi și nevoi = bunăstare, liniște, belșug alternînd cu lipsuri, sărăcie și greutăți. Patrusute de ani trecut-au peste țară întovărășiți de voi și nevoi. GANE, N. III 12. ♦ (Determinat prin «bună» sau «rea») Stare sufletească, dispoziție. Bogata vorbă a pușcașului mă umple de voie bună. SADOVEANU, O. VII 337. De multă voie bună Sună codrii și răsună. COȘBUC, P. I 130. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A-și face (sau a face cuiva) voie bună = a fi vesel (sau a înveseli pe cineva). De cînd trecui dealu-ncoace, Voie bună nu-mi poci face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. A-și face (sau a face cuiva) voie rea = a se întrista (sau a întrista pe cineva). Las’, jupîneșică, nu-ți face voie rea, că are să fie cît se poate de bine. CREANGĂ, P. 128. Leleo, draga mea, Oprește arma, Nu-mi fă voie rea. ANT. LIT. POP. I 393. 4. (Mai ales în legătură cu verbe ca: «a avea», «a cere»,» a da») Permisiune, îngăduință, încuviințare, învoire (de a face ceva). Ciobanii din acel munte dobîndiseră voie de la măria-sa să se înfățișeze și să închine brînză în bărbînțe și bărbăcuți grași. SADOVEANU, F. J. 364. Voie de la vodă Bibescu... să tot umbli și în costumul lui Ali-Baba! C. PETRESCU, A. R. 13. Tată-său, dacă văzu și văzu, îi dete voie. ISPIRESCU, L. 3. Cînd ți-oi da griul în girezi, să am voie a lua numai atîta griu, cu paie cu tot, cît oi putea duce în spate. CREANGĂ, P. 156. Doamne... niște boieri sosind acum cer voie să se înfățișeze la măria-ta. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Bilet de voie v. bilet (2). ◊ Loc. adv. Cu voia cuiva = cu aprobarea, cu îngăduința, cu încuviințarea cuiva. Cu voia măriei-tale... vedem că moșia noastră o să cadă de iznoavă. NEGRUZZI, S. I 140. Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără învoire sau fără încuviințarea cuiva. S-a măritat cu dînsul fără voia părinților. REBREANU, I. 48. Cum ai îndrăznit să făgăduiești fără voia mea? CARAGIALE, O. III 94.

SI s. f. 1. Sentiment de neplăcere, de dezgust, de scîrbă; aversiune. Avea o silă nemărginită față de președinte. VORNIC, P. 181. Nu-i umbla în minte decît un simțămînt de silă și de rușine, că se umilise degeaba în fața lui Gheorghe. POPA, V. 83. Cum, cînd ești așa de tînăr, e o glorie a spune C-ai îmbătrînit și sila de viață te răpune? VLAHUȚĂ, O. A. 68. ◊ (Cu nuanța peiorativă ștearsă) Te desfaci c-o dulce silă, Mai nu vrei și mai te lași. EMINESCU, O. I 210. ◊ Loc. adv. În silă = fără nici o plăcere sau interes; de nevoie. Am mîncat unul cîte unul, în silă, din picioare. GALAN, Z. R. 263. Calul se poticnește; îl opresc în silă. CARAGIALE, O. I 335. ◊ Expr. A-i fi cuiva silă de... (sau să...) = a simți neplăcere, dezgust, scîrbă de... (sau să...). [Am fost] jefuit de cămătarul cel sfruntat și fără milă, Nu-i rostesc mîrșavul nume: să-l rostesc îmi este silă. MACEDONSKI, O. I 9. În taina sfîntă-a liniștitei sări Mă-mpresură mîhnitele visări... Îmi spun povești frumoase de demult, Dar pare că mi-i silă să le-ascult. PĂUN-PINCIO, P. 68. A face (cuiva) silă = a inspira, a produce (cuiva) neplăcere, dezgust, scîrbă. Avem și noi, slavă domnului, cu ce primi un om în casă... În afară dacă nu ți-or fi făcînd silă cumva bucatele noastre proaste. C. PETRESCU, Î. II 170. 2. Constrîngere, forță, violență, abuz săvîrșit împotriva cuiva. Arătați-mi pașaporturile...Cum! să fiu silit a mă dezonora, arătîndu-mi într-un așa loc numele și calitatea?... Pentru ce această silă? NEGRUZZI, S. III 124. Cum că sila asemenea a contribuit mult spre deposedarea moșnenilor și robirea lor, hrisoavele și cronicile, care împreună o mărturisesc, nu ne lasă să ne îndoim. BĂLCESCU, O. I 138. Unitatea falsă la care împărăția romană supuse prin silă lumea trebui să se sfarme. id. ib. II 11. ◊ Loc. adv. Cu (de-a sila) sau în (sau de, mai rar cu) silă = fără voie, forțat sau constrîns de altul; prin violență, prin abuz. Nu voia să iasă. L-am scos cu de-a sila. C. PETRESCU, Î. II 184. În loc să-i fi dat învățătură și educație cetățenească, [țăranul] a fost menținut cu sila în întuneric. REBREANU, R. I 40. Lumea se împarte în grupuri... unii se plimbă, vorbesc și rîd în silă, alții se tolănesc pe canapele și fotoliuri. DELAVRANCEA, S. 140. De foc te-oi feri Încît chiar de silă... Tu me-i îndrăgi. ALECSANDRI, P. P. 8. (Cu nuanța peiorativă ștearsă) El îi desfăcu cu o dulce silă scrisoarea cea mototolită din mîni. EMINESCU, N. 76. (Metaforic) Soarele abia pătrunde în silă printre niște brazi stîrciți. RUSSO, O. 135. ◊ Expr. De silă, de milă = vrînd-nevrînd; de voie, de nevoie. De silă, de milă, fu nevoit a mai aștepta încă un an, ca să facă și voia fiului... celui mijlociu. ISPIRESCU, L. 82. (Astăzi rar) A face (cuiva) silă = a săvîrși (împotriva cuiva) abuzuri, constrîngeri, violențe; a sili, a forța. Dacă nu vrea să creadăadause Duțunu poți să-i faci silă. SLAVICI, O. I 390. Iubește-mă dacă-ți plac, Dacă nu, silă nu-ți fac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 47. A-și face silă = a-și impune un efort, a-și da mare osteneală; a se sili. Eu, nepotcovit, Silă mi-am făcut, Nainte-am ieșit, Fală ți-am făcut! TEODORESCU, P. P. 56. 3. (Învechit) Putere, forță. Radu puse în grab’ mîna pe vîsle și, spărgînd cu putere sila talazurilor, el se luptă voinicește, pîn’ce mica sa luntre, ocolind prăpăstiile, săltînd ușurel pe deasupra valurilor... izbuti să iasă din primejdioasa strîmtoare. ODOBESCU, S. I 144. ♦ Forță armată; oștire, oaste. Prin dimineața nedeslușită două tovărășii de steaguri au pălit mai la vale sila ismailitenilor, din două laturi. SADOVEANU, F. J. 763. Pornind la război cu o silă așa de mare și de grozavă, sparse împărăția vecinului. ISPIRESCU, L. 111. Mihai, trecînd iarăși Dunărea nimici cu totul sila lui Mustafa. ISPIRESCU, M. V. 17.

SILI, silesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la oameni sau animale) A obliga să facă ceva; a constrînge, a forța. Această din urmă împrejurare m-a silit să-mi părăsesc neamurile și locul de naștere mai curînd decît aș fi gîndit. GALACTION, O. I 76. Cînd însă o sili... ca să se cunune cu el, ea îi zise:... eu nu mă pot mărita pînă nu mi s-o aduce herghelia de iepe, cu armăsarul ei cu tot. ISPIRESCU, L. 26. Ca să nu-mi prăpădească toată împărăția, am fost silit să stau la-nvoială. EMINESCU, N. 7. ◊ (Cu privire la propria persoană) Își sileau trupul să înainteze mereu, să-și croiască drum prin stratul gros și alb de zăpadă. DUMITRIU, N. 212. N-avea destulă voință ca să-și silească picioarele înnebunite să se oprească. id. ib. 218. Oricît aș voi să fiu de nepărtinitor, suvenirea... ar sili imaginația mea să galopeze fără voie. NEGRUZZI, S. I 38. ♦ A determina, a convinge, a îndupleca. Le siliră cu vorbe blînde să vie spre casă. DUMITRIU, N. 155. 2. Intranz. și refl. A da zor, a se zori, a se grăbi. Încă pe cale fiind și silind să ajungă, calul zise fetei... Eu sînt bătrîn... Ia pe fratele meu Galben-de-Soare și fă călătoria mai departe cu el. ISPIRESCU, L. 21. Murgul... din gură-i zicea: Stăpîne, stăpîne... Scoală și silește de mă potcovește, De mă-mpodobește. TEODORESCU, P. P. 686. Copiliță cu părinți, Nu sili să te măriți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 278. Voi, meșteri mari, Calfe și zidari, Curînd vă siliți Lucrul de-l porniți. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ (Urmat de determinarea «la drum») Siliră la drum și în sfîrșit ajunseră... la un loc anume Iascea. BĂLCESCU, O. II 281. ♦ Tranz. A îndemna, a îmboldi (la o sforțare deosebită). Cîrjă se sui în car, pe ceglău, și începu să silească vitele. DAN, U. 277. Boul cu încetul departe merge; de-l silești, să poticnește. La TDRG. 3. Refl. și (rar) intranz. A-și da toată osteneala, a se strădui (muncind din greu). Taie niște claponi, și niște gîște... și vezi de te silește, arată-te meșter, că uite, avem oaspeți. SADOVEANU, O. I 44. Bine ați venit, boieri! zise... silindu-se a zîmbi. NEGRUZZI, S. I 138. Fost-a taica băutor Ș-a rămas la birt dator; Eu, silind să mă plătesc, Mai tare mă-ndatoresc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 460.

SILIT, -Ă, siliți, -te, adj. 1. Cu putere, cu forță. (Adverbial) Strîngînd ochii silit și tare, a alunecat cu visul său în întuneric. EMINESCU, N. 47. ♦ Făcut fără voie, împotriva dorinței, din necesitate, cu sila; forțat, constrîns, nevoit, obligat. Cu mișcări încete, silite, țăranii deschiseră calea, strîngîndu-se pe marginile uliței. REBREANU, R. II 45. ♦ Nesincer, nenatural. Pentru ca să dea o ațîțare mai vie acestor laude silite, defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I 75. ◊ (Adverbial) Doamna Vorvoreanu se oprise. Zîmbi silit, galben. DUMITRIU, B. F. 145. 2. (Despre acțiuni, mișcări) Zorit, grăbit. Merse, merse, pînă ce, după o călătorie silită, ajunse la locul cu pricina. ISPIRESCU, L. 127.

dăbălat, -ă, dăbălați, -te, (dăulat, dăbălăzat), adj. – (reg.) 1. (despre buze, urechi) Lăsat în jos: „Cu gurile căscate, / Cu urechile dăbălate” (Bilțiu, 1990: 317). 2. (fig.) Supărat, fără voie bună: „Nu fi, Ioa(ne) supărat, / Așe tare dăbălat” (Bilțiu, 1990: 317). ♦ (onom.) Dabală, Dabala, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Var. a lui dăbălăzat (< dăbălăza „a lăsa să atârne” < de + zăbală) (DEX, MDA).

floare, flori, s.f. – 1. (bot.) Floarea Paștelui, plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roză (Anemone nemorosa). Semnalată în zona Chiuzbaia, vf. Igniș (Monumente, 1976: 50). ■ Floare domnească „mușcată”. ♦ Floare de colț, plantă caracterizată printr-o tulpină firavă, cu frunze înguste, lânoase, care poartă în vârf un grup de frunze în formă de stea, acoperite cu o pâslă deasă de perișori (Leontopodium alpinum). În Maramureș, se mai numește floare de stâncă, floarea reginei, steluță, albumeală, flocoșică, mucezea. Este originară din Asia Centrală. În Maramureș, e semnalată în Masivul Rodnei (Pietrosul Mare). „Planta își datorează faima înfățișării ei, o minune a naturii. Când o vezi îmbrăcată în scama argintie printre celelalte plante verzi, fără voie întinzi mâna spre ea. Scama îi este apărarea împotriva transpirației, căci în pumnul de țărână în care și-a înfipt rădăcina și trunchiul subpământean este puțină apă” (Ion Simionescu); plantă ocrotită de lege; monument al naturii. 2. (gastr.) Floare de grâu, colac în formă de floare, care se face în sâmbăta Floriilor: „Femeia face la tăt omu din casă câte o floare de grâu, c-așa-i obiceiu” (Papahagi, 1925: 313; Budești). 3. (min.) Floare de mină, eșantion monomineral sau format din mai multe minerale, caracterizat prin culori, forme și dimensiuni cu valoare estetică (ex.: stibină, galenă, baratină, cuarț etc.). ♦ (onom.) Floare, Floarea, Flore, Florea, Florean, Floreanu, Florescu, Florică, Florișteanu, Floruța, nume de familie (1.031 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Floare, Florica, nume de botez tradițional în Maramureș. – Lat. flos, floris „floare” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

SIMPLITATE s. f. 1. Însușirea a tot ce este simplu și lipsit de complicații, lipsă de formalitate; p. ext. lipsă de artificialitate, de afectare, de prefăcătorie. Aceeași mare simplitate a lor dintotdeauna. BOGZA, C. O. 305. Avea niște ochi nespus de blînzi și de copilăroși, niște ochi în care lăcrămau naivitatea, simplitatea și umilința, fără nici un amestec de viclenie sau de fățărnicie. GALACTION, O. I 85. Suvenirea ei ar sili imaginația mea să galopeze fără voie și aș călca hotărîrea ce am făcut de a spune adevărul în toată simplitatea sa. NEGRUZZI, S. I 38. ♦ Lipsă de podoabe căutate, de rafinament artificial (într-o operă de artă). În trecutele zile un june... plin de idei nouă mai mult bune decît greșite, îmi ceti o compunere a sa, care n-ar fi rea dacă autorului nu i-ar fi fost drag a se face cunoscut prin originalitate mai mult decît prin simplitate. NEGRUZZI, S.I 255. Cevași din măreața simplitate a hronicilor noastre se revarsă în «Hronica Romînilor». RUSSO, S. 45. 2. Credulitate, naivitate. [Freischütz este] simplitatea cea mai naivă în viața reală. ODOBESCU, S. III 99. ♦ Însușire a unei persoane cu apucături și gesturi simple; naivitate.[1] Colonelul se amuza și el cu simplitate, povestind. CAMIL PETRESCU, U. N. 235.

  1. Aici cred că este vorba de naturalețe. — gall

ȘTIRE, știri, s. f. 1. Veste, informație; noutate. Acum un ceas am primit știrea. DUMITRIU, N. 112. Radiojurnalul de duminică transmite știrile cele mai importante ale săptămînii. BARANGA, I. 167. De-or întreba în sat de-a mea venire, Tu-n loc de adevăr să spui Că n-ai de mine știre. COȘBUC, P. I 78. ◊ Expr. A da de știre v. d a3 (I 11). (Învechit) A (se) face (de) știre = a (se) comunica, a (se) înștiința. De cu sară se făcuse de știre tuturor boierilor să se adune a doua zi. NEGRUZZI, S. I 148. Ieremia-vodă... făcu știre cardinalului că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A ști de știrea cuiva sau a-i ști cuiva de știre (sau, rar, a-i ști cuiva știre) = a avea vești (despre cineva), a ști unde se află, ce face; a-i păsa de cineva. Udrea are poruncă să o ducă într-un loc ascuns, unde nimeni să nu-i știe de știre. GANE, N. II 75. El a-ntrebat pe toți d-a rîndul, Dar nimeni știre nu-i știa. COȘBUC, P. I 100. Nimeni nu-i știe de știre, Nimeni soarta-i n-o-mblînzește, nimeni fruntea nu-i mîngîie. EMINESCU, O. I 52. ♦ (Concretizat) Act, document, izvor care servește ca sursă de informație. Despre frații și surorile lui Eminescu avem știri puține și nesigure. CĂLINESCU, E. 31. 2. Cunoaștere, cunoștință (despre ceva). N-are de unde să fie documentul! Noi n-avem nici o știre, striga moș Șărban. BUJOR, S. 125. ◊ Expr. Cu (sau fără) știrea cuiva = cu (sau fără) știința cuiva; p. ext. cu (sau fără) învoirea sau încuviințarea cuiva. Nu-i dă voie să facă o singură mișcare fără știrea ei. C. PETRESCU, C. V. 217. Au luat de la crîșmar cîte trei lei pe cîte trei băniți de fasole, fără știrea bărbaților. SP. POPESCU, M. G. 23. Stați!... încotro vă duceți, boieri, fără-a mea știre? ALECSANDRI, T. II 94. (Învechit) A avea în (sau de) știre = a lua cunoștință de ceva, a ști sau a afla ceva. Fiicele mele, s-aveți în știre c-am găsit să vă căsătoresc pe-amîndouă. ODOBESCU, la TDRG. Ia, am venit și eu cu cumătră oaie să mai vorbim cîte ceva de-ale noastre, de care d-voastră bărbații, nu trebuie să aveți de știre. ȘEZ. III 112. În știrea cuiva = în grija, în paza cuiva sau la cheremul cuiva. Fără voie luai steagul din mînile lui, și mă aruncai pe scară, în știrea lui dumnezeu. GANE, N. II 110. Se suie cu toții și pornesc în știrea mării, în voia întîmplării. SEVASTOS, la TDRG.

STAUL, staule, s. n. 1. Grajd. Pasul fără voie îl întorcea înapoi, cu de la sine putere, cum foamea întoarce, spre staulul ei, vita flămînzită. POPA, V. 68. Și pentru cel născut în staul, Pentru Christos închină. COȘBUC, P. I 115. Calul să nu-l dai de sub tine... pînă nu vei avea staulul tău. SBIERA, P. 42. Vaca bună se vinde în staul = lucrul bun e apreciat și fără să fie lăudat. 2. Loc îngrădit (uneori și acoperit), în cîmp sau lîngă casă, unde stau oile sau (mai rar) caprele. V. ocol, tîrlă. Bine-Vede și Bine-Aude au rămas lîngă staulul caprelor, culcați cu botul pe labe. RETEGANUL, P. III 38. Băgîndu-le în staul și dîndu-le fîn, au văzut că apucă ca lupii, pentru că era fripte de foame. SBIERA, P. 9. Vulpoiul însă... întorcîndu-și pe furiș ochii în partea staulului unde se închisese pentru acea zi turma de oi... începu să strige. ODOBESCU, S. III 245. ◊ Expr. A închide lupul în staulul oilor = a pune pe cineva la o treabă unde poate face mult rău. 3. Fig. (Învechit) Biserică, religie, credință. După ce o aduse în staulul moametan (= mahometan), mă cunună cu dînsa. GORJAN, H. IV 133. ◊ Compus: (în biserica ortodoxă) staulele-floriilor = duminica floriilor. – Variantă: staur (RETEGANUL, P. IV 15, BUDAI-DELEANU, Ț. 364) s. n.

STOARCE, storc, vb. III. Tranz. 1. (Complementul indică un obiect îmbibat cu un lichid) A strînge, a presa, a răsuci sau a strivi cu mîna sau cu mașina (ca să iasă lichidul). Alba zînă din apa de pe vale Sub lună-și stoarce părul în rîul de argint. MACEDONSKI, O. I 24. După ce cașul a fost stors de zăr, se frămîntă. ȘEZ. III 18. ◊ (Subînțelegîndu-se lichidul obținut) De sus își stoarce Lacom poamă neagră-n gură. EMINESCU, O. IV 118. I-au stors și alămîie. DRĂGHICI, R. 70. Măr în gură storsu-mi-au. BIBICESCU, P. P. 234. ◊ Fig.. Poate s-aveți voi dreptate... dar eu unul nu cred. Îmi storc de opt ceasuri mintea... și nimic. BARANGA, I. 180. Smulge-ți inima, stoarce-o de gînduri și pune-o la loc uscată, ca pe-un lucru străin aruncat la margine de drum... DAVIDOGLU, M. 25. 2. (Complementul indică ceea ce se obține sau se elimină prin stoarcere) A scoate, a extrage. Toamna se duceau, fumăreau stupii, storceau mierea din faguri. STANCU, D. 21. (Refl. pas.) La Șiraz... se află Valea-Trandafirilor și se stoarce vinul cel mai bun din lume. SADOVEANU, D. P. 8. ◊ Fig. Boiangiu se adresă mai domol celorlalți: Mă, spuneți care ați furat! Spune, mă, cu binele, că vă bat pînă storc și sufletul din voi! REBREANU, R. I 112. ◊ Expr. A stoarce lacrimi (mai rar plîns) = a face (pe cineva) să plîngă, a provoca plînsete. Să-și uite de sclavie cu toții împreună De lanțul care-adese atîta plîns le-a stors. MACEDONSKI, O. I 257. Textul acesta... e însoțit de o melodie frumoasă și duioasă, încît stoarce lacrimi de la toți cei ce o ascultă. MARIAN, Î. 229. V-oi povesti eu o întîmplare atît de dramatică, că ea vă va stoarce lacrimi din ochi, fără voie! ALECSANDRI, T. I 296. 3. Fig. A obține, a smulge ceva (prin forță, constrîngere, șiretenie etc.); a estorca. Îi va pune prietenos mîna pe umăr să-l felicite pentru iscuselile cu care a stors tot ce era de aflat. C. PETRESCU, A. R. 46. Locul lor l-a luat arendașul care stoarce arenda pentru boieri. REBREANU. R. I 37. N-au știut a se folosi de ocazie spre a stoarce de la boieri și de la cei bogați vreun milion de galbeni. GHICA, A. 746. ◊ (Complementul indică persoana sau colectivitatea de la care se estorchează) Bandiții ăștia de patroni... te exploatează și te storc ca pe o lămîie. C. PETRESCU, C. V. 158. Să-i stoarcă făr’ de milă... nici o para să nu le ierte. DELAVRANCEA, O. II 373. S-a trecut vremea aceea pe cînd numai boierii făceau totul în țara aceasta ș-o storceau după plac. CREANGĂ, A. 163. (Expr.) A stoarce (pe cineva) de puteri (sau de vlagă) = a face (pe cineva) să-și epuizeze puterile, a slei, a secătui, a istovi de puteri. 4. A obține ceva cu un anumit efort. Tipul acesta, desigur foarte interesant, e utilizat de Alecsandri mai mult pentru a stoarce un efect comic din chipul de a vorbi stricat al grecilor din vremea aceea. IBRĂILEANU, SP. CR. 142. Mii de secerători cu capetele-n soare, cu piepturile goale, storcînd bogățiile pămîntului cu mîinile lor pîrlite și zgîriate. VLAHUȚĂ, O. A. III 62. – Forme gramaticale: perf. s. storsei, part. stors.

STRICA, stric, vb. I. 1. Tranz. A aduce (fără voie) într-o stare (mai) proastă, a preface din bun în rău; a deteriora; (cu privire la mecanisme) a defecta. Aștept un telefon și aș vrea ca aparatul să funcționeze... Să sperăm că va funcționa... Să nu se strice. SEBASTIAN, T. 73. ◊ Refl. Broasca se strică și capacul se desfăcu. DUMITRIU, N. 84. Unul zise: aveam să mă duc pînă în cutare loc, însă o roată de la căruță mi se stricase. ISPIRESCU, L. 180. Tu ai boi, de ce nu-ți închipuiești și-un car? Al meu l-ai hîrbuit de tot. Hodorog încolo, hodorog pe dincolo: carul se strică. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A se strica căruța în mijlocul drumului = a întîmpina piedici cînd ești încă departe de țintă. (Glumeț, cu inversiunea termenilor «drum» și «căruță») Bun întîlnișul, om bun! Așa-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruței? CREANGĂ, P. 127. 2. Tranz. A sfărîma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. Să iei sîmburi de piersică și să-i strici. ALECSANDRI, T. I 106. A început a strica alune și a mînca. ȘEZ. IV 171. ♦ A sfărîma uși, încuietori, a deschide cu forța (pentru a intra sau a ieși). Acum, ca să scăpăm de aici, trebuie să ne punem toate puterile să stricăm fereastra magaziei ăștia și să fugim. ISPIRESCU, L. 274. Deschide-mi să ieu traista din cui!... Dă-mi drumu, că stric ușa. ALECSANDRI, T. I 325. 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera (sub acțiunea agenților exteriori distructivi). Să lese să se strice carnea toată dintr-o vacă? CONTEMPORANUL, III 293. Fiind vară și soare și o căldură mare, Peștele s-a stricat Și racii l-au mîncat. ALEXANDRESCU, M. 404. ◊ Tranz. Merele putrede strică și pe cele bune (= unul care dă exemplu rău corupe și pe cei din jurul lui). ♦ (Despre aer) A se încărca de mirosuri grele sau de bioxidul de carbon provenit din respirație. 4. Tranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. Fiul împăratului nu cuteza să calce... pe velințele cele de mare preț... de milă să nu le strice frumusețea. ISPIRESCU, L. 38. ◊ Absol. După cîtă învățătură am dobîndit de la unii și de la alții și de prin cărți, ți-oi spune că cel ce lenevește e frate cu cel ce strică. SADOVEANU, P. M. 17. 5. Intranz. (Mai ales în forma negativă sau interogativă) A face rău, a fi nefolositor (într-o anumită situație sau unei anumite persoane); a fi nepotrivit. Un pahar de vin și un hartan de miel nu strică. SADOVEANU, O. I 30. De unde nu-i, de acolo nu se varsă, fiilor; însă mai multă băgare de seamă nu strică. CREANGĂ, A. 11. Haide să le fac un bine, căci un bine nu le strică. CONTEMPORANUL, I 457. Gîndește că măria-ta ești preaputernic și că niște săraci boieri nu-ți pot strica. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Frunză verde, flori mărunte, Ieșitu-mi-au vorbe multe; Las’ să iasă că nu-mi strică, Că-s tînără și voinică! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ Expr. (Mai ales în construcții impersonale) Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... N-ar strica să aprindem aci o lampă și să faceți focul! C. PETRESCU, A. 279. Niciodată nu strică cineva să facă încercare. ISPIRESCU, L. 219. ♦ A fi vinovat, a fi de vină. Cine strică dacă ai îmbătrînit șef de birou? Lipsa de tact, neglijența și amorțeala în care trăiești. DELAVRANCEA, S. 111. Nu strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata. CARAGIALE, O. I 63. Nu strică cine mănîncă mai multe pite, ci cine i le dă (= nu este vinovat cel care face rele, ci cel care îi îngăduie să le facă). ♦ Tranz. (Cu complementul «ce» sau «nimic») A greși, a se face vinovat (cu ceva, împotriva cuiva). Și tu vrei să bag sabia în teacă?Ce-au stricat ei? – Că s-au născut. DELAVRANCEA, O. II 148. Codrule, ce ți-am stricat, De m-ai dat de mîni legat? Eu nu mă știu vinovat, Făr’ c-o creangă ți-am tăiat. BIBICESCU, P. P. 166. Codre, vei avea păcat Cumva de m-ei da legat. Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. Ce strică? de ce-ar fi rău, de ce (să) nu? Te miră, tată, la ce am putea fi bune și noi. Și apoi ce strică dacă ne vei spune și nouă? ISPIRESCU, L. 177. 6. Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică. E o femeie nebună, care mi-a stricat mintea și mie. Eu sînt sănătos, crezi, de cînd am luat-o? CARAGIALE, O. I 245. Dar de ce plîngi, mîndră, hăi, Ce strici ochișorii tăi? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 255. ◊ Expr. A-i strica (cuiva) inima v. inimă (II 1 b). ◊ Refl. (Despre organe, p. ext. despre ființe) Să nu dai în boi prea tare Că se strică la spinare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 336. Împărate, împărate!... Unde duci catanele? Iar la foc sîrmanele? Nu le duce așa tare Că se strică la picioare. ALECSANDRI, P. P. 296. De plîns ochii li se strică, Frunza-n codru se despică. De dor mare nesfîrșit Fața lor s-a veștejit. id. ib. 379. ♦ Fig. (Despre stări sufletești) A mîhni; a doborî, a prăpădi. Dorul naibei tare strică Pe mîndruța ocheșică; Nice bea, nice mănîncă, Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. Tare suflă vînturile, Rău mă strică gîndurile, Tare suflă vînturi reci, Rău mă strică gînduri seci! id. ib. 350. 7. Refl. (Despre vreme) A se schimba în rău. Toamna a sosit, soarele apune trist și în urma lui o baltă de sînge. Vremea o să se strice. DELAVRANCEA, A. 15. Ori părerea mă înșală, ori s-a stricat vremea, zise împăratul; din două una trebuie să fie numaidecît. CREANGĂ, P. 265. 8. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări de fapt; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. Și astfel mergeau amîndoi cătră împărăția Împăratului Verde fără de leac de frică că le va mai strica cineva traiul cel bun. BOTA, P. 90. Ah! munteanco! nu-mi strica socotelile! DELAVRANCEA, O. II 17. Blăstemat să fie... Acel om pe care Mi-l împinge firea Să strice iubirea Cea nevinovată De fecior și fată. COȘBUC, P. II 163. Harap-Alb, fiindcă ești așa de bun de ți-a fost milă de viața noastră... și nu ne-ai stricat veselia, vreu să-ți fac și eu un bine. CREANGĂ, P. 237. Cine strică dragostele Mînce-i grîul pasările! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. ◊ Expr. A strica casa cuiva v. casă1 (4). ◊ Refl. Atunci deodată tuturor mesenilor și pe loc li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Tot cheful mi se strică Cînd mă văd supus la bir, Atins tocmai la chimir. ALECSANDRI, T. I 239. 9. Tranz. A influența (pe cineva) în rău, a corupe. [Muierea aia] vine la mine în casă ca să-mi strice nevasta. DUMITRIU, P. F. 223. Ocî și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. I-a înfumurat. STANCU, D. 44. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral, a se ticăloși. Nici ciobanii nu mai sînt ciobanii din timpurile mele. S-a stricat lumea; s-au stricat și ei. GALACTION, O. I 64. 10. Tranz. A face un lucru greșit, cum nu trebuie. Croitorul a stricat haina.Graba strică treaba. REBREANU, I. 118. ♦ A deforma înfățișarea, caracterul, manifestările cuiva; a face să fie așa cum nu trebuie, urît, neplăcut, antipatic. Minunat om ar fi părintele Trandafir, dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată. SLAVICI, O. I 53. Vărsatul a stricat-o puțin și i s-a scurs un ochi. NEGRUZZI, S. I 59. De frumoasă ești frumoasă Ș-ai fi bună de mireasă, Dar te strică gurița, Că-ți umblă ca melița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. 11. Tranz. (Cu privire la așezări omenești, înjghebări, construcții) A dărîma, a nărui, a distruge. Nu strica fîntîna, că o avem de la moși-strămoși. RETEGANUL, P. IV 18. Lăpușneanul porunci să împle cu lemne toate cetățile Moldaviei... și le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulțămiților. NEGRUZZI, S. I 142. Ei coprind orașul, îl strică și îl dau pradă flăcărilor. BĂLCESCU, O. II 75. Brazii că se legănau, Cuibulețul mi-l stricau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. ◊ Refl. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat și s-a mistuit, de nu se știe ce s-a făcut. CREANGĂ, P. 89. ♦ (Învechit și arhaizant) A ucide, a mutila. Împăratul nostru preaputernic a dat poruncă să fie stricat coconul său. SADOVEANU, D. P. 33. Neagoe se răpezi încruntat cu paloșul la dînșii: Să nu stricați pe nimeni! strigă el în gura mare. ODOBESCU, S. I 91. Alelei! pe cînd eram Om întreg de mă luptam, Mulți păgîni am mai stricat! ALECSANDRI, P. P. 169. ◊ Refl. (În propoziții consecutive, exprimînd ideea că acțiunea din propoziția principală se face cu mare intensitate) Crîșma-i mare, frumușică, Beau voinicii de se strică. La TDRG. (Expr.) A se strica de rîs = a rîde foarte tare, cu hohot. Dănilă... privea de departe vălmășagul acesta și se strica de rîs. CREANGĂ, P. 53. Și în vîrtejul cela, răsturna tîrăbi și toate cele în toate părțile, de-ți venea să te strici de rîs. id. ib. 310. ♦ Fig. A anula, a abroga, a călca (convenții, învoieli, legi, obligații). Eu merg să fac dreptate în țară... să stric legile cele rele făcute de domnie. GANE, N. I 158. De vrei, putem strica obiceiul. RETEGANUL, P. V 30. Mi-ar fi voia să stric logodna cu năzuroasa aia de fată. ISPIRESCU, L. 400. Nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea. CREANGĂ, P. 263. ♦ (În superstiții) A dezlega, a desface (farmece, blesteme). Strică, mîndro, ce-ai făcut, Nu mă ținea om pierdut! HODOȘ, P. P. 63. 12. Refl. A rupe legăturile de prietenie (cu cineva).; a se certa. Prepeleac pusnicul se stricase acum de tot cu dracul. CREANGĂ, P. 58. Știi că unchiul d-tale a pus toate la cale cu șatrarul Nărilă. – Bine zici... o uitasem... Trebuie găsit un mijloc de a ne strica cu șatrarul. ALECSANDRI, T. 785. ♦ Tranz. A contribui ca cineva să rupă o legătură de prietenie. Ai cercat să mă strici cu Florica, pentru ca să tragi cenușa pe turta ta? ALECSANDRI, T. 930. 13. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). Ia, nu mai strica banii pe cocoș, Natalio. STĂNOIU, C. I. 194. De-acum trebuie să ne mai punem și cîte pe-oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanția de crăciun și noi stricăm pînea părinților degeaba. CREANGĂ, A. 100. Pe toată ziua stricam... [în vrăbii] cîte un corn de praf și cîte o pungă de alice. ODOBESCU, S. III 22. Ticălosul... nu plătește să strice cineva un glonț într-însul. NEGRUZZI, S. I 31. ◊ Fig. Nu era prea încredințat de evlavia acelor străini și n-ar fi vrut să-și strice vorbele fără folos. SADOVEANU, P. M. 18. ◊ Expr. A strica orzul pe gîște v. orz. 14. Refl. (Despre adunări, petreceri) A lua sfîrșit (prin împrăștierea participanților). Îndată ce s-a stricat hora, bărbații au început să se îndrepte... spre Avrum. REBREANU, I. 32.

DEMASCA vb. a se autodemasca, a se trăda. (S-a ~ fără voie.)

agăța [At: ISPIRESCU, L. 212 / V: (înv) acă- / Pzi: agăț / E: ml *accaptiare] 1 vt A suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc. Si: a atârna, a spânzura. 2 vt A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. 3 vt (Fam) A acosta o persoană (de sex opus). 4 vr A se prinde de ceva sau de cineva. 5 vr (Fig) A se crampona.

agățare sf [At: DA ms / V: (înv) acă~ / Pl: ări / E: agăța] 1 Suspendare a ceva de un cârlig, de un cui etc. Si: agățat1 (1), atârnare, spânzurare. 2 Prindere, fără voie, a unei țesături într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe Si: agățat1 (2). 3 (Fam) Acostare a unei persoane (de sex opus) Si: agățat1 (3). 4 Prindere de ceva sau de cineva Si: agățat1 (4). 5 (Fig) Cramponare.

agățat2, ~ă a [At: EMINESCU, P. 184 / V: (înv) acă~ / Pl: ~ați, ~e / E: agăța] 1 Atârnat2. 2 (D. îmbrăcăminte) Prins fără voie într-un obiect ascuțit, care găurește, deșiră, rupe. 3 (Fam; d. persoane) Acostat (de către o persoană de sex opus).

ara sf [At: PSALT. SCH. 358/18 / V: (înv) ~me / Pl: ~me, arămi, arămuri, (înv) areme / E: ml *aramon (= aeramen)] 1 (Pfm) Cupru. 2 (Pfm) Aliaj de aramă (1) cu alte metale. 3 (Pfm; îe) A-și arăta (sau da) ~ma pe față A-și dezvălui prin fapte și fără voie caracterul (urât). 4 (Pfm; îe) A bate (la cineva) ca la ~ A bate zdravăn. 5 (Pfm; pm) Clopot. 6 (Înv; pm) Pușcă. 7 (Înv) Tun (de bronz). 8 (Înv; îf arămi) Bani de aramă (1) Si: arămărie (5), arămet (2). 9 (Pfm; îf arămuri) Vase de aramă (2) Si: arămărie (6), arămet (3). 10 (Pfm; lpl) Obiecte din aramă (2). 11 (Reg) Horă nedefinită mai îndeaproape. 12 (Bot; reg) Firicea (Poa bulbosa). corectat(ă)

bălăbăni vtr [At: BĂRAC, T. 7/1 / V: (rar) ~bun~ / Pzi: ~nesc / E: ns cf bălălăi, bănănăi] 1-2 vtr (D. persoane și d. membrele sau o parte a corpului uman) A (se) mișca (reflex) (într-o parte) și într-alta, (oscilând cu șovăială sau) legănându-se Si: a (se) bălăngăni (3-4), (reg) a (se) bălăngăi (1-2), (reg) a (se) bălălăi, a bănănăi (1-2). 3 vr (Reg) A tremura. 4 vt (Reg) A trăncăni. 5-6 vt A face pe cineva (fără voia lui) să se miște sau să se aplece (într-o parte sau în alta) Si: a hurduca, a scutura, a zgâlțâi. 7 vr A se clătina greoi încoace și încolo (ca omul beat) Si: a șovăi. 8 vr (Fam) A se îmbrânci în luptă dreaptă (în glumă). 9 vr (Fig; fam) A se certa. 10 vr (Îrg; îf ~buni) A se învârti în pat. 11 vr (Îaf) A avea insomnie. 12 vi (Reg) A petrece în voie, flecărind.

TRĂDA vb. 1. a-și vinde, (înv.) a-și haini, a-și prodosi. (Și-a ~ patria.) 2. a înșela, (înv.) a vicleni, (fam. fig.) a încornora. (Și-a ~ nevasta.) 3. a se autodemasca, a se demasca. (S-a ~ fără voie.) 4. (fig.) a-și descoperi, (pop. fig.) a-și dezveli. (A-și ~ intențiile.) 5. a arăta, a atesta, a denota, a indica, a releva, a vădi. (Proiectul întocmit ~ competența autorului lui.)

TRĂDARE s. 1. vînzare, (înv.) prodiție, prodosie. (~ de patrie.) 2. (înv.) hainie, hainlîc, predanie. (Condamnat pentru ~.) 3. înșelare. (~ soției.) 4. autodemascare, demascare. (~ fără voie a intențiilor.)

căra [At: DOSOFTEI, V. S. 9/2 / V: (reg) ca~ / Pzi: car / E: ml *carrare] 1 vt A duce ceva dintr-un loc în altul Si: (fam) a cărăbăni (2). 2 vt A transporta (în cantități mari). 3 vt (Pop; îe) A ~ apa cu ciurul A munci în gol, fără rezultat. 4 vt (Îvp; îe) Cară apă Ia ceilalți Se zice în glumă despre copiii mai mici sau mai slabi decât frații lor. 5-6 vti (Pfm; îe) A ~ cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) A da cuiva mai multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.). 7 vt (Pop; îe) A-I ~ păcatele A se lăsa dus, târât fără voie. 8-9 vt (Pfm; îe) A ~ mereu la gură A bea (sau a mânca) prea mult. 10 vt (Spc) A fura (în cantități mari). 11-12 vtr (Înv) A (se) plimba (cu căruța, cu trăsura, cu mașina etc.) Si: a {se) căruța (1). 13 vr (Înv) A se duce repede (după ceva sau cineva) Si: (îvp) a se repezi. 14 vr A se duce dintr-un loc în altul. 15-16 vr (Fam) A pleca repede (și pe furiș) de undeva Si: (pfm) a se cărăbăni (1), a o tuli, a o șterge. 17 vr (D. oameni, vite etc.; înv) A se mișca încet, greoi Si: a se târî.

căsătorie sf [At: (a. 1675) GCR I, 217/33 / Pl: ~ii / E: căsător + -ie] 1 Uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii. 2 (Îs) ~ religioasă Căsătorie (1) oficiată înaintea preotului. 3 (Îs) ~ civilă Căsătorie încheiată înaintea ofițerului stării civile. 4 (Îs) ~ mixtă Căsătorie (1) între două persoane de religii (sau confesiuni) diferite. 5 (Îs) ~ morganatică Căsătorie (1) a unui nobil (sau a unui principe) cu o persoană de o condiție socială inferioară. 6 (Îe) A da (pe fiul sau, pe fiica sa etc. cuiva) în ~ A căsători pe fiul, fiica sa etc. cu cineva, cu voia (sau fără voia) celui dintâi. 7 (Îae) A consimți căsătoria (1) fiului, fiicei etc. 8 (Îe) A lua (pe cineva) în ~ A se căsători (cu cineva). 9 Trai comun între soți Si: căsnicie (2).

desesiza [At: DA ms / Pzi: ~zez / E: fr dessaisir] (D. autorități) 1 vr A se declara incompatibil pentru cercetarea și soluționarea unui litigiu. 2 vr (D. instanțe) A renunța să se ocupe de cercetarea unui caz. 3 vt A lua fără voie cuiva o sarcină.

face [At: CORESI, PS. 197 / V: (reg) fa, făcea / Pzi: fac / Ps: 1 făcui, 2 făcuși, 3 făcu, 4 făcurăm (înv făcum), 5 făcurăți (înv făcunt), 6 făcură (Mun făcutără); (reg) 1 feciu (S și: feci), 2 feciși, 3 feace, (fece), 4 feacemu, 5 feacetu (feceți, fecerăți), 6 feaceră, feapse / Par: făcut, (îrg) fapt / Imt: fă!, nu face! (Mun; rar) nu făcea! / E: ml facere] 1 vt A săvârși o acțiune oarecare. 2 vt (Îe) Tace și ~ Se spune despre un om care acționează rapid și eficient. 3 vt (Îe) Facă ce-ar ~ Orice ar întreprinde. 4 vt (Îe) Fă ce-i ~ Îndeplinește indiferent ce ca să... 5 vt (Îe) Orice aș ~ Oricât mi-aș da silința... 6 vt (Îe) ~ ce ~ și... Încearcă prin toate mijloacele și reușește să... 7 vt (Îae) Nu știu cum procedează că... 8 vt (Îae) Vorba e că... 9 vt (Îe) A nu avea ce ~ (sau ce să facă) A nu avea ocupație. 10 vt (Îae) A nu avea posibilitatea să schimbe o situație. 11 vt (Îae) A nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze Si: a nu avea încotro. 12 vt (Irn; îae) Se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul de a comite o imprudență, o gafă. 13 vt (Îe) A nu (mai) avea ce-i ~ (sau ce să-i facă) A nu mai putea să repare ceva. 14 vt (Îae) A recunoaște superioritatea evidentă a cuiva (într-o confruntare). 15 vt (Îae) A nu putea influența (în bine) pe cineva. 16 vt (Înv; îe) A nu avea ce-și ~ capului A nu putea evita să... 17 vt (Îe) A nu avea ce ~ cu... A nu avea (nici o) nevoie de... 18 vt (Îae) A nu-i servi la nimic. 19 vt (Îe) Ce puteam ~? Nu m-am putut împotrivi. 20 vt (Îe) Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)... ? Ce ți s-a întâmplat că... ? 21 vt (Îae) De ce... ? 22 vt (Îe) Ce (mai) faci? Cum îți merge? 23 vt (Îe) A ~ totul (sau tot posibilul, în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să)... A depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). 24 vt (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază; îe) Ce ~? Cum?! Cum se poate una ca asta! 25 vt (Îrg; Îlav) Nu ~ alta, decât... Numai. 26 vt (Îe) N-am făcut nimic N-am rezolvat nimic. 27 vt (Îae) Nu m-am ales cu nimic. 28 vt (Îae) Nu sunt vinovat. 29 vt (Îe) Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? Cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva). 30 vt (Îe) Văzând și făcând Procedând în funcție de împrejurări. 31 (Îe) A avea a (sau de-a) ~ cu cineva (sau cu ceva) A avea ceva în comun cu cineva sau cu ceva. 32 (Îae) A suporta consecințele faptelor sale Si: a o păți. 33 vt (Îe) Ce are a ~? Ce legătură este (între un lucru și altul)? 34 vt (Îae) Ce interesează? 35 vt (Îae) Și ce-i cu asta? 36 vt (Îe) N-are a face! Nu interesează! 37 vt (Îae) N-are importanță! 38 vr (Îe) S-a făcut! Sunt de acord! 39 vr (Îae) Fii fără grijă! 40 vt (Pop; îe) ~ a(ce)lea, a(ce)stea Astfel lucrează. 41 vt (Pop; îe) De-acestea (sau de-acelea) ~ Astfel se comportă. 42-43 vt (Euf; îe) A-și ~ nevoile A urina sau a defeca. 44-45 vt(a) (Euf; îe) A ~ pe el A urina sau a defeca pe el. 46 vt(a) (Dep; complinit și cu „de frică”; îae) A fi îngrozit. 47 vt A provoca. 48 vt A da naștere la... 49 vt A pricinui. 50 vt (Îe) Nu ~ nimic! N-are nici o importanță. 51 vt (Îae) Răspuns de complezență dat celui care își cere scuze că a produs, fără voie, o neplăcere. 52 (Îvp; îe) A ~ mult din ceva A acorda unui lucru o atenție prea mare. 53 vt (C. i. zgomot, gălăgie etc.) A produce zgomot. 54 vt (Înv; îe) A ~ zurbavă A stârni agitație în mulțime. 55 vt (Îe) A ~ capăt (sau sfârșit, înv, coneț) A sfârși. 56 vt (Îae) A face să înceteze. 57 vt (C. i. ființe; îae) A omorî. 58 vt (Îvp; îe) A ~ vârf la ceva A termina ceva. 59 vt (Îvp; îe) A ~ nădejde A da speranțe. 60 vt (Înv; îe) A ~ cercare A cerceta. 61-62 vt (Îvp; îe) A ~ prietenie (sau tovărășie) cu cineva A avea cu cineva relații de prietenie (tovărășie) cu cineva. 63 vt (Îe) A ~ dragoste cu cineva A avea relații sexuale cu cineva. 64 vt (Înv; îe) A ~ pre osândă A osândi pe cineva. 65 vt (Înv; îe) A ~ din plineală (sau, Trs, destul) A satisface. 66 vt (Îvp; îe) A ~ de știre (cuiva) A anunța (pe cineva). 67 vt (Pop; îe) A ~ aiasmă (sau moliftă) A sfinți casa. 68 vt (Îvp; îe) A ~ credința A se logodi. 69 vt (Înv; îe) A ~ mește(r)șug A întrebuința mijloace incorecte spre a realiza ceva. 70 vt (Jur; înv; îe) A ~ lege (sau leage) A da sentința. 71 vt (Îae) A pedepsi. 72 vt (Nob; îe) A ~ cuvânt A ține o cuvântare. 73 vt (Îvp; îe) A ~ inimă bună cuiva A îmbărbăta pe cineva. 74 vt (Îae) A îmbuna pe cineva. 75 vt (Îe) A ~ bine cuiva cu ceva A ajuta pe cineva cu ceva. 76 vt (Îae) A împrumuta pe cineva cu ceva. 77 vt (Îe) A-i ~ rău A-i produce o neplăcere (fizică sau morală). 78 vt (Îe) A-i ~ bine A-i prii. 79 vt (Îe) A nu ~ nimic cuiva A lăsa în pace pe cineva. 80 vt (Îae) A nu agresa fizic pe cineva. 81 vt (Îe) A i-o ~ (bună sau cu vârf și îndesat sau lată) ori a-i ~ (cuiva) una (și bună) A pricinui cuiva un rău, un prejudiciu. 82 (Irn; îae) A juca o festă cuiva. 83 vt (Îvp; îe) A ~ cuiva în silă A produce neplăcere cuiva. 84 vt (Îlv) A-și ~ curaj A se îmbărbăta. 85 vt (Irn; îal) A bea ca să prindă curaj. 86 vt (Îvp; Îe) A-și ~ facerea A se omorî. 87 vt (Îe) A-și ~ gânduri (sau închipuiri ori griji) A fi îngrijorat. 88 vt (Îe) A-și ~ (o) idee A-și închipui. 89 vt (Îae) A înțelege în linii mari. 90 vt (Îe) A-și ~ inimă bună A se înveseli. 91-92 vtr (Îe) A(-și) ~ inimă rea (sau amară sau sânge rău) A (se) supăra. 93 vt (Îrg; îe) A-și ~ măsuri A chibzui. 94 vt (Îe) A-și ~ milă de (sau cu) cineva A se milostivi. 95 vt (Îvp; îe) A-și ~ spaimă A se speria (fără motiv și a fugi). 96 vt (Îe) A-și ~ râs (de cineva sau de ceva) A râde de cineva (sau de ceva). 97 vt (Îae) A batjocori. 98 vt(a) (Trv; îe) A(-și) ~ cu mâna (sau din mână) A se masturba. 99 vt (Pop; îe) A ~ farmece (sau fermecătură, descântec(e)) (cuiva) A fermeca (pe cineva). 100 vt(a) (Pop; îe) A ~ cuiva de urât A fermeca pe cineva pentru ca acesta să urască pe cineva sau pentru a-și pierde pofta de viață. 101 vt(a) (Îae) A descânta pe cineva împotriva farmecelor de urât. 102 vt(a) A-i ~ cu ulcica (cuiva) A fermeca pe cineva pentru a se îndrăgosti de o anumită persoană. 103 vt(a) (Pop; îe) A ~ de ursită A ghici. 104 vt(a) (Pop; îe) A ~ pe dragoste A face vrăji pentru a atrage dragostea unei persoane. 105 vt(a) (Pop; îe) A ~ pe fapt A face vrăji ca o anumită persoană să nu aibă noroc. 106 vt (Îvp; îlv a ~ + abstract) Indică acțiunea verbului corespunzător: Fac hotărâre Hotărăsc. Fac (cuiva) chemare Îl chem. 107 vt (C. i. un substantiv abstract ca „faptă”, „lucru”, „minuni”, „păcat”) A săvârși. 108 vt (C. i. un substantiv abstract ca „faptă”, „lucru”, „păcat”) A comite. 109 vt A manifesta. 110 vt A acorda. 111 vt A îndeplini. 112 vt A realiza. 113 vt (Pop; îe) A ~ (un) târg (sau târgul) A încheia o tranzacție comercială. 114 vt (Spt) A juca (un meci). 115 vt A practica o meserie. 116 vt A exercita. 117 vt A urma un curs sau o formă de învățământ Si: a studia. 118 vt (Pop; îe) A ~ la miliție A îndeplini stagiul militar. 119 vt (D. festivități, servicii religioase etc.) A ține. 120 vt (D. festivități, praznice, servicii religioase etc.) A organiza. 121 vt A realiza o mișcare sau un gest. 122 vt (Îe) A ~ un cerc A descrie un cerc. 123 vt (Îe) A ~ cotituri A coti. 124 vt (Îe) A ~ o temenea (sau un compliment) A se înclina (în semn de supunere și respect). 125 vt (Îe) A ~ (un) semn (cu capul, cu mâna etc. sau din cap) A atrage atenția printr-un gest. 126 vt (Îae) A da să se înțeleagă printr-un semn că... 127 vt (Îe) A ~ cu mâna (sau din mână) A porunci. 128 vt (Îae) A chema. 129 vt (Îe) A ~ cu capul (să... sau că...) A porunci. 130 vt (Îae) A chema printr-o mișcare a capului. 131 vt (Îae) A mișca încoace și încolo capul. 132-133 vt (Îe) A ~ din cap că da (sau nu) A aproba (sau a refuza). 134 vt (Îe) A ~ (cuiva) cu ochiul (sau din ochi) A face cuiva un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi). 135 vt (D. femei; îae) A cocheta cu îndrăzneală. 136 vt (Fig; d. mărfuri, alimente etc.; îae) A îmbia. 137 vt (Rar; d. bărbați; îe) A ~ cu mustața A cocheta. 138 vt (Pop; rar; îe) A ~ cu măseaua A zâmbi ipocrit, arătându-și dinții. 139 vt (Îe) A ~ (cuiva) cu degetul A amenința pe cineva cu degetul arătător. 140 vt (Pop; îe) A făcut hojmâc! „A căzut fără sine!”. 141 vt (Îe) A ~ roată (sau cerc) (în jurul...) A se așeza în cerc) (în jurul... ) 142 vt (D. rochii sau fustele femeilor care dansează; îae) A se înfoia prin rotire. 143 vt A parcurge un drum sau o distanță. 144 vt (Îe) A ~ drum (sau cale) A merge. 145 vt (Îae) A călători. 146 vt (Îe) A ~ un pas (sau câțiva pași) A păși. 147 vt (Îe) A ~ câțiva pași A se plimba. 148 vt (Fig; îe) A ~ pasul (acesta sau, înv, tot pasul) A întreprinde ceva (important). 149 vt (Îe) A ~ pași mari A înainta (rapid). 150 vt (Fig; îae) A progresa mult. 151 vt (Îe) A ~ stânga (sau, înv, hoisa) A merge spre stânga. 152 vt (C. i. o perioadă de timp) A petrece. 153 vt (C. i. o perioadă de timp) A lăsa să treacă. 154 vt (Îe) A-și ~ veacul A petrece multă vreme undeva. 155 vt A serba. 156 vt (Pop; îe) A ~ amiazul A mânca de prânz. 157 vt (Îae; șîe a-și ~ siesta) A se odihni după masă. 158 vt A alcătui. 159 vt A produce un bun material Si: a fabrica (2). 160 vt A construi. 161 vt (Pop; îe) A ~ pereți A zidi. 162 vt (Fig; fam; îe) A ~ trotuarul A practica prostituția. 163 vt (Reg; fig; îe) A ~ rachiu (sau bere) pisicii (sau mâței) A plânge. 164 vt (Rar; fig; îe) A ~ (cuiva) un topor A-i juca o festă cuiva. 165 vt (Îe) A ~ la loc (sau iar) A reface. 166 vt (Tlg; d. divinitate) A da ființă la ceva din neant Si: a crea (6). 167 vt A inventa. 168 vt A scrie o operă literară. 169 vt A realiza o operă artistică. 170 vt A compune muzică. 171 vt (Îe) A ~ muzică A cânta. 172 vt (Înv; îe) A ~ slova A imita scrisul cuiva. 173 vt A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 174 vt A institui. 175 vt (Îvp) A alege (prin vot). 176 vt (D. praf) A stârni. 177 vt A lăsa urme pe ceva. 178 vt A pregăti ceva într-un anumit scop. 179 vt (Îe) A ~ focul (Ban, lumină) A aprinde focul. 180 vt (Îae) A ațâța focul. 181 vt (Îe) A ~ fân A cosi (a usca și a strânge) iarba. 182 vt (Trs; îe) A ~ poală A tivi partea de jos a unei rochii. 183 vt (Îvp; îe) A ~ prânz A mulge oile pentru întâia oară, primăvara. 184 vt (Îvp; îe) A ~ aplecători A se începe mulgerea oilor, pentru brânză. 185 vt (Îvp;îe) A ~ lapți A mulge oile, ca să facă lapte pe timpul iernii. 186 vt (Îe) A-și ~ toaleta A se spăla (și a se îmbrăca). 187 vt A aranja (părul, sprâncenele, hainele etc.). 188 vt (Spc; îe) A-și ~ părul A se coafa. 189 vt (Îe) A-și ~ unghiile A-și face manichiura. 190-191 vtr A (se) farda. 192 vt (Îe) A ~ cărțile (la joc) A amesteca și a împărți cărțile. 193 vt (Îe) A ~ patul (sau, înv, culcușul) A întinde așternuturile. 194 vt (Îe) A ~ masa A pune masa. 195 vt (Înv; îe) A ~ baia A potrivi temperatura apei, pentru baie. 196 vt (Îe) A ~ ghetele A curăța și a lustrui încălțămintea. 197 vt (La biliard; îe) A ~ o bilă (sau un carambol) A nimeri cu bila alte bile. 198 vt (Pop; îe) A ~ cu spoială (sau cu humă, cu var etc.) A spoi (cu humă, cu var etc.). 199 vt (Îrg; îe) A ~ gata A pregăti. 200 vt (Îae) A furniza. 201 vt (Îe) A ~ cuiva cale (sau drum) A lăsa să treacă. 202 vt (Îae) A ajuta să treacă sau să se răspândească. 203 vt (Pex; îae) A ajuta. 204 vt (D. mâncăruri) A găti. 205 vt (Șîe a ~ rost) A procura. 206 vt A comanda confecționarea unui obiect. 207 vt A cumpăra. 208 vt (C. i. bani) A câștiga. 209 vt A agonisi (1). 210 vt A economisi. 211 vt (Spc; îe) A ~ avere (sau bani, îvp, parale) A se îmbogăți. 212 vt (D. femei; fșa) A naște. 213 vt (Pop; îe) Mă-sa l-a făcut dormind Se spune despre o persoană apatică sau leneșă. 214 vt (Pfm; îe) De când l-a făcut mă-sa (sau de când mă-sa l-a făcut) De când s-a născut. 215 vt (Îae) Dintotdeauna. 216 vt (D. soți) A procrea. 217 vt(a) (Pop; d. o femeie; îe) E de-a ~ Este însărcinată. 218 vt (Urmat de pp „cu” și numele partenerului) A concepe cu... 219 vt (Înv; d. bărbați) A avea un copil. 220 vt (D. mamifere) A făta. 221 vt (Reg; îe) A ~ un mânz mort Se spune despre o persoană care a realizat ceva neviabil. 222 vt (D. păsări) A oua. 223 vt (D. pomi) A da roade. 224 vt (D. plante) A da muguri, frunze, flori etc. 225 vt (D. ființe și plante, c.i. paraziți etc.) A căpăta. 226 vt (D. ființe și plante) A-i crește ceva pe corp. 227 vt (C. i. numele unei boli) A se îmbolnăvi de... 228 vt (C. i. membre) A(-i) crește. 229 vt (D. puii unor animale; îe) A ~ ochi A putea deschide ochii (la câteva zile de la naștere). 230 vt (Fam; d. oameni; îae) A se trezi din somn. 231 vt (Îe) A ~ ochi(i) mari (sau ca de bou) A se holba. 232 vt (Pfm; îe) A ~ o gură cât o șură A deschide gura mare. 233 (Pfm; îe) A ~ burtă (sau pântece, fălci) A se îngrășa. 234 vt (Pfm; fig; îe) A ~ fălci A se împotrivi. 235 vt (D. pantaloni; îe) A ~ genunchi A se deforma în dreptul genunchilor. 236 vt A da cuiva posibilitatea de a... 237 vt A îndemna. 238 vt A convinge. 239 vt (Fam; îe) A ~ din vorbe A minți. 240 vt (Îae) A înșela. 241 vt A obliga. 242 vt A predispune la ceva. 243 vt (Îvp) A învăța minte. 244 vt A ajuta pe cineva să ajungă într-o anumită situație (socială). 245 vt (Îe) A ~ copil de suflet pe cineva A adopta pe cineva. 246 vt (Pop; îe) A ~ (de) nevastă A se însura. 247-248 vtr (Îe) A (se) ~ bine (sau sănătos) A (se) vindeca. 249 vt A transforma. 250 vt (Pop; îe) A ~ din două babe o nevastă A coase din două cârpe o cămașă. 251 vt (Pop; îe) A ~ din babă nevastă A repara o casă veche. 252 vt (Pop; îe) A ~ (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) sau a ~ pe cineva ghem A bate (pe cineva) tare. 253 vt (Îe) A ~ pe cineva cobză A lega fedeleș. 254 vt (Îe) A-și ~ ochii roată A se uita de jur-împrejur. 255 vt (Îe) A ~ ochii în patru A fi foarte atent. 256 vt (Îe) A ~ în două (bucăți sau părți) A tăia în două bucăți Si: a despica, a înjumătăți. 257 vt (Înv; c. i. ființe; îe) A ~ întru mii A înmulți. 258 vt (Înv; îe) A ~ un loc în „n” bătrâni A împărți un loc în „n” loturi. 259 vt (Îlv) A ~ ceva cunoscut A anunța. 260 vt (Îe) A ~ pe cineva cunoscut cuiva A prezenta pe cineva cuiva. 261 vt (Îe) A ~ pe cineva cunoscut (sau, înv, numit) A pune pe cineva în centrul atenției publicului. 262 vt A califica pe cineva drept... Si: a declara, a numi, a zice. 263 vt (Îe) A învinui pe cineva de... 264 vt (Îe) A ~ de minciună pe cineva A arăta, în public, că o persoană este mincinoasă. 265 vt A ~ (pe cineva) cum îi vine la gură A batjocori (pe cineva). 266 vt (Îae) A certa rău pe cineva, fără a-și alege cuvintele. 267-268 vt (Îe) A ~ pe cineva scăpat A lăsa (sau a ajuta) pe cineva să scape. 269 vt (Îe) A ~ (ceva sau pe cineva) pierdut A lăsa (ceva sau pe cineva) să se piardă, dând impresia că fără voia lui. 270 vt (Îae) A fura. 271 vt (Îe) A ~ (pe cineva sau ceva) uitat A uita (de ceva sau de cineva). 272 vt (Îae) A nu mai pomeni de cineva sau ceva. 273 vt (Îvp; îe) A ~ scos de vânzare A expune spre vânzare. 274 vt (D. mărfuri sau obiecte de schimb) A justifica prețul cerut Si: a merita, a valora. 275 vt (Îvp; îe) ~ parale(le) Merită banii. 276 vt (Îe) Nu ~ parale(le) (sau nici o para, o para chioară, nici două parale) Nu are nici o valoare. 277 vt(a) (Îe) (E) scump, dar ~ (sau fie, că ~)! E scump, dar merită (banii)! 278 vt (Fam; îlv) A ~ un dans (pe cineva sau cu cineva) A dansa (cu cineva). 279 vi A proceda. 280 vi A acționa. 281 vi A se comporta. 282 vi (Îe) A ~ (așa) după cum (sau cum, precum) zice (sau poruncește etc.) (cineva) A se conforma unei porunci. 283 vi (Îae) A se comporta după cum i s-a cerut. 284 vr (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel Ce se face acum?. 285 vi A-i merge cuiva bine (sau rău). 286 vi (Pop; în superstiții, determinat de „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti. 287 vi (Îae) A cobi. 288 vi A costa. 289 vim A merita (să...). 290 vim (Îae) A se cuveni (să...). 291 vi (Fam; îe) Nu ~ pentru... Nu e potrivit pentru... 292 vi (Îae) Nu e de prestigiul cuiva. 293 vi A se îndrepta spre... 294 vi A merge. 295 vi A o coti (spre...). 296 vi (Fam; îe) A ~ la stânga A fura. 297 vr (Fam) A se abate. 298-299 vr (Fam) A se duce sau a veni. 300 vr (Fam) a se apropia. 301 vi A zice. 302 vr (D. fenomene atmosferice) A se produce. 303 vr (D. zi) A se ivi. 304 vr (D. noapte, întuneric etc.) A se lăsa. 305 vru (Îe) Se ~ frumos Se înseninează. 306 vr (Îe) A i se ~ (cuiva) negru (sau roșu) înaintea ochilor A i se face rău (de supărare, mânie etc.). 307 vr (Îae) A se mânia foarte tare. 308 vim (Pop) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație) Se făcea că vede un palat. 309 vr (Pop; d. drumuri, văi etc.) A se desfășura (înaintea ochilor) Se făcea o vale lungă. 310 vr (D. senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A fi cuprins (brusc) de... I s-a făcut frică. 311 vr A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva I s-a făcut de ducă. 312 vr (Îe) A i se ~ cuiva (de ceva sau cineva) A fi puternic atras de... 313 vru (Pop) A se întâmpla Ce s-a făcut cu el? 314 vru (Îe) Ce s-a făcut (cineva)? Ce a devenit? 315 vru (Îae) Cum s-a descurcat? 316 vru (Îe) Cum se face că... (sau de...)? Cum e posibil ca? 317 vr A deveni. 318 vr (Îlv) A se ~ (roșu) ca sfecla (sau ca focul) A se înroși. 319 vr (Îlv) A se ~ galben (ca lămâia, ca șofranul) A se îngălbeni. 320 (Îlv) A se ~ vânăt A se învineți. 321 vr (Îe) A se ~ stăpân pe ceva A lua un lucru în stăpânire, prin forță sau viclenie. 322 vr (D. drumuri, rețele etc.; îlv) A se ~ în două A se bifurca. 323 vr (Îvp) A ajunge la numărul de... Ceata se face de două sute de oșteni. 324 vr A se pune în situația de... 325 vr A îmbrățișa cariera de... 326 vi A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. 327 vr (Îe) A se ~ (o) rană A se umple de răni. 328 vr (Îe) A se ~ trup și suflet A se uni strâns. 329 vr (Îe) A se ~ mare A crește. 330 vr (Îe) A se ~ frumos A deveni frumos. 331 vr (Îae) A se împodobi. 332 vr (Îe) A se ~ mare și tare A-și da importanță. 333 vr (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.; șîe, pop, a se ~ ca întâiu) A redeveni. 334 vr (Îe) A se ~ (tot sau, înv, tot de) una A se contopi. 335 vr (Îe) A se ~ de (sau să...) A ajunge să... 336 vr A-i reveni. 337 vr A împlini o numită vârstă. 338 vr A se aduna. 339 vr (D. plante) A ajunge la maturitate. 340 vr (D. fructe sau grâne) A se coace. 341 vr (D. mâncăruri) A ajunge bune de mâncat. 342 vr (Uneori fără conjuncție) A simula Se face că pleacă. 343 vr A se da drept. 344 vr A pretinde că este... 345 vi A-și lua înfățișarea de... Face pe nevinovata. 346 vi A-și da aere Face pe deșteptul. 347 vi (Fam; d. actori) A juca rolul de...

gâdila [At: ANON. CAR. / V: ~li, ghid~, ghidili, (reg) gâzuli / Pzi: ~e / E: bg гъделниѥ] 1 vt A atinge ușor anumite părți ale corpului cuiva spre a produce senzații care provoacă, fără voie, râsul. 2 vt (Pop; fig; șîe A ~ pe cineva la inimă) A linguși. 3 vr A fi gâdilicios (2). 4 vt (Înv) A produce cuiva o plăcere sau o senzație plăcută. 5 vt (Pfm; îe) A te ~ limba A avea o poftă irezistibilă de a vorbi, de a sporovăi Si: a avea gâdilici (2) la limbă.

gâdilare sf [At: DA ms / V: ~liri / Pl: ~lări / E: gâdila] 1 Atingeri ușoare și rapide pe anumite porțiuni ale corpului cuiva spre a-i produce, fără voie, râsul Si: (rar) gâdilat (1), gâdilătură (1), gâdileală (1) Cf gâdila (1). 2 (Fig) Lingușire.

gâdilătu sf [At: COSTINESCU / V: ~ilit~ / Pl: ~ri / E: gâdila + -tură] 1 Gâdilare (1). 2 Senzație particulară produsă cuiva prin gâdilare (1). 3 (Pex) Provocare a râsului fără voie prin gâdilare (1) Si: gâdilici (1).

fu1 [At: DOSOFTEI, V. S. 80/2 / Pl: fugi / E: ml fuga] 1 sf Plecare grăbită din fața unei primejdii. 2 sf Părăsire grabnică (și pe ascuns) a unui loc pentru a scăpa de o constrângere sau de o primejdie. 3 sf Refugiere. 4 sf (Îvp) Băjenie. 5 sf Evadare. 6 sf Dezertare. 7 sf (Pop) Plecare a unei fete cu un bărbat cu care dorește să se căsătorească fără voia părinților. 8 sf Deplasare cu pași mari și repezi Si: alergare (1), goană. 9 sf (Îlav) Din (sau în~) sau (reg) de-a ~ga În timp ce fuge Si: fugind. 10 sf (Pex; îal) În grabă. 11 sf (Pex; îal) Fără o examinare mai atentă. 12 sf (lav) Pe ~ Repede. 13 sf (Îlav) Cu ~ga (sau, îrg, de ori la) ~ Repede. 14 sf (Îal) Fără amânare. 15 sf (Mun; îlav) D-a-n ~ga Pe apucate. 16 sf (Îlav) În ~ (sau în ~ga) mare Fugind foarte repede. 17 sf (Îlav) În ~ga calului (sau cailor) În galop. 18 sf (Fam; pex; îae) În viteză. 19 sf (Îlav) Într-o ~ Fugind tare și fără oprire. 20 sf (Îe) A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) ~ A alunga. 21 sf (Îae) A fugări. 22 sf (Îe) A o lua (sau a o rupe, rar, a o pleca, a o apuca, a o tuli) la ~ sau a o rupe (sau a o rade, a o tăia) de-a ~ga (sau de ~) A porni în goană. 23 sf (Îe) A (o) ține numai (într-)o ~ A alerga întruna, fără întrerupere. 24 sf (Îe) A da o ~ (până la...) sau a da (cu) ~ga A se duce repede (până la...). 25 sf (Îs) O ~ (bună) de cal O distanță nu prea mare, cât poate fugi, fără oprire, un om sau un cal. 26 av (Îf fuga) Repede. 27 av Fără întârziere. 28 sf (Trs; gms; îs) ~ de cai Cursă de cai. 29 sf Înclinare spre axa galeriei a montanților unei armături sau ai unui cadru în formă de trapez.

fura [At: COD. VOR. 12/10 / Pzi: fur / E: ml furare] 1 vt A-și însuși pe ascuns sau cu forța un lucru care aparține altcuiva, păgubindu-l Si: a hoți, a jefui, a prăda Cf (fam) a șterpeli, (reg) a ciujbi, (arg) a hăli. 2 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu ochiul A privi pe cineva pe furiș (cu dragoste). 3 vt (Îe) A ~ (cuiva) o sărutare (sau un sărut) A săruta pe furiș sau prin surprindere, fără voia persoanei respective. 4 vt (Îe) A~ meseria (cuiva) A-și însuși pe apucate o meserie de la cineva (văzând cum o face și imitându-l). 5 vt (Îe) A ~ inima (sau mintea) (cuiva) A fermeca pe cineva. 6 vt (Îe) A ~ (cuiva) ochii (sau vederile) A orbi pe cineva. 7 vt (Îae) A fascina pe cineva. 8 vt (Fig; îae) A fi îndrăgostit. 9 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu zâmbetul A captiva pe cineva zâmbind. 10 vt (Îrg; îe) A ~ cu urechea A trage cu urechea. 11 vt (Îe) A ~ ziua lui Dumnezeu A lenevi. 12 vt (Îe) A ~ ouăle de sub cloșcă (sau cloșca de pe ouă) A fi priceput la furat. 13 vt (Îae) A fi foarte abil. 14 vt (Pop; îe) Să nu vă ~re șarpele de inimă! Să nu vă împingă păcatul! 15 vt A răpi pe cineva. 16 vt (Fig) A lua pe neașteptate, pe nesimțite Si: a cuprinde. 17 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) somnul (gmț aghiuță) A adormi. 18 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) gândurile A se gândi intens la ceva. 19 vt (Îae) A medita îndelung. 20 vt (În superstiții; îe) A ~ (cuiva) somnul A face pe cineva să nu mai poată dormi. 21 vta (Îe) A ~ (cuiva) din urmă Expresie cu sens neprecizat. 22 vr (Îvp) A se furișa. 23 vr (Îvp; nob) A fugi. 24 vt (Fig) A fermeca.

gu[1] sf [At: COD. VOR. 122/14 / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: ml gula] 1 Cavitate care se deschide în partea anterioară (inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism Si: bot, cioc, clobanț, donț, (irn) fleoancă, fleură, flit, leoapă, plisc, pupăză, rât, tic, (înv) rost. 2 (Prc) Buzele și deschizătura dintre ele. 3 (Prc) Buze. 4 (D. cai; îe) A fi moale (sau tare) în ~ ori a avea ~ra moale (sau tare) A se supune ușor (sau greu) la comenzile ce i se dau prin mișcarea frâului. 5 (Îe) A da ~ra unui cal A-l lăsa să fugă în voia lui. 6 (Pop; îlv) A se duce (ca) pe ~ra lupului A dispărea. 7-8 (Pfm; îe) A scoate (sau a scăpa ca) din ~ra lupului A (se) salva dintr-o mare primejdie ca prin minune (sau în ultimul moment). 9 (Pfm; îe) A țipa (sau a striga) ca din ~ra șarpelui (sau ca din ~ de șarpe) ori cât îl ține (ori îl ia) ~ra A țipa din răsputeri. 10 (Pop; îe) A se zvârcoli ca în ~ de șarpe A se zbate cu disperare. 11 (Îc) ~ de broască Unealtă de dulgherie pentru scobit pe marginile tocurilor de ușă sau de fereastră Cf lamba. 12 (Îc) ~ de lup Ochi dublu al unei parâme cu care se prinde un cârlig de remorcă sau o macara, sau se fixează parâma de o bară. 13 (Îac) Unealtă care servește la îndoirea tablei groase. 14 (Îac) Defect congenital de conformație a feței omului, constând într-o despicătură la buza și la gingia superioară, care se prelungește în cerul gurii și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale. 15-16 (Îc) ~-cască (sau căscată) Persoană care-și pierde vremea în zadar (sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil). 17-18 (Îac) Persoană care stă absentă (sau care nu înțelege ce i se spune). 19 (Bot; îc) ~ra leului, ~-dragă, ~ra-mielului, ~ra-morunului, ~ra-ursului Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor cu flori roșii-purpurii sau albe care se aseamănă cu o glugă deschisă Si: cascate (Antirrhinum majus). 20 (Bot; îc) ~ra-lupului Plantă erbacee din familia labiatelor cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale, alungite și florile de culoare violet închis (Scutellaria altissima). 21 (Bot; îc) ~ra-mâței Linariță (Linaria vulgaris). 22 (Bot; îc) ~ra-porumbului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 23 (Bot; îc) ~ra-paharului Tufănică (Chrysanthemum sinense). 24 (Bot; îc) ~ra-țigăncii Plantă nedefinită mai îndeaproape. 25 Organ cu care se hrănește o ființă. 26 (Îe) A avea (sau a-i fi cuiva) ~ra amară (sau rea) ori a avea fiere în ~ A simți gust amar în gură (de emoție, de frică etc.). 27 (Fam; îe) A uita de la mână pân' la ~ A uita foarte repede. 28 (Îlav) Cu sufletul la ~ Abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală). 29 (Pop; îal) Foarte bolnav, aproape de moarte. 30 (Îe) A nu pune (sau a nu băga, a nu lua) nimic în ~ A nu mânca nimic. 31 (Îe) A pune (sau a lua, a băga) ceva în ~ A mânca (puțin). 32 (Pop; îe) A-și trage (sau a-și da bucățica) de la ~ A se lipsi de cele necesare în favoarea altuia. 33 (Pop; îlv) A-și trage ~ra la cale A mânca. 34 (Îe) A (i se) face (cuiva) ~ra pungă A avea o senzație neplăcută de acreală din cauza unor alimente sau băuturi introduse în gură (1). 35 (Pop; îe) A face ~ra pâlnie A bea mult. 36 (Îae) A se îmbăta. 37 (Fam; îe) A da (cuiva) mură-n ~ A da cuiva ceva de-a gata, fără ca acela să facă cel mai mic efort. 38 (Îls) De-ale ~rii Mâncare. 39 Îmbucătură. 40 Scobitură. 41 (Îlav) Nici o ~ de apă Nimic. 42 (Fig) Membru al familiei pe care trebuie să-l hrănești Si: (pop) mâncător, suflet. 43 Sărut. 44 Organ al vorbirii Si: (pop) cloanță. 45 (Îe) A avea ~ de aur (sau aurită) A prevesti (corect și) de bine. 46 (Fam; îe) A umbla (cuiva) cuvântul prin ~ A nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l afla). 47 (Mai ales pe un ton poruncitor sau amenințător; îe) A tăcea (sau a nu blești) din ~ A nu (mai vorbi) deloc. 48 (Îe) A astupa (sau a închide) ~ra (cuiva) A face pe cineva să nu mai spună (sau să nu mai ceară) nimic. 49 (Îe) A lua (cuiva) vorba din ~ A spune tocmai ceea ce voia să zică altul din clipa respectivă. 50 (Îae) A întrerupe pe cineva, nelăsându-l să termine ce avea de spus. 51 (Pop; îe) A i se muia (cuiva) ~ra A nu mai avea curaj să vorbească. 52 (Îae) A schimba tonul și conținutul celor spuse. 53 (Îe) A-și bate (sau a-și strica, a-și răci, a-și rupe) ~ra degeaba (sau de pomană ori de clacă) A pleda fără nici un folos. 54 (Îe) A-l lua (sau a-l scăpa) ~ra (pe dinainte) A se destăinui fără voie. 55 (Îae) A spune un lucru pe care mai târziu regretă că l-a destăinuit. 56 (Fam; îe) A avea ~ra spartă (sau de cârpă) A divulga orice secret. 57 (Îe) A fi slobod la ~ A fi obraznic sau a folosi cuvinte obscene. 58 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 59 (Îe) A avea o ~ cât o șură A vorbi mult și tare. 60 (Îe) A-și pune lacăt (sau gard) la ~ ori a-și păzi ~ra A fi prudent în tot ceea ce spune. 61 (Îae) A-și impune tăcere. 62 (Îe) A da din ~ (sau cu ~ra) ori a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) (cuiva) ~ra (ca o meliță, ca o fofează, ca o moară stricată, ca o pupăză) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări. 63 (Îe) A nu se uita în (sau la) ~ra cuiva A nu crede ceea ce spune cineva. 64 (Îlav) Din ~ în ~ Prin tradiție orală. 65 (Îlav) ~ în (sau la, cu) ~ Printr-o înțelegere directă Cf între patru ochi. 66 (Îal) Foarte aproape unul de celălalt[2]. 67 (Înv; îlav) Cu o ~ Unanim. 68 (Îe) A vorbi (sau a zice) cu jumătate de ~ (sau cu -ra jumătate) A vorbi fără convingere. 69 (Prt; îe) A fi bun de ~ A fi vorbăreț. 70 (Îae) A ști să pledeze bine cauza cuiva. 71 (Îe) A fi rău de ~ (sau ~ rea) (Îae) A fi bârfitor. 72 A vorbi urât, folosind cuvinte obscene. 73 (Îae) A prevesti (cuiva) ceva nefavorabil. 74 (Fam; îe) ~-spartă Om care nu poate ține un secret Si: flecar, limbut. 75 Ceea ce spune cineva Si: cuvânt, declarație, mărturisire, spusă, vorbă. 76-77 (Îs) ~ra satului (sau a mahalalei ori a lumii) (Persoana care lansează sau duce) bârfe, critici, intrigi care trec apoi de la unul la altul. 78 (Trs; gmț; îs) ~ra satului Pețitor. 79 (Îe) A intra în ~ra lumii (sau satului, mahalalei) A ajunge să fie vorbit de rău (provocând antipatia comunității). 80 (Îe) A te lua după ~ra cuiva A acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. 81 (Îlav) Din ~ Verbal. 82 (Înv) Cerere insistentă. 83 (Înv; mpl) Pâri repetate. 84 (Îe) A se pune (sau a sta) cu ~ra pe cineva A insista mult pe lângă cineva cu scopul de a-l convinge să facă ceva Si: a cicăli. 85 (Pop) Voce. 86 (Îe) A striga (sau a (se) boci, a vorbi) în ~ra mare A striga (sau a (se) boci, a vorbi) pe un ton ridicat. 87 (Îe) A nu i se auzi ~ra A fi liniștit. 88 (Pop) Gălăgie. 89 (Îe) A face ~ (mare sau largă) A face gălăgie Si: a vocifera. 90 (Pfm; îe) A da o ~ A striga. 91 (Pop) Ceartă. 92 (Îe) A se lua în (sau de) ~ (cu cineva) A se apuca de ceartă. 93 (Îe) A sta (sau a sări, a începe) cu ~ra pe (sau la) cineva ori a-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A certa pe cineva. 94 (Pop; îe) A da ~ la câini A porunci câinilor să nu mai latre. 95 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 96 (Pfm; îe) A-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A săruta pe cineva. 97 (Pop) Laudă. 98 (Pop) Putință de a vorbi Si: grai. 99 (Îe) A nu avea ~ (să răspunzi, să spui ceva) A nu avea posibilitatea (sau curajul) de a mai zice ceva. 100 (personificat) Persoană care spune ceva Si: vorbitor. 101 (Îs) ~rile rele Bârfitorii. 102 (Hip; îs) ~ra mea (sau mamei) Drag. 103 (Adesea îoc „fund”) Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. 104 (Îs) ~ra hamului Parte a hamului care se pune peste capul calului când se înhamă Cf pieptul hamului. 105 (Lpl) Panglici cusute cu fir și flori care împodobesc (mai ales) deschizătura de la gât a unei haine. 106 (Îs) ~ra băii Gură (103) a unei mine. 107 (Îs) ~ de vizitare (sau de om) Gaură prin care intră omul care controlează sau curăță interiorul unui rezervor, al unui cazan etc. 108 (Îs) ~ de observare Gaură prevăzută cu sticlă colorată, prin care se poate urmări procesul de topire în interiorul unui cubilou. 109 (Îs) ~ de pod Fereastra podului de casă. 110 (Top) Intrare. 111 (Pop) Gaură în care intră (mai ales) capătul unui obiect. 112 (Pop) Capăt (sau vârf) al unui obiect (mai ales al unei unelte) care intră într-o deschizătură. 113 (Îs) ~ra roții Gaură a căpățânii, prin care intră osia. 114 (Îs) ~ra tejghelei Scobitură în masa dulgherului în care se bagă și se strânge lemnul lucrat. 115 Loc de vărsare al unei ape într-o altă apă. 116 Capătul unui drum. 117 (Îs) ~ra târgului (sau podului) Locul pe unde circulă lumea când vine sau când pleacă de la târg (ori când intră sau când iese de pe un pod). 118 (Pop; îs) ~ra vântului Loc prin care suflă mereu vântul. 119 Deschizătură din capătul unei țevi. 120 (Îs) ~ de foc Nume generic pentru armele de foc (grele). 121 (Îs) ~ de apă Instalație care cuprinde un robinet și unele piese de racord sau de protecție, servind la luarea apei din rețeaua de distribuție pe care e montată Si: hidrant. 122 (Îs) ~ de incendiu Gură (121) la care se montează un furtun sau o țeavă specială servind la distribuirea apei sub presiune în caz de incendiu. 123 (Îs) ~ de stradă Construcție accesorie a unei rețele de canalizare așezată sub rigola străzii pentru a colecta apa de ploaie și a o conduce la rețeaua subterană de canalizare. 124 (Îs) ~ artificială Aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni special alese, astfel încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. 125 (Îs) ~ra oului Spărtură în coaja oului prin care a ieșit puiul. 126 (Țes) Începutul unei țesături Cf rost, piedin. 127 (Îe) A lega ~ra pânzii A înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul. 128 (Îae) A se înstări. 129 (Pop; îe) A prinde pânza ~ A se fi făcut deja începutul. 130 (Îe) A se afla (sau a trimite pe cineva) în ~ra tunului A fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. 131 (Pop; îs) ~ra coasei (sau cuțitului, securei etc.) Tăiș. corectat(ă)

  1. În original, fără accent — LauraGellner
  2. călălalt → celălalt — Ladislau Strifler

hapșa sfi [At: COMAN, GL. / E: nct] (Reg; îe) A lua cu ~ A lua fără voie.

hio sf [At: VLAHUȚĂ, D. 81 / V: ~oa / E: nct] 1 (Îlav) În ~ Târând după sine. 2 (Îe) A lua în ~ A împinge pe cineva fără voie.

involuntar, ~ă a, av [At: VLAHUȚĂ, D., 257 / Pl: ~i, ~e / E: fr involontaire, lat involuntarius] 1-2 (Care este făcut) fără voie Si: neintenționat.

juca [At: CORESI, EV. 493/10 / Pzi: joc, 2 joci, 3, 6 joacă, 4 jucăm, 5 jucați / E: ml *jocare] 1 vr A glumi. 2 vr A nu lua în serios. 3 vr A nu da importanța cuvenită unui lucru. 4 vr A se desfăta. 5 vr (Îe) A învăța jucându-se A învăța fără efort. 6 vr (Îe) A se ~ cu banii A fi foarte bogat. 7 vr (Imp; îae) A nu da importanță banilor. 8 vr (Îe) A se ~ cu sănătatea A nu se îngriji de sănătate. 9 vr (Îe) A se ~ cu viața A se expune primejdiei. 10 vr (Pop; îe) Cine se joacă cu dracu', dă și peste tată-său O mică greșeală te împinge spre alta mai mare. 11 vr (Pfm; îe) A se ~ cu focul A trata cu ușurință o problemă gravă sau un lucru primejdios. 12 vr (Rar; îae) A nu lua dragostea în serios. 13 vr (Pop; îe) Nu te ~ cu tichia chelului Se spune cuiva care nu ia în serios un lucru grav. 14 vr (Îe) Te joci Crezi că-ți poți măsura puterile cu cineva. 15 vr A-și petrece timpul amuzându-se cu diferite jocuri sau jucării Si: a se distra. 16 vr A face haz de cineva sau de ceva. 17 vr (Pex) A-și bate joc de cineva. 18 vr A șicana pe cineva. 19 vt (Îe) A ~ cuiva o festă (sau, pop, renghiul) A face cuiva o farsă. 20 vt (Îae) A păcăli pe cineva. 21 vr (Rar; îe) A se ~ cu o femeie A avea relații sexuale cu o femeie. 22 vr (Iuz; îe) A se ~ curvia A fi desfrânat. 23-24 vi A-și petrece timpul la jocuri (de noroc sau) de societate. 25 vt (La jocul de cărți) A da o carte jos. 26 vi (La jocul de cărți) A pune în joc o sumă de bani. 27 vt (Înv; la jocul de cărți; îe) A ~ din mână A juca (25) fără a ridica talonul. 28 vt A miza pe o carte, pe un număr etc. 29 vt (Fig) A-și asuma un mare risc. 30 vi (Îe) A ~ la bursă A specula valori cotate la bursă. 31 vi A participa ca jucător la o competiție sportivă. 32 vt A practica un anumit sport. 33 vi A interpreta un rol într-o piesă sau într-un film. 34 vrp (C. i. o piesă de teatru) A fi reprezentată pe scenă. 35 vi (D. trupe de teatru) A da o reprezentație. 36 vt (D. film; rar) A rula pe ecrane. 37 vrp (D. o piesă de teatru) A se pregăti. 38 vr (Înv; îe) Se joacă o drăcie Nu-i lucru curat. 39 vt (Îe) A ~ un rol (important) sau (înv) a ~ o rolă A fi factor hotărâtor într-o afacere. 40 vt (Îae) A avea o mare însemnătate. 41 vt (Îae) A fi decisiv pentru cineva sau ceva. 42 vi (Pop; d. oameni) A dansa. 43 vi (Fig; d. oameni sau animale) A se mișca într-un anumit ritm. 44 vi (Pan; rar) A face acrobații pe sârmă. 45 vt A interpreta un dans. 46 vt (Reg; îe) Joacă verbuncul A sări în sus de durere. 47 vt (Reg; îe) A ~ drăgaica A fi neastâmpărat. 48 vt (Îae) A sări. 49 vt (Reg) A invita pe cineva la dans. 50 vr (Reg; îe) A-și ~ calul A-și face voia cu cineva. 51 vt A sili pe cineva să se supună voinței tale. 52 vt A înșela pe cineva. 53 vt (Fam; îe) A ~ pe cineva pe degete A sili pe cineva să facă ce vrei. 54 vt (Îae) A duce pe cineva de nas. 55 vt (Pop; îe) A-ți ~ pe cineva în ciur sau în palmă A duce pe cineva după voia proprie. 56 vt (Îe) A ~ pe sfoară A înșela. 57 vt (Îe) A i-o ~ cuiva A râde de cineva. 58 vt (Îae) A înșela pe cineva. 59 vt (Îvp; îe) A ~ cuiva vicleșug (sau un lucru neplăcut) A înșela pe cineva. 60 vt (Pop; îe) A-și ~ (sau a-și face) mendrele A-și satisface toate capriciile. 61 vt (Reg) A bate pe cineva. 62 vi (Frm; iuz) A cânta la un instrument. 63 vi (D. obiecte) A nu fi bine fixat. 64 vi (Pex; d. obiecte) A se mișca. 65 vi A face mișcări oscilatorii sau ritmice. 66 vi (D. părți ale corpului) A se clătina. 67 vi (Pex) A tremura. 68 vi (D. culori) A avea sclipiri jucăușe. 69 vi (Îe) A-i ~ cuiva ceva A i se mișca fără voie. 70 vi (D. ochi; îae) A i se bate. 71 vi (Pop; îe) A-i ~ cuiva ochii în cap Se spune despre un om șiret cu o privire nesigură. 72 vi (Îae) Se spune despre un om isteț, cu privirea ageră, inteligentă. 73 vi (Fam; îe) Îi joacă paraua (sau banii) A nu duce lipsă de bani. 74 vi (Reg; îe) A ~ fețe A face fețe fețe. 75 vi (Pop; îe) Joacă seceta Se zice când, din cauza secetei mari, se văd tremurături ale aerului dogoritor. 76 vi (Pop; îe) A-i ~ cuiva coliva în piept A fi pe moarte. 77-78 vir (D. copil în pântecele mamei) A (se) mișca. 79 vi (Înv; în superstiții; d. o comoară, bani) A face vâlvătăi după ce au fost îngropați în pământ. 80 vi (Fig; d. ființe) A șovăi. 81 vt (Reg; îe) A ~ albinele A umbla cineva la stupi. 82 vt A face să se miște Si: a clătina. 83 vt (Pex) A scutura. 84 vt A arunca în sus și a prinde din nou. 85 vt (Spt; îe) A ~ balonul (sau mingea) A lovi balonul cu mâna sau cu piciorul. 86 vt (D. pluta undiței) A se mișca pe fața apei, semn că s-a prins ceva. 87-88 vi (D. lucruri văzute în mișcare) (A se mișca sau) a da impresia că se mișcă repede și tremurat. 89 vi (D. piesele unei mașini, ale unui angrenaj etc.) A se deplasa într-un spațiu restrâns. corectat(ă)

lua [At: COD. VOR. 86/12 / P: lu-a / Pzi: 1 iau, 4 luăm / E: ml levo, -are] 1-2 vtr (Înv; asr; mai ales în locuțiuni) A (se) mișca de jos în sus. 3-4 vtr (Îvr) (A așeza ceva sau) a se așeza la un nivel mai înalt Si: a înălța. 5 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) la că(u)tare sau la ochi A ține pe cineva sub observație, suspectându-l de ceva rău. 6 vt (Reg; îe) A-și ~ poalele-n brâu A depăși orice limită. 7-8 vt (Pfm; îe) A-și ~ picioarele la spinare (sau călcâiele de-a umere) sau a-și ~ ușa-n cap sau în spate A pleca repede de undeva. 9 vt A apuca ceva sau pe cineva cu mâna, cu ciocul, în coarne etc. pentru a-l ridica sau a-l da la o parte. 10 vt (Fam; îe) A(-și) ~ lumea în cap A pleca în lume. 11 vt (Pop; îe) A o ~ în gât A face un lucru împotriva rațiunii sau sfatului cuiva. 12 vt (Pfm; îe) A ~ ca din strachină (sau ca din oală) A face ceva fară nici o dificultate. 13 vt (Îe) A ~ prin surprindere (pe cineva) A surprinde pe cineva. 14 vr (Pfm; îe) A se ~ în coarne cu cineva A se certa cu cineva. 15 vt A pune mâna pe ceva sau pe cineva pentm un anumit scop Si: a apuca. 16 vt A cuprinde cu brațul de după... 17 vt (Pop; îe) A ~ focul (sau cărbunele) cu mâna altuia A se folosi de cineva într-o situație dificilă. 18 vt (Pop; îe) A ~ biciul A amenința pe cineva cu pedeapsa. 19 vr (Pfm; îe) A se ~ de mână cu cineva A avea aceleași obiceiuri. 20 vr (Pfm; îe) A se ~ de gât cu cineva A fi prieten la cataramă cu cineva. 21 vt (Îrg; îe) A ~ (pe cineva) de grumaz A face pe cineva prizonier. 22 vt (Pfm; îe) A o ~ de coadă A se pune pe treabă. 23 vt A (se) ~ cu luleaua (neamțului, a lui Dumnezeu etc. sau (reg) a ~ purceaua (sau bitia) de coadă (pop) a ~ apă la cap (sau a o ~ în cap) A se îmbăta. 24 vr (Pfm; îe) A se ~ cu mâinile de cap, (sau de păr) A fi îngrozit de ceva. 25 vt (Reg; îlv) A ~ armele A se înarma. 26 vt (Reg; îe) A ~ grânele la mână A vântura grânele. 27 vt (Pfm; îe) A ~ o afacere în mână A începe o treabă pentru a o duce la bun sfârșit. 28 vt (Pfm; îe) A ~ la măsea A bea peste măsură. 29 vt (Pop; îlv) A ~ la cap A învăța. 30 vt (Pop; îe) A ~ (o lucrare) cu ruptu A face o lucrare cu bucata. 31 vt (Pop; îe) A ~ pasărea din zbor A doborî o pasăre cu săgeata sau glonțul. 32 vt (Pop; îae) Se spune despre un vânător foarte bun. 33 vt (Pop; îe) A ~ foc cu gura A face tot posibilul. 34-35 vr (Fam; îe) A se ~ de cineva A ataca verbal pe cineva. 36 vr (Fam; îae) A pune stăpânire pe cineva. 37 vrr (Pop) A se acuza unul pe altul. 38 vt (C. i. un aliment, o băutură) A consuma puțin și pe apucate. 39 vt (Fam; îlv) A ~ masa A mânca. 40 vt (Spc) A înghiți o doctorie, un medicament. 41 vtlv) A ~ jurământul A face un jurământ. 42 vt (Înv; fig; îe) A ~ credință A gusta din mâncărurile și băuturile domnitorului, pentru a se asigura că nu sunt otrăvite. 43 vt (Pfm; îe) A ~ aer A ieși din casă pentru a respira aer proaspăt. 44 vt (C. i. un obiect de îmbrăcăminte, de încălțăminte etc.) A purta. 45 vt (Pop; îe) A ~ doliu (sau haine de jale) A se îmbrăca în negru. 46 vt (Înv; îe) A ~ caftanul A deveni domn. 47 vt (Înv; îae) A deveni boier. 48 vt A apuca cu forța Si: a înhăța, a înșfăca, a umfla. 49 vr (Pop; îe) A se ~ de piept (sau de cap) cu cineva A sări la bătaie. 50 vr (Pop; îae) A se certa în mod violent cu cineva. 51 vr (Pop; îlv) A se ~ în colți (cu cineva) A se certa. 52 vr (Nob; îlv) A se ~ la arme A se lupta. 53 vt (Înv) A ataca pe dușman. 54 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva cu bâta (ciomagul, topoarele, mătura etc.) A ataca pe cineva cu bâta, ciomagul, topoarele, mătura etc. 55 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva cu furca (cea) lungă A certa. 56 vt (Reg; îe) A ~ pe (cineva) în (pe) gurgui A alunga. 57 vt (Reg; îe) A ~ (sau a apuca) (pe cineva) în unghii (în unghie sau în colți și-n unghii) A pune stăpânire pe cineva. 58 vt (Reg; îae) A certa foarte tare pe cineva. 59 vt (Reg; îae; șîe a ~ în spăngi sau la briptă) A bate. 60-61 vtr (Pop; îe) A (se) ~ pe (lângă) cineva cu binele (rar bine), cu binișorul (cu buna), cu frumosul sau încet (încetișor ori cu încetișorul) A proceda cu blândețe, înțelegere sau bunăvoință față de cineva supărat sau irascibil. 62 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva rău (sau cu răul) A se purta urât cu cineva. 63 vt (Îlv) A ~ sub ocrotire (sau sub aripa sa) A ocroti. 64 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva cu cuvântul A duce cu vorba. 65 vt (Fig; îe) A ~ pe cineva în gură (sau, nob, în cap) A vorbi de rău pe cineva Si: a bârfi. 66 vt (Fig; îae) A critica pe cineva. 67 vt (Fig; îlv) A ~ pe cineva în batjocură (în bătaie de joc, în râs, în șfichiu, în zeflemea, în târlie, în deșert, reg, în har, în hulă sau în defăimare, peste picior, la vale sau, înv, în batgioc) ori, pfm, a ~ pe cineva încolo, a ~ pe cineva în balon, a ~ apă la galoși A batjocori. 68 vt (Îe) A ~ altă vorbă (sau a ~ pe cineva înainte) A nu lăsa pe cineva să vorbească, schimbând cu dibăcie subiectul unei discuții. 69 vt (Reg; îe) A ~ la (sau a-i ~ cuiva) dopros A interoga pe cineva. 70 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) la rost (la trei parale, la refec, la trei păzește, la socoteală, împrejur, reg, la ghermete) A-i cere cuiva socotelă pentru ceea ce a făcut. 71 vt (Pfm; îe) A mustra pe cineva. 72 vt (Reg; îlv) A ~ cu măgulele sau (a se ~ pe lângă cineva cu binele) A măguli pe cineva pentru a-i câștiga bunăvoința. 73 vt (Pop; îe) A ~ cu asprime (reg, în răspăr) A trata aspru. 74 vt (Pop; îlv) A ~ cu amenințări A amenința. 75 vt (Reg; îlv) A ~ cu huideo A huidui. 76 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) de departe (sau în sus, în jos) A începe cu cineva o discuție pe ocolite cu scopul de a obține ceva de la el, de a-i comunica ceva neplăcut etc. 77 vt (Reg; îe) A o ~ moldovenește A acționa fățiș și ferm. 78 vt (Fam; îe) A ~ pe cineva de sus A trata pe cineva cu superioritate. 79 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva așa A vorbi urât cuiva Si: a repezi. 80 (Pop; îe) Nu mă ~ așa Nu-mi vorbi în felul ăsta nepotrivit. 81 vrr (Îe) A se ~ dragi A se îndrăgosti. 82 vt (Înv) A ține cont de ceva Si: a aprecia, a prețui. 83 vt (Înv) A judeca. 84 vt (Îlv) A ~ în considerare A ține seama de ceva Si: a considera. 85 vt (Fam; îe) A o ~ de bună A crede ceea ce se spune. 86-87 vt (Fig; îe) A ~ în (sau a) nume de bine (sau de rău) A judeca (ne)favorabil. 88 vt (Fig; îe) A o ~ în glumă A socoti drept o glumă. 89 vt (Pop; îe) A o ~ așa A considera un lucru așa cum este. 90 vt (Pop; îe) A ~ la sigur A ataca pe cineva cu dovezi evidente, fară a-i lăsa posibilitatea de a se eschiva. 91 vt (Pop; îe) A ~ pe credință A lua pe datorie. 92 vt (Pop; îlv) A ~ pe cineva în antipatie A antipatiza pe cineva. 93 vt (Fig; îe) A ~ lucrurile cum sunt A fi realist. 94 vt (Îae) A se împăca cu situația. 95 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva (ceva) de (sau drept)... A considera pe cineva sau ceva drept altceva sau altcineva Si: a confunda. 96 vt (Îe) A ~ (ceva) de nimic A nu acorda importanță unui lucru. 97-98 vt (Îe) A (nu) ~ (ceva sau pe cineva) în serios A (nu) trata un lucru sau pe cineva cu seriozitate. 99 vt (D. oameni; subiectul este o stare fizică sau psihică) A fi cuprins de... Si: a apuca, a cuprinde. 100 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva ceva înainte A copleși. 101 vt (În superstiții; d. iele, spirite etc.) A paraliza. 102 vt (În superstiții; d. iele, spirite etc.) A urâți. 103 vt (Pfm; îe) A ~ frica cuiva (sau a ceva) sau, reg, cu frică (înv) a ~ de frică A se teme de ceva sau de cineva. 104-105 vr (Pop; îe) A se ~ de (sau pe) gânduri, de mirare A fi cuprins (de gânduri sau) de mirare. 106 vt (Pop; îae) A începe să fie îngrijorat Si: a se îngrijora, a se neliniști. 107 vt (Îlv) A ~ foc A se aprinde. 108 vt (Îe) A ~ foc A se supăra foarte rău. 109 vt (Pop; fig; îe) A-i ~ ciutul (sau părul) foc cuiva A fi bătut foarte rău. 110 vt A-și însuși ceva. 111 vt (Pop; fig; îe) A-i ~ cuiva apa de la moară A schimba împrejurările în defavoarea cuiva. 112 vt (Pop; fig; îe) A-și ~ gura de pe cineva A nu mai certa pe cineva. 113 vt (Pop; îe) A-și ~ nădejdea A nu mai spera. 114 vt (Fig; îe) A-și ~ gândul de la... A nu se mai gândi la... 115 vt (Înv; îe) A ~ în lături A respinge. 116 vt (Înv; îae) A discredita. 117-118 vri (îe) A-și ~ seamă sau de seamă A se răzgândi. 119 vt (Pfm; fig; îe) A-și ~ lua ochii de la (sau de pe) ceva A se uita în altă parte. 120 vt (Îe) A nu-și ~ ochii de la (sau de pe)... A privi insistent ceva sau pe cineva. 121 vt (Înv) A elimina un pasaj dintr-un text. 122 vt A nu mai acorda un bine, o favoare etc. 123 vt A culege. 124 vt A da jos un obiect. 125 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva în (sau la goană), ori la (sau pe) fugă (sau la fugărit) A goni pe cineva. 126 vt A face să înceteze, să dispară Si: a desființa. 127-128 vtr (Îvr) A (se) risipi. 129 vr (D. culori) A se decolora. 130 vt (Înv) A reduce. 131 vt (Pfm; îe) A-și ~ o grijă de cap A scăpa de o grijă Si: a se elibera. 132 vt (Pfm; îe) A ~ cu mâna (ori cu căușul) boala sau durerea, suferința etc. A vindeca rapid pe cineva. 133 vr (Îe) A i se ~ (cuiva) o piatră de pe inimă A scăpa de o grijă, de o durere, de o suferință etc. chinuitoare. 134 vt (Pop; îe) A-i ~ cuiva calea (sau drumul) din picioare A scuti pe cineva de a mai face un drum. 135 vt (Îoc a băga) A scoate. 136 vt (Îvp; îe) A ~ sânge A face cuiva o incizie, lăsând sângele să curgă, în scop terapeutic. 137 vt (Fam; îe) A ~ cuiva vorba din gură A spune tocmai ce voia să spună altcineva. 138 vt (Pop; îlv) A ~ o copie (de pe ceva) A copia. 139-140 vt (A împrumuta idei sau) a copia dintr-un autor. 141 vt (Înv; îe) A ~ afară A nu ține seamă de faptul că... 142 vt A lipsi pe cineva de ceva Si: a deposeda. 143 vt (Reg; îe) A ~ (Avram) cuiva sporul A împiedica pe cineva să progreseze, să prospere. 144 vt (Reg; îae) A aduce cuiva ghinion. 145 vt (Pfm; îe) A ~ cuiva pâinea (sau, îrg, pita) de la gură A lăsa pe cineva muritor de foame. 146 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva mințile A face pe cineva să-și piardă judecata. 147 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva ochii, vederile (sau vederea), văzul, luminile A atrage privirea cuiva, orbindu-l prin frumusețe sau strălucire. 148 vt (Îae) A impresiona puternic pe cineva Si: a ului, a zăpăci. 149 vt (Pfm; îlv) A ~ cuiva auzul (sau urechile) A asurzi. 150 vt (Pfm; îe) A (-i) ~ cuiva cuvântul A întrerupe. 151 vt (Pfm; îe) A(-i) ~ cuiva maul A face pe cineva să-și piardă cunoștința în urma unei lovituri. 152 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva piuita (sau piuitul) A lăsa pe cineva fară replică. 153 vt (Rar; îae) A ucide. 154 vt (Pfm; îe) A(-i) ~ cuiva respirația A provoca cuiva o emoție mare. 155 vt (Pfm; îlv) A ~ cuiva viața, sufletul, zilele (pop) a ~ mirul cuiva A ucide. 156 vt (Pfm; îlv) A(-și) ~ (singur) viața sau zilele A se sinucide. 157 vt (Reg; în superstiții; îe) A ~ mana de la vite A face ca vitele să nu dea lapte. 158 vt A duce ceva sau pe cineva undeva. 159 vt (Reg; îlv) A-și ~ tălpășița (reg tălpășițele, teșchereaua, tărăbuțele ori funia în traistă) A pleca. 160 vt (Reg; îe) A-și ~ traista și ciubucul Se spune despre un om foarte sărac, atunci când părăsește un loc. 161 vt A duce pe cineva sau ceva cu sine, pentru a-l scăpa, a-l îngriji etc. 162 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva pe procopseală A ține pe cineva pe lângă sine pentru a-l ajuta. 163 vt (Reg) A mâna vitele. 164 vt (Reg; îe) A ~ în porneală A mâna oile la pășune. 165 vt (Pfm; îlv) A ~ la (sau în) armată, în (sau miliție), de miliție, la oaste, cătană, la cătane, în cătănie, la sorți, la număruș A înrola. 166 vt (Pfm; îe) A ~ pe sus A duce pe cineva cu sine, fără voia acestuia. 167 vt (Reg; îe) A ~ pe nepusă masă (sau a ~ pe cineva pe nepregătite) A nimeri peste cineva fără veste, fără să fie așteptat. 168 vt A reține prizonieri. 169 vt A fura. 170 vt (D. apă, vânt, vijelie etc.) A ridica ceva din locul în care se găsește și a-l duce departe. 171 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva moartea sau Dumnezeu (sau dracul sau mama dracului) (înv) a se ~ de pe pământ sau a-și ~ cale(a) spre drumul veșniciei A muri. 172 vt (Pfm; îe) L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba) Se spune atunci când cineva se află într-o situație critică. 173 vt (Pfm; îae) Se spune atunci când cineva este la capătul puterilor în urma unui efort fizic foarte mare. 174 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva gura pe dinainte (sau, nob, înainte) A vorbi prea mult, spunând lucruri care nu ar fi trebuit rostite. 175 vt (Pfm; îe) A striga (sau țipa, răcni sau a se văita) cât îți (sau te) ia gura A striga foarte tare. 176 vt (Pfm; îe) A fugi cât îi iau picioarele A fugi foarte tare. 177 vt (Pfm; îe) A ~ ceva înapoi (sau îndărăt) A recupera. 178 vt (Pfm; îe) A-și ~ vorba înapoi A se răzgândi. 179 vr (D. vopsea) A se lipi. 180 vt (Pop) A se căsători cu cineva. 181 vt (Pop) A duce un trai comun. 182 vt A aduce în posesiunea sa pe cale pașnică și legală. 183 vr (D. boli) A fi contagioasă. 184 vt A adopta obiceiul de a... 185 vt (Pop; îe) A ~ în cap A pricepe. 186 vt (Pop; îae) A începe să facă un lucru cu entuziasm. 187 vt (Pop; îae) A se încăpățâna. 188 vt (Pfm; îe) A-și ~ (așa) în cap A face de capul său, fară să asculte de nimeni. 189 vt (Pop; îe) A-și ~ de gând A-și pune în gând. 190 vr (Pop; îe) A se ~ de gânduri A fi dezamăgit de ceva sau cineva. 191 vt (Îlv) A ~ cu chirie A închiria. 192 vt (Îlv) A ~ cu (sau în) arendă A arenda. 193 vt (C. i. un aliment, o băutură) A înghiți. 194 vt (C. i. un aliment, o băutură sau o doctorie) A consuma. 195 vt (Pop; fig; îe) Parcă a ~t în arendă vorba Se spune despre cineva care nu lasă și pe alții să vorbească. 196 vt (Reg; d. pământ; îe) A ~ în parte A lua în arendă, dând proprietarului jumătate din recoltă. 197 vt A(-și) face rost de ceva. 198 vt (Pfm; îe) Ia-l de unde nu-i Se spune despre ceva care nu se află la locul lui. 199 vt (Îlv) A ~ măsura cuiva A-i măsura dimensiunile, pentru a-i confecționa haine, încălțăminte etc. 200 vt (Pfm; îe) A-i ~ urma cuiva (sau a ceva) A descoperi pe cineva sau ceva căutat. 201 vt (Pfm; îe) A-și ~ rămas-bun, ziua-bună etc. A se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas-bun. 202 vt (Pop; îe) A-și ~ timp A-și face timp pentru a îndeplini ceva. 203 vt (Îe) A ~ la cunoștință A fi înștiințat. 204 vt (Îvr; îlv) A ~ obraz A se obrăznici. 205 vt (Îvr; îal) A îndrăzni. 206 vt (Îe) A ~ lecții A studia o disciplină cu ajutorul unui profesor. 207-208 vt (Îe) A ~ o notă bună (sau rea) A obține o notă (bună sau) rea. 209 vt (Pop; îe) A-și ~ măsuri A se proteja. 210 vt (Îlv) A ~ inițiativa A fi primul care începe o acțiune, care propune o idee etc. 211 vt (Îe) A – comanda A fi numit la conducerea unei unități sau acțiuni militare. 212 vt (Îe) A-i ~ cuiva comanda A înlătura pe cineva de la comanda unei unități militare. 213 vt (Pex; îae) A înlătura pe cineva de la un post de răspundere. 214 vt (Îe) A ~ (ceva) în primire A primi un lucru asumându-și răspunderea pentru buna lui păstrare. 215 vt A-și ~ răspunderea A se declara și a se socoti răspunzător de ceva. 216 vt (Îe) A nu ști de unde să iei pe cineva A nu-și aduce aminte în ce împrejurare a cunoscut pe cineva. 217 vt (Îvr) A procura cuiva ceva. 218 vt A cumpăra. 219 vt (Îlv) A ~ cu împrumut, (pe sau în) datorie, în (sau pe credit, înv pe credință, pe cambie etc). A împrumuta de la cineva. 220 vt A percepe o taxă, un impozit etc. 221 vt A sechestra. 222 vt A confisca. 223 vt (C. i. o persoană) A angaja pe cineva într-un serviciu. 224 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva părtaș (sau tovarăș) A face pe cineva asociat. 225 vt (Pfm; îe) A ~ la joc (sau la dans) A invita la dans. 226 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva pe garanție sau pe (înv în) chezășie, pe credință A garanta pentru cineva. 227 vt (Pop; îe) A ~ martor (sau în mărturie) pe cineva A se servi de cineva ca martor. 228 vt A-și apropia pe cineva sufletește Si: a înfia. 229 vt A călători cu un mijloc de transport. 230 vt (Îlv) A ~ loc A se așeza pe un scaun. 231 vt (Îlv) A-și ~ angajamentul A se angaja. 232 vt (Îe) A ~ puterea A prelua conducerea unei armate, instituții, a unui stat etc. (prin abuz, lovitură de stat etc). 233 vt (Pop; îlv) A ~ grija unui lucru A se angaja să aibă grijă de ceva. 234 vt (Înv; îe) A ~ cu sufletul său A jura. 235 vt (Înv; îae) A pune la contribuție. 236 vt (Pfm; îe) A ~ ceva asupra sa sau (înv spre sine) A-și asuma o răspundere, obligație, o vină etc. 237 vt (D. o demnitate, o funcție etc.) A-și aroga. 238 vt (Înv; îe) A și-o ~ asupră A băga în cap. 239 vrr (Înv; îlv) A se ~ la prinsoare (sau la rămășag) A paria. 240 vt A-și însuși un lucru străin Si: a apuca, a fura, a răpi. 241 vt (Reg; îe) A ~ cu hapca (sau cu japca) sau (înv) cu jacul A-și însuși ceva repede și pe nedrept. 242 vt (C. i. o cetate, o țară etc.) A cuceri cu asalt. 243 vt A primi. 244 vt (Îlv) A ~ în gazdă A primi în gazdă Si: a găzdui. 245 vt A primi spre păstrare o sumă de bani. 246 vt A primi o marfă în comision. 247 vt A obține. 248 vt A câștiga. 249 vt (Pfm; îe) A-și ~ numele, (înv nașterea) A se trage din... 250 vt (Îae) A purta un nume care amintește de... 251 vt (Pop; Îe) A ~ hasnă (sau folos) din ceva A profita de ceva. 252 vt (Îe) A ~ aspectul, înfățișarea etc. A se prezenta sub aspectul, înfățișarea etc. 253 vt (Îae) A da impresia Si: a părea. 254 vt (Îe) A ~ un nou aspect, o nouă formă A se transforma. 255 vt (Pfm; îe) A ~ o mină bună A arăta mai bine la față. 256 vt (Înv; îlv) A ~ izbânda A învinge. 257 vt (Îlv) A ~ sfârșit (sau, înv, săvârșirea) A se termina. 258 vt (Înv; îlv) A(-și) ~ tămăduirea A se vindeca. 259 vt (Înv; îlv) A ~ izbăvirea A se elibera. 260 vt (Îvp; d. o femeie sau femelă) A concepe. 261 vt (Înv; îlv) A ~ în pântece A rămâne însărcinată. 262 vt (Îlv) A ~ grâu (porumb) A recolta. 263 vt A obține ceva în urma unei solicitări, cereri, stăruințe Si: a căpăta. 264 vt (Îrg; îe) A ~ o năframă A fi ocărât. 265 vt (Pop; îe) A (o) ~ în nas (sau a ~ peste nas) A primi mustrări aspre. 266 vt (Pfm; îe) A o ~ pe coajă (sau la ceafă) A primi bătaie. 267 vt A primi înapoi Si: a relua. 268 vt A primi în dar Si: a căpăta. 269 vt (Înv; îe) A ~ primire de A accepta. 270 vt (Îlv) A ~ de veste A afla. 271 vt (D. ambarcațiuni; îe) A ~ apă A se umple de apă. 272 vt (Pop; îe) A ~ apă la galoși A o păți. 273 vtvp) A accepta. 274 vt (Înv; îe) A ~ un lucru în preț A accepta un obiect în loc de bani, pentru o datorie. 275 vt (Înv; îe) A ~ de cuvânt A asculta de cineva. 276 vt A obține un anumit preț la vânzarea sau confecționarea unui obiect. 277 vt (C. i. o boală, paraziți etc.) A contracta. 278 vt (D. capacitatea unui vas sau d. un gol) A cuprinde. 279 vt (Îlv) A o ~ (de la început) A începe. 280 vr (Pfm; îe) A se ~ de (sau la) ceva A se apuca de ceva. 281 vr (Pop; îe) A se ~ cu cineva A fi ocupat cu cineva. 282 vr (Pop; îae) A începe să se certe cu cineva. 283 vt (Îe) A ~ hainele la purtare A începe să poarte hainele. 284 vt (Îlv) A ~ ofensiva A începe o luptă ofensivă. 285 vt (Îlv) A ~ cuvântul A începe să vorbească. 286 vtlv) A ~ vorba despre... A aduce vorba despre... 287 vt (Pop; îe) A (o) ~ cu gura înainte A răspunde fără a lăsa pe altul să vorbească. 288 vt (Pop; îe) A ~ vorba mai înainte A continua vorba. 289 vr (Pop; îe) A se ~ la (sau de vorbă cu cineva) A intra în vorbă cu cineva. 290 vr (Îe) A se ~ în (sau de) gură (cu cineva) A se certa cu cineva. 291 vt (Îlv) A ~ pe cineva la bătaie (sau la palme, pumni etc.) A începe să bată pe cineva. 292 vr (Îlv) A se ~ la luptă (la bătaie sau la trântă) A se bate corp la corp cu cineva. 293 vt (Reg; îe) A ~ (la depănat sau la descântat) A mustra. 294-295 vtr (Îlv) A (se) ~ la (în) ceartă (înv; în cuvinte, la sfadă, la harță) A începe cearta. 296 vr (Îlv) A se ~ la întrecere A se întrece. 297-298 vtr (Incoativ; d. ființe în mișcare) A porni într-o anumită direcție Si: a apuca, a pleca, (înv) a purcede. 299 vt (Îlv) A o ~ din loc A porni rapid. 300 vt (Îal) A înnebuni. 301 vt (Îrg; îlv) A o ~ în porneală A porni brusc. 302 vt (Îvp; îe) A-și ~ calea în picioare A pleca. 303 vr (Înv; fig; îe) A se ~ pre cineva A apela la cineva. 304 vt (D. prețuri; îe) A o ~ la vale A scădea. 305 vt (Fig; urmat de determinări care arată o orientare, o preocupare; îe) A ~ drumul A se apuca de... 306 vt (Fig; îe) A ~ drumul uliței A umbla fără țintă. 307 vt (Fam; îe) A o ~ înainte (sau a-și ~ drumul înainte) A continua drumul. 308 vt (Fam; îe) A o ~ înainte cu ceva A continua. 309 vt A merge înaintea altuia sau altora, pentru a-i conduce. 310 vt (Fam; îe) A i-o ~ cuiva înainte (pop pe dinainte) A sosi înaintea cuiva Si: a întrece. 311 vt (Pfm; îe) A o ~ peste câmp A se abate de la subiectul vorbirii Si: a aiura. 312 vt (Fig; îe) A o ~ pe altă cale A se abate de la drumul cel bun. 313 vr (Înv; d. grupuri de persoane; îe) A se ~ într-o parte A se izola de ceilalți. 314 vt (Pop; îe) A-și ~ rândul A se așeza în șir. 315 vt (Reg; îe) A o ~ hăbăuca A vagabonda. 316 vt (Pfm; îlv) A o ~ la (sau pe picior) sau a o ~ la sănătoasa (sau la goană) (înv) a o ~ la papuc ori a-și ~ papucii A fugi. 317 vt (Pfm; îe) A o ~ la (sau pe picior) A porni la un drum lung. 318 vt (Pfm; îlv) A o ~ razna, sau a(-și) ~ câmpii A înnebuni. 319 vt (Mai ales d. cai; îlv) A o ~ la galop, la trap A începe să meargă la trap, la galop etc. 320 vt (Îe) A o ~ la dreapta (stânga) A coti la dreapta sau la stânga. 321 vt (Pfm; îe) A(-și) ~ câmpii A(-și) pierde cumpătul. 322 vt (D. cai sau un vehicul) A fi în stare să parcurgă. 323 vt (D. vederi) A cuprinde. 324 vr (Fam; îe) A se ~ după cineva (sau ceva) A merge în urma cuiva sau a ceva. 325 vt (Pop; îae) A merge împreună cu cineva Si: a însoți. 326 vt (Fam; îal) A supraveghea pe cineva. 327 vt (Fam; îae) A fugi după cineva Si: a alunga, a fugări, a urmări. 328 vt (Fam; îae) A asculta de cineva. 329 vt (Fig; îae) A imita pe cineva. 330 vt (Fig; îae) A-i păsa de cineva. 331 vt (Fam; îe) A (o) ~ (pe) urma cuiva A semăna cu cineva 332 vt (Îae) A îmbrățișa aceeași meserie, aceleași preocupări cu cineva. 333 vr (Îvp; îe) A se ~ (împreună) cu cineva A pleca la drum împreună cu cineva. 334 vr (Pop; îae) A se întovărăși cu cineva. 335 vr (Pop; îae) A se atașa de cineva. 336 vr (Pop; îe) A se ~ de ochi cu... A se îndrăgosti de cineva. 337 vr (Mol; îe) A se ~ cu cineva sau ceva A-și petrece vremea cu cineva sau ceva. 338 vr (Mol; îae) A se destăinui cuiva. 339 vr (Mol; îae) A se distra. 340 vr (Fam; îe) A se ~ cu una, cu alta A vorbi de toate. 341 vr (Pop; îe) A se ~ la ceva A se îndemna la ceva. 342-343 vrt(a) (îe) A (se) ~ aminte A fi atent la cineva sau ceva Si: a cerceta, a observa. 344 vt (Îae; șîe a ~ întru minte) A ține seama de ceva Si: a considera. 345 vt (Reg; îe) A ~ întru minte A înțelege. 346 vt (Îlv) A ~ apărarea A apăra. 347 vt (Îlv) A ~ atitudine A adopta o poziție clară. 348 vt (Iuz; îlv) A ~ o baie A face baie. 349 vt (Îlv) A ~ o hotărâre A hotărî. 350 vt (Înv; îlv) A-și ~ începutul A începe. 351 (Înv; îlv) A-și ~ îndrăzneala A îndrăzni. 352 vt (Îlv) A-și ~ inima în dinți A îndrăzni. 353 vt (Îlv) A ~ la înțelegere A cădea de acord. 354 vt (Îlv) A ~ pe cineva la întrebare (sau întrebări) A chestiona. 355 vt (Fam; îlv) A o ~ pe mânecă A se speria. 356 vt (Pfm; îlv) A ~ nas (sau a-și ~ nasul la purtare) A se obrăznici. 357 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) de olac A grăbi pe cineva. 358 vt (Fam; îlv) A ~ parte A participa. 359 vt (Pfm; îlv) A-i ~ cuiva pielea A distruge. 360 (Pfm; îal) vt A ucide. 361 (Pfm; îal) A sărăci. 362 vt (Pop; îe) A-i ~ cuiva porumbul de pe foc A dejuca planurile cuiva. 363 vt (Înv; îlv) A ~ sațiu A se sătura. 364 vtlv) A ~ în scris A procura o dovadă scrisă despre ceva. 365 vt (Pfm; îe) A ~ din (sau de) scurt pe cineva A obliga pe cineva să se justifice. 366 vt (Îlv) A ~ (în) seamă A fi atent la ceva. 367 vt (Îlv) A ~ parte A participa. 368 vt (Înv; îlv) A ~ stricăciune A se strica. 369 vt (Înv; îe) A ~ la tărbacă A bate rău pe cineva. 370 vt (Îal) A-și bate joc de cineva. 371 vt (Pop; îe) A și-o ~ în traistă A-și însuși ceva. 372 vt (Reg; îe) A ~ pe cineva de țuluc A părui pe cineva. 373 vt (Pop; c. i. femei) A poseda. 374 vt (D. vânat, infractori etc.; îe) A ~ urma A afla date despre locul în care se află. 375 vr (Îe) A-și ~ zborul A porni în zbor. 376 vr (Fig; îae) A părăsi o rudă, un prieten etc. stabilindu-se în altă parte. 377 vr (Fig; îae) A pleca în grabă. 378 vt (Pop; îe) A ~ hainele la purtare A îmbrăca în toate zilele hainele de sărbătoare. 379 vt (Înv; îe) A ~ veste (sau scrisoare, răspuns etc.) A primi veste, scrisoare, răspuns etc. 380 vt A prelua. 381 vt (Trv; a, femei; îe) A o ~ în gură A face sex oral. 382 vt (C. i. organe, țesuturi) A preleva.

BĂNAT s.n. 1. (Mold., Criș., Trans. SV, Trans. N) Tristețe, jale, regret, căință. A: Să să dăruiască lor de buni cuconi în dulcință și fără de bănat petreacere. DM, 35r. Și ĭale să jăluia căci nu să direg, așea ca cei bătrîni, cînd nu să cinstescu, au bănat. NCCD, 256. C: Așea s-au petrecut și s-au schimbat din veac toți oamenii din ceastă lume: cu dureare și cu amar, cu plîngere și cu bănatu. MOL. 1695, 82r. Au foekut mult boenat mie. VISKI, apud TEW. Cu mare bănatu de Ierusalimu plîngîndu. MISC. SEC. XVII, 128r. De mine s-o depărtatu, Pintru ea m-o prins bănatu. CÎNTECE, 9v; cf. C 1692, 510r; MOL. 1695, 54v, 55r; MISC. SEC. XVII, 102r; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW; IB, 37r; CÎNTECE, 3r; MISC. 1778, 39r. // B: Nu vă facereți voia rea, nici vă fie cu abănat căci m-ați vîndut aici. CRON. 1687, 24v. 2. (Mold.) Mîhnire, supărare. Nu o putu ține îndelung [cetatea], avînd grije de Sultan-Selim, să nu-i vie bănat. URECHE. Dările de pre an, de bună voie, fără lipsă și fără bănat strîngîndu-le, să le numere. CANTEMIR, IST. De acestea, nemărui cu bănat să nu fie, că pentru învățătura și aducerea-a-minte s-au scris aicea. PSEUDO-MUSTE; cf. M. COSTIN: DOSOFTEI, VS; N. COSTIN; NCCD, 404. 3. (Mold.) Mînie, necaz, ciudă. Iară avea și vătămare și bănat mare Nicolae-Vodă asupra lui Ilie spatariul Catargiul, pentru supărările ce făcusă aicea în țară. NCL II, 294. Arătat-au Dumnezeu greu banat asupra creștinilor, pentru multe păcatele și fărădelegile noastre. NECUUCE; cf. M. COSTIN; N. COSTIN. 4. (Mold:) Învinovățire, imputare, mustrare, certare. Mare bănat pentru aceastea toate au avut Jolkovski de la craiu și de la toată crăiia leșască. CLM, 25r. Îi lovi cu cuvînt de bănat. DOSOFTEI, VS; cf. M. COSTIN; AXINTE URICARIUL. 5. (Mold.) Bănuială, suspiciune. Iară împăratul nice un bănat să nu aibă și nice o îndoire de prieteșugul ce l-au legat cu dînsul. N. COSTIN. Variante: abănat (CRON. 1687, 24v). Etimologie: magh. bánat „părere de rău, tristețe”. Vezi și bănui2, bănuială. Cf. bănuială (1), bușluială, tîngă, tristeală; băsău (3), potcă, poticală (1), siclet, supăr; but; preobrăzitură, probozeală, răpște; bănuială (2). substantiv neutru

mătrăși [At: ALECSANDRI, T. 604 / V: (reg) matreși, motroși, motroci, (cscj) ~ăsa / Pzi: esc / E: cf srb potrožiti „a cheltui, a consuma”] 1 vt (Reg; c. i. averi, bani, lucruri) A cheltui risipind. 2 vt A distruge. 3 vt (Trs) A călca în picioare. 4 vt (Trs) A mototoli (1). 5 vt (Trs) A utiliza ceva. 6 vt (Reg) A face să dispară (pe furiș, în grabă) Si: a ascunde, a dosi. 7 vt (Olt) A fura. 8 vt (Fam) A îndepărta pe cineva a cărui prezență este supărătoare sau plictisitoare Si: a alunga, a goni, a se descotorosi. 9 (Pop; șîe a ~ din lumea asta) A ucide. 10-11 vt (Fam) (A concedia sau) a face să fie concediat, mutat, transferat. 12 vr A pleca în grabă și cam fără voie Si: (fam) a se căra, a se cărăbăni.

nevolnici [At: COD. VOR. 118/14 / Pzi: ~cesc / E: nevolnic] (Înv) 1 vt A asupri. 2 vr A păcătui. 3 vr A greși fără voie.

mormăit1 sn [At: DDRF / V: (reg) ~ră~, ~rnă~ / P: ~mă-it / Pl: ~uri / E: mormăi1] 1 Șir de sunete caracteristice pe care le scoate ursul Si: mormăială (1), mormăire (1), mormăitură (1). 2 (Îlav) Pe ~te Fără plăcere, fără voie, cârtind. 3 Vorbire nedeslușită, pe ton scăzut sau nazal care arată nemulțumire, indignare Si: bombănecilă, mârâit, mormăială (2), mormăire (2), mormăitură (2).

TENDINȚĂ (< fr. tendance < lat. tendo, întind, mă îndrept către) Termen folosit în conceptul artă cu tendință, în antinomie cu cel de artă pentru artă, și utilizat de critica rusă democrat-revoluționară, de cea apuseană și de cea marxistă. Opera de artă fiind un produs social, include, cu sau fără voia creatorului ei, un ansamblu de determinări ale societății asupra individului creator, care adoptă o anumită atitudine față de problemele existenței, față de idealurile poporului. Problema tendinței a fost discutată atît în cadrul culturii europene, la sfirșitul secolului al XlX-lea, dar și în cadrul literaturii noastre, în polemica dintre Titu Maiorescu, adept al teoriei artă pentru artă, preconizînd îndepărtarea elementelor social-politice din conținutul operei, și C. Dobrogeanu-Gherea. „Creațiunea artistului va exprima, într-un fel ori în altul, tendințele epocii în care trăiește, ale societății în care trăiește. Deci arta fără tendință nici nu poate să fie. Artă fără tendință n-a existat, nu există și nu va exista. Ideile și tendințele sociale sînt chiar sîngele cald și hrănitor, care nutrește și face viețuitor organismul numit artă.” (C. Dobrogeanu-Gherea, Tendenționismul și tezismul în artă).

PROLOG (< fr. prologue < lat. prologus < gr. prologos; cf. gr. pro, înainte și logos, vorbire, discurs) Caracteristic îndeosebi teatrului antic, folosit și în drama modernă, prologul constituie partea ce precede conținutul unei opere literare. În tragedia greacă, pînă la Sofocle, prologul preceda intrarea corului și avea funcția ca, prin dialogul dintre personaje, să expună subiectul, cum și evenimentele anterioare acelora care se desfășurau în piesa propriu-zisă. În piesele lui Euripide, prologul este pus pe seama unui singur personaj, care rezuma, dinainte, întreaga piesă, procedeu împrumutat și de latini (Plaut, Terențiu). În teatrul grec și latin, prologul avertiza pe spectatori asupra caracterelor personajelor, a cauzelor acțiunii, a deznodământului. Prologul se întîlnește și în miracolele și misterele medievale (v.), precum și în creația epică, în romane (Ciocoii vechi și noi de N. Filimon; Șoimii de M. Sadoveanu), ca și în unele din creațiile populare versificate, ca balada (v.). Ex. prolog în teatru Directorul, poetul teatrului, actorul comic DIRECTORUL „Voi doi, care de-atîtea ori, în neajuns Și la necaz alăturea mi-ați stat, Să-mi spuneți ce nădejdi legați De-ncumetarea noastră. Dați-mi sfat, Ce-i de făcut prin țările acestea. Mulțimii vrem pe plac să-i fim, Îndeosebi fiindcă ea trăiește Și în același timp ne lasă să trăim Și noi. Țărușii-s puși, e scena gata. Și fiecare-o sărbătoare speră. Iată-i pe toți acuma din sprîncene ridicînd, Cu nerăbdare un spectacol așteptînd. Știu ce-ar dori norodul să asculte: Perplex ca astăzi însă n-am fost niciodat' Cu bunătăți, norodul n-a fost răsfățat, Dar a citit grozav de multe. Cum o aducem, ca mai nou oleacă Să pară totul, plin de tîlc, dar să și placă? E-nvederat că-mi face mare bucurie Să văd mulțimea cum o ia către baracă, Înghesuindu-se și dînd din coate, Să-și taie drum prin poarta-ngustă. E-nvederat că-mi face mare bucurie Să văd că încă-n plină zi, la ora patru, Mulțimea-și face loc spre casierie. Și că se-ncaieră pentr-un bilet pe mîne, Ca-n timp de foamete pentru o pîne. Cu gloata pestriță așa de-a dreptul, Face minuni numai poetul. POETUL O, nu-mi vorbi de-acea mulțime! Privind la ea, mă prinde doar sfială. Mă apără, te rog, de a vedea învălmășeala Ce fără voie ne atrage în vîrtej Mă du, de poți, spre treptele celeste, Acolo unde bucuria pură înflorește. Unde iubirea, prietenia, ca-n poveste, Un rod dau inimii, dumnezeiește. Ah, ceea ce din profunzimi de piept răsare, Cu buza doar sfios și-a murmurat, Ce pare-a izbîndi, e înghițit de-o clipă, De forța ei sălbatică și mare. Și-ades, doar după ce-a răzbit prin ani, Un rod desăvîrșit de vede. Ce strălucește e sortit să țină-o clipă, Dar adevărul niciodată nu se pierde.” (GOETHE, Faust, traducere de L. Blaga)

petic sn [At: N. TEST. (1648), 11v/26 / V: ~tec sn, (reg) ~tecă sf, sf / Pl: ~ice, (rar) ~uri, ~ici / E: pbl ml pittacium] 1 (Udp „de”, care indică felul materialului) Bucată, fâșie nu prea mare dintr-o țesătură. 2 (Pgn) Fâșie dintr-un material oarecare. 3 (Spc) Bucată dintr-un material cu care se repară un obiect rupt sau găurit, aplicându-se peste ruptură, gaură. 4 (Îe) A-și da în ~ A-și da pe față, a-și arăta, fără voie, anumite cusururi, vicii. 5 (Îae; fam) A-și trăda lipsa de valoare. 6 (Rar; îe) A-și cunoaște ~ul A ști ceea ce i se cuvine. 7 (Îae) A-și cunoaște slăbiciunile, defectele. 8 (Reg; îe) A face (pe cineva) ~ă A certa rău. 9 (Îae) A insulta pe cineva. 10 (Îae) A istovi pe cineva prin muncă. 11 (Reg; îe) A coase ~ la ~ A fi foarte zgârcit. 12 (Îe) A-și găsi (sau, înv, a-și nimeri) sacul (sau gaura) ~ul Se spune disprețuitor sau ironic, pentru a arăta potrivirea dintre doi oameni, dintre două lucruri etc. fără valoare, fără importanță etc. 13 (Spc; reg) Platcă la cămășile bărbătești. 14 (Pex; reg) Val de pănură de circa 40 de metri. 15 (Reg; îf petec) Pată de murdărie. 16 (Îs ~ de pământ, ~ de loc, ~ de moșie etc.) Suprafață mică de teren culțivabil. 17 (Pan; udp „de”) Suprafață mică de ceva, în raport cu întregul. 18 (Reg; îc) ~a-vântului Plantă nedefinită mai îndeaproape.

plăcere sf [At: CORESI, EV. 123 / Pl: ~ri / E: plăcea] 1 Stare afectivă fundamentală determinată de satisfacerea unor tendințe, a unor cerințe vitale. 2 Sentiment, senzație, stare de mulțumire, de bucurie, de încântare produse de ceva care satisface gustul sau dorința cuiva Si: plac (2). 3 Emoție produsă de un lucru agreabil. 4 (Ccr) Ceea ce produce plăcere (1). 5 (Îvr; îla) Plin de ~ Plăcut. 6 (În formulele de politețe; îlav) Cu ~ Bucuros! 7 (Îal) Formulă de răspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu. 8 (Îal) Liniștit. 9 (Îlav) Fără ~ Fără voie. 10 (Pex; îal) În silă. 11 (În formule de politețe; îe) Fă-mi ~a... Te rog... 12 (Mpl) Distracție. 13 (Mpl) Desfătare. 14 (Mpl) Veselie. 15 (Mpl) Voluptate. 16 (Îs) Călătorie (sau navigație etc.) de ~ Călătorie, navigație etc. care se face în scop recreativ. 17 (Iuz; îs) Tren de ~ Tren special pentru excursii. 18 (Cu diverse prepoziții) Dorință. 19 (Cu diverse prepoziții) Voință. 20 (Cu diverse prepoziții) Gust. 21 (Îvr; îlv) A avea (pe cineva) la ~ A agrea. 22 (Îal) A aprecia. 23 (Îlav) După (sau de) ~ După voie. 24 (Îal) După gust.

știință sf [At: CORESI, EV. 20 / V: (îvr) șien~, (reg) știn~ / Pl: ~țe, (înv) ~ți / E: ști + -ință, (31-33) cf și lat scientia, it scienza, fr science] 1 (Înv; mai ales în legătură cu verbele „a avea”, „a lua”) Cunoaștere (1). 2 (Înv; mai ales în legătură cu verbele „a avea”, „a lua”) Idee. 3 (Pop; îs) Pomul ~ței {binelui și răului) Pomul din Eden, din ale cărui fructe, interzise de Dumnezeu, au mâncat Adam și Eva, dobândind conștiința binelui și a răului Si: pomul cunoștinței. 4 (Îs) ~ța vieții Experiență de viață. 5-6 (Îlav) Cu (sau, rar, întru, prin) ~ sau fără ~ (Ne)având cunoștință de ceva. 7-8 (Îal) (In)conștient. 9-10 (Îal) Cu (sau fără) voie. 11 (Îlav) Cu ~ de cauză Fiind bine informat, documentat asupra problemelor despre care este vorba. 12 (Îlav) Cu bună ~ În mod conștient. 13-14 (Îlav) Cu (sau fără) ~ța (cuiva) Cu (sau fără) cunoștința (cuiva). 15-16 (Îal) Cu (sau fără) asentimentul (cuiva). 17 (Îe) A fi spre ~ Ca să (se) știe. 18 (Pop; mai ales în legătură cu verbele „a da”) Veste. 19 (Înv; ccr) Dare de seamă Si: raport. 20 (înv) Conștiință (1). 21 Cunoaștere profundă a unui anumit domeniu. 22 (Pop; îs) ~ de carte Cunoaștere a scrierii și a citirii. 23 (Pop; pex; îas) Învățătură. 24 (Pop; pex; îas) Cultură (10). 25 Pricepere. 26 Pregătire intelectuală Si: învățătură. 27 Erudiție (1). 28 (Rar; îla) Cu ~ Care este învățat Si: instruit. 29 (Rar; îal) Care este erudit Si: savant. 30 (Îla) Fără (de) ~ Care este incult Si: ignorant. 31 Ansamblu sistematic de cunoștințe veridice despre realitatea obiectivă (natură și societate) și despre realitatea subiectivă (psihic, gândire). 32 Ansamblu de cunoștințe dintr-un anumit domeniu al cunoașterii. 33 (Îs) Om de ~ Persoană specializată într-un domeniu sau în mai multe domenii ale științei (32) și care desfășoară o activitate menită să contribuie la progresul domeniului sau al domeniilor respective Si: învățat, savant.

prinde [At: (a. 1521) HURMUZAKI, XI, 843 / V: (reg; cscj) ~a, (înv) pren~ / Pzi: prind, (îrg) prinz, (reg) pring / E: ml pre(he)ndere] 1 vt (D. oameni și animale; c. i. ființe și lucruri) A lua, a apuca sau a înșfăca, cu mâna, cu dinții, cu ghearele, cu ajutorul unui instrument etc., pentru a ține, a duce cu sine, a trece dintr-un loc în altul etc. 2 vt (Reg; îlv) A ~ un sărutat (sau o sărutare) A săruta. 3 vt (Îe) A ~ foc cu gura A face tot posibilul pentru a reuși. 4 vt (Îe) A ~ oala de toartă A deveni obraznic și încrezut. 5 vt (Îrg; îe) A-și ~ capul (sau capetele) A se pune la adăpost de primejdii. 6 vr (Îe) A se ~ cu dinții de carte A se apuca serios de învățătură. 7 vt (Îlv) A ~ de urechi (pe cineva) A urechea. 8 vi (Reg; îe) A-și ~ de gură A se abține să spună ceva Si: a tăcea. 9-10 vit (Reg; d. vin; îe) A ~ de limbă A pișca (pe cineva). 11 vt (Îvp; spc; d. oameni; c. i. unelte, instrumente etc.) A apuca cu scopul de a se servi de el pentru a lucra. 12 vt (Îvp; pex) A utiliza ținând cu mâna. 13 vt (Înv; îlv) A ~ (un) lucru A lucra. 14-15 vti (Reg; îe) A-l ~ (pe cineva) sau a-i ~ (cuiva) mâna (la ceva) A se pricepe la ceva, dovedindu-se îndemânatic. 16 vt (Înv; îe) A ~ arme (sau armele) A porni o acțiune militară împotriva cuiva. 17 vt (Rar; cu complementul „pulsul”) A stabili pulsul cuiva punând degetul pe o arteră. 18 vr (Udp „de” care indică locul de unde se apucă) A-și încleșta mâna sau mâinile, ghearele etc. de cineva sau de ceva pentru a se sprijini Si: a se agăța, a se apuca, a se atârna. 19 vt (Rar) A da de ceva în care să se poată sprijini. 20-21 vtrr (C. i. oameni; urmat de determinările „în brațe”, „la piept” etc.) A-și petrece ori a-și întinde mâinile sau o mână pe după ceva sau cineva, pentru a aduce mai aproape, a strânge etc. Si: a îmbrățișa. 22 vra (îe) A se ~ (cu cineva) de păr (sau de piept) A se încăiera cu cineva. 23 vrr (Urmat de determinările „în joc”, „la joc”, „la horă”) A se lua sau a se ține de mână cu cineva pentru a forma un cerc, o horă etc. și a dansa. 24 vr (Reg; îe) A se ~ în horă (sau în joc) A participa pentru prima dată la hora, la dansul etc. din sat. 25 vr (Reg; pex; d. tineri; îae) A ajunge la vârsta când poate ieși la horă, la dans etc. în sat. 26 vr (Îae) A se lăsa antrenat într-o acțiune, atras de mersul evenimentelor. 27 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la joc (sau în horă etc.) A invita sau a lua pe cineva la joc, în horă etc. 28 vt (D. oameni sau d. minte, rațiune etc.) A percepe. 29 vt (D. oameni sau d. minte, rațiune etc.) A reține. 30 vt (D. oameni sau d. minte, rațiune etc.) A învăța. 31 vt (Spc; c. i. obiceiuri, deprinderi, meserii etc.) A-și însuși. 32 vt (Rar; îlv) A ~ obicei A se obișnui. 33 vt (Înv; îlv) A ~ nărav A se nărăvi. 34 vt (D. ființe; urmat de determinările „cu ochii”, „cu privirea”, „în priviri” etc.) A avea în câmpul vizual Si: a observa, a vedea. 35 vt (D. telescoape, aparate de fotografiat etc. sau d. obiectivul acestor aparate) A cuprinde în raza sa de acțiune în timpul funcționării. 36 vt (D. fotografi, reporteri etc.) A face să intre în câmpul vizual al obiectivului unui aparat pentru a fotografia ori a filma. 37 vt (Pex) A fotografia. 38 vt (Pex) A filma. 39 vt (D. pictori, scriitori, critici etc. sau d. diverse domenii ale artei sau științei) A sesiza și a prezenta prin mijloace caracteristice Si: a contura, a zugrăvi. 40 vt (D. ființe; c. i. cuvinte, sunete, zgomote) A percepe și a desluși cu ajutorul auzului Si: a auzi. 41 vt (Îe) A (sau, pop, a-și) ~ de veste (ori, rar, de știre) sau (îrg) a ~ veste A afla la momentul oportun. 42 vt (Îae) A-și da seama. 43 vt (C. i. tonuri, sunete) A executa în mod corect, exact. 44-45 vtrp (C. i. ființe) A opri cu forța din mișcare, alergare, zbor etc. Si: a (se) captura. 46-47 vtrp (Spc; c. i. animale sălbatice, păsări) A (se) vâna. 48-49 vtrp (Spc; c. i. persoane urmărite, răufăcători, inamici etc.) A aresta. 50-51 vtr (Îe) A (se) ~ în cursă (sau în capcană, în laț) ori, îvr, în lațe A face să intre sau a intra din greșeală într-o încurcătură mare, periculoasă etc. din care nu se poate ieși. 52-53 vtr (Îae) A (se) înșela. 54-55 vtr (Îae) A (se) da de gol. 56 vt (Îvp; îe) A ~ (pe cineva) la oaste (sau, reg, la cătane) A duce pe cineva cu forța în armată. 57 vt (Îvr; îe) A-i ~ ochii (cuiva) sau a-l ~ (pe cineva) de ochi A atrage privirile cuiva, datorită aspectului armonios sau ieșit din comun Si: a frapa. 58-59 vtrp (Îe) A ~ (pe cineva) la mână (sau la mâna ori mâinile lui, în mâna lui) sau a se ~ la mâna (cuiva) A (se) ajunge, prin mijloace, în general, căutate, să (se) dispună de soarta, de viața etc. cuiva, care a comis ceva. 60 vt (Îe) A ~ șarpele cu mâna altuia A rezolva o situație dificilă folosindu-se de efortul altcuiva, dar atribuindu-și sieși meritele. 61 vt (Gmț; îe) A ~ vulpea de coadă A fugi pentru a scăpa de ceva sau de cineva. 62 vt (Îe) A ~ prepelița (ori ciocârlanul sau purceaua etc.) de coadă A se îmbăta. 63 vt (Rar; îc) ~-muște Gură-cască. 64 vt (Reg; îcs) De-a ~-mă De-a prinselea. 65 vt (Reg; îcs) ~ barza puișoru Joc de copii în care jucătorii își pun pumnii unii peste alții. 66-68 vtir (Îlv) A ~ pește2 A pescui. 69 vt (Pex) A căuta și a scoate din apă o ființă sau un lucru, pentru a salva, a recupera Si: a pescui. 70 vt A ajunge pe cineva din urmă. 71 vt A apuca să mai găsească ceva, înainte de a pleca. 72 vt (C. i. obiecte sau ființe care cad, sunt aruncate, străbat aerul etc.) A reține cu mâinile sau cu ceva ținut în mână. 73 vt (D. oameni; c. i. vehicule care sunt gata de plecare) A sosi la timp sau în ultima clipă pentru a putea lua, folosi etc. Si: a apuca. 74-75 vt (C. i. ocazii, împrejurări favorabile etc.) (A putea sau) a ști să folosească, să valorifice, să exploateze. 76 vt (C. i. epoci sau evenimente) A trăi într-o anumită perioadă ori a fi martor la cele petrecute în perioada respectivă. 77 vtrp (C. i. obiecte sau părți ale acestora) A fixa de ceva sau unul de altul în cuie, în ace, într-o închizătoare, cosând, legând etc. 78 vt (Reg; îe) A ~ (cuiva) o nevoie A ajuta pe cineva aflat într-o situație materială dificilă. 79 vt (Pop; îe) A-și ~ o (sau vreo) nevoie (sau nevoile cu ceva) A face față unei nevoi materiale. 80 vr (Reg; îe) A se ~ ca nuca (sau ca mazărea) în (sau de) perete A fi total nepotrivit pentru o anumită împrejurare. 81 vt (Spc; c. i. obiecte de îmbrăcăminte) A coase. 82 vt (Spc; c. i. obiecte de îmbrăcăminte) A cârpi. 83 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte, podoabe etc.; la participiu și urmat de determinări care arată locul) A pune sau a fixa ori a strânge în jurul sau pe o parte a corpului, capului etc., înnodând, prinzând într-o închizătoare etc. 84 vt (C. i. părul) A strânge la un loc sau a aranja strângând într-o anumită pieptănătură. 85-86 vtrp (C. i. cai; urmat de determinări care indică felul vehiculului, udp „la”) A (se) înhăma. 87-88 vtrp (C. i. boi; urmat de determinări care arată felul vehiculului, udp „la” sau „în”) A (se) înjuga. 89-90 vtr (C. i. obiecte; udp „de”, „la”, „în” etc.) A agăța de ceva, lăsând să cadă liber în jos Si: a atârna, a spânzura, a suspenda. 91-92 vtr (C. i. ființe) A lega de gât, de picioare, lăsând să atârne Si: a spânzura. 93 vr A se opri fixându-se, blocându-se, înțepenindu-se, împiedicându-se etc. în ceva ascuțit, ieșit de la locul lui etc. 94 vr (D. unele plante parazite sau d. plante agățătoare) A se fixa ori a se agăța de ceva, crescând în sus sau a crește pe ceva. 95 vr (Înv; d. oameni) A se stabili la... sau a se fixa ori a rămâne în... 96-97 vtr A (se) uni prin atingere. 98-99 vtr A (se) lipi cu o materie cleioasă sau prin alte mijloace, din alte cauze. 100 vr (D. țesuturi, părți ale corpului) A se lipi la loc, reunindu-se cu ansamblul, reintegrându-se în acesta. 101-102 vir A adera la ceva sau a se lipi de ceva. 103 vr (Îe) A nu se ~ somnul de cineva A nu putea dormi. 104 vr (Îrg; îe) A se ~ (cuiva) privirile (sau ochii ori ochiul) de (ori pe) cineva (sau de ceva) A se opri cu privirea pe cineva sau pe ceva. 105 vr (Îrg; îae) A alege cu privirea pe cineva sau ceva. 106 vr (Înv; îe) A se ~ mintea după ceva A fi de acord cu cineva sau cu ceva. 107 vr (Mol; d. medicamente, tratamente) A-și face efectul. 108 vi (Ccd; cu determinarea „bine”) A(-i) fi folositor Si: a(-i) folosi, a(-i) servi. 109 vi (Ccd; cu determinarea „bine”) A(-i) aduce un serviciu sau a(-i) fi de ajutor. 110 vi (Îe) A-i ~ rău A-i face un deserviciu sau a-i cauza o neplăcere, un rău. 111 vt (Îrg; ccd; urmat de determinări ca „foamea”, „setea”, „pofta”) A-și potoli1. 112-113 vri (Înv; d. mâncare; îcn) A-i prii1. 114 vt (D. îmbrăcăminte, podoabe, pieptănătură etc.) A-i sta cuiva bine. 115 vt (Pex; d. gesturi, atitudini, manifestări ale oamenilor) A fi adecvat pentru cineva. 116 vt (Îe) A-l ~ rău (pe cineva) A nu-i sta bine. 117 virt (Îvp; d. arme, unelte tăioase, proiectile) A pătrunde, tăind, găurind, vătămând etc. 118-119 vtrp (Îrg; c. i. bunuri materiale sau valori monetare) A intra în posesia a ceva Si: a dobândi, a obține. 120-121 vtrp (Îrg; c. i. valori monetare) A obține contravaloarea a ceva Si: a încasa. 122-123 vtrp (Îrg; c. i. bunuri materiale) A (se) cumpăra. 124 vt (Pex; fig) A reuși să obțină. 125 vti (D. ființe; îe) A ~ putere (ori puteri sau forță) sau (reg) a ~ la putere A începe să capete sau a căpăta mai multă forță, vitalitate Si: a se întări. 126-127 (D. bunuri în mișcare, fenomene fizice etc.) A-și intensifica activitatea. 128 vt (D. oameni; îe) A ~ rădăcini (sau rădăcină) A căpăta stabilitate într-un anumit loc Si: a se fixa, a se stabili. 129 vt (D. acțiuni, deprinderi, idei etc. ale oamenilor) A începe să găsească un mediu prielnic pentru a se manifesta. 130-131 vtr (Îe) A ~ carne (moale sau burtă ori seu etc.) ori a se ~ carnea (pe cineva) A se îngrășa. 132-133 vti (Îe) A ~ limbă (sau glas) ori (pop) a ~ la limbă A căpăta curaj, îndrăznind să vorbească, să-și spună părerile. 134-135 vti (Îae) A-i veni poftă să vorbească. 136 vt (Rar; d. copii; îe) A ~ limbă A începe să vorbească. 137-138 vti (Îe) A ~ viață sau (reg) a ~ la viață A se înviora. 139-140 vti (Îae) A se însănătoși. 141-142 vti (Pop; îe) A ~ inimă ori (reg) a-și ~ inima sau a (mai) ~ la inimă (ori, îrg, la suflet, la fire) A începe să capete sau a căpăta curaj Si: a se îmbărbăta. 143-144 vti (Pop; îae) A-și veni în fire. 145-146 vti (Pop; îae) A-și reface forțele. 147 vt (Îe) A ~ ființă (sau viață) A se naște. 148 vt (Îae) A se contura vizual sau în minte. 149-150 vti (Îe) A ~ nas sau (reg) a ~ la nas A deveni arogant sau obraznic Si: a se obrăznici. 151 vt (D. oameni; îe) A ~ față A începe să arate bine, căpătând culoare, un aspect frumos, sănătos. 152 vt (D. unele alimente; îae) A se rumeni sub acțiunea focului. 153 vt (Îe) A ~ un fir A avea un punct de plecare pentru a afla ceva, cunoscând un amănunt în legătură cu o anumită situație. 154 vt (Îae) A obține firul liber la telefon, pentru a putea avea o convorbire. 155 vt (Îvr; îe) A ~ temei A căpăta stabilitate Si: a se statornici, a se stabili. 156 vt (Îvr; îe) A ~ foc A se înflăcăra. 157-158 vti (Îe) A ~ minte (ori, reg, la minte, la cuminție) A câștiga experiență, devenind mai înțelept. 159-160 vti (Îae) A se face om de treabă. 161-162 vti (Îe) A ~ chef (sau, rar, la chef, ori, înv, la voie bună) A începe să se înveselească. 163 vt (Înv; îe) A ~ partea (cuiva) A lua cuiva apărarea. 164 vt (Înv; îae) A se situa pe aceeași poziție cu cineva. 165 vt (Înv; îe) A(-și) ~ gazdă A poposi la o anumită gazdă. 166 vi (Reg; îe) A ~ la zile A mai crește în vârstă. 167 vt (Pfm; îe) A ~ seu (la rărunchi) A se îmbogăți. 168 vt (Reg; îe) A ~ urechi A auzi. 169 vt (Reg; îae) A înțelege. 170 vi (Reg; îe) A ~ în cap A se îmbăta. 171 vt (Reg; îe) A ~ zburător A se transforma în strigoi. 172 vt (Îvr; spc; c. i. funcții, posturi) A obține. 173 vta (Trs; la jocul de cărți) A câștiga, bătând cu o carte superioară. 174 vt (D. suprafețele corpurilor) A căpăta un strat de... sau a se acoperi cu... 175 via (Îvp; d. femei; urmat de determinarea „grea”) A rămâne însărcinată. 176 vta (Îvp; d. femele) A concepe. 177-178 vti (Îvp) A prăsi. 179 vr (D. plante, semințe) A-și forma rădăcini, dezvoltându-se normal. 180 vr (D. plante) A începe să se hrănească prin rădăcini, după transplantări. 181 vr (D. altoi) A da mugur sau a se dezvolta dintr-un mugur. 182-183 vri (Fig) A (se) impune. 184-185 vri (Fig; d. manifestări sau acțiuni ale omului) A reuși să-și atingă scopul. 186 vrim (Îvr) A se cuveni. 187 vrim (Îvr) A-i fi sortit să... 188 vt (Rar) A contracta o anumită boală. 189 vt (Înv; c. i. teritorii, locuri strategice, construcții, așezări etc.) Apune stăpânire pe... 190 vt (Înv; c. i. teritorii, locuri strategice, construcții, așezări etc.) A domina. 191 vt (Fig) A atrage, făcând incapabil de altceva. 192 vt (Fig; d. stări fiziologice, psihice, afective etc.) A cuprinde (pe neașteptate). 193 vt (Fig; d. stări fiziologice, psihice, afective etc.) A copleși. 194 vt (Îlv) A(-l) ~ mirarea (sau, îvp), mirare, minune, minuni (pe cineva) A se mira tare. 195 vt (Îvr; îlv) A-l ~ otrava A otrăvi. 196 vrim (Îcn) A nu găsi crezare. 197 vt (Rar; îe) Ce te-a (sau l-a, v-a etc.) prins? Se spune pentru a-și exprima mirarea în fața unei atitudini, a unei acțiuni etc. neașteptate, anormale a cuiva. 198 vt (Reg; îe) A-l ~ mințile (pe cineva) A ști. 199 vt (Reg; îae) A pricepe. 200 vt (Îe) A ~ beția (pe cineva) A (se) îmbăta. 201-202 vtr (Îvp; fig; d. boli, farmece, blesteme, descântece) A se abate asupra cuiva, producând un efect negativ. 203-204 vtr (Îvp; pex) A deteriora. 205 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) friguri (sau friguri de moarte) A simți un fior de spaimă, de furie etc. 206 vr (Reg) A se contamina. 207 vt (Înv; d. foc) A distruge prin ardere. 208-209 vtr (A face să fie sau) a fi imobilizat, reținut, oprit într-un anumit loc, de ceva material. 210 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) cu coada între ușă A surprinde pe cineva mințind. 211 vt (Spc) A exercita o presiune asupra unui corp, surprins într-o anumită poziție, strivindu-l. 212 vt (Pop; spc; d. dureri fizice; c. i. părți ale corpului omenesc) A înțepeni. 213 vt (D. vânt, ploaie etc.) A cuprinde și a lua cu sine Si: a antrena. 214 vt (Pop; c. i. posturi de emisie sau ceea ce se emite) A recepționa. 215 vt (Pop; pex) A auzi. 216 vt (Pop; c. i. locuri în spațiu, suprafețe) A ocupa. 217-218 vti (Înv; îlv) A ~ cu chirie A închiria. 219 vt (Îe) A ~ loc A se bucura de considerație. 220 vt (Îae) A fi util. 221 vt (Îvr; îae) A ține loc de... 222 vt (Îe) A nu-l ~ locul (sau starea) pe cineva A nu avea astâmpăr, neputând sta locului sau negăsindu-și locul. 223 vt (Înv; îe) A-i ~ calea cuiva A pândi trecerea cuiva, stând în drumul lui. 224 vt (C. i. oameni) A surprinde asupra unui fapt. 225 vt (C. i. oameni) A descoperi pe cineva care a săvârșit o neregulă, o faptă reprobabilă, o infracțiune etc. 226-227 vti (Rar; îe) A ~ (pe cineva) cu măsura (sau cu litra ori cu ocaua) mică A descoperi minciuna sau înșelătoria practicate de cineva. 228-229 (Reg; îe) A ~ în piuă (sau cu piulița) A da pe cineva de gol. 230 vr (Rar) A se surprinde făcând ceva în mod inconștient sau fără voia lui. 231-232 vtr (Îvp; fam) A (se) încurca în ceea ce spune sau în răspunsuri, fiind determinat să se dea sau dându-se de gol prin ceea ce spune. 233-234 vtr (Pex) A (se) pune într-o situație dificilă, fără ieșire. 235 vt A da într-un loc unde n-ar fi trebuit, nu s-ar fi așteptat, n-ar fi dorit sau ar fi dorit să întâlnească ori să găsească de sau peste cineva. 236-237 vri (Înv) A se produce deodată, contrar așteptărilor, dorințelor etc. 238 vt (C. i. obiecte secrete, ascunse, corpuri delicte sau compromițătoare etc.) A da de urma... 239 vt (C. i. obiecte secrete, ascunse, corpuri delicte sau compromițătoare etc.) A găsi, în mod neașteptat sau nedorit. 240 vt (D. unități de timp, elemente sau fenomene ale naturii, calamități etc.) A se abate, de obicei în mod nedorit, asupra cuiva sau a ceva, surprinzând într-un anumit loc. 241 vt (Rar; îe) A nu-l ~ (pe cineva) vremea în loc Se spune despre un om extrem de ocupat. 242 vr (Îvp) A-și lua obligația ori angajamentul de a face ceva, învoindu-se sau fiind de acord să... 243-244 vrt (Înv; îe) A se ~ chezaș (sau cu chezășie) A garanta pentru sine sau pentru altul. 245 vr A o lua în serios, fără temei, prin inducere în eroare. 246 vr (Înv; îe) Cum s-ar ~ Cum s-ar zice. 247 vra A paria2. 248 vt (Îrg; c. i. valori) A socoti. 249 vrp (Înv) A fi considerat. 250 vtri (Îvp; udp „de”, „la”, „în”) A se angaja. 251 vtri (Îe) A (se) ~ (la sau în) vorbă (ori, reg, vorbe) sau (reg) în cuvinte (cu cineva) ori (reg) a-și ~ vorba (cu cineva) A începe să discute cu cineva sau între ei. 252 vr (Reg; îe) A se ~ la vorbă A se înțelege. 253-254 vit (Îe) A (o) ~ la fugă sau a ~ fuga A o lua la fugă. 255 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) de mușteriu A face pe cineva să devină client. 256-257 vtrp (Reg; îe) A ~ post A începe să (se) postească. 258 vi (Trs; Mol; spc) A începe să vorbească. 259 vi (Înv; spc; d. oameni) A contribui la... 260-261 vrt (Pop; spc) A (se) angaja într-o slujbă. 262 vt (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv, are valoare de verb semiauxiliar) A începe să... 263 vr (Udp „cu”, care indică persoanele cu care se intră sau care intră în concurență, în confruntare etc.) A se măsura Si: a se bate, a se lupta. 264 vr (Reg; îe) A se ~ în câini (cu cineva) A încerca să enerveze pe cineva. 265 vr (Reg; îae) A provoca pe cineva. 266 vt (Reg; îe) A-și ~ mintea (cu cineva) A lua în serios spusele cuiva. 267 vt (Reg; îe) A-și ~ treabă (sau vadul cu cineva) A o păți. 268-270 vtir (Îvp) (A se asocia sau) a face să se asocieze. 271-272 vrt (Îvp; spc) (A intra sau) a face să intre în relații de rudenie, de dragoste, de prietenie cu cineva. 273-275 vtri (Îe) A se ~ în sâmbră sau a ~ în ortăcie (ori în, de sâmbră) sau a ~ tovărășie A se întovărăși. 276 vr (Reg; d. apă) A îngheța. 277 vr (D. gheață) A se forma ca o crustă. 278 vi (Rar; d. anumite substanțe) A se solidifica. 279-280 vrtf (D. laptele dulce) (A se transforma sau) a face să se transforme în lapte bătut sau în iaurt, căpătând sau dând un aspect consistent Si: a (se) închega, a (se) coagula. 281-282 vr (D. unele preparate culinare) (A căpăta sau) a da consistență Si: a (se) închega, a (se) coagula. 283 vt (D. oameni; îe) A ~ cheag A începe să se întărească. 284 vt (D. conversații; îae) A începe să se desfășoare și să devină cursivă. 285 vr (Reg; d. pâine) A se rumeni. 286 vr (Îe) A nu i se ~ (cuiva) colacii A nu reuși ceea ce și-a propus. 287 vr (D. unele mâncăruri) A forma o crustă la fundul vasului ori a căpăta un gust neplăcut, de aliment ars, afumat, în urma expunerii excesive la acțiunea focului. 288 vi A suferi efectul unei acțiuni exercitate asupra lui.

țigan, ~ă [At: (a. 1385) DERS / V: (îvr) a~ sm / E: vsl циганиы] 1 smf (Adesea cu determinări care indică ocupația sau modul de viață) Persoană care face parte dintr-o populație originară din India (vorbind o limbă indoeuropeană) și răspândită în Europa și în alte părți ale lumii Si: rom1. 2 smp Populație alcătuită din țigani (1) Si: rom1. 3 sm (Reg; gmț) Luna ~ilor Februarie. 4 sm (Mol; îcs) Când se duc ~ii la lemne Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 5 sm (Mol; îacs) Melodie după care se execută țiganul (4). 6 sm (Trs; îs) În ~ Numele unui joc de cărți nedefinit mai îndeaproape. 7 sm (Ent; reg; îc) ~-de-pământ Scripcar (Saperola carcharias). 8 sm (Îe) A arunca moartea în ~i A arunca vina pe altul și nu pe adevăratul vinovat. 9 sm (Îe) Povestea (sau vorba) ~ului Formulă cu care vorbitorul introduce o expresie, o zicătoare, un proverb Si: cum se zice, vorba ceea, vorba ăluia, povestea cântecului. 10 sm (Îe) A se îneca ca ~ul la mal A eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. 11 sm (Îe) A se duce unde a dus mutu iapa și ~u cârlanu A se duce foarte departe. 12 sm (Îe; cu aluzie la faptul că miercurea este zi de post) A nimeri (sau a brodi) ca ~ul miercurea la stână A nimeri într-un loc în momentul cel mai neprielnic. 13 sm (Îe) A se îndesa ca ~ul la praznic A se înghesui foarte tare unde e rost de mâncare și băutură fără plată. 14-15 sm (Îe) A se muta (sau a umbla) ca ~ul cu cortul (sau ca ~ul de laie cu cortul în spinare) A se muta, a umbla din loc în loc. 16-17 sm (Îae) A fi nestatornic. 18 sm (Îe) A-și da în petic ca ~ul A-și da pe față, fără voie, anumite cusururi, vicii. 19 sm (Fam; îae) A-și da arama pe față. 20 smf Persoană, mai ales țigan (1), care practică una din ocupațiile obișnuite ale țiganilor (fierar, lăutar, căldărar, cărbunar, zidar etc.). 21 sm (Îe) A fi deprins (cu nevoile) ca ~ul cu scânteile (sau scânteia), a fi învățat (la ceva) ca ~ul cu ciocanul Se spune despre cei ce înfruntă în viață multe greutăți și necazuri. 22 sm (Îe) A-i fi milă ca ~ului de pilă A nu avea milă deloc. 23 smf Epitet pentru o persoană brunetă. 24 smf Epitet pentru o persoană cu înfățișare urâtă. 25 smf Epitet pentru o persoană cu apucături rele. 26 a Care aparține țiganilor (1) Si: țigănesc (1). 27 a Privitor la țigani (1) Si: țigănesc (2). 28 a De țigan (1) Si: țigănesc (3). 29 sm (Reg) Cal. 30 sm (Reg) Câine. 31 sf (Reg) Varietate de struguri cu boaba neagră. 32 sf (Orn; reg) Vrabie (Passer domesticus). 33 sm (Iht; reg) Pește-lup (Aspius aspius). 34 sm (Iht; reg) Guvid (Gobius lacteus). 35 sm (Ent; reg) Numele unei insecte cu corpul negru, cu dungi albe pe spate, care, când e atinsă, scoate un țârâit specific, probabil țigănaș. 36 smp (Ban; în legătură cu verbe ca „a ploua”, „a ninge”, „a pica”) Măzăriche. 37 smp (Trs) Bucăți mici de funingine care se ridică în aer de la paiele cu care se pârlește porcul. 38 sm (Reg) Bucată mică de teren, în formă de triunghi, ce rămâne nearată Si: clin1 (2), ic. 39 sm (Reg) Petec de pământ nearat între două brazde Si: greș2 (12).