A AVEA UN CONTACT SEXUAL (d. bărbați, cu o femeie) a ateriza la punct fix, a bate untul, a-și băga cuponul în fabrică, a o băga, a băga măgaru-n grajd / salamu-n traistă, a băga pe ăla micu’ la serviciu, a băga pe moșu-n beci, a băga ratonul la veveriță, a buli, a cădea la așternut, a călări, a călca, a ciocăni, a cobzări, a cordi, a se culca, a curăța coșul, a i-o da, a da cosor, a da (pe cineva) cu cracii-n sus, a da cu lipici / cu sacâz, a da cu osul, a da de-a dura, a da gaură, a se da huța, a se da în bărci / ghioc, a o da în bijboc / vată, a da la buci / pipi, a da la vâsle, a-i da cuiva pilaf, a descânta, a escalada, a face, a face huța-huța, a formata, a frige, a fute, a găuri, a injecta, a i-o înfige, a împunge cu cornu’, a încăleca, a înșuruba, a întinde, a înțepa, a lovi în creastă (pe cineva), a lua, a lua (pe cineva) în toroipan, a mârli, a naviga în strâmtoarea Dardanele, a pârli, a pompa, a poseda, a pritoci, a i-o propti (cuiva), a i-o pune, a pune dop, a i-o pune în ghioc, a i-o pune (cuiva) între mustăți, a pune toroipanul (pe cineva), a rade, a răsturna cu roțile-n sus, a răzui prapurele (cuiva), a regula, a remaia ochiul, a sări coarda, a scăpăra, a-i tăbăci (cuiva) pielea, a-i sparge (cuiva) ghiocul, a tăvăli, a tivi, a trage un clei, a trage (cuiva) clopote, a trage în cosor / în țeapă, a-i trage (cuiva) la poartă, a trage pe făcăleț, a o trage sub coadă (cuiva), a trage un tighel, a trece Gibraltarul, a trosni, a umple, a vaccina.

A AVEA UN CONTACT SEXUAL (d. femei, cu un bărbat) a bate untul, a bubui banana, a se buli, a cădea la așternut, a se ciocăni, a se cobzări, a se cordi, a se culca, a se da de-a dura, a se da huța, a se da în bărci, a-și da în coapse, a o da la umplut, a-și da lâna la scărmănat, a se da umplută, a face, a face huța-huța, a se formata, a se frige, a se fute, a se injecta, a se întinde, a juca popice, a lua măsuri și greutăți, a o lua în buci, a o lua între picioare, a o lua sub coadă, a se pârli, a pica la așternut, a se poști, a se priponi în făcăleț, a se pune capră, a se regula, a remaia ochiul, a sări coarda, a scăpăra, a sta, a sta cloșcă, a zgudui lapții cuiva.

a sări coarda expr. (er., eufem.) a avea contact sexual, a face dragoste.

rollerskate s. n. (anglicism; sport) ◊ „După modelul anglicizării rotilelor – rollerskate, a alergatului – jogging și «a sări coarda» a primit acum în Occident denumirea de skipping.” R.l. 28 V 80 p. 6 [pron. rolerskeit]

skipping s. 1980 (cuv. engl.) Săritul coardei v. rollerskate

saltando sau saltato (cuv. it. „sărind, țopăind, mers săltat”; fr. sautillé), inidicație tehnică pentru instrumentele cu coarde și arcuș care desemnează executarea unui șir de sunete rapide în staccato*, obținută prin lansarea ușoară a arcușului pe coarde și revenirea lui naturală, în ricochet (v. jeté). Se indică sau prin notarea cuvântului sau prin puncte plasate deasupra notelor.

RUGĂCIUNE, rugăciuni, s. f. 1. Cerere (mulțumire sau laudă) adresată de credincioși divinității (oral sau în minte, liber sau după text). Se săvîrșesc rugăciunile și praznicul acesta, spre a cere milostivire de la dumnezeu. SADOVEANU, E. 96. Făcură rugăciune mare către Mahomet al lor. ISPIRESCU, M. V. 32. Înduplecată de rugăciunile împărătesei îngenuncheate, pleoapele icoanei reci se umeziră. EMINESCU, N. 4. ◊ (Poetic) Valea largă se umplu, pînă la marginile de deasupra ale munților săi, de glasul sfînt al rugăciunii și al păcii. HOGAȘ, M. N. 133. Stelele albe sunau în aeriane coarde rugăciunea universului. EMINESCU, N. 67. ◊ Expr. A fi în rugăciune = a se ruga, a se închina. Ștefan al Moldovei, Daniel îi spune, Să aștepte-afară! Sînt în rugăciune. BOLINTINEANU, O. 58. 2. (Rar) Rugăminte insistentă. Toate rugăciunile celor trei femei... n-au fost în stare să-i potolească dorul părinților. ISPIRESCU, L. 9.

COARDĂ, coarde și (rar) corzi, s. f. I. 1. Fir elastic confecționat din metal sau din intestine de animale care, întins pe anumite instrumente, produce, prin vibrare, sunete muzicale; strună. Coarde de vioară. ▭ Picăturile de ploaie cad ca niște note din coarde obosite. DEMETRESCU, O. 112. Mi-aruncă... floarea veștedă de luncă, Ca pe coardele ghitarei răsunînd încet să cadă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Fig. Ai atins coarda cea mai zbîrnîitoare a inimii mele. ALECSANDRI, T. 1300. Nu ai nici o coardă a inimii izbită De viscolele lumii și de nenorociri. ALEXANDRESCU, M. 127. ◊ Expr. (Familiar) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punînd accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil, a-i aminti ceva care-i produce mai multă plăcere sau supărare; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda pînă se rupe (sau plesnește) = a împinge lucrurile prea departe, pînă la extrem. ◊ (La pl.) Instrumente cu coarde. Concert pentru orgă și orchestră de coarde. ♦ Coardele vocale = cei doi mușchi paraleli din interiorul laringelui, înveliți într-o mucoasă fină, prin vibrația cărora, la expirarea aerului din plămîni, se formează vocea. Timbrul vocii omenești variază după grosimea, lungimea și extensibilitatea coardelor vocale. 2. Fir împletit (din cînepă, păr, intestine de animale sau sfoară) care ține întinse capetele unui arc. Zbîrnîie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vînt. ALECSANDRI, P. A. 46. Mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc. NEGRUZZI, S. I 42. 3. Dreapta care unește două puncte ale unei linii curbe sau, în particular, extremitățile unui arc de cerc. În același cerc sau în două cercuri egale, unghiurilor la centru egale le corespund arce și coarde egale. II. 1. Sfoară care, prin învîrtirea penei, se răsucește, apropiind brațele și întinzînd pînza ferăstrăului; strună. 2. (Numai la pl.) Cele trei frînghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. Boxerii intră pe ring trecînd printre corzi. ♦ Frînghie sau sfoară mai groasă de care se servesc sportivii pentru a executa diverse exerciții; frînghie cu care se joacă copiii sărind peste ea. III. 1. (Popular; prin asemănare cu o funie întinsă) Vînă, arteră; nerv; mușchi; tendon, ligament care se încordează la anumite mișcări. Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde. EMINESCU, O. I 172. Apoi se spală cu oțet, trăgîndu-l peste frunte, între ochi, între tîmple și coardele gîtului. ȘEZ. XXIII 2. Partea superioară a gîtului la cal, la bou sau la bivol, acoperită de coamă. Daleu! dragă primăvară, De-ai veni cînd aș vrea eu, Să mai ies voinic prin țară... Și pe coarda-i cea pletoasă Să-mi dezmierd murgul voinic. ALECSANDRI, P. A. 57. Briar... Se puse drept în cale-i... Și-i frînse [ bivolului] coarda-n luptă. ALECSANDRI, P. A. 195. ◊ Fig. Frîntă e coarda puterii În trupul sărmanelor vite. NECULUȚĂ, Ț. D. 62. 3. Fiecare dintre vițele, șuvițele sau nuielele unei împletituri. Lică stătea înaintea ei și, împărțind fuiorul în opt șuvițe, începu să împletească în opt coarde, cum ea- nu mai văzuse mai-nainte. SLAVICI, O. I 187. 4. Curmeiul sau lăstarul viței de vie, care se întinde ca o sfoară groasă. La sosirea lui Costandin, se aplecă și-i arătă coardele tăiate de la butuc. DUMITRIU, N. 249. 5. Șuviță de dulceață desprinsă din masa de sirop care s-a întărit prin fierbere. Nu-s destul de legate dulcețile... Privește, nu au coardă nicidecum. ALECSANDRI, T. I 31. IV. 1. (Mold.) Bîrnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei și pe care se păstrează sau de care se atîrnă diferite lucruri din casă; culme. De ger, s-aud într-una în pod corzile trosnind. VLAHUȚĂ, O. A. 87. Acuși iau varga din coardă, și vă croiesc, de vă merg petecile! CREANGĂ, A. 38. Pe coardă stăteau aruncate niște straie. CONTEMPORANUL, IV 392. 2. Piesă elastică de oțel special care, prin destindere, pune în mișcare un mecanism; arc.

*resórt n., pl. urĭ (fr. ressort, d. ressortir, a sări înapoĭ pin elasticitate. V. răzor 2). Lamă saŭ sîrmă de oțel care vine la loc după ce scapă de presiune (ca arcurile trăsurilor, coardele ceasornicelor, droturile canapelelor ș. a.). Fig. Ceĭa ce pune în mișcare, forță, energie: interesu e marele resort al afacerilor. Mijloc de succes: a pune în mișcare toate resorturile. Întindere de jurisdicțiune, limită de competență: resortu unuĭ tribunal, asta nu e de resortu meŭ. A judeca în ultimu resort, a judeca fără apel. Ministru de resort, ministru ministeruluĭ de care e vorba. V. țumburuc.

BINDISI, bindisesc, vb. IV. Intranz. (Numai în formule negative sau care presupun un răspuns negativ) A se sinchisi (de ceva), a-i păsa (de ceva). Harap-Alb și cu ai săi nici nu bindiseau de asta. CREANGĂ, P. 251. A doua zi dez-dimineață le începeam [nebuniile] din capăt și iar lua mama nănașa din coardă, și iar ne jnăpăia, dar noi parcă bindiseam de asta? CREANGĂ, A. 40.

MUIA vb. I. 1. T r a n z. A umezi, a uda introducînd într-o substanță lichidă (sau într-un vas, într-o cavitate etc. care conține această substanță); s p e c. (complementul indică un aliment) a introduce într-un lichid pentru a face să fie moale¹ (I 1). Lemnul de chedru și înfășurătura canurei roșie. . . să le moaie în sîngele găinei jungheate. CORESI, EV, 425, cf. ANON. CAR. Două fălii de pîine prăjite și muiate în oțet de trandafir (a. 1749). GCR II, 45/9, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Mîncam numai soharici, un fel de pesmet. . .; trebuia să-l moi o zi întreagă în apă, să-l faci terci ca să-l poți băga în gură. GHICA, S. 20. Să-mi moi degetul în gură. EMINESCU, N. 43. Muia feleșțiocul în strachina cu dohot. CREANGĂ, A. 46. O babă. . . morfolea-n gingii un crîmpei de covrig muiat într-o năstrapă cu apă rece. CARAGIALE, O. II, 244. Eu nu sînt ca albinele, să-mi moi botul în orice floare. DELAVRANCEA, O. II, 118. Muie de multe ori condeiul în călimară. AGÎRBICEANU, A. 137. Ne mulțămirăm a ne muia buzele în rachiul din pahar. HOGAȘ, DR. I, 150. Aprind cîte o bucată de pînză dintr-un sac, după ce au muiat-o în petrol. CANDREA, F. 289. Moaie-ți colea în fîntînă botișorul însetat Și te-adapâ și te-alină, roibuleț nealintat. EFTIMIU, Î. 101. [Calului] îi vine chef să-și plece botul într-un pîrăuaș de apă nouă. Și-l moaie ușor, îl scutură și pufnește. SADOVEANU, O.VIII, 301. își muiară mustățile în oala de vin. id. ib. 359. Muia pîinea pe jumătate în apă și o mînca. STANCU, R. A. III, 113. Barbu muie tocul în călimara de pe masă și se iscăli. PREDA, D. 39. Tîrziu îți moi penița-n călimară. V. ROM. iulie 1954, 281. Treceți, Mergeți la fîntînă. . . Muiați fir de calomfir. TEODORESCU, P. P. 16, cf. 601. Mai multe țandure de draniță muiete în rîșină topită și aprinse. ȘEZ. II, 227, cf. III, 58. Și să mîne prefont uscat, Nici cu apă nu-i muiat, Nici cu sare nu-i sărat. HODOȘ, P. P. 208. Nora merge la fîntînă Cu cămeșa soacrei-n mînă. O moaie o dată în apă: „Na-ți-o, mamă, că-i spălată”. ZANNE, P. IV, 514. (În context figurat) Mi-i greață de secuiul ist muiet în cerneală, cînd cetesc în Plutarc despre oamenii cei mari. I. NEGRUZZI, S. V. 157. ◊ R e f l. p a s. Prin jud. Dorohoi pînzele se moaie o singură dată în apă caldă și apoi se usucă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 174. ◊ (Poetic; prin lărgirea sensului) Agapița mea a să fie cocoană mare, zicea ea cu ochii muiați în lacrimi de bucurie. NEGRUZZI, S. I, 72. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos, și de aceea, cînd se împrăștie faima venirii lui, ziua își muie aerul în lumină de sărbătoare. EMINESCU, N. 27, cf. id. G. P. 7. Era orașul de-altădată Sub plopi de-argint, muiați în soare. MACEDONSKI, O. I, 188. Punți de stele peste abisuri muiau adîncu-n străluciri. id. ib. 230. Clarul de lună, în care-s muiate vechile balade, numai singurătăților li se potrivește. ANGHEL, PR. 79. O ! pasări pribege, de ce nu mă luați cu voi în țările muiate veșnic în apele visurilor blonde. PETICĂ, O. 289. (R e f l.) Codrii de prin-prejur se muiau . . . în rumeneala serei. GALACTION, O. 281. ♦ (Complementul indică rufele murdare) A băga în apă (cu sodă, săpun etc.) și a ține cîtva timp înainte de spălare. S-a apucat des-dimineață să moaie tot ce avu negru. ȘEZ. I, 59. ♦ (Complementul indică pîinea sau mămăliga) A băga în grăsime, în sos etc. (înainte de a mînca); (popular) a întinge. Prostul muia malaiul în brînză, ca să se prindă de el, cum știa că se prinde de mămăliga caldă. ȘEZ. V, 55, cf. III, 17. Moi un dumicat. ALR II 4 116/727, cf. 4 116/605, 833. ◊ A b s o l. Am muiat în mîncare. ib. 4 116/704. 2. T r a n z. A uda; a stropi. Cu lacrimile meale de-m moiu așternutul. DOSOFTEI, PS. 23/11. Bătrînul îi mîngîia fruntea muiată de sudoare. SADOVEANU, O. VI, 624. Și ploaia mă ploaie, căpeneagu-mi moaie. HODOȘ, P. P. 272. A mele floricele să le moi cu apă rece. BUD, P. P. 30. Moi straturile. ALR II 2 537/362. 3.T r a n z. (Complementul indică pămîntul) A îmbiba cu apă făcînd să devină moale¹ (I 1). Ploaia dintr-acea zi muiesă pămîntul. DRĂGHICI, R. 79/16. Pompe puternice împingeau pămîntul muiat cu apă prin conducte. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 400. (În context figurat) Muiați pămîntul inimiei voastre ca sămînța de spăsenie, cuvîntul lu Hristos. . . întru voi să-l priimiți. CORESI, EV. 3. ◊ R e f l. El cum se ruga, Ploaiă că dădea, Pămîntu se muia, Cerbu se-nămolea. TEODORESCU, P. P. 67. De-ar da Dzeu să ploaie, Dealurile să se moaie. RETEGANUL, TR. 139. Cu o stropitură de ploaie pămîntul nu se moaie. ZANNE, P. I, 239. ♦ (Complementul indică materii în formă de pulbere) A transforma în pastă prin amestecare cu un lichid. A cernut făina de grîu și a muiat-o. A amestecat în aluat piper mult, a împletit un colăcel și l-a copt. SADOVEANU, O. XV, 410, cf. ȘEZ. III, 203, ALR II 4 025/531. 4. T r a n z. A face să devină mai moale¹ (I), mai puțin dur sau mai puțin țeapăn; a face mai suplu; p. r e s t r. a frăgezi. Își muie cîte o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149/19. Am muiat pînza, frecînd-o între degete. PAMFILE, J. II, 155. Sus, Sus opinca mea, Spusu-ți-am că te-oi muia In casă la soacră-mea. DOINE, 49, cf. ȘEZ. I, 114. ◊ E x p r. (Familiar) A muia coarda = a-și mai reduce din pretenții. Cf. ZANNE, P. IV, 313. ◊ R e f l. Gîrnețul s-a înfierbîntat, s-a muiat și foflenchi ! iar sare roata. CREANGĂ, P. 126. Să-i cumperi cizme de capră, Că altele se tot crapă Și de oaie Se tot moaie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 437. ♦ R e f l. A deveni (mai) elastic, mai puțin rigid. După scăldare mai fiecare româncă îndătinează a unge pre copilul scăldat cu unt. . . ca să i se moaie ciolanele. MARIAN, NA. 114. ◊ T r a n z. Stoicea își muie mijlocul, își întinse ipingeaua și. se culcă. GALACTION, O. 46. 5. R e f l. (Despre ger, ploaie, vînt etc.) A scădea în intensitate, a deveni mai puțin aspru; (despre timp, vreme) a fi mai puțin rece, mai puțin friguros, a se încălzi. Să muie gerul. Să topiră zăpezile. DELAVRANCEA, O. II, 29. Gerul, în loc să contenească, să se mai moaie, creștea mereu. AGÎRBICEANU, A. 458, cf. 486. Se muie gerul. Streșinile începură să picure. STANCU, R. A. IV, 7. De îndată însă ce timpul s-a muiat, ele dispar iarăși de pe aici. LINȚIA P. II, 87. ◊ (Prin analogie) S-au mai muiat flacăra focului. DIONISIE, C. 204. ♦ T r a n z. (Regional; complementul indică o băutură alcoolică) A reduce tăria prin amestecare cu apă (Glimboca-Caransebeș). ALR II 4 155/27. 6. R e f l. (Despre ființe și despre părți ale corpului lor) A-și pierde puterile, vlaga; a se moleși (1). Caii lor li se muiase și îngenuncheară jos. PANN, E. II, 154/25. Cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiet ciolanele. CREANGĂ, P. 251, cf. id. A. 127. De mai ținea lupta, numai cît ai ațîța un foc, s-ar fi muiat. ISPIRESCU, L. 254, cf. I. NEGRUZZI, S. IV, 523. De la o vreme, simții că picioarele mi se moaie de la genunchi. DUNĂREANU, CH. 116. Și toate [cămilele] s-au muiat de genunchi și s-au pus jos. DELAVRANCEA, O. II, 316. Asinului i se muiară genunchii. GÎRLEANU, L. 135. Un rînd de plăcinte și un rînd de vin, pînă ce picioarele se muiară și glasurile se înduioșară. SADOVEANU, O. I, 55. Celor trei li se muiară picioarele. CAMIL PETRESCU, O. III, 172. Nu ducea la băutură, astfel că se muia din două țuici. PAS, Z. I, 225. O cuprindea o sfîrșealâ și picioarele i se muiau de la genunchi. V. ROM. februarie 1955, 144, cf. ib. august 1955, 55. Dară mîndră hălăoaie, Dac-o duci în cîmp, se moaie. JARNIK-BÎRSEANU, O. 432. ◊ E x p r. (Familiar) A i se muia (cuiva) balamalele = a-i slăbi (cuiva) puterile. Cf. ZANNE, P. III, 16. ◊ T r a n z. Furnicări ca de ace îi făceau dureri pe la încheieturi, îi amorțeau brațele și-i muiau picioarele. VLAHUȚĂ, O. III, 62. în încăierarea care se produsese, polițiștii, întârîtați, îl loviseră . . . , îl muiaseră și-l legaseră. STANCU, R. A. III, 34. Purtau încă amîndoi căciuli și sumane, și căldura verii timpurii îi muiase și le brobonise frunțile. GALAN, Z. R. 29. ♦ (Despre mișcări) A-și domoli avîntul, a se încetini, a se tempera. Se mai muia jocul. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Din ce în ce pașii se muiară. TEODOREANU, M. II, 120. ◊ T r a n z După o bucată de drum, o muiarăm de tot la pas. STĂNOIU, C. I. 57. Ne muiarăm fuga cailor. SADOVEANU, O. I, 156. Își domoli și-și muie pașii și se opri. id. ib. IX, 99. Mai moaie pasu. ALR II/I MN 46, 2 243/29. ♦ T r a n z. F i g. (Popular și familiar; adesea cu complementul „oasele”, „ceafa”, „spinarea”) A bate tare, zdravăn. Îl ghemuiesc în țârînă Pînă l-au muiat la vînă. BĂRAC, A. 72/16. Dacă și după aceea se vor împotrivi, muiați-le spinarea cu muchele iataganelor. FILIMON, O. I, 159, cf. BARONZI L. 43. Alelei ! pui de ciocoi ! De te-aș prinde la zăvoi, Să-ți dau măciuci, să te moi, De piele să te despoi. ALECSANDRI, P. P. 250. Cînd te-oi prinde la zăvoi, Cu măciuca să te moi, Să te jupoi ca pe oi. ȘEZ. V, 46. Scoati-o botî ciotoroasî. . . Pi ciocoi mni-l mai muia. VASILIU, C. 31. Am să-ți moi oasele. CIAUȘANU, GL., cf. ZANNE, P. II, 66. 7. T r a n z. și r e f l. F i g. A (se) îndupleca, a (se) înduioșa, a (se) îmbuna; a (se) potoli, a (se) domoli. Să nu ne slăbim, nici să ne muiem. CORESI, EV. 76, cf. 466. Mardonie atîta zisă și muia gîndul lui Xersis, și, mai apoi, și acesta tăcu. HERODOT (1645), 360. într-aceasta să muie tiranul. DOSOFTEI, V. S. septembrie 16^r/15, cf. octombrie 69^r/14. Luîndu-l cu cuvinte și rugămente părintești, turburată răutatea lui Caracala să moaie. CANTEMIR, HR. Bătrînă socotind. . . cum că s-au muiat Teaghen, au spus cătră Arsachi. . . AETHIOPICA, 31^v/10. Măcar de ar fi și tari la inimă,moaie și cu osîrdie o dumerește. MOLNAR, RET. 4/2. Inima cea mai păgînă, privind să putea muia. BELDIMAN, E. 73/36. Însuși turbata mulțime . . . Să muiesă, încetasă, Di blăstămuri să lăsasă (a. 1845). CAT. MAN. II, 128. Slăbiciunile spuse moaie inima oricui. CONACHI, P. 122. Se muie iar împăratul cu cîte el i le-a zis. PANN, P. V. II, 10/19, cf. III, 49/6. Viteze oști ce muiaseră ambițiunea polonilor. NEGRUZZI, S. I, 30. Nu mai știa ce să facă . . . ca să moaie inima tiranei de Junona. ISPIRESCU, U. 11. Zadarnic am cercat trufașa-i sumeție s-o moi prin voluptăți. NEGRUZZI, S. VI, 258, cf. 542. De piatră d-ai fi fost, te-ai fi muiat l DELAVRANCEA, O. II, 149, cf. AGÎRBICEANU, A. 118. Atunci acesta nu numai că se moaie. . . , ci ține și un discurs. IBRĂILEANU, SP. CR. 257. Oamenii se muiară numaidecît, ba unii dintre ei plecară chiar ochii în pămînt, rușinați. STĂNOIU, C. I. 68, cf. 202. Am să mă rog și eu ș-am să cetesc, ca să ți se moaie inima. SADOVEANU, O. IX, 193. Mitreă și-a adus aminte de înfățișarea uitată a Agapiei și i s-a muiat inima. id. M. C. 64. Bunicului se moaie inima de milă. STANCU, D. 15. Mă dusei la rîul sec, Dorul mîndrei să-l înec . . . La inimă m-am muiat Si nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. ♦ R e f l. (Despre ceea ce spune cineva) A căpăta un conținut mai puțin aspru. Cf. PSALT. HUR. 46^/1, CORESI, PS. 144/7. ◊ E x p r. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. CREANGĂ, A, 58. ◊ T r a n z, Ca a fariseilor și a cărtularilor graiure să le moaie. . . cu această znamenie. CORESI, EV. 168. După ce așeză biletul în lumină și-l citi, părintele Ghițâ mai muie vorba. STĂNOIU, C. I. 33. 8. T r a n z. (Fon.) A palataliza. Inițial a existat la plural un i, care a dispărut după ce a muiat consoana anterioară. GRAUR, I. L. 61. ◊ R e f l. În epoca următoare, romanică comună, toate consoanele urmate de iod s-au muiat. SCL 1956, 163. – Prez. ind.: moi și (Învechit, rar) muiez (ANON. CAR.). – Și: (învechit) amuiá (BUDAI-DELEANU, ap. HEM), (regional) moiá (ALR II 3 551 bis/2, 36) vb. I. – De la moale¹. – Pentru unele sensuri, cf. fr. m o u i l l e r. – Amuia: cu proteza lui a.

ciocănaș [At: DIONISIE, C. 176 / V: ~cnaș sm / Pl: ~e, ~i / E: ciocan + -aș] 1-2 sn (Șhp) Ciocan (1) mic. 3 sn (Spc) Ciocan mic cu care se lovesc coardele țambalului, xilofonului, toba, toaca etc. 4 sn Bucată mică de lemn învelită în postav, care lovește coardele pianului atunci când sunt apăsate clapele acestuia. 5 sn (Atm) Ciocan (34). 6 sm (Bot; reg; lpl) Ciocănăței. 7 sm (Bot; reg) Surguci. 8 sm (Iuz) Muncitor într-o mină de sare Si: ciocănar (1). 9 sm (Reg) Gonaci la vânătoare.

DIFTONG s. m. (cf. fr. diphtongue, lat. diphtongus, gr. diphtongos < di „din două” + phthongos „vocală”): emisiune vocalică constituită din două sunete diferite (semivocală + vocală sau vocală + semivocală) pronunțate în aceeași silabă. Astfel: -oa- din poartă, -ei- din su-vei-că etc. ◊ ~ ascendent (crescând, suitor, urcător): d. în care primul loc este ocupat de semivocală, iar al doilea loc de vocală. Astfel: ea în teacă, ia în piatră, ie în fierbe, io în iolă, iu în iute, oa în moară, uă în ouă etc. ◊ ~ descendent (descrescând, coborâtor): d. în care primul loc este ocupat de vocală, iar al doilea de semivocală. Astfel: ai în taină, au în dau, ei în cercei, eu în releu, oi în eroi, ou în macrou, ui în gutui, ăi în dulăi, ău în mâncău, îu în pârâu etc. Uneori, d. rezultă și din rostirea într-o silabă a două cuvinte diferite, legate între ele prin linioară de unire: te-a lăudat, ți-a dat, ți-e teamă, ți-o primesc, nu-i da etc. ◊ ~ monofonematic: d. care are valoarea unui singur fonem, cum sunt au din limba franceză (pronunțat o în sauter „a sări”), ou (pronunțat u în pouvoir „a putea”) etc. ◊ ~ monoftongat: d. care se poate reduce la un singur sunet prin monoftongare (v.), ca ea din ceartă (pl. certuri) și oa din coardă (pl. corzi).

COARDĂ¹ (pl. -de, corzi) sf. 1 Frînghie, funie, sfoară întinsă; (P): nu întinde (prea mult) coarda, că se rupe ¶ 2 Sfoara răsucită care întinde ferestrăul, strună ¶ 3 Sfoara întinsă la un arc: Sbîrnăe coarda din arcu-i, fulgeră săgeata ’n vînt (ALECS.); Ⓕ: a avea și alte coarde la arc, a avea mai multe mijloace spre a izbuti ¶ 4 🎼 Fir (făcut dintr’o fășie îngustă și răsucită de maț de oaie sau din păr de cal, de mătase, de metal) întins pe anumite instrumente muzicale și care produce sunete prin vibrațiune, strună: arcușul lui luneca așa de bine pe coarde (GN.); o ~ lovită într’un clavir, și tot vibrează mai mult (VLAH.): instrumente cu coarde, toate instrumentele de muzică la care se întrebuințează strune sau coarde, făcîndu-le să vibreze prin frecare (cu arcușul), prin lovire (cu ciocănașul) sau prin pișcare cu degetele (vioara, violoncelul, contrabasul, ghitara, mandolina, cobza, țimbalul, clavirul, harpa, lira, etc.); Ⓕ: a atinge coarda simțitoare, a vorbi de un lucru care atinge pe cineva mai de aproape, care-i pricinuește mai multă plăcere sau supărare: a o lua (sau a începe) pe altă ~, a încerca alte mijloace (de persuasiune, de constrîngere, etc.) ¶ 5 🫀 * Coarde vocale, ligamentele inferioare ale glotei (🖼 1328) ¶ 6 🫀 🐕 - TENDON; Ⓕ: coardele puterii sale s’au rupt (NEGR.); Și coardele vieții în pieptu-mi obosit Se rup! (ALX.) ¶ 7 📐 Linia dreaptă ce unește capetele unui arc (🖼 1327) ¶ 8 * Ștreang lung ce se leagă de gîtul calului cînd voim să-l facem să alerge împrejur ¶ 9 * Frînghie cu care se joacă copiii sărind peste ea (🖼 1329) ¶ 10 Arc de oțel la broasca ușii, la o armă de foc, la un ceasornic, etc. ¶ 11 🍽 Însușirea de a se întinde (vorb. de șerbeturi, dulcețuri etc.): nu-s destul de legate dulcețile... nu au ~ nicidecum (ALECS.) ¶ 12 💒 Grindă mare și groasă așezată de-a curmezișul casei pe care se sprijinesc celelalte grinzi și greutatea podului casei: și iar lua mama nănașa (= varga) din ~ și iar ne jnăpăia (CRG.); pr. ext. grindă: Și de ger s’aud într’una în pod corzile troznind (VLAH.) ¶ 13 🐕 poet. Grumazul calului, îndoitura de la gîtul calului: se culcă pe coarda armăsarilor, și, așa plecați, împușcă în urma lor (ALECS.) ¶ 14 Tulpină de Viță ¶ 15 🌿 Coarda-ielelor = SILNIC ¶ 16 🏚 Corzi, pl. Două stinghii curmezișe la stratul coșului morii, numite și „brațe”, „speteze”, „chingi” sau „curmozișuri”: moara își ridică și lasă în jos corzile (LUNG.) ¶ 17 Corzi. pl. Niște funii din nuiele împletite întrebuințate la car și la sanie ¶ 18 🐟 Corzi pl. Sforile groase ce trec de o parte și de alta prin ochiurile volocului de pescuit [lat. chorda, în parte (cele însemnate cu) cu accepțiunile fr. corde].

ARC A avea mai multe (sau alte) coarde la arc (Rar) = A dispune de mai multe mijloace pentru atingerea scopului: Când i se părea că punga nu se umplea destul de repede, avea și alte coarde la arc. (ION GHICA) Parc-ar fi pe arcuri (fam.) = Se spune despre o persoană sprintenă (și suplă) sau (foarte) activă: Alerga în jurul mesei din centrul camerei, se băga pe sub scaune. La un moment dat, după ce a făcut vreo două schimbări de direcție stânga-dreapta, a sărit de parcă ar fi fost pe niște arcuri direct pe masă. (http://www.papen.ro)

COARDĂ¹ ~e f. 1) Fir elastic, flexibil, care, fiind fixat la instrumente muzicale (vioară, pian etc.), produce oscilații acustice; strună. ~ de chitară. ◊ Orchestră de ~e orchestră alcătuită din instrumente muzicale cu coarde. A întinde ~a până se rupe a întrece măsura în ceva. 2) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe plane, fără a o intersecta. 3) Sfoară care leagă brațele unui ferăstrău cu rama, pentru a ține întinsă pânza. 4) Sfoară având la capete două mânere, cu care se joacă copiii sărind peste ea sau se folosește în unele exerciții sportive. 5) pop. Țesut conjunctiv, membranos, alb-sidefiu, rezistent, care leagă mușchii de oase; tendon. ◊ ~ele vocale cele două membrane simetrice ale laringelui, a căror vibrație produce vocea. 6) Curbura gâtului la cal (acoperită de coamă). 7) Ramură din tulpina viței de vie. 8) Șuviță de sirop de zahăr sau de dulceață prea tare legat. [G.-D. coardei; Sil. coar-dă] /<lat. chorda

mână guidonică (guidoniană), materializarea unui procedeu mnemotehnic inventat de călugărul benedictin Guido d’Arezzo pentru a ușura elevilor săi învățarea teoriei și hexacordurilor* și de aici a sistemului de sunete utilizat de Guido, care mergeau de la Γ (sol = 99 Hz*) la e^e (mi = 660 Hz). Aceste 20 de sunete rezultau din alăturarea celor trei tipuri de hexacorduri și erau aplicate pe falangele degetelor și pe palma mâinii stângi. Se citeau în ordinea liniei punctate de pe fig. Literelor de pe m. li se adăugau denumirile sunetelor din solmizare*. Ex.: sunetul sol (coarda sol a vl.) era numit g-sol-re-ut, iar cel dat de diapazonul nostru, a-la-mi-re. Utilizarea m. a încetat în sec. 18, odată cu părăsirea solmizării și cu adoptarea octavei* ca sistem de organizare a notelor pe scara muzicală și ca sistem de solfegiere*, după tetracord* și hexacord*. V. mână armonică.

COARDĂ¹, coarde, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc., care întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. ◊ Expr. (Fam.) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punând accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare coarda = a împinge până la extrem o situație, a depăși limitele îngăduite într-o situație dată. ♦ (La pl.) (Grup de) instrumente muzicale cu strune. ◊ Coardă vocală = fiecare dintre formațiile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și prin vibrarea cărora se produc sunete. Coardă dorsală = schelet intern situat în partea dorsală la cefalocordate. 2. Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 3. (Mat.) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 4. Sfoară care leagă brațele ferăstrăului și care, prin răsucire cu o pană, întinde pânza metalică a uneltei. 5. (La pl.) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 6. Frânghie sau sfoară mai groasă de care se servesc gimnaștii pentru a executa diverse exerciții; frânghie cu care se joacă copiii, sărind ritmic peste ea; frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 7. Ramură (tânără și elastică) a butucului viței de vie. ♦ Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 8. (Pop.) Vână, nerv, mușchi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 9. Șuviță consistentă desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și este prea tare legat. 10. (Pop.) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). [Pl. și: corzi] – Lat. chorda (cu unele sensuri după fr. corde).

COARDĂ¹, coarde, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc., care întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. ◊ Expr. (Fam.) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punând accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare coarda = a împinge până la extrem o situație, a depăși limitele îngăduite într-o situație dată. ♦ (La pl.) (Grup de) instrumente muzicale cu strune. ◊ Coardă vocală = fiecare dintre formațiunile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și prin vibrarea cărora se produc sunete. Coardă dorsală = schelet intern situat în partea dorsală la cefalocordate. 2. Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 3. (Mat.) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 4. Sfoară care leagă brațele fierăstrăului și care, prin răsucire cu o pană, întinde pânza metalică a uneltei. 5. (La pl.) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 6. Frânghie sau sfoară mai groasă de care se servesc gimnaștii pentru a executa diverse exerciții; frânghie cu care se joacă copiii, sărind ritmic peste ea; frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 7. Ramură (tânără și elastică) a butucului viței-de-vie. ♦ Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 8. (Pop.) Vână, nerv, mușchi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 9. Șuviță consistentă desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și este prea tare legat. 10. (Pop.) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). [Pl. și: corzi] – Lat. chorda (cu unele sensuri după fr. corde).

COARDĂ¹, coarde, s. f. I. 1. Fir elastic confecționat din metal sau din intestine de animale care, întins pe anumite instrumente, produce, prin vibrare, sunete muzicale; strună. ♦ Expr. (Fam.) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punind accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda pînă se rupe (sau plesnește) = a împinge pînă la extrem o acțiune sau o discuție potrivnică cuiva. ♦ (La pl.) Instrumente cu strune. ♦ Coardele vocale = cei doi mușchi paraleli din interiorul laringelui prin vibrația cărora, la expirarea aerului din plămâni, se produc vocea. 2. Piesă elastică din otel special, care, prin destindere, pune în mișcare un mecanism; arc. 3. Fir împletit din cînepă, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 4. Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. II. 1. Sfoară care leagă brațele ferăstrăului și care, prin învîrtirea penei, se răsucește întinzând pînza uneltei. 2. (La pl.) Cele trei frînghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. ♦ Frînghie sau sfoară mai groasă, de care se servesc sportivii pentru a executa diverse exerciții; frînghie cu care se joacă copiii sărind peste ea. III. 1. (Pop.) Vină, nerv; mușchi; tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 2. Partea superioară a gîtului la cal, la bou sau la bivol (acoperită de coamă). 3. Curmeiul sau lăstarul viței de vie, care se întinde ca o sfoară. ♦ Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 4. Șuvită consistentă desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și este prea tare legat. IV. (Reg.) Bîrnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei și de care se atîrnă diferite lucruri din casă. [Pl. și : corzi] – Lat. chorda.

ÎNSTRUNA, înstrun, vb. I. Tranz. 1. A acorda un instrument muzical întinzîndu-i coardele. Iau vioara unui greier și-o înstrun să-mi placă mie. LESNEA, A. 141. Italianul începu a-și înstruna vioara. ARDELEANU, D. 95. Cine-ascultă și nu-nstrună arfa-i de cîntări bogată. EMINESCU, O. IV 120. ♦ (Prin analogie) A încorda. Înstrună iute arcul, puse săgeata și o luă la cătare. ISPIRESCU, L. 195. 2. (Cu privire la animale de călărie) A strînge (cu chingile, cu frîul, cu zăbala). V. înfrîna. Puse șaua pe Murga... o înstrună bine. DELAVRANCEA, S. 242. Frîul În cap îi băga, Frumușel Mi-l înstruna. TEODORESCU, P. P. 600. ◊ Fig. Se dete afund și mi-și petrecu veacul cu amar și cu ocară acolo, înstrunat și înjghebat în albia apelor sale. ISPIRESCU, U. 73. Lupul cu puii săi pustiază codrii fără d-a bănui lațul ce-i va înstruna într-o zi pe toți. ODOBESCU, S. I 86.

ENESCU, George (1881-1955, n. Liveni, azi com. George Enescu, jud. Botoșani), compozitor, violonist, dirijor și pianist român. Acad. (1932). Prof. la Paris, Siena și Univ. Illinois și Harvard. Membru a numeroase academii și societăți cultural-artistice străine. Studii la Viena cu Hellmesberger și la Paris cu A. Thomas, Gédalge, Massenet și Fauré. În 1898, i se cântă la Paris, în primă audiție, „Poema română”. Desfășoară, în paralel, o strălucitoare carieră internațională de violonist concertist – arta sa interpretativă fiind caracterizată printr-o viziune unică, de mare noblețe – dar își continuă și activitatea componistică. Muzician complet, cu multiple daruri de compozitor, interpret și pedagog (printre elevii săi celebri se află Yehudi Menuhin), realizează prin creația sa o genială sinteză între esența transfigurată a melosului folclorului românesc și marile tradiții muzicale europene. Utilizează o scriitură îndrăzneață, ce ajunge la maturitate la un înalt grad de rafinament. Pornind de la orientarea postromantică și de la cuceririle simfonismului francez, în creațiile din ultima parte a vieții atinge o autentică originalitate componistică, provenit în mare parte dintr-o subtilă transfigurare a folclorului românesc. Două rapsodii române pentru orchestră, trei simfonii, trei suite de orchestră (a III-a „Săteasca”), simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră, trei sonate pentru vioară și pian (a III-a „în caracter popular românesc”), suita pentru vioară și pian „Impresii din copilărie”, două sonate și trei suite pentru pian, două cvartete de coarde, două cvartete cu pian, un cvintet cu pian, un dixtuor pentru instrumente de suflat, o simfonie de cameră, opera „Oedip” ș.a. Președinte de onoare al Societății Compozitorilor Români și inițiatorul premiului de compoziție (1912), care-i poartă numele.

VÎRTUTE, virtuți, s. f. (Învechit și arhaizant; și în forma virtute) 1. Putere, tărie, vigoare. În zadar sări și se smuci iapa cu vîrtute, căci voinicul nostru se ținu zdravăn. POPESCU, B. I 39. Acum pîrdalnicele de bătrînețe mi-au secat toată vîrtutea. ISPIRESCU, L. 12. Tată-meu a fost om tare, Cu vîrtute foarte mare. TEODORESCU, P. P. 116. ◊ Expr. Om în vîrtute = om în putere. A fi tare de vîrtute, dar slab de minte = a fi puternic, dar prost. Era odată o babă care avea trei feciori... tari de vîrtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. 2. Bărbăție, curaj, vrednicie (războinică). Pădurile și imașurile și fînațurile, cu vîrtute cîștigate în războaiele vechi, se vor întoarce după dreptate neamurilor. SADOVEANU, O. VII 63. Vîrtutea infanteriei noastre la escaladarea Brăilei egală pe acea a cavaleriei la surprinderea taberei de la Jiliște. HASDEU, I. V. 103. 3. Proprietate, însușire, calitate. Pămîntul întreg e încins cu coarde și cu rețele de fier care, prin vîrtuțile de curînd aflate ale aburului și ale trăsnetului, poartă pretutindeni știri. ODOBESCU, S. III 320.- Variantă: virtute s. f.

MIȘCA vb. I. I. 1. R e f l. și i n t r a n z. A ieși din starea de repaos, de imobilitate, de echilibru, a-și schimba locul, poziția; a nu sta liniștit, fix, imobil; a se clătina; a fremăta. Vedea toți cum să mișca și să strîngea cea de demult zăcută moartă Teodora (a. 1698). GCR I, 319/28, cf. ANON. CAR. Au zis între sine abiia mișcîndu-se: hai! hai!. . . ticăloșii de noi! ȚICHINDEAL, ap. GCR II, 212/18. A lumei temelie se mișcă, se clătește. ALEXANDRESCU, M. 5, cf. 13. Să nu vă mișcați, că dau. ALECSANDRI, T. I, 191. Ei trec în răpejune de rîuri fără punți. . . Naintea lor se mișcă pădurile de brad. EMINESCU, O. I, 98, cf. 152. Dacă te miști! dacă bîțîi mereu din picior ! CARAGIALE, O. II, 129. Picioarele nu se mai mișcară ca și cînd ar fi fost butucite. ISPIRESCU, L. 35. Zărea creștetul delicat al dropiei mișcînd printre fulgii coliliei. ODOBESCU, S. III, 14. E în amurg și ceru-i stîns, iar în lumina slabă cîteva foi de viță sălbatică, uscate și roșii, se mișcă la vînt. PĂUN-PINCIO, P. 103. Nici o pasăre prin zare, Nu se mișcă-n lumea mare Nici o frunză. COȘBUC, P. I, 222, cf. DELAVRANCEA, O. II, 175. Lui Bogdan că arăta Trei copile tot de-un stat. . . Din trei, două nici mișca, Iar mireasa se pleca. ALECSANDRI, P. P. 177. Atunci va învia el. . . cînd a mișca păstrăvul ista, că este fiert. ȘEZ. I, 179, cf. ALR II 2 465/141, 3 424/36. ♦ T r a n z. A face să iasă din starea de repaos, de imobilitate, de echilibru, să-și schimbe locul sau poziția, a urni din loc; a deplasa; a muta; a clătina; a face să freamăte. Cf. ANON. CAR. O furtună. . . stînci de piatră mișca, din locul lor. DRĂGHICI, R. 111/26. Cea mai ușoară adiere nu mișca frunzele. NEGRUZZI, S. I, 99. Numai ochii săi mișca Vulturește-i alerga Pe cea zare cenușie. ALECSANDRI, P. II, 10. Nilul mișcă valuri blonde pe cîmpii cuprinși de maur. EMINESCU, O. I, 43. Văzîndu-i, își mișcă puțin mîna. CREANGĂ, P. 15. Mișcîndu-și degetele, a strigat îngrozit. CARAGIALE, O. II, 279. Miron, simțind răsuflarea ei caldă și undoiarea sînului mișcat de bătaia inimii, tresări. SLAVICI, N. I, 86. Și povestea încet moșneagul mișcîndu-și pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Lungit pe spate îmi mișc membrele încet, ca un gîndac în agonie. CAMIL PETRESCU, U. N. 340. Colonelul . . . înaintă pînă în dreptul lui și-l prinse de sub bărbie, mișcîndu-i capul în toate părțile. SAHIA, N. 75. De ce minți? îl întrebă Ilie mișcîndu-și greu fălcile. PREDA, D. 89. Mișca copitele Ca șoimii aripele ! ALECSANDRI, P. P. 107,Bate vîntul, mișcă crîngul. TEODORESCU, P. P.289. ◊ (În context figurat) Turnurile mișcă-n doliu a lor inimi de aramă. EMINESCU, O. I, 28, cf. IV, 45. ◊ E x p r. A mișca toate pietrele (sau toată piatra, toată coarda, tot firul) = a folosi toate mijloacele, a face tot ce este posibil pentru atingerea unui scop. Cf. ZANNE, P. IV, 315. ◊ I n t r a n z. (Despre ființe; urmat de determinări, introduse prin prep. „din”, care arată partea corpului ieșită din starea de repaos, de imobilitate) Te visai mișcînd din buză O, prea drăgălașe Muză! BĂRAC, ap. GCR II, 172/30. [Șoimul]se uită drept în soare Tot mișcînd din aripioare. ALECSANDRI, P. P. 31. Ci tu, ca neroadă, Tot mișcai din coadă Și-ți deschideai Ciocul. TEODORESCU, P. P. 454. Dă de balaur, care mai mișca din coadă. ȘEZ. II, 142. Mișcă din gene. ALR II/I MN 4, 6 822/130, cf. ALR II 3 228/172. A mînca și din barbă a nu mișca nu se poate (=nu se poate face un lucru fără osteneală). Cf. ZANNE, P. III, 625, IX, 239. (E x p r.; familiar) A mișca din urechi = a sugera cuiva că îi dai o sumă de bani (ca bacșiș) în schimbul unui serviciu, al unei favori etc.; a da o sumă de bani (de obicei un bacșiș). Pînă la urmă bancherul trebuie să miște din urechi. STANCU, R. A. IV, 359, cf. I, 63. ♦ (Despre sisteme tehnice) A fi în funcțiune; a funcționa, a merge, a umbla. Stăi, morișcă, nu mișca. TEODORESCU, P. P. 152. ◊ (Prin analogie, despre organe ale corpului) Inima mișcă. ALR II/I MN, 36, 2 203/102. T r a n z. A pune în funcțiune (un sistem tehnic), a-l face să meargă. Vijeliosul Lotru . . . mișcă mori, pive și ferăstraie. VLAHUȚĂ, O. A. II, 141. ♦ T r a n z. F i g. (Neobișnuit) A îndrepta, a dirija. Fecioară. . . mîntuiaște-ne. . . mișcînd milostivirea cea de maică cătră fiiul tău. MINEIUL (1776), 210^r2/26. ♦ P. e x t. A trăi, a viețui. Tremurul. . . să fie preste toate herile pămîntului și preste. . . toate ce să mișcă pre pămînt. DOSOFTEI, ap. GCR I, 266/34. Tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie. EMINESCU, O. I, 147. 2. R e f l. și i n t r a n z. A părăsi un loc (îndreptîndu-se într-o anumită direcție), a pleca, a porni, a se duce; a se deplasa în spațiu, a umbla, a merge; a înainta. Iară slujitorii, fiindu-le scandălă de bunătatea sv[î]nt[u]lui, nu vrea nice unul să misce să-l taie. DOSOFTEI, ap. GCR I, 258/9. În 24 de zile s-au mai mișcat și au stătut mai aproape ca un sfert de milă de la neprietin. N. COSTIN, LET. II, 67/8. Lumea începu să se miște spre cele două uși deschise. VLAHUȚĂ, O. A. III, 3. Cînd ciobanii s-au mișcat înspre crîșmă, au sosit din urmă și stăpînii. SADOVEANU, B. 166, cf. id. F. J. 580, id. D. P. 144. Nici un pas nu m-oi mișca Și altu mi-oi căpăta. JARNIK-BÎRSEANU, D. 248. Miaza-nopții, atunci, mișcă după fată s-o găsească. RĂDULESCU-CODIN, Î. 313. ◊ (Urmat, sau, rar, precedat de determinări locale care indică punctul de plecare; de obicei în construcții negative) De multă frică ce avea. . . nici din loc cuteza să să mișce. DRĂGHICI,, R. 40/4. Nu mă mai mișc de acasă; am mult de lucru. CARAGIALE, O. VII, 147, cf. 139. Nu m-am mișcat din pat. DELAVRANCEA, O. II, 356. Fără a se mișca din locul lui, se uită la munteancă. SADOVEANU, B. 77. Ți-am spus că nu mă mișc de aci. Rămîn să-i aștept, C. PETRESCU, C. V. 329. Nici din loc nu m-oi mișca Și ca tine-oi căpăta. DOINE, 185. ◊ (Familiar, la imperativ, ca termen sau în formule de îndemn; adesea peiorativ) Mișcă ! mișcă, caracudă ! – Ba nu . . . Mă rog I Fără pripă I Mai avem o socoteală. HASDEU, R. V. 70. Mișcă, băiete ! ODOBESCU, S. I, 379. Mișcă d-acolo ! o alungă Nae. TEODOREANU, M. II, 136,cf. IORDAN, STIL.168. Mișcă-te mai iute. Com. MARIAN. ◊ R e f l. A frecventa un anumit mediu, o anumită societate, a veni în contact cu ... Asemenea oameni... nu pot aparține cercurilor în cari te miști tu. eminescu, n. 72. -♦ T r a n z. (Prin nord-estul Olt.; despre insecte) A umbla (pe cineva), provocînd o senzație neplăcută (de mîncărime). Nu-ș ce lindinâ mă mișcă. CIAUȘANU, V. 119. ◊ (Prin Transilv.; despre pămînt) A se surpa. Cf. ALR I 395/140, 231. ♦ T r a n z. (Învechit, neobișnuit) A prinde viață; a se naște. Organ de sineși mișcat din suflările sfîntului duh te-ai arătat. MINEIUL (1776), 59^v2/24. R e f l. și i n t r a n z. A ieși din pasivitate, a începe să lucreze (pentru un scop), a activa; a acționa; a munci. Să mișcăm puțin și să ne apucăm a ne lumina [tîrgul] macar cu oloi. I. IONESCU 83/13. E mai demn pentru un bărbat să și să se trudească pentru binele și progresul omenirii. CARAGIALE, O. VII, 253. Știa că locotenentul Cristophi nu se mișcă fără un cuvănt din partea lui. CAMIL PETRESCU, O. II, 22. Cine se mișcă tot mai pișcă, Cine șade Coada-i cade (1888), 278, cf. CREANGĂ, P. 110, ZANNE P. II, 731. ♦ (Mai ales despre grupuri sociale, colectivități) A arăta împotrivire, revoltă; a V. r ă s c u l a, r ă z v r ă t i. Sloboade radză-n De-ngrozeaște pre păgîn să nu să miște, DOSOFTEI, ap, GCR I, 212/32. Acela carele din creștini ar cuteza a să mișca înprotiva acelor mai sus pre afurisit să fie (a. 1785). URICARIUL, I, 121. Toate popoarele se mișcă. BĂLCESCU, M. V. 581. Cînd gloatele s-au mișcat atît de tare, este nevoie a le supune fără a le mulțămi. id., ap. GHICA, A. 240. Se mișcă țara, domnul meu! Toată țara ! REBREANU, R. I, 306, cf. II, 227. ◊ T r a n z. f a c t. Crîncenele fărădelegi și amenințările turcilor mișcară toată creștinătatea, b m. v. 35. Ea-l vedea mișcînd poporul cu idei reci, îndrăznețe. EMINESCU, O. I, 52. Bălcescu se gîndi că trebuie să înceapă să miște satele dintre Breaza și Ploiești, CAMIL PETRESCU O, II, 21. 4. R e f l. A fi, a se afla în mișcare (II). Cine a dat neînsuflețitei materii puterea de a se mișca? MARCOVICI, C. 12/21. Uită-te de vezi în aer, pe pămînt ș-adînc în mare, Toată firea cum se mișcă spre a lumei întrupare. CONACHI, P. 270. II. F i g. 1. I n t r a n z. (Familiar) A face față în mod satisfăcător într-o anumită treabă; într-un domeniu de activitate, a dovedi oarecare pricepere. Începuse a mișca binișor la meseria lor. ISPIRESCU, L. 370. ♦ (Despre acțiuni, întreprinderi) A da rezultate promițătoare, satisfăcătoare. Acuma vine primăvara și afacerile încep a mișca. SADOVEANU, B. 221, cf. IORDAN, STIL. 366. 2. T r a n z. A determina pe cineva să facă ceva, a da impuls, a î n d e m n a, a î m b o l d i, a însufleți. Cui iaste de trebuință dăruiește . . . den bună voia sa mișcat și ațîțat. (a. 1 702). GCR I, 345/4, cf. II, 108/33. Pre îngerii tăi cei aleși îi mișcăm spre călduroasă rugăciune. MINEIUL (1 776), 159^r2/12, cf. ȘINCAI, HR. III 40/13. Puterea aceea carea o au de obște faptele spre a ne mișca ca să le urmăm. MAIOR II, 202/13. Cei de bun neam boieri. . . mișcați fiind de iubirea căminului strămoșesc, au binevoit de a să face predanie și științelor filosofești în limba rumânească (a. 1 826). GCR II 251/34. Aidin, mișcat fiind de dragoste mare . . . cătră fratele său .. . hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său. GORJAN, H. I, 2/7. Mișcat de încredințarea ce avem că viitoarea fericire a amîndorura Prințipaturilor . . . DOC. EC. 808. Valuri grele Ne clătină și ne mișcă la fapte bune sau rele. CONACHI, P. 279. Arabul. . . mișcat de-o înaltă și dulce gîndire Spre-a lui mîntuire Lucrează cu zel. MACEDONSKI, O. I, 16. ♦ (Jur.; învechit, cu complementul „jalobă”, „judecată”) A înainta; a intenta, a porni. Creditorii. . . au dreptate de a mișca jalobă. PRAVILA (1 814), 21/24. De la 14 ani ai vrîztii poate să mișce judecată pănă la 30 de ani. ib. 94/16. ◊ Refl. pas. Această jalobă poate a să mișca în curgere de un an. ib. 22/6, cf. 33/17. ♦ (Învechit, neobișnuit) A face să renunțe la . . . ; a abate, a îndepărta. Dacă vădzu că nu-l poate mișca de la D[o]mn[u]l H[risto]s. . . cu multe munci l-au cercat. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 116^v/30. 3. T r a n z. A impresiona, a emoționa, a tulbura; a înduioșa. Treaba ritoricii iaste a afla și a zice lucruri toate vreadnice ca să îndemne, ca să miște și să încredințeze pre ascultătoriu. MOLNAR, RET. 13/19. Pe june nu-l mișcă ceea ce încîntă pe copil și pe adolescent. HELIADE, O. II, 67, cf. 37, I, 319. Stufoasa pădure, pierdute cărări. . . Tot mișcă, încîntă a noastră gîndire. ALEXANDRESCU, M. 85, cf. 86. Cereasca pasăre Modulă pe morminte Dar nu mai mișcă sufletul Acelui ce nu simte. BOLINTINEANU, O. 129. Căci nu mă-ncîntă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori, eresuri. EMINESCU, O. I, 201. Descrie. . . mijloacele diferite ce fiecare din aceste două arte pune în lucrare ca să intereseze, să mulțumească, să miște și să răpească pe om. ODOBESCU, S. III, 50. Nimica nu-l mai mișcă, nimica nu-i mai place Și-l află-orice simțire cu sufletu-nghețat. MACEDONSKI, O. I, 108. Pentru întîia oară mă mai mișcă ceva de atunci. VLAHUȚĂ, N. 173. Nu te poate interesa, nu te poate mișca aceasta? C. PETRESCU, C. V. 148. Cum acest nume nu mă mișcă de loc, gospodina sfîrșește c-o voce misterioasă. SADOVEANU, O. VII, 288. ♦ R e f l. De fapt, nu știuse ce avea să se miște în sufletul acestui om retras, unii spuneau împietrit, alții pur și simplu bleg. V. ROM. august 1955, 18. – Prez. ind.: mișc, pers. 2 miști, conj.: pers. 3 și: (învechit) să mișce. – Etimologia necunoscută.

sbilț (zbilțuri), s. n. – Laț, coardă pentru prins animale. – Var. zbilț, bilț, (s)ghilț, Trans. belț. Creație expresivă, care presupune ideea unei mișcări dezordonate ca cea a unei păsări sau a unui animal care se luptă să iasă din capcană; legătura semantică este la fel cu cea din smîrc, interj. cu smîc „laț”. Pentru explicația fonetică a lui *bîlț sau *bilț, interj. imitativă, cf. bîț, sgîlț, (go)gîlț, hîlț(a) etc. Singura explicație care s-a dat pînă azi acestui cuvînt este puțin probabilă (din mag. bélc „cocean” după Scriban). Der. sbilțui (var. bilțui, (s)ghilțui, înghilțăi, înghilța), vb. (a îmbrățișa, a strînge tare); sbalț (var. zbalț, sbanț, zbanț), s. n. (laț, belciug; brățără, virdă, inel; placă), a cărui legătură cu germ. Band (Geheeb, JB, IV, 31), cu bantă (Candrea) sau cu balț (Scriban) este incertă (balț, poate, totuși, să fi influențat vocalismul acestor var.); sbănțui, vb. (a prinde, a fixa, cu un cerc; a întări, cu o șipcă sau cu o șină de fier; refl., a zburda, a face șotii), al cărui ultim sens, cel mai răspîndit, depinde mai puțin de cele anterioare, decît de ideea expresivă de bază (relația cu it. sbalzare, „a sări”, sugerată de Scriban, nu este probabilă); sbănțuială (var. sbănțuitură), s. f. (joacă, hîrjoană). Cf. sbengui, sburda.

NEBUN, -Ă adj., subst. I. adj. 1. (Învechit și popular) Negativ al lui bun; care nu este bun, rău; spec. păcătos; îndărătnic; leneș; stricat; nemernic (3), netrebnic. Fărădelegea cugetă într-așternutul său, pristani tuturoru cailoru nebure (calea rea psalt. 65), pizmi nu ogodi. psalt. hur. 30^r/19. Și-mi zis[e] îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni, ceia ce se mestecă împreună în rugăciunea periților (cca 1550). gcr i, 2/22, cf. cuv. d. bătr. ii, 420/20. Neblagodareniia... dîrji și nebuni i face. coresi, ev. 422, cf. 305. Fii nebuni simt și fără înțel[e]sătură, mîndri simt a fac[e] rău (a. 1600-1650). gcr i, 141/27. Cum au înțeles că nu-i Antohi Vodă domnu și-i Neculai Vodă s-au și spăriet de faptele lor cele nebune ce făcusă. neculce, l. 193, cf. 65. Pomeneaște la anul 520 precum, cu nebună paza slujitorilor carii era la Dunăre, gothii au trecut în Misia. cantemir, hr. 207. Rușinăm nebună înțelepciunea neînțelepților înțelepți ai lumii aceștiia (a. 1703). gcr i, 348/13. La Brașov... era toți nebunii boiarii țării strînși (începutul sec. XVIII), mag. ist. iv, 61/31. Înțelepciunea elinească nebună a fi o ai arătat. mineiul (1776), 49^r1/31, cf. lb, cihac, ii, 22. La elenii aceia, zeii cei buni ca și cei nebuni... toți fierbeau într-o oală, cum se zice. ispirescu, u. 4, cf. bul. Fil. v, 228. Doar ne-ați dat o călăuză nebună, Ne-a dus pe calea ce n-a fost bună Prin gropiș, Prin răsturniș. teodorescu, p. p. 180, cf. alr i 1 560/40, alr ii 3 597/886, 3 672/172, 551, 3 739/250, 791. Casă năbună. alr ii/i h 256/29. Vinul îl bei de bun, Și el te face nebun. zanne, p. iv, 182. ◊ (Cu determinări, complemente de relație) Nebun de cap. dr. iv,1 053. ♦ (Substantivat) Neome și nebune, nu te temi, nu te rușinezi, ce încă iubire de oameni acmu ți-aduci aminte și de miluire și de mingîiare ? coresi, ev. 368. Sfaturile și socoteala acestor 2 nebuni, Dumitrașco și Toma, i-au făcut dă se-au rușinat și biruința au pierdut. n. greceanu, cm ii, 183. ♦ (Învechit, rar; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Care nu este vrednic, demn (de...). Bogații în ce chip grăiesc așa și fac și nesătui arătîndu-se și nebuni de darul Domnului nostru Dumnezeu. coresi, ev. 399. ♦ (Regional; despre ciuperci) Care nu este comestibil; otrăvitor. cf. n rv 71. Nu vorbi tot minuni, Dor n-ai mîncat bureți nebuni. marian, nu. 415, cf. gr. s. v, 45. Bureț d-ăi nebuni. alr ii 6 405/182. Vribe nebune. ib. 6 405/346. ♦ (Regional) Mere nebune = numele unei specii de mere nedefinite mai de aproape. cf. grecescu, fl. 222, bianu, d. s. ◊ Muiere nebună = vrăjitoare. cf. alr i 1 397/315. ♦ (Regional; substantivat, m.) Drac (Brusturi-Oradea). cf. alr i 616/302. 2. (Mai ales despre oameni; în opoziție cu cuminte, înțelept) Lipsit de judecată dreaptă, de rațiune, fără minte, nesocotit (3), necugetat, (învechit și popular) nebunatic (1); p. ext. slab de minte, prost, netot (I 2), (regional) pater¹. Că așa iaste voia lu Dumnedzeu, binrefăcătorilor se înfrănre nesciința oameniloru celora nebunrilor (oamenilor celor fără minte biblia 1688). cod. vor. 148/24. Cinci [fete] era din cele înțeleapte și cinci nebune. tetraev. (1574), 244. Dară de vrea fi cerșut și capul tău, o nebune Iroade, acea fără de rușine jucătoare, fi-ți-l vreai dat ei? coresi, ev. 546. Ca pre un dobitoc nebun mînă-l diavolul să pască porcii în holdele sale. varlaam, c. 17, cf. 445. Cine dintru oameni are hi atâta de nebun să-ș dea ochii săi să-i scoață neștine pentru bani? id. ib. 161. Giudețul să îndeamnă a mai micșura certarea celui vinovat, de cum spune pravila, când cel vinovat iaste surd sau mut; de vreame ce unul de aceștia iaste ca și un prunc micșor și ca unul de cei fără minte, nebun. prav. 293. O nebuni galateani, cine vă amegi să nu îngăduiți dereptăției? n. test. (1648), 252^v/24, cf. 206^v/34. De aceea nu fiți nebuni, ci să pricepeți ce este voia lui Dumnezeu! neagoe, înv. 18/1. Împăratul este cam nebun, lipsit de minte și celea ce nu să cade a face, acelea face. ist. ț. r. 102, cf. anon. car. Cine-ș lasă lucrul pentru altul, nebun esti (a. 1779). gcr ii, 121/14, cf. 83/27. O găină clocea niște oao de șarpe cu toată osîrdiia. Iară o rîndurea dintr-un copaci o văzu și-i zisă: oh, nebună ce ești tu, pentru ce clocești aceaste oao? (a. 1812). id. ib. 211/31. Doamna Mariiai este frumoasă, prea frumoasă, dar ce să-i fac că este nebună, prea nebună. kotzebue, u. 4^v/16, cf. lb. [Omul este] uneori cuminte foarte, alte dăți nebun mai mare. conachi, p. 275. Cine-a fi nebun ca mine, Tot ca mine să pățească! alecsandri, poezii, 366, cf. lm. Baba, cînd vede că și-a bătut găina joc de dînsa, o prinde ș-o bale, ș-o bate pîn-o omoară în bătaie! Și așa, baba cea zgîrcită și nebună a rămas de tot săracă. creangă, o. 24. Nu sînt oamenii așa de nebuni cum crede lumea la oraș! rebreanu, r. ii, 46. Cine-a făcut crîșma-n drum, N-a făcut-o de nebun; Oamenii-s cu gînduri multe, Merg în crîșmă să le uite. jarnîk-bîrseanu, d. 385. Are muierea asta tri copii, și capu-i tăt nebun. alr ii 2 960/250. Omul bătrîn și nebun, leagă-l de gard și-i dă fîn, se spune despre cel care a îmbătrînit și tot fără minte a rămas. Cf. zanne, p. ii 489. Nu e nebun cel ce mănîncă șepte mălaie, ci e nebun cel ce i le dă. id. ib. iii, 601, cf. iv, 43, 80. ◊ (Substantivat) Ințeleageți acmu fără de mente întru oameri și neburii. psalt. 196. Nebune! ce veri tu semîna nu va învie (a. 1569-1575). gcr i, *13/34. Nebunele își luară lumânările lor și nu luară cu eale unt în vasele lor. tetraev. (1574), 244. Iară nebunii ce nu înțeleg a lu Dumnezeu mîndrie șf tocmeala... pre Dumnezeu fac vinovat sau pre oameni de al lor rău. coresi, ev. 60, cf. 397. Fie cine veade că înțelepții încă mor, împreună nebunul și neînțeleptul pier (a. 1651). gcr i, 155/18. Și încă amăgeșt[i] și pruncii nebunilor a nu să-nchina dumnedzăilor. dosoftei, v. s. septembrie 6^r/3. Cinsteaște mai vrătos pre cel bun și înțelept decăt pre cei răi și nebuni. fl. d. (1680), 14^v/14. O, nebunule și deșertule de minte! cum că amăgitoare și mincinoasă să fiu dzici. cantemir, ap. gcr i, 324/21. Cum iaste soarele de întunearec, așa iaste deosebită și viața înțeleptului de a nebunului. c. cantacuzino, cm i, 64. Nebunule întru această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine (a. 1785). gcr ii, 149/4. O, nebunul eu, cum am îndrăznit pînă într-atîta să vă mîhnesc ! drăghici, r. 10/5, cf. 86/3. Crezi tu că vom putea noi singuri secerași strînge atîta amar de grîu...? Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela? creangă, p. 156, cf. 259. Sînteți cochete, ușuratice, vanitoase, căutați să treziți în noi amor, să ne sfîșiați inima și apoi să rîdeți de noi, nebunii. f (1900), 548. Nebunul are inima lui în gură și înțeleptul are limba lui în inimă. antim , ap. gcr ii, 5/39. Cel înțelept cînd tace mai mult spune decît cel nebun cînd vorbește. golescu, ap. DDRF. Un nebun aruncă o piatră-n baltă și zece cuminți să năcăjesc s-o scoată. șez. i, 218, cf. pamfile, j. ii, 156, zanne, p. viii, 663. Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248, cf. zanne, p. vi, 668. Vai de cel ce a nemerit la ușă de nebun. zanne, p. viii, 663. Nebunii cheltuiesc și înțelepții dobîndesc. id. ib. 664. (Expr.) A prinde șarpele cu mîna nebunului = a scăpa dintr-o primejdie sau dintr-o încurcătură, băgînd pe altul mai prost în ea. cf. id. ib. i, 657. ♦ (Despre manifestările oamenilor) Care denotă lipsă de judecată, de rațiune, nechibzuit, prostesc, nebunesc (2); care nu este întemeiat, deșert. O, necredință nebună ce avea fariseii, că vedea orbul cu ochi mărturisind și spuind adevărat și nu credea. varlaam, c. 125. Cu nebune și nesocotite făgăduieli pe țarul îndemnînd, fără de vreame acea sumă dă oaste dentru ale sale oști au dăspărțit. R. greceanu, cm ii, 183. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că zău, nu știu ce se poate întîmpla. negruzzi, s. i, 146. Nebunele lui fapte. lm. Pînă cînd să ni se spună Același vechi cuvînt nebun, Că viața-i rea? demetrescu, o. 80. Se petrecu... un eveniment care întări credința nebună a sectarilor despre venirea lui Antichrist. f (1906), 20. Răpus de-un gînd nebun pe semne, Uitat-am pilda lui Isop, Vîrtejului să nu mă-ndemne. goga, p. 35. Niște nebune cuvinte pe care le-ar fi rostit după multă băutură de vin Ciogolea spatar, într-o adunare de boieri. sadoveanu, o. xi, 323, cf. v, 702. Joc amețitor, nebun, fără astîmpăr. bArt, s. m. 15. Eu am prins gînduri nebune Să mă duc cu mîndra-n lume. jarnik-bîrseanu, d. 56. ♦ (Învechit; despre oameni) Care este simplu, care nu este învățat, cultivat. (Substantivat) Din săraci și de ruda proasta și necărtulari alease Hristos apostolii săi... Pentr-aceea grăiaște și Pavel apostol de dzice că Dumnedzău aleasă pre cei nebuni din lume, ca să rușineadze pre cei înțelepți. varlaam, c. 156. ♦ (Regional) Năuc (2). cf. alrm i/i h 193. 3. (Despre ființe) Vioi, zglobiu, zburdalnic, nebunatic (2); zvăpăiat, neastîmpărat (2), năzbîtios; nestăpînit, nestăvilit. cf. polizu, cihac, ii, 22. Deși pleca spre bătrînețe, aceasta muiere e încă... nebună. lm. Ce frumoasă, ce nebună e albastra-mi dulce floare! eminescu, o. i, 55. O, dragii mei prieteni! Luptați, cîntați, iubiți... Rămîneți pururi veseli, nebuni și fericiți. cerna, p. 61, cf. 42. Ah, iar sînt copilul nebun de-altădată! O floare, un flutur m-oprește din mers. iosif, v. 64. Era veselă, era nebună așa cum nimeni nu o cunoscuse pînă atunci. ardeleanu, d. 133. În cinstea ta, Cea mai frumoasă și mai nebună dintre fete, Voi scri trei ode. minulescu, v. 38. Fusese o fătuță nebună și fără griji. t. popovici, se. 16. Mi-e murgul cam nebun Și de fugă numai bun. alecsandri, p. p. 72. Ei, Ioneasă Cîrciumăreasă, Ai grajd bun De un cal nebun? corcea, b. 62. I năbun că pîncă nu stă locului. alr i 1 517/295. ◊ Fig. N-avu parte De suflete ce cîntă împreună, De viața care colcăie nebună. cerna, p. 38. Pe infinita depărtare De azuriu... Nebune, Îmbătate Se-aleargă razele de soare. camil petrescu, v. 98. A trebuit să-mi pun Căluș pe coardă, Pe-a inimii, că prea era nebună. beniuc, v. 93. ◊ (Substantivat) Aș dori mult să văd pe aceste nebune, zise Elena. Mai ales pe Zoe Șeni, deși nu aprob purtarea lor în timpul carnavalului. bolintineanu, o. 417. Poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? creangă, p. 131. Mimi – o nebună, Ce știind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună. macedonski, o. i, 82. Iepurii, nebunii... Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. coșbuc, p. ii, 19. Mîine-poimîine e și nebuna cealaltă de măritat. rebreanu, i. 88. Cînd văzu baba Ioana că porcul, în loc să soarbă, mai mult se hîlborește, îi luă ceaunul mormăind: văd că te-ai săturat și-ți arde de joacă, nebunule. id. R. i, 147. ♦ (Transilv.) Care nu este serios, care este flecar; de nimic. cf. lb, lm, alr ii/i h 30. 4. Care suferă de o boală mintală, dezechilibrat mintal; dement, alienat, (popular) smintit, (învechit și regional) nerod (I 2). Cela ce să va face și să va arăta cum iaste nebun... iară el nu iaste cu adevărat nebun, acela să va certa deplin, după pravilă. prav. 267, cf. 245, st. lex. 171^vl/18. Portariul s-au gîndit că iaste nebun și zis[e]: du-te în calea ta (a. 1692). gcr i, 297/30. Negreșit că mă socotea nebun. negruzzi, s. i, 66. Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! eminescu, o. i, 158, cf. id. n. 7. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sermanul! Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. creangă, p. 243, cf. 157. Vecinii îl credeau nebun, căci ochii lui cenușii luceau straniu sub fruntea-i palidă. f (1900), 607. Ce vă tot uitați la mine? Nu-s nebună! eftimiu, i. 122. Înaltă, despletită, albă ca de var Mi se părea Ofelia nebună. bacovia, o. 78, cf. 38, 181. Ce nebun profet mai vine să ne spună că-i trimisul Celui ce făcu pămîntul din nimic? minulescu, v. 53. S-a întors din război nebun. sahia, n. 58. Cazna ridicolă a unui împărat nebun care a bătut marea cu nuiele ca să-i potolească furtuna. arghezi, t. c. 82, cf. alrm i/i h 192, alrm ii/i h 161, alr ii 3 670/250. Omul nebun, cînd vorbește, din mîini și din picere nici cum contenește, că cu toate grăiește. zanne, p. viii, 663. ◊ Expr. (Familiar) Ești nebun?, se spune pentru a arăta dezaprobare sau mirare, surpriză față de faptele sau de afirmațiile cuiva. cf. călinescu, e. o. ii, 47; barbu, ș. n. 8. ◊ (Substantivat) Cela ce va vinde otravă omului necunoscut sau nebunului... să să cearte. prav. 109, cf. ST. lex. 171^V1/17 . Nebunii și ucigașii... N-au năzăritură de cinste cu-nțelepție? conachi, p. 285. Gardul, în copilărie, Vecinic l-am asemănat C-un nebun care-a plecat Razna pe cîmpie. coșbuc, f. 125. Am intrat pe poarta ospiciului... Nebunii se plimbau în halaturi albe. c. petrescu, s. 193. Într-o grădină publică, tăcută, Pe un nebun l-am auzit răcnind. bacovia, o. 50. Cît despre icrele de crap, eu le pun deasupra celor de știucă... numai cît, asemenea salată trebuie cu rînduială făcută, după altă vorbă înțeleaptă: adică să toarne undelemnul un chior, să picure alămîia un zgîrcit și să le bată un nebun. sadoveanu, o. ix, 443. Se uită la el mirat, sau poate chiar altfel, cum te uiți la un nebun. tudoran, p. 15. Copiii, nebunii și omul beat vorbesc adevărul. zanne, p. ii, 70. De nebun și de muierea rea, fiece înțelept fuge. id. ib. 290. Nebunul de la Răstoacă, Tot el cîntă, tot el joacă, se spune despre cel care vorbește fără să fie ascultat. id. ib. vi, 274. Cînd grăiești cu cel nebun, aibi ciomagul lîngă tine. id. ib. viii, 663. Nu te pune cu nebunul și cu cel prost de minte. id. ib. 665, cf. 663, iii, 118. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale și prostului nici să-i faci, nici să-ți facă. negruzzi, s. i, 248. (Ca termen de comparație) Atuncea ca o nebună, aleargă. conachi, p. 86, cf. 264, 278. Vîntul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau, pietrele țipau. creangă, p. 240. Setilă... zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile, ca un nebun. id. ib. 261, cf. 141, 247, 252. Aici mi-ai fost ascuns, Ianulică?... și eu te căutam ca o nebună. caragiale, o. ii, 241. Petre alerga ca un nebun, agitînd barda. rebreanu, r. ii, 204. Mi s-a făcut părul măciucă. M-am ridicat și am fugit ca un nebun. v. rom. februarie 1955, 151. ◊ Casă de nebuni v. casă. Săptămîna nebunilor v. săptămînă. (Regional) Trif nebun = numele unei sărbători băbești neprecizate ca dată. Cf ALR II/I mn 113, 2850/228. ◊ Expr. A (o) face pe nebunul = a-și acorda o importanță exagerată, a fi mereu mîndru, cu nasul pe sus, nemulțumit. cf. alexi, w., barbu, ș. n. 73. ♦ Fig. (Cu valoare de superlativ) Extrem de repede, de tare, de violent; care se face cu disperare. Vîntul... fuge nebun Printre tufe-nțepătoare și nuiele de alun. alecsandri, poezii, 146. Lumea toată, aflînd că vine grozăvia, pornește să fugă nebună. caragiale, o. iv, 135. Aleargă nebun. ddrf. Românii... s-au bătut nebuni. coșbuc, b. 83. Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag. cerna, p. 69, cf. 96. Se temea de toate umbrele, și totuși alerga nebun după umbre. rebreanu, n. 38. Trenul fugea nebun. mironescu, s. a. 132. Pînza sfîșiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vîntului. bart, s. m. 51. M-oi repezi nebun în soare. beniuc, v. 12. (Adverbial) Nebun s-aruncă dînsa, din tot al ei avînt, Dar lunecă și cade. coșbuc, p. ii, 189. ◊ Expr. A umbla (sau a fi) nebun după cineva (sau după ceva) = a fi extrem de îndrăgostit, extrem de pasionat de cineva sau de ceva, a-i plăcea peste măsură de mult cineva sau ceva. Aceste domnițe... erau nebune după joc și pe fiecare noapte rupeau cîte o pereche de conduri de mătase albă, dănțuind. ispirescu, l. 232. Cînd eram fată, ...știi, Mărie, că umblam nebună după el. davidoglu, m. 43. ♦ (Familiar; adesea substantivat și ca termen de apostrofare) (Om) descreierat, smintit, țicnit, zănatic. Vărul tău Leonil îi un nebun și un obraznic și dacă l-oi mai videa pe-aici, am să-i rup urechile. alecsandri, t. 330. Baba cloanța cea nebună, Care-aleargă descîntînd. id. p. i, 12. Pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea; cîțiva nebuni carii s-au încumes a o face, de-abia au ajuns pînă la cîmpia unde ai văzut oasele cele multe. ispirescu, l. 5. Te pomenești că nebunul ăsta nu mai vine mîine. sahia, n. 103. Mă duc să mă omor. Mă arunc pe linie... – E nebună rău. sebastian, t. 243. Iți repet: ești nebun și nu-nțeleg să-mi faci asemenea scene. baranga, r. f. 7. ◊ (Prin lărgirea sensului) Bată-te Dumnezeu, cocoș nebun! murmură bătrînul. rebreanu, i. 43. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Scos din minți, înnebunit; buimac, năuc (2), zăpăcit, aiurit. În loc... să leie copiii sfintei Dumineci cum i-a lăut fata moșneagului..., ea i-a opărit pe toți de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. creangă, p. 292. Era nebun de bucurie. ispirescu, l. 226. Mica Rosalba privea nebună de bucurie. vlahuță, o. a. 137. ◊ Expr. A fi nebun de carte, se spune despre cineva care a învățat foarte mult. cf. zanne, p. v, 148. 6. Care denotă nebunie (4), care e propriu nebuniei, dement; p. ext. fantasmagoric, bizar. Stilul... ajunge exagerat, necorect, plin de comparații bizare, aproape nebune. gherea, st. cr. ii, 119. Un glas întunecat îmi sună la ureche și graiul lui nebun Și groaznic ca blestemul mă-ndeamnă să le spun. petică, o. 179. Cascadele-n noapte rîdeau Șoptindu-și povestea nebună. densusianu, l. a. 25. Dacă mi-am schimbat portul, am făcut-o ca să nu întoarcă lumea ochii după mine și să nu mă ia a doua oară drept un maniac, cum m-a mai socotit pe vremea cînd umblam cu Oarță după comorile mele nebune. c. petrescu, a. 324. Melodia... se stingea într-o aiurare nebună. sadoveanu, o. i, 56. 7. Care nu are limite, margini, măsură (atît e de intens, de tare, de mare etc.); p. ext. enorm, extraordinar; groaznic, cumplit; halucinant. Toată nebuna lui mirare cînd David îi arată petecul din veșmîntul lui. heliade, o. n, 131. Spaimă nebună. lm. Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere, Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor. eminescu, o. i, 20, cf. iv, 40. Acești miliardari duc o viață de somptuozitate, de un lux nebun. gherea, st. cr. ii, 316. Lasă-ți patima nebună care sufletu-ți zdrobește, Vino-n codru unde numai vecinic liniște domnește. f (1897), 196. Unde avea să mă ducă pasiunea asta nebună și nesocotită? ib. (1900), 570. Parcă-i văd ș-acuma în faptul dimineții, C-un strigăt de izbîndă, dînd zbor nebun săgeții. cerna, p. 17, cf. 67. Boierul strigă din caleașcă: „Hei! cine vrea această pungă? Voinicul ăla s-o ajungă!” O goană de ogari nebună, Toți se răped, că toți o vor. iosif, v. 27, cf. 34. Și într-un moment de nebună mîndrie am plecat repede înainte fără un cuvînt, fără un gest. petică, o. 328. Apusul se îneca... în nourii de praf pe care Harap îi ridica din fuga lui nebună. galaction, o. 78. Mă uit la tine și indignat mă mir De unde-ți vin aceste instincte de vampir, Această-nverșunare nebună, fără scop? topîrceanu, p. o. 16, cf. id. b. 33. Muncitorii aproape goi, cu șiruri de sudoare pe spate și piept..., creau un aspect de muncă într-o încordare nebună. sahia, n. 33. Își repezi calul într-un avînt nebun. sadoveanu, o. i, 159, cf. 297. Vasul in goana lui nebună de pasăre de noapte... își moaie parcă vîrful aripelor desfăcute în negrul apei. bart, s. m. 15, cf. 40. Cum alergam ca furtuna In fugă nebună, pe bețe! Hi! cal năzdrăvan. beniuc, v. 23. II. Subst. 1. s. m. Numele unei piese la jocul de șah. Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor Doi nebuni peste un rege. alecsandri, poezii, 87. 2. s. m. (Rar) Măscărici, bufon (la curțile suveranilor sau nobililor). Un rege al Franței... avea și el nebunul sau mucalitul său, ca toți regii cei vechi și ca toți cei mari. bolliac, o. 236. Despot avea pe lîngă el un soi de caraghioz... într-o zi... nebunul scoase săbia și se făcu că se răstește asupra comesenilor lui Despot. xenopol, i. r. v, 76. ♦ Personaj imaginar, invocat ca sperietoare pentru copiii mici. Pentru copiii mărunți, tot în ceata ființelor acestea intră și țiganul, țiganca, baba, ...turcul, nebunul ș. a., care vin cu traista în spinare și intră din casă în casă, adunînd pe copiii care plîng. pamfile, dușm. 275. 3. s. f. (Bot.; regional) Ciumăfaie (Datura stramonium). Ciumafaiul se mai numește: laur, turbare, ciuma-fetei, cimăfoaie, bolandariță, porc, nebună, buruian. șez. xv, 150. 4. s. f. art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. cf. VARONE, D., com. din PLENIȚA-BĂILEȘTI. – pl.: nebuni, -e. – Și: (regional) neabun, -ă (alrm ii/i h 161/386), năbun, -ă adj., subst. – pref. ne- + bun.

coardă¹ sf [At: VARLAAM, C. 222/2 / V: (îvr) cordă / Pl: ~de, corzi / E: ml chorda] 1 Fir elastic din metal (din intestine de animale etc.) care, întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete Si: strună. 2 (Înv; fig; îs) ~a (sau ~dele) inimii Sensibilitate. 3 (Fam; îe) A atinge la ~da sensibilă (sau, înv, simțitoare ori subțire) A pune accentul într-o discuție pe un fapt la care interlocutorul este sensibil Si: (înv) a vorbi pe placul cuiva. 4 (Fam; îe) A întinde ~da până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare ~da A depăși limitele îngăduite într-o anumită situație. 5 (Îvr) Mijloc de impresionare a unei persoane. 6 (Înv; îe) A începe (sau a da) pe altă ~ A încerca alte mijloace (de convingere). 7 (Înv; îe) A lucra pe ~da sa A nu se amesteca în afacerile altuia. 8 (Înv; îe) A (o) lăsa în (sau pe ori pre) ~da de (mai) jos sau a muia ~da A (mai) reduce din pretenții. 9 (Înv; îe) A (o) ține în ~da de sus A avea pretenții mari. 10 (Înv; îe) A mișca toată ~da A face tot posibilul pentru a izbuti. 11 (Îlav) Ca o ~ (întinsă) Foarte încordat. 12 (Îvr; îe) Lăutarul ~de vede, ~de visează Fiecare vede viața prin prisma nevoilor lui. 13-14 (Lpl) (Grup de) instrumente muzicale cu coarde (1). 15 (Îs) ~ vocală Fiecare dintre formațiile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și care prin vibrare produc sunete. 16 (Îs) ~ dorsală Schelet intern situat în partea dorsală la cefalopode. 17 Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 18 (Îvp; șfg; îe) A ține (drumul) ~ A merge (drept) înainte. 19 (Mat) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 20 (Îvr; la biliard) Linia trasă prin cele două puncte fixate, peste care nu poate pune bila cel care începe jocul. 21 (Bot; reg; îc) ~ de găină Scânteuță (Anagallis arvensis). 22 (Bot; reg; îc) ~da ielelor Silnic (Glechoma hederaceum). 23 (Bot; reg; îae) Silnic (Glechoma hirsutum). 24 (Reg; îc) ~-(h)ălor-din-vânt Planta Salaginella helvetica. 25 (Bot; reg; îc) ~da-vântorului Buruiană nedefinită mai îndeaproape. 26 (Bot; reg; îf ~de) Fluturei (Gaillardia picta). 27 Sfoară care leagă brațele unui ferăstrău și care, prin întindere cu o pană, întinde lama ferăstrăului. 28 Ramură (tânără și elastică) a butucului de viță-de-vie. 29 Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 30 (Îvp) Funie de ceapă. 31 (Lpl) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a-i împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 32 Frânghie sau sfoară mai groasă de care se folosesc gimnaștii pentru diverse exerciții. 33 Frânghie folosită la exerciții sportive sau jocuri de copii, peste care se sare ritmic. 34 Frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 35 Funie, frânghie sau sârmă pe care merg acrobații. 36 (Spt) Partea interioară a curbei unei piste de alergări. 37 Funie sau sfoară cu care legi sau încingi ceva. 38-39 (Înv) Funie (sau lanț) petrecută peste încărcătura unei căruțe sau sănii, care se strânge prin răsucirea unei prăjini. 40 Dispozitiv din lemne sau nuiele care fixează lemnele plutei. 41 (D. cai; îe) A da la ~ A alerga în cerc un cal legat de gât cu o frânghie. 42 Sfoară cu care se aliniază ceva. 43 Sfoară cu care se întind diferite părți ale uneltelor de pescuit. 44 (Țes) Firele care formează urzeala. 45 (Pop) Vână, nerv, mușhi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 46 (Pop; spc) Ligament de la gâtul animalelor mari. 47 (Pop) Partea de la umeri la coadă la animale. 48 (Pop) Vinele de la burta calului. 49 (Pop) Rădăcină aeriană. 50 (Reg; la minele de aur; îs) ~ stearpă Partea de steril a unei vâne. 51 (Reg) Fân adunat într-un șir lung Si: vândălag. 52 (Pop) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). 53 (Înv; îs) ~ de boltă Arcuirea unei boite. 54 Arc de oțel. 55 (Pop) Muchia de sus a fierului de la coasă. 56 (Reg) Legăturile de dedesubt ale căruței sau carului. 57 (Reg) Bârsa plugului. 58 (Îvp) Arcul ce ține despărțite cele două picioare ale compasului. 59 (Reg) Funie care leagă proțapul de sanie. 60 (Reg; pex) Lemne de care este prinsă coarda (59). 61 (Reg) Lemnele care formează laturile scocului. 62 (Reg) Lemnele orizontale care fixează podul coșului de la moară. 63 (Înv) Șuviță desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și e prea vâscos. 64 (Îrg) Scândurică la coșul vetrei. 65 (Îrg) Om leneș. 66 (Arg) Tânără (ușuratică). 67 (Arg) Prostituată.

călcâi sn [At: CORESI, PS. 127 / V: (reg) ~âniu, ~chiniu / Pl: ~e / E: ml calcaneum] 1 Parte posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu Si: talus. 2-3 (Pex) Parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă călcâiul (1). 4-5 (Îe) A se afla (sau a fi, a trăi) sub ~ A se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva. 6-8 (Îae) A fi exploatat, subordonat, împilat. 9-10 (Îe) A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un ~ A se mișca repede, a fi iute la treabă. 12 (Fig; îae) A (se) bucura. 13-14 (Îe) A fugi (sau a merge) de-i pârâie (sau sfârâie) ~ele A fugi (sau a merge) foarte repede. 15 (Îe) A i se aprinde (sau a-i sfârâi) ~ele (după cineva) A fi foarte îndrăgostit de cineva. 16 (Îae) A fi zorit, nerăbdător. 17 Lovitură dată cu călcâiul (1). 18-19 (D. călăreți; îe) A da ~e calului A lovi calul cu călcâiele (1) ca să pornească sau să meargă mai repede Cf pinten. 20 (Îe) A sta (sau a ședea) în ~e A sta pe vine Vz vână. 21 (Dom; îe) A-i juca cuiva șoarecii în ~e A fi neastâmpărat. 22 (Îe) A-și bate ~ele (sau a bate din ~e) A sări în sus de bucurie. 23 (Îae) A-și bate joc. 24 (Îae) A nu-i păsa. 25 (Îe) A nu ajunge pe cineva la ~e A fi cu mult inferior. 26 (Îe) A-l durea (pe cineva) în ~e A nu-i păsa. 27 (Îe) A-și lua ~ele de-a umere A fugi repede. 28 (Îe) A-și lua rămas-bun de la ~e A pleca fără a spune nimănui. 29 (Ban; îe) A-i rupe (cuiva) ~ele cu ușa A scoate pe cineva afară, a-l goni cu rușine. 30 (Liv; îs) -iul lui Ahile Parte slabă, vulnerabilă a unei persoane sau a unui lucru. 31 (Pan; nob) Chișiță a calului Cf căi (1). 32 (Pan; nob) Pinten al cocoșului sau al altor păsări. 33 Parte dinapoi a tălpii unei sănii Cf câi (2). 34 Plaz al plugului. 35 Parte de jos, dinspre coadă, a ascuțișului unei securi. 36 (Trs) Capăt al coporâii coasei, în care se înțepenește, cu brățara, custura. 37 Crestătură în partea de jos a căpriorilor, unde se îmbină cu cosoroabele în altă crestătură numită cuib, și se prind de acestea prin cuie de lemn. 38 (Ban) Cui băgat în fusul roții morii, la capătul de jos, de sub, linguri. 39 Bucată de pâine, de mămăligă ori mălai Cf codru. 40 Spate al unei cărți, unde colile sunt prinse în sfori Si: cotor. 41 Sfârșit al unei scrisori. 42 Unealtă de dulgherie nedefinită mai îndeaproape. 43 Parte de jos, de lângă șurub, a arcușului instrumentelor de coarde. 44 Extremitate inferioară a catargului. 45-46 Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 47 Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 48 Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului.

sârmă sf [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 197/1 / V: (înv) săr~, sir~, (îvr) șăr~ / Pl: ~me, (reg) ~mi / E: tc sirma, ngr σύρμα] 1 (Îvr) Fir de aur sau de argint. 2 (Îvr) Filigran (1). 3 (Reg) Diademă (3). 4 (Reg) Țesătură încrețită de fir care împodobește opregul. 5 Fir metalic de oțel, de aramă, de aluminiu etc. cu secțiune transversală circulară mai mică de 16 mm. 6 (Pgn) Fir metalic de orice grosime Si: (reg) drot (1), (îvr) tel. 7 (Pex) Rețea din sârmă (6). 8 (Pan) Cablu format din mai multe fire metalice. 9 (Îs) ~ ghimpată (sau, rar cu ghimpi) Fir dublu obținut prin răsucirea a două fire de oțel moale (galvanizat) pe care sunt fixate din loc în loc noduri cu ghimpi metalici. 10 (Șîs) ~ de parchet (sau parchete ori de frecat parchetul) Împletitură, în formă de plasă, din fire de oțel, prevăzută cu muchii ascuțite, folosită la curățarea parchetului prin răzuire. 11 (Fam; gmț; îe) A veni (ceva) prin ~ A fi transmis (ceva) prin telegraf. 12 (Gmț; îe) A vorbi (cu cineva) pe ~ A vorbi (cu cineva) la telefon. 13 (Fam; gmț; îe) A băga (cuiva) o ~ A telefona (cuiva). 14 (Reg; îe) ~ de om Se spune despre un om de neam bun și înzestrat cu multe calități. 15 (Îe) A juca pe ~ A se acomoda cu împrejurările, a ști să se descurce în orice situație. 16 (Nav) Parâmă făcută din fire de sârmă (5) răsucite. 17 (Olt) Fiecare dintre firișoarele de borangic care, la trasul gogoșilor, se unesc, se lipesc pentru a da firul de țesut. 18 (Buc) Iarbă mare care crește pe câmp. 19 (Ban) Panglică. 20 (Spc) Cordea care se pune la pălărie. 21 (Arg) Moldovean. 22 (Ban) Șiret la ghete. 23 (Reg) Parte a viorii nedefinită mai de aproape, probabil coardele. 24 (Iht; Mun) Plevușcă¹ (Leucaspius delineatus).

CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, EȘ, 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj dă impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care dă elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mênă „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.

MÎNÁ¹ vb. I. T r a n z. 1. (Folosit și a b s o l.) A dirija mersul unui animal, p. e x t. al unui vehicul cu tracțiune animală; a îmboldi, a stimula la mers, a îndemna. După aceaste cirezi și după bărbații ce mîna boii, venie fecioare (A. 1773). GCR II, 88/34. Încălecînd pe una din iepe, mînă pe celelalte. EMINESCU, N. 20, cf. id. O. IV, 130. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa, să mîn boii de călare. CREANGĂ, P. 47. Te rog să mîi cu băgare de samă, ca să nu-mi prăvăli nora. id. ib. 115, cf. 109, 117, 126. Pune o desagă pe măgarul lui și pleacă, mînîndu-l binișor. CARAGIALE, O. IV, 188. Luară herghelia, mînînd-o de dinapoi. ISPIRESCU, L. 28. Vânători de dropii. . . mînînd în pas alene gloabele lor de călușei. ODOBESCU, S. III, 14. E-n amurg. Pe deal bulgarul Liniștit își mînă carul. COȘBUC, P.. II, 27. Răducanu meu. . . mînă caii mai abitir ca bietul răposat. DELAVRANCEA, H. T. 133. Vizitiul lui Scatiu mîna bine. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 182. M-am încărcat cu familia în trăsură, și mînă și mînă ! REBREANU, R. II, 223. Întâlniră o patrulă turcească, care venea pe jos, mînînd o cireadă de boi. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Alături de sanie merge, mînînd calul, o femeie. STANCU, U.R.S.S. .57. Spre casă se-nturna Cu flâcâii-alăturea Care carele mîna. TEODORESCU, P. P. 152. S-aud moara vîjîind, Pe badea boii mînînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 144, cf. 510. Au și început. . . a mîna caii. SBIERA, P. 125. Mînam stava dinapoi. RETEGANUL, TR. 32, cf. 45. Să ții dîrlogii cu dinții, Să mîi calul ca muții. SEVASTOS, C. 120. Tot cu frîul m-ai mustrat Și cu zbiciul m-ai mînat. HODOȘ, P. P. 46. Cine mînă plugul rău, Trece pe la făgădău. ȘEZ. II, 213. Cîmpu-i alb, Oile negre Cin' le mînă Le adună, Cin' le paște Le cunoaște, Cin' le vede Nu le crede (Scrierea). TEODORESCU, P. P. 243. ◊ E x p r. (Familiar) A mîna porcii (la jir sau, rar, la Brașov) = a sforăi în somn. Se așterne pe somn și unde nu începe a mîna porcii la jir. CREANGĂ, P. 226, cf. ISPIRESCU, L. 369. Să nu mîne vrunu porcii la Brașov, că-l dau afară în ploaie, LUNGIANU, CL. 143, cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 5, 19, 43, 160. Mînă măgarul = pleacă de aici! ia-o, din loc ! dă-i drumu! (A b s o l.) A mîna pe tînjală v. t î n j a l ă. ◊ (Prin analogie, complementul indică o mulțime de oameni) Un neam . . . bine prăvilnicit în dreptățile sale, bine mînat pe calea fericirii, nu poate să nu ajungă la sfîrșitul spre care tot omul privește. GOLESCU, Î. 7, Ei brațul tău înarma, ca să lovești în tine Și pe voi contra voastră la luptă ei vă mîn. EMINESCU, o. i, 59, cf. 148. Eu sînt o biată fată și nu voi ști nici să mă lupt nici să mîn oastea la război. ODOBESCU, S. I, 8. Împărate Pavele, Unde mîi cătanele? Nu le mîna așa tare, Că s-or trînti la picioare. MÎNDRESCU, L. P. 36. Cît ținea anul de vară, Ne mîna din țară-n țară. Hodoș, P. P. 209. ♦ F i g. A determina să facă un anumit lucru, să acționeze într-un anumit fel; a îmboldi. Nu-l poate purta diavolul pre voia sa, nice-l poate măna în păcate. VARLAAM, C. 16. Să cunoaștem cărarea pe care firea ne mînă. CONACHI, P. 259. Ce-i mîna pe ei în luptă? EMINESCU, O. I, 147. Gheorghe, Gheorghe, ce păcat te mînă pe tine ! CARAGIALE, O. VI, 263. De te mînă vrun gînd rău, n-ai nemerit-o. DELAVRANCEA, O. II, 179. Poate-i vrun bătut de șoaptă care-aleargă pe cîmpie. . . Dor îl mînă, griji îl poartă. COȘBUC, P. I, 221, cf. id. F. 126. Cum aș putea spune în zece cuvinte ce m-a mînat la dumneata? C. PETRESCU, C. V. 145. Năvălesc dușmaní mereu . . . Păcatu-i mînă din urmă. Mulți au mai venit la noi, Puțini s-au dus înapoi. ALECSANDRI, P. P. 172. ♦ P. a n a l. (Popular; complementul indică vehicule cu alt gen de tracțiune) A conduce. Mînă vesel, lopătase, de la Lido la San-Marc. ALECSANDRI, P. I, 168. Fac plute pe care le mînă pînă la Galați. SADOVEANU, O. X, 516. În luntre era un turc care o mîna. RETEGANUL, P. III, 5. **A b s o l, A porni, a pleca; a se deplasa, a merge, a zori. Îl ghiontea să mîie mai tare. CAMILAR, N. I, 235. Mîndra-m urmă-i se lua Și mîna, măre, mîna. TEODORESCU, P. P. 629. De ce joc, d-ai-aș juca, Mînă, mînă măi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. ♦ (Urmat de determinări indicînd direcția, punctul de sosire sau scopul deplasării) A duce la. . ., a îndruma spre. . . Doi trag cu cîte o mînă de voloc, iar în ceialantă, poartă cîte o nuia. . . cu care mătură fundul apei de pe lîngă maluri, mînînd peștele-n cale volocului. ȘEZ. IV, 115. ♦ I n t r a n z. și (învechit) r e f l. A se îndrepta spre . . ., a se duce la . . . Etiopeanii... să apropie cît de în grabă și, trecînd cataracții, să mînă cătră Schini. AETHIOPICA, 49^r/5. Fiindcă vîntul, pe o parte bătea asupra corăbiei, iar pe alta în coasta din protivă, corabia să mîna cătră partea unde vedeți că stă America. DRĂGHICI, R. 19/16. Secerătorii mînau năvală spre bordeiele lor. DELAVRANCEA, S. 195. 2. (Popular) A lua, a duce, a tîrî cu sine. Du-le, Oltule, le mînă, Mîndru tresărind mereu Numai una să-mi rămînă: Floarea sufletulu meu ! CERNA, P. 144. Tătarii începeau a mîna pe cei prinși. SADOVEANU, O. VII, 15. Și tot șuvoiul a mînat Balaurul Cu care chibzuisem să mă bat. BENIUC, V. 20. Trec prin apă, nu mă mînă. MÎNDRESCU, L. P. 24, cf. 33, 100. Păși mai tare Fecior mare, Că te-ajunge Dunărea Și mă tem că te-a mîna ! RETEGANUL, TR. 115. Fugi, copilă mai la vale Că vine Bistrița mare. – Las' să vie, să mă mîie Că n-am tată să mă ție. ȘEZ II, 185. 3. (Învechit și regional) A pune pe fugă, a alunga, a izgoni. Viniile dintru Eghipet mutași, mărași (g o n i ș i C², i-s c o s-ai D) limbile. . . și răsădiși rădăcirile ei și împlu pămîntul. PSALT. 166, cf. 83, 131. Să fie mînați den casele sale. CORESI, PS. 311/1, cf. 84/5, 116/4. Ceia ce nu vor să-ți creadzâ Mînă-i, Doamne, cu răii să-i piardză. DOSOFTEI, PS. 440/4. Du-te și mînă-l afară și te fă vodă (a. 1821), IORGA, S. N. 150. Leoaica mînă, gonește pe ciuta cea îngrozită. CONACHI, P. 269. Au mînat-o din curte afară, la bordeiul ei. SBIERA, P. 231. Mă-nsurai și-mi luai nevastă. . . Și la un prieten al meu Eu așa-i ziceam, zeu: Mîn-o, mă, s-o mîn și eu Să meargă la tată-său, Sâ-i dea țol și lepedeu. BIBICESCU, P. P. 193. ◊ R e f l. p a s. Fârălegiuitorii mînă-se și sămînța necuraților potreabeaște-se. CORESI, PS. 96/8. ♦ (Regional) A îndepărta, a înlătura. Dimineața Își mînă greața Cu vin ars, Bine ars. BIBICESCU, P. P. 225. – (Regional, complementul indică un animal sălbatic, un vînat) A goni, a hăitui (STOICA, VÎN. 16, ALR I 1 216/231, 378, 381, 571); a adulmeca (ALR I 1 215/9, 63, 223, 270, 573). Cînii iar mînau vînatul; se apropiau. SADOVEANU, O. I, 158.4. (Învechit și popular) A trimite (pe cineva undeva) Am mînat pre sluga domniii meale cum să facă cale (a. 1621). CUV. D. BĂTR. I, 226/9. Nichifor. . . fu mînat cu oștile la Siriia. MOXA, 393/16. Vod[ă]. . . au mînat toț vlădicii și egumenii la Smîl (a. 1640). IORGA, D. B. I, 72. Ucenicii săi mănă-i să treacă în corabie de ceia parte de mare cătră lume. VARLAAM, C. 197. Mînă slujile sale să chiame chiemații la nuntă. N. TEST. (1648), 28^v/10. Cela ce va face uciderea, nu va putea șuvăi să dzică că l-au mânat (mînat MUNT.) mai-marele său. PRAV. 276. M-au mînat împăratul să chem voievozii, ALEXANDRIA (1784), 49^r/9. Unde-l trimiți, unde-l mîi, Umblă fără căpătîi. PANN, P. V. I, 100/1, cf. II, 141/25. Iarna, e cu greu săracilor a trimete toți copiii la școală. . . însă vara pot să-i mîie dezbrăcați și desculți, pentru că e cald. CODRU-DRĂGUȘANU, XII. Se defig zilele de robotă . . . acum însă și distanța pînă la care pot fi mînați sclavii la lucru. BARIȚIU, P. A. I, 385. Dacă i s-a scrîntit mințile, am eu pe cine mîna să i le pună la loc. CARAGIALE, O. ii, 289. Părintele meu m-a mînat la munte să cercetez turmele, SADOVEANU, O. XII, 488. Mînă pruncul la mine să-i dau zamă și pită. T. POPOVICI, SE. 148. Te-am mînat să ari la plug. ALECSANDRI, P. P. 351. M-a mînat maica să țăs. JARNIK-BÎRSEANU, D. 428, cf. 315, 361, 392. Măiculița mea . . . m-au mînat după apă vie. SBIERA, P, 29, cf. 118. La moară nu te-oi mîna, Nu te-i duce, nu-i mînca ! MARIAN, SA. 9. A doua zi îi mînă zmeoaica după apă. RETEGSNUL, P. IV, 18. Mă mînă maica la lemne. ȘEZ. II, 183, cf. 36, 51, HODOȘ, P. P. 144, ALR II/I MN 78, 2673/141, 353, 362, A III 2. (A b s o l.) Mînă de adusă pre. . . papa de Rîm Martin la Țarigrad. SODOFTEI, V. S. septembrie 23^r/27. Mînă să chiame pre egumenul dintr-o mănăstire aproape. MAIOR, P. 47/5, cf. id. ist. 180/1. ◊ E x p r. A-l mîna (pe cineva) afară sau a-l mîna burduhanul = a avea diaree, MAT. DIALECT. I, 181. ♦ (Complementul indică o scrisoare, o petiție etc.) A trimite, a expedia. Minase plîngere mare pînă la Stambul. SADOVEANU, O. X, 251. Scrisoare-mi scria Ș-acas-o mîna. TEODORESCU, P. P. 463. 5. A pune în mișcare; a acționa. Văile cari mînau piuele încă nu înghețaseră niciodată. AGÎRBICEANU, A. 407. Ai logodit văpaia cu apele-n viitoare, Să mîne sumedenii de mori și de cuptoare. ARGHEZI, C. O. 26. Mînate cu foc, navele vor fi de sute de ori mai mari decît istamboalele astea. CAMIL PETRESCU, O. III, 129. ♦ A mișca din loc, a împinge, a deplasa; a purta. Mînă dar coardele unele-ntr-altele, Mînă-le lin. EMINESCU, O. IV, 29. Spre geamuri, iubito, privește Și mînă fotoliul spre sobă. BACOVIA, P. 35. Un vînt cald mînă norii spre miazănoapte. C. PETRESCU, Î. II, 69. Vîntul se jeluiește afară, mînînd roate de frunze. SADOVEANU, O. I, 78, cf. IX, 445, X, 653, id. E. 5. O pată cenușie ca o manta zdrențuită s-apropie plutind prin înălțime, e un nor ce vine mînat de suflarea vîntului de nord. BART, S. M. 13. ♦ R e f l. (Regional) A aluneca (Stupinii-Zălau). ALR I 395/283. Pămîntul să mînă. ib. ♦ (Învechit, prin Ban.) A duce (proces), a purta (judecată). Gîlcevitoriul nu are mai mare muncă, fără numai dacă nu are cu cine să se pîrască și se mîne proțes. ȚICHINDEAL, F. 456/2. ♦ R e f l. r e c i p r. (Prin Ban.) A se tîrgui, a se ciorovăi. Cf. ALR II 3581/36, 3645/29. 6. (Învechit) A duce mai departe; a continua. Mînă mai încolo istoria prea vestitul Enghel și zice. ȘINCAI, HR. I, 384/8, cf. II, 14/12. Apoi au mînat înainte războiul cu romanii, id. ib. I, 101/21, ,cf. II, 54/5. (R e f l. i m p e r s.) Îi bagă [pe viței] într-un juguț. . . , după aceaia se slobod din jug și se lasă pînă ce storc tot laptele din ugerul mumînilor lor, apoi iarăși se aleg. Și așa se mînă, pînă cînd nu-i înțearcă vacile pe viței. ECONOMIA, 81/2. ◊ E x p r. A(-și) mîna viața sau a o mîna = a-și duce viața, a trăi. Au omorît pre Uraia ostrogotul cu vicleșug; ci Hildebald încă nu o au mînat îndelung, pentru că în anul acesta fu ucis. ȘINCAI, HR. I, 102/38. Au mînat o viiață plină de păcate. MAIOR, P. 10/22, cf. 63/30. Pe cînd colegii jucau cărți, rîdeau, beau și povesteau anecdote. . . eu îmi mînam viața cu capul așezat în mîni, cu coatele rezemate de marginea mesei, neascultînd la ei și citind romanțe. EMINESCU, G. P. 45. ♦ R e f l. (Despre timp) A trece, a se scurge. S-au mînat de la Potolomei Epifan pănă la Cleopatra 300 de ai. MOXA, 352/2, cf. 351/16. Se mînă a cincea lună. CORESI, ap. DHLR II, 456. ♦ (Min.) A continua, a înainta cu săpatul (într-o mină, într-o galerie etc.). Au mÎnat baia aia vro 10 ani. PAȘCA, GL. Am mînat o galerie ca de vreo sută de metri. MAT. DIALECT, I, 261. – Prez. ind.: mîn și mîi; conj. să mîn și să mîi; ger. mînînd și mîind. – Lat. minari „a amenința”.

IEȘI, ies, vb. IV. Intranz. A trece din interior în exterior. 1. (Despre ființe) A părăsi un loc, o încăpere, limitele a ceva. Ieși liniștit și abia cînd ajunse în poartă apucă la fugă spre acareturile lui Vrabie. CAMILAR, TEM. 141. Dar într-o dimineață, tocmai cînd se gătea să iasă, o birjă se opri la poartă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 21. ◊ Expr. A ieși ca din pușcă = a ieși foarte repede. Ies ca din pușcă, sar în birje și alerg acasă. CARAGIALE, O. II 286. ◊ (Determinat prin «afară») Iese afară în grădină și începe a plînge în inima sa. CREANGĂ, P. 189. Iese mîndra pîn-afară Și-mi arată-un drum de țeară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. ◊ Expr. A ieși afară = a elimina materiile fecale, a avea scaun. ◊ (Determinarea arată locul părăsit) Părea că se vorbise toate lighionile ca să nu iasă de prin culcușurile lor. ISPIRESCU, L. 288. Voi priveghea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă în lipsa feciorilor miei. CREANGĂ, P. 4. Acum ea, tristă, din cort ieșise Și cu ochi umezi lung se uita la cornul lunii ce se ivise. ALECSANDRI, P. I 21. ◊ (Determinarea arată direcția acțiunii sau locul unde se săvîrșește) Iese rîzînd prin dreapta. DAVIDOGLU, M. 11. Plumbul... a ieșit prin spate. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ (Determinarea arată locul unde ajunge sau unde se oprește cineva) După aceea ieși la scară, bătu de trei ori în palme și iată o cărucioară. ISPIRESCU, L. 188. Pornesc împreună, să iasă la drum, pe unde arată spînul. CREANGĂ, P. 204. Un car coperit cu o rogojină și întovărășit de doi oameni dete să iasă în ulița mare. NEGRUZZI, S. I 31. ◊ Expr. A ieși la liman v. liman. A ieși în lume v. lume. A ieși la lecție v. lecție. A ieși (cuiva) înainte = a întîmpina pe cineva. Mi-au ieșit muncitorii înainte și mi-au vorbit de parcă mă cunoșteau de cînd lumea. BARANGA, I. 160. Îmi ieși tata înainte bucuros. Mă sărutară veseli cei din casă. SADOVEANU, O. VIII 10. Încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, O. A. 221. A ieși în calea cuiva v. cale. ◊ (Determinarea arată sau sugerează scopul acțiunii) Umbla numai în zdrențe cînd ieșea la cîmp. PREDA, Î. 115. Toți care sînteți învoitori pe moșia domnului Gherasie... să ieșiți la muncă, să-i sădiți via. STANCU, D. 55. Adesea ieșea... la vînătoare, ca să-și petreacă ceasurile ce-i prisosea. ISPIRESCU, L. 42. Viscolul frămîntă lumea!... Lupii suri ies după pradă. ALECSANDRI, P. A. 113. ♦ A pleca în oraș. Ba nu, da n-a plecat la țară, a ieșit așa. CARAGIALE, O. II 273. 2. (Despre lucruri, fenomene etc.) A se ivi, a apărea, a se face văzut sau auzit. Fumul alb alene iese Din cămin. COȘBUC, P. I 47. Moșneagul... se uita prin bordei în toate părțile, să vadă de unde-a ieșit acel glas. CREANGĂ, P. 79. De sfiiciune mi-iese sîngele-n obraz. EMINESCU, O. I 80. Calul era numai spumă: mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc și aburi groși ieșeau din el. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Expr. A ieși la iveală v. iveală. A ieși la lumină v. lumină. A ieși (cuiva) părul prin căciulă v. căciulă. A ieși în relief = a) a fi mai în afară decît cele din jur, a fi proeminent. Cornișa iese în relief; b) a se remarca în mod deosebit, a se releva. A ieși din comun v. comun. A-i ieși (cuiva) ochii din cap (sau sufletul), se zice cînd cineva depune un efort prea mare. Trezîndu-se, gîndeai că va să-i iasă Sufletul, așa zbiera de tare. BUDAI-DELEANU, Ț. 276. A-i ieși (cuiva) un sfînt din gură = a spune o vorbă nimerită. Haidem să pornim la drum. – Că bine zici, dascăle Zaharie; parcă ț-a ieșit un sfînt din gură. CREANGĂ, A. 126. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-i ieși (cuiva) nume rău (sau vorbe) = a se răspîndi bîrfeli pe socoteala cuiva. Decît să-mi iasă nume rău, mai bine să mor; căci iată ce glăsuiește o zicătoare: decît să iasă omului nume rău, mai bine ochii din cap. ISPIRESCU, L. 273. Albo, Albo de la munte! Ce-ai pus fesciorul pe frunte Că ți-au ieșit vorbe multe. ALECSANDRI, P. P. 267. ◊ (Despre astre) Niciodată n-o să iasă Luna – palida crăiasă – Să te-nvăluie cu raze. BENIUC, V. 18. Deasupra casei tale ies Și azi aceleași stele. EMINESCU, O. I 186. De-ar fi lună de cu seară, M-aș duce la badea-n țeară; Dar luna iese tîrziu, Nu poci mere și să viu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ (Despre erupții ale pielii și alte fenomene patologice; construit cu dativul) Uite ce blîndă mi-a ieșit pe trup! CREANGĂ, P. 264. ◊ (Despre manifestări spirituale, în special despre publicații) Nici la celelalte nu prea pot învăța, cu slova asta nouă care a ieșit. CREANGĂ, A. 87. Aștept banii acești făgăduiți ca să plătesc tiparul broșurii mele care iese în săptămîna asta. GHICA, A. 504. Cînd au murit boierii aceia, ieșise și un cîntec. NEGRUZZI, S. I 185. ◊ (Despre noutăți, mode, obiceiuri etc.) A ieșit obicei ca miresele să poarte beteală la cununie. ȘEZ. VII 67. ♦ (Despre semănături) A răsări, a crește. Am sămănat grîu de vară Ș-o ieșit numai secară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. Ce-am semănat n-au ieșit. ALECSANDRI, P. P. 228. ♦ (Despre ființe) A se naște din..., a-și trage originea, a proveni. Ce iese din pisică șoareci mănîncă. 3. A părăsi o stare, o situație, o împrejurare (pentru a trece în alta). De-acum înainte tot așa are să-ți fie, pănă ce-i ieși din slujba spînului. CREANGĂ, P. 222. ◊ Expr. A-și (rar a) ieși din sărite (sau din fire, din răbdări, din pepeni) = a-și pierde răbdarea, cumpătul, a se enerva. [Directorul] pe lucrători îi frigea cu amende. Pe ucenici îi lua de urechi și-i aducea ca pe un plocon șefilor din ateliere. Nu-și ieșea din sărite. PAS, Z. I 283. Strigă gazda, ieșind din răbdare întru auzul atîtor laude. NEGRUZZI, S. I 77. A-și ieși din minți = a înnebuni. A-și ieși din balamale v. balama. ♦ A se abate, a încălca (o hotărîre, o decizie etc.). Nu ieșea c-o iotă din asprimile regulamentului. VLAHUȚĂ, N. 184. Umblu tot cu binișorul pe lîngă dînsa și nu ies din cuvîntul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba. CREANGĂ, O. A. 67. Nu ieși din hotărîrea maică-sa. id. P. 4. 4. (Urmat de un nume predicativ) A ajunge, a izbuti, a reuși, a deveni. A ieșit primul la examen. ▭ A trecut vremea ăluia mai tare și a silniciei. În Rusia, după ce au fost dărîmate boieriile și lăcomiile, iată ieși dreptate pentru omul muncitor. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Expr. A ieși biruitor (sau învingător) = a birui, a învinge. O învăță cum să facă să iasă și de astă dată biruitoare. ISPIRESCU, L. 18. A-i ieși (cuiva ceva) după plac = a-i reuși după voie. Harun-al-Rașid, care văzuse și auzise tot, a coborît degrabă în salon, bucuros că toate îi ieșiseră după plac. CARAGIALE, P. 144. ◊ (Impersonal) Numai să dea dumnezeu să iasă cum cred eu. REBREANU, R. I 241. (Expr.) Cum o ieși, să iasă, exprimă indiferența sau resemnarea față de un rezultat așteptat. 5. A rezulta de pe urma unui efort, a unei activități, a unei afaceri etc. Nimic, nimic, dar tot ai ceva. Iese pîinea. Eu n-am nici atît. SAHIA, N. 95. Are să ne iasă și de cheltuială. CREANGĂ, P. 161. Noi așa ne dăm solia, Ca să ne iasă simbria. TEODORESCU, P. P. 180. ♦ (În legătură cu socoteli, calcule etc.) A da rezultat (bun), a se încheia cu o concluzie. Cît ți-a ieșit la adunare? Problema mi-a ieșit. 6. (Despre culori; p. ext. despre obiecte colorate) A se decolora, a-și pierde fața; a trece o culoare în alta (la spălat). Bluza a ieșit la spălat.

SUBȚIRE, subțiri, adj. I. (În opoziție cu gros) 1. Care are grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni. V. alungit. Între biserica subțire și înaltă, pustie, și între primărie și una din cîrciumi, era o înghesuială liniștită de oameni. DUMITRIU, N. 28. ◊ Expr. (Familiar) Subțire la (sau în) pungă = sărac; zgîrcit. Merseră... mai călări și mai pe jos, și mai în căruță, ca oamenii subțiri în pungă. GANE, N. I 218. ♦ (Despre oameni și despre corpul sau silueta lor) Zvelt, slab. Era năltuță și subțire, avea ochi mari și sprîncene negre. SADOVEANU, O. VIII 29. Este o doamnă tînără de tot, cu silueta subțire și fină. SAHIA, U.R.S.S. 6. Subțire-n trup și blîndă-n grai Și-n port așa isteață. COȘBUC, P. I 108. ♦ (Despre părți ale corpului) De dimensiuni reduse în lățime; îngust; p. ext. slab, fin, delicat. Doamna Diaconu își mușcă buzele subțiri. C. PETRESCU, A. 454. Ș-atuncea dinainte-mi prin ceață parcă treci Cu ochii mari în lacrimi, cu mîni subțiri și reci. EMINESCU, O. I 107. Am oprit dar cățeii care aveau cap mai mare... urechi mai subțiri și mai bine croite. ODOBESCU, S. III 42. Puiculiță dalbă-n pene Și subțire la sprîncene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. ◊ (Adverbial, în expr.) A zîmbi subțire = a zîmbi ușor, silit, șiret, prefăcut (cu buzele strînse, îngustate, abia întredeschise). Dacă le-a merge tot așa, n-o să le putem ajunge cu prăjina la nas, observă maica Nimfodora, zîmbind subțire spre Stanca. SADOVEANU, P. M. 288. ♦ (Despre fire, corzi, tuburi etc.) Cu diametru mic; fin, îngust. Nu trece mult, și viind o slujnică să ia apă, cum vede o femeie necunoscută și furca cea minunată torcînd singură fire de aur, de mii de ori mai subțiri decît părul din cap, fuga la stăpînă-sa și-i dă de veste. CREANGĂ, P. 96. Nădejdea de la mine E ca sîrma de subțire: Ca sîrma din bolta veche, Cum o tragi se rupe-n șepte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 238. Unde e ața mai subțire, acolo se rupe v. rupe. ◊ Intestinul subțire v. intestin. ◊ (Adverbial) A curge subțire = a curge printr-un loc îngust, strîmt, formînd un fir mic de apă sau de alt lichid. Izvorul curge subțire, întinzînd în față, ca pe o năframă, o baltă mică pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, cîte o rază de soare. GÎRLEANU, L. 20. ♦ (Despre litere și despre scriere) Cu linii înguste, fine. ♦ (Adverbial) Ușor, fin, delicat. Artiștii lui Neagoe Basarab scormoneau, ferecau, fățuiau și scliviseau subțire cu dăltița; pietrarii lui Manole croiau, retezau, ciopîrteau și făureau gros din ciocan. ODOBESCU, S. II 513. 2. (Despre corpuri cu suprafață întinsă, despre straturi sau despre materii care se așază ca un strat peste ceva) Cu grosime mică; mic în sens vertical, de la suprafață în adîncime. Scîndură subțire. Capăt subțire. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) Cu subțirele = cu mare economie, cu zgîrcenie. Lasă-mă să-ți scot un ochi și capeți de prînz... Și golanul-i scoate frumușel un ochi, apoi-i dă de prînz și încă cu subțirele. RETEGANUL, P. I 22. ♦ (Despre materii textile, hîrtie, piele etc.) De grosime mică, redusă; ușor, fin. Stofă subțire. ▭ Băiatul aduse gulerul învelit în hîrtie subțire. C. PETRESCU, Î. II 188. Iar de sus pîn-în podele, un painjăn prins de vrajă A țesut subțire pînză străvezie ca o mreajă. EMINESCU, O. I 76. Au trecut prin un șir de odăi toate întunecate pînă ce au ajuns la o ușă cu geamuri, peste care era o subțire perdea. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Făcut dintr-un material ușor, care nu ține cald. Pardesiu subțire. 3. (Despre corpuri lichide și gazoase) Cu concentrație sau densitate mică, puțin consistent; diluat, rar. Auzi îndărătu-i opincile Iconiei clepăind repede prin noroiul subțire și nisipos al drumului. DUMITRIU, N. 176. Cu apărătoarea de cozi de păun, ea a făcut vînt spre cățuia de cărbuni în care ardeau aromate. Împăratul a tras în piept, mireasmă subțire. SADOVEANU, D. P. 99. Un fum subțire se ridică Din lampa ta cu abajur. TOPÎRCEANU, B. 66. ◊ Fig. Mai era și depărtarea mea sufletească, de toți acești foști colegi, pricină de subțire întristare. GALACTION, O. I 26. ♦ (Despre ploaie) Cu picuri mărunți și deși. Cernea o ploaie subțire. DUMITRIU, N. 76. Vremea o să se strice... Ploi subțiri care pătrund... frig... viscol. DELAVRANCEA, A. 15. 4. Fig. (Despre vînt) Viu, tăios, pătrunzător. Bătea pe vale un vînt subțire și proaspăt. DUMITRIU, N. 201. Vîntul subțire adusese nori plini. C. PETRESCU, C. V. 137. Întindeți pînzele, băieți... Un vînt subțire se ridică. MACEDONSKI, O. I 59. ◊ (Adverbial) Dragostea de fată mare Ca garoafa din revare: Cînd bate vîntul subțire Atunci mă scoate din fire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 5. (Despre glas, voce, sunete) Cu ton înalt (ca cel al femeilor și al copiilor). V. ascuțit, pițigăiat. Un crainic slobozi semnal subțire din trîmbiță de bronz. C. PETRESCU, R. DR. 8. Sărăcuțul de mine! zise cel mic... Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos! CREANGĂ, P. 22. Mierla cîntă-n vers subțire, Pentru-a noastră despărțire. ȘEZ. III 53. ◊ (Adverbial) Să-mi puie la cap Ce mi-a fost mai drag... Căvălaș de os, Mult zice duios, Căvălaș cu fire, Mult zice subțire. TEODORESCU, P. P. 436. Prind cocoșii a cînta Și de ici și de colea, Cînd mai gros, cînd mai subțire, Despre-a noastră despărțire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. II. Fig. 1. (Despre oameni și despre manifestările sau obiceiurile lor) Cu purtări și gusturi alese; distins, rafinat, fin. La Humulești diaconul ar fi fost țăran luminat, subțire, la Iași el deveni rustic. CĂLINESCU, I. C. 166. M-am simțit bine între oameni subțiri, cu preocupări de artă și literatură. SADOVEANU, E. 166. Să spunem cîteva cuvinte despre cariera acestui subțire artist. CAMIL PETRESCU, N. 124. Unii din cei cu dare de mînă... au cu dînșii lăutari, știi, lucru subțire. La TDRG. ◊ Obraz subțire = domn, boier. Lui Jder și soților săi, obraze subțiri, Gheorghe Tataru le așternuse cetină groasă în preajma flăcărilor. Obrazele subțiri erau Talianul Guido și domnia-sa postelnicul Ștefan Meșter. SADOVEANU, F. J. 740. (Expr.) Obrazul subțire cu cheltuială se ține v. obraz. ♦ Cu gusturi delicate; pretențios, dificil. Se arătau subțiri la mîncare. Alegeau, frunzăreau și zvîrleau. Împingeau la o parte, cu scîrbă, bucatele barbare, și gustau numai din felurile orînduite festinurilor regești. C. PETRESCU, R. DR. 4. ♦ (Uneori cu o nuanță peiorativă) Care trebuie menajat; gingaș, delicat, slab, nerezistent. Cucoane, mai încet, mă rog, că-i Catrina pe moarte... – Subțiri urechi mai aveți... La TDRG. Nu-l speria, căpitane... Boierii sînt slabi la fire! Brațul, haina, mintea, fața, inima, totu-i subțire. HASDEU, R. V. 51. Dă-mi orice va fi, căci nu am stomah nicidecum subțire. GORJAN, H. IV 100. 2. Ales, fin, delicat. Pentru încălțăminte mai subțire femeiască era, el, Ciobotă Roșie. HOGAȘ, DR. II 153. Gîndește-te, care meșteșug subțire nu e migălos – și, prin urmare, greu? CARAGIALE, O. VII 299. 3. (Adesea ironic) Subtil, rafinat; iscusit, șiret, viclean. Se cuvine să-i dedic o epigramă subțire și nu prea usturătoare. SADOVEANU, A. L. 199. Cei dintîi lucrase în chip subțire... pentru cei din urmă. IORGA, L. I 331. Ei vor aplauda desigur biografia subțire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. Cu un plan (sau, rar, cu un sul) subțire = pe ocolite, pe departe, după un calcul fin; cu istețime, cu șiretenie, cu viclenie. Trebuie să fie... un șiret afurisit, care vrea să mă prindă cu un plan subțire. GALACTION, O. I 82. Nu m-ai luat cumva c-un plan subțire Mai adineaori cînd ziceai, Magistre, Că iadul nu-i decît o-nchipuire? TOPÎRCEANU, B. 93. Vezi dumneata, i-a plăcut și lui cum am adus noi lucrul cu un sul subțire ca să dăm exemplu Evropii. CARAGIALE, O. I 50. ◊ (Adverbial) Rînduielile astea, rînduite pe carte, Prefăcut înțelepte, Măsluit luminoase și drepte, Pomeneau despre fiece treabă în parte, Lămurind-o subțire într-o sută și unu de șire. DEȘLIU, G. 53. ♦ (Adverbial, familiar, pe lîngă verbul «a auzi») Imprecis, nedistinct. Interesat, domnu subprefect Balmez își pusese coatele pe ștergar și-și întorsese urechea stîngă, cu care auzea mai subțire. SADOVEANU, B. 277.

orchestrație, componentă a actului creator în muzică, răspunzătoare atât de transcrierea specifică, sonoră, timbrală*, a procesului muzical în partitura* oricărei lucrări, cât și de imaginea adecvată, de manifestarea convingătoare a tuturor parametrilor* gândirii muzicale în funcție de datele concrete fonice și expresive ale formației* instrumentale sau vocale, camerale sau orchestrale alese. Privită în general doar ca o tehnică de realizare, de redactare finală a unei elaborări simf., o., în calitate de exponentă a dimensiunii sonore în gândirea muzicală, are temeiuri mult mai profunde în mecanica actului creator, participând activ și determinant alături de celelalte coordonate ale componisticii (melodică-polif.-heterofonă-arm.-ritmică-arhitectonică) la conturarea întregului demers artistic, făcând astfel constitutiv parte din nucleul de energii imaginative ce asigură unitatea superioară a creației autentice, concepută instr., vocal, orch., și nu doar adaptată ulterior – mai mult sau mai puțin fericit – unor realități sonore. Deși astfel definită, o. apare ca fiind implicată în orice gen de creație muzicală, putându-se spune cu aceeași îndreptățire despre un trio (2) sau cvartet (2) cameral, o piesă corală (2) sau o compoziție (1) simf. că este bine (sau rău) orchestrată, în sensul atât al fuzionării, al acumulării substanței și gestualității muzicale la resursele sonore și particularitățile interpretative ale formației instr. sau vocale chemate să le materializeze, cât și al eficienței (uneori chiar al măiestriei) combinațiilor timbrale, al soluțiilor de scriitură, al punerii în pagină, noțiunea subliniază totuși aplicabilitatea ei majoră în special în acele construcții muzicale destinate asamblurilor (1, 2) orch. de variate proporții, presupunând angajarea complexă a tehnicii și artei specifice o. În înfăptuirea unor atari proiecte, o. ține seama de legi proprii dramaturgiei variabilă în raport de gen (I, 1, 2) componistic și componență instr., de perioadă istoric-stilistică, sau zonă de cultură, de personalitate creatoare etc., sprijinindu-se pe imaginația sonoră ce la rându-i își extrage argumentele din virtuțile cântecului și jocului instr.-voc., din inepuizabila alchimie timbrală, din mulțimea soluțiilor combinatorii de scriitură, de formulare individuală și de asamblu. ♦ O. are roluri diferite în creație și în practica muzicală: a) în genurile (I, 1) cameral*, simfonic*, voc.-simf., operă*, balet*, realizează configurația sonoră finală a compoziției, fixată în partitură (semnată în general de autor), singura în măsură să exprime ideile muzicale cuprinse în paginile sale, în așa fel încât referirea la un concerto grosso* de Vivaldi, un oratoriu* de Bach, o simfonie mozartiană, un balet stravinskian sau o operă wagneriană subînțelege întotdeauna partitura-mărturie unică a respectivului opus*; b) Poate fi însă îndeletnicire autonomă când își propune să modifice identitatea sonoră originară a unei lucrări muzicale, traducându-i (cu un grad variabil de rigoare, în funcție de gen) datele componistice de bază într-un limbaj timbral (în special orch.) diferit de cel imaginat inițial. În cazul categoriilor muzicale mai sus amintite (a), travaliul semnifică cu precădere valorificarea orch. a unor lucrări – de obicei pianistice – ce conțin evidente sugestii gestuale, dinamice*, cromatic-timbrale specific simf. (v. transcripție). Proiecția lor în câmpul valorilor expresive proprii unui ansamblu instr.-orch. se face însă întotdeauna cu severa respectare a semnificațiilor și chiar a literei textului muzical ales, orchestratorul adăugându-i fantezia timbrală și de scriitură ce poate duce la rezultate asemeni acelora din versiunea orch. a Suitei pianistice mussorgskiene „Tablouri dintr-o expoziție”, datorată lui Ravel. În genurile de divertisment [de la aria* sau cupletul (II) de operetă* și șlagărul de muzică ușoară*, la muzica de jazz* și la cea pop.], genuri destinate unei largi circulații, deci unor variate formule interpretative, o. este în schimb chemată să se adapteze la mereu alte formații instr. și țesături vocale, chiar elementele primare, de natură melodică, armonică, ritmică ale acestor categorii de piese muzicale reformându-le în cadrul unei mari libertăți de acțiune, de la simpla înveșmântare instr. până la prelucrarea (3) și parafraza* cu aspect de nouă creație. Este și motivul pentru care aceste tipuri de travalii, ce apelează la diferite tehnici prelucrătoare, din care o. face parte mai mult ca simplă instrumentație*, nu vor fi analizate aici. Evoluția o. în istoria culturii muzicale europ. a stat deopotrivă sub semnul marilor mutații stilistice operate în gândirea componistică cât și sub cel – tot atât de hotărâtor – al procesului de perfecționare tehnic-constructivă a instrumentalului și de constituire a familiilor timbrale, a întregului aparat orch., proces el însuși stimulat continuu de cutezanța fanteziei timbrale a compozitorilor, de tot mai spectaculoasa dramaturgie sonoră a marilor forme simf., paginile orch. reflectând un timp interdependența acestor factori. Astfel, în perioada preclasică, sobrietatea discursului muzical predominant liniar-polif. (v. și liniarism) (reclamând planuri sonore omogene și de largă respirație, optime derulării texturilor* contrapunctice) și-au aflat o exprimare ideală în formații instr. dăruite tocmai cu virtutea unității sonor-timbrale, interpretative precum orch. de coarde (de timpuriu constituită și emancipată ca ansamblu muzical complet), căreia i se puteau asocia alte familii timbrale de asemenea omogen alcătuite (grupuri de suflători de lemn sau din alamă). O. este în atare modalitate creatoare prea puțin preocupată de contrastul și relieful timbral, de jocul alert al valorilor sonore, concentrându-se însă asupra eficienței și diversității expresive ale cântului instr. în toate registrele (1) orch. animate de dialoguri și replici contrapunctice*, generatoare de mai multe ori de scriituri vecine cu virtuozitatea*. În etapa clasic-romantică, dominată de principiul componistic clădit pe idei și teme* muzicale pregnant profilate și plasate la timona acțiunilor muzicale, vizând construirea unor ambițioase arhitecturi simf., o. capătă un rol din ce în ce mai mare atât în înveșmântarea timbrală a personajelor tematice, cât și în susținerea amplelor dezbateri muzicale. Și acestea le realizează prin atente diferențieri ale planurilor sonore, prin exploatarea intensivă a resurselor interpretative ale unui corp instr. armonios alcătuit și perfecționat constructiv, prin amplificarea gestului orch. gândit în limitele generoase – din punct de vedere timbral, dinamic*, al spațiului sonor – oferite de un ansamblu simf. uneori supradimensionat. O dată cu impresionalismul*, cu deplasarea centrului de greutate al preocupărilor creatoare în sfera dialecticii discursive, proprii tematismului clasic, spre cea a plasticității muzicale, a creionărilor aluzive, a irizărilor sonore insinuate drept elemente ale unui nou limbaj componistic, o. capătă ponderea unui argument esențial. În elaborarea rafinată a partiturii, ea cheltuie cu dărnicie luxurianța cromatic-timbrală a aparatului orch. modern, reevaluat funcțional (în special în acele compartimente influențate și de practica muzicii de jazz* – instr. din alamă și de percuție*), folosind chiar surse sonore provenite din practici extraeurop. (instr. de culoare) sau din muzici europ. evoluate (ex. oboe d’amore,* clavecin*). În fine, creația sec. 20, ce poate fi privită ca o impresionantă aventură în căutarea unor noi tărâmuri ale artei sunetelor, punând cu temeritate în discuție structurile sintactice* și morfologice ale limbajului specific (așa cum erau ele concepute anterior), s-a ancorat întotdeauna temeinic în rațiunea cea mai fermă, concretă și în același timp generoasă a gândirii muzicale, realitatea sonoră, în special în aspectele ei timbrale. Concentrarea interesului în direcția explorării febrile a resurselor coloristice ale muzicii (menite uneori să suplinească inconsistența altor modalități de exprimare, în special melodică și armonică) a plasat treptat fantezia sonoră, tehnica o. în prim planul creației muzicale din ultimele decenii. Beneficiare a unei largi deschideri de orizont, datorită atât noilor tehnici de realizare și prelucrare electronică a sunetului cât și prospectării asidui a unor străvechi culturi muzicale (indiene, extrem orient., africane etc.), gândirea sonoră din zilele noastre dispune de un considerabil ascendent în travaliul componistic, de multe ori cu o reală funcție coordonatoare a întregului act imaginativ. ♦ Pe lângă aceste aspecte de ordin stilistic-istoric, o. a avut întotdeauna funcționalități și modalități deosebite de manifestare în cadrul celor două mari filoane ale creației muzicale – ce s-au conturat dintru început și au evoluat paralel de-a lungul veacurilor, cu tendințe periodice de delimitare sau fuzionare, dar mereu influențându-se reciproc. În primul rând (cuprinzând în special genuri scenice ca opera, baletul, muzica de teatru* sau de film*), muzica; fie intim asociată acțiunii dramatice, fie destinată ilustrării ideilor literare sau evoluțiilor vizuale, a permis întotdeauna o mai mare libertate de desfășurare a fanteziei sonore-timbrale decât în genurile celei de-a doua categorii (cameral, simf.), în care imperativul concentrării substanței expresive în scopul susținerii discursului muzical sever arcuit în structurile sale formale abstracte, a presupus epurarea limbajului sonor-timbrală de orice efect exterior, de orice amănunt nesemnificativ. În muzica de operă, nu numai componenta instr. a orch., dar și exploatarea ei au fost mereu mai bogată și mai nuanțată comparativ cu formațiile și scriiturile mai austere, mai reținute, propice însă desfășurării argumentației camerale sau simf. voit reduse la esențial. Așa se face că o voce de remarcabilă valoare sonor-timbrală și utilitate orch. cum este cea a trb., abil integrată chiar în partitura considerată printre primele acte de naștere ale operei, în Orfeu de Monteverdi – și încă în număr relativ mare de instr. asemenea – pentru a ilustra (la 1600!) cum nu se poate mai sugestiv tenebrele infernului, va fi multă vreme (până la finalul triumfal al Simfoniei a V-a de Beethoven) dificil de asociat narațiunii muzicale de tip simf. Haydn îl folosește curent în oratoriile* sale (adevărate drame vocal-orch.), dar niciodată în numeroasele sale simf. La fel Mozart, lăsându-l deliberat în afara captivantului său joc de idei, nu s-a putut însă lipsi de cântul grav și viril al acestui instr. În unele din operele sale (scena Comandorului din Don Giovanni rămâne un ex. edificator) sau în „Tuba mirum” din Requim. Dealtfel, același Mozart (unul din puținele cazuri fericite din istoria muzicii de firească și desăvârșită exprimare deopotrivă în operă și în genurile „pure”), în timp ce-și transcria, într-un aparat orch. de o excepțională modestie, un adevărat testament de gândire muzicală și trăire umană, în paginile ultimei triade simf. (Simfoniile nr. 39, 40, 41), în dramele sau feriile sale, se lasă cu dezinvoltură sedus de sugestiile timbrale (cu referiri curente la acțiuni scenice) ale unor instr. de excepție pe atunci ca triunghiul*, talgerele*, mandolina* sau jocul de clopoței*. Tot așa Beethoven, deși își taie monumentalele simf. într-un material muzical cu un ambitus sonor și dinamic mult amplificat față de cel al precedesorilor săi amintiți, rezervă totuși întotdeauna trp. un rol secundar (ritmic și dinamic) în susținerea tensionatelor sale demersuri orch., deși unica sa operă Fidelio, aceluiași instr. îi acordă chiar rolul unui veritabil personaj solistic într-un anumit moment al dramei. Peste timp, se regăsește aceeași dihotomie la Enescu, care în Oedip apelează (în contextul unei saturate densități orch.) chiar și la vocea senzuală a sax. (fie și numai pentru două scurte intervenții cu motivația „leit-timbrului”) sau la impresionantul efect al unui glissando* de ferăstrău* în scena morții Sfinxului; își încredintează totuși ultima destăinuire muzicală, încărcată de grele semnificații, unui ansamblu orch. de numai 12 instr. (Simfonia de cameră). Iar atunci când aceste trasee ale creației muzicale se întâlnesc fie sub pana unui compozitor de statura lui Richard Wagner, fie sub zodia programatismului*, suplețea și plasticitatea o. dramatice dobândește acea consistență și organizare superioară proprii marilor forme orch. – ca în cazul epopeilor wagneriene – sau suflul amplu al scriiturii simf. asimilează organic gesturi sonore cu capacități sugestive, descriptive, onomatopeice chiar, ca în Simfonia fantastică de Berlioz, în poemele* simf. ale lui Richard Strauss sau Listz, în Marea de Debussy, în Suita sătească și Vox maris de Enescu etc. Tot atâtea pagini ce măsoară, în fond, aria problematică a tehnicii și strădaniei artistice numită o. ♦ Teoretizarea multiplelor și complexelor aspecte de ordin practic și artistic ale o., deși sumar sau fugar abordate în unele tratate muzicale mai vechi, ca preocupare temeinic ordonată și aprofundată apare totuși abia în sec. 19, o dată cu desăvârșirea configurației instr.-sonore a amplei orch. simf. și ca o firească consecință a rolului o. în creația muzicală modernă. Dintre lucrările cu acest profil ce s-au impus pot fi menționate: Hector Berlioz, Mare tratat de o. și instrumentație (1844, completat în 1905 de Richard Strauss și Charles-Marie Widor, în special cu îmbunătățirile tehnic-constructive aduse unor instr.), François-Auguste Gevaert, Curs metodic de o. (1885), Hugo Riemann, O. (1902), Nikolai A. Rimski-Korsakov, Principii de o. (1913, trad. rom. 1959), Tehnica o. contemporane (1950, trad. rom. 1965), datorat muzicienilor it., compozitorul Alfredo Casella și dirijorul Virgilio Mortari, precum și voluminosul Tratat de o., în patru cărți, al lui Charles Koechlin (1954).

ÎNTINDE, întind, vb. III. I. (Predomină ideea unei mișcări liniare în spațiu, pornind de la un punct spre altul) 1. Tranz. A trage de unul sau de amîndouă capetele sau de toate părțile unui corp (mărindu-l) A întinde un elastic. ▭ Merge binișor cu arcul gata către locul bănuit... se oprește și-ntinde arcul. CARAGIALE, P. 111. ◊ Expr. A întinde (cuiva) cursa sau o cursă, lațul, un laț) = a așeza cursa pentru a prinde un animal; fig. a se folosi de mijloace viclene față de cineva. O cursă pe care i-o întindea tată-său. ISPIRESCU, L. 18. Vînătoru-ntinde-n crîng La păsărele lațul. EMINESCU, O. I 174. ◊ Intranz. Pescarii întind veseli de căpătîiul funiilor. DELAVRANCEA, S. 64. ◊ Refl. Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. CAMIL PETRESCU, U. N. 340. ◊ Refl. pas. Arcuri se întind în vînt. EMINESCU, O. I 148. ♦ Refl. A se încorda. Mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc. NEGRUZZI, S. I 42. ♦ Refl. (Mai ales despre obiecte de îmbrăcăminte) A se lărgi sau a se lungi prin deformare permanentă, a se lăbărța. Flanela s-a întins la gît. ♦ Refl. (Despre unele lichide) A curge în formă de dîre băloase. Borșul trezit se întinde. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A mișca lungind într-o direcție oarecare, a desfășura în toată lungimea. Cîte un bătrîn care stătea la fereastră întindea gîtul și îl urmărea cu ochii. DUMITRIU, N. 152. Puternicile brațe spre dînsa întindea. EMINESCU, O. I 95. Nu e nevoie, cînd zîmbiți, să întindeți buzele pîn’ la ceafă. ALECSANDRI, T. I 295. ◊ Fig. Întinde cu mîndrie aripele-ți ușoare, O! sufletul meu vesel, o! suflet fericit. ALECSANDRI, P. I 124. ◊ Expr. A întinde mîna (sau o mînă) = a face un gest cu brațul: a) pentru a indica ceva; b) pentru a cere de pomană. Chiar cerșetorul din colț a uitat să întindă mîna. C. PETRESCU, C. V. 290. A întinde (cuiva) mîna (sau mîinile) = a) a înainta brațul către o persoană pentru a da mîna cu ea (în semn de salut; fig. a-și manifesta dragostea sau prietenia pentru cineva. Fata zîmbi, întinse mîna: Dumneata ești domnu Macovei? SADOVEANU, M. 113. Vartolomeu Diaconu întinse mîna prietenos. C. PETRESCU, A. 280. A plecat fără să-mi întindă mîna. VLAHUȚĂ, O. A. 471. Trebuie să le întindem mînile cu dragoste. ALECSANDRI, T. I 361; b) (fig.) a veni în ajutorul cuiva, a salva pe cineva dintr-un impas. Noi vă întindem mîna – continuă brigadierul – să vă ridicăm pe un drum mai neted ce duce la fericire și la belșug. MIHALE, O. 44. 3. Refl. (Despre ființe) A-și destinde corpul (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). [Bardac] dormea cît e ziua de mare, se întindea, căsca. SADOVEANU, O. VII 357. Se întindea și mai căsca. ȘEZ. II 35. Dar podarul se gîndea Și cu lene se-ntindea. ALECSANDRI, P. P. 159. ♦ A se înălța ridicîndu-se în vîrful picioarelor. Dragă mi-i lelița-naltă, Că-mi dă gură peste poartă; Dar lelița mititea Se-ntindea și n-ajungea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ♦ Fig. A se încumeta, a cuteza, a îndrăzni, a se obrăznici. Nu te-ntinde! ◊ Expr. Nu te-întinde mai mult decît ți-e plapuma (sau, regional, oghialul) = nu pretinde mai mult decît poți avea, fii modest. Nu mai lungi vorba... Nu te-ntinde mai mult decît ți-i oghialul! ALECSANDRI, T. 464. 4. Refl. (Despre ființe) A se culca (pentru a dormi sau a se odihni). Se întinse la umbra tufanului. PREDA, Î. 153. Și cînd în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mînile pe piept, I-nchide geana dulce. EMINESCU, O. I 168. Ne întindem pe mușchi, sub un măslin. ALECSANDRI, O. P. 350. ♦ Tranz. A doborî la pămînt printr-o lovitură. La pămînt îl întindea, De falangă mi-l lega Și-l bătea și tot striga. ALECSANDRI, P. P. 130. 5. Tranz. A înmîna, a prezenta, a oferi, a da. Fata a întins unchieșului niște hîrtii, pe urmă... s-a întors în loc. GALAN, Z. R. 32. Răsturnă mămăliga pe măsuța joasă și rotundă, tăie jumătate și o întinse pe un fundișor lui Mitrea. SADOVEANU, B. 28. Îi întinse un bănuț de aur. DELAVRANCEA, H. T. 36. Și, întorcîndu-mi fața, eu spada ți-am întins. EMINESCU, O. I 91. 6. Tranz. (Cu privire la o armă de foc) A îndrepta spre...; a ochi. Stăi, stăi, nu-ntinde flinta, că plumbul e fierbinte. COȘBUC, P. II 96. Se întîlnește cu necuratu; cînd întinde pușca să deie, el îi zice: stăi, nu da, că-ți voi fi de folos. ȘEZ. II 40. 7. Tranz. (În expr.) A (o) întinde (la drum) = a pleca repede, a grăbi mersul, a fugi, a o șterge. De la Brăila înainte, lui Moș Gheorghe i se pare că trenul o întinde la drum, cu tot dinadinsul. SP. POPESCU, M. G. 39. Întinse unchiașul la drum. ISPIRESCU, L. 96. O întinse cu grabă spre București. BĂLCESCU, O. II 110. (Rar, cu altă construcție) Întinseră piciorul la drum. ISPIRESCU, L. 322. (Intranz., despre vite) A întinde la jug = a trage (din greu). Boii se spetesc întinzînd la jug. ALECSANDRI, T. 970. (Refl., rar, despre cai) A se întinde galopului = a o lua, a merge în galop mare. Într-un mers obișnuit, iepușoara... ar fi părut o mîrțoagă...; acum, abia se zărea prin fulgi, întinsă galopului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. 8. Tranz. (Rar, cu privire la ființe, în special la oameni) A chinui, a tortura. De te-aș prinde, Ca p-un cîine te-aș întinde Că la toți le-ai dat noroc, Pe mine mă arzi în foc. TEODORESCU, P. P. 278. ♦ Fig. A trage de cineva, a hărțui. Bietu popa... e și el întins în toate părțile. STĂNOIU, C. I. 30. II. (Predomină ideea de răspîndire sau așternere în lungime și lățime pe o suprafață) 1. Tranz. (Cu privire la obiecte strînse, îndoite, împăturite) A desface, a desfășura (în lung și în lat), a așeza în toată întinderea, pentru a forma un așternut, pentru a expune la aer etc. Muierea... întinse hainele să se usuce. RETEGANUL, P. III 4. El întinse pe pajiște niște scoarțe scumpe. ISPIRESCU, L. 109. Aceste două vase, după ordinul colonelului, întinseră pînzele în vînt. BOLINTINEANU, O. 264. [Rufele] să le anin în cuiul meu și să le întind în odaie. ALECSANDRI, T. I 322. ◊ Fig. Neguri albe, strălucite, naște luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe cîmpie. EMINESCU, O. I 72. Azi dimineață ne-am trezit cu iarna în țară. Ea și-a întins cojoacele albe pe vîrfurile munților. ALECSANDRI, S. 308. ◊ (Cu privire la obiecte care – după ce au fost desfășurate – trebuie fixate, susținute, sprijinite) Ienicerii... Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari. EMINESCU, O. I 146. (Refl. pas.) S-a întins puntea de legătură cu uscatul. BART, E. 317. Între cei patru stîlpi de la intrare se-ntindea ziua, peste șanț, un pod de piele de bivol. VLAHUȚĂ, O. AL. I 160. ◊ (Cu privire la obiecte care trebuie expuse vederii) Oamenii și-au întins marfa pe mesele din piață. A întinde masa (sau masă) = a așterne masa pentru mîncare, a pune masa; a da o masă (cu oaspeți mulți). Cînd boierul întindea masă mare... chema tacîmul curții ca să desfăteze pe mosafiri. GALACTION, O. I 69. Vreo zece fete... ajutau Gherghinei să întindă niște mese în ogradă. BUJOR, S. 95. Mîndră masă-și întindea Și tot bea și veselea Și din gură-așa zicea... ALECSANDRI, P. P. 72. (Refl. pas.) Într-o mînăstire din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. BOLINTINEANU, O. 54. ♦ (Cu privire la substanțe moi sau plastice) A așeza pe o suprafață mai mare, subțiind, netezind; a răspîndi. Au întins hoștinile fierbincioare pe o pînzătură. CREANGĂ, A. 15. ◊ Expr. A întinde o foaie (de aluat) = a subția o foaie de aluat (de obicei apăsînd-o de repetate ori cu o vergea de lemn), a-i mări suprafața. 2. Refl. A ocupa un spațiu (mai) mare, (mai) întins, a acoperi o suprafață mare. Dincolo de marginile pădurii se întind ogoarele de porumb. BOGZA, C. O. 246. Satul se-ntinde la poalele celui din urmă șir de dealuri. SLAVICI, O. I 214. Ograda... se-ntindea gălbuie în lună. EMINESCU, N. 51. ◊ Fig. Freamătul de sară conteni, pacea începea a se întinde iar pe iaz. SADOVEANU, O. I 410. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Urmat de determinări introduse prin «pînă la», arată limitele unui ținut, ale unei țări etc.) Dobrogea se întinde pînă la mare. ♦ (Despre grupuri de oameni) A se prelungi (într-o direcție), a acoperi o suprafață mare. Din marginea poienii Se-ntinseră-n coloane de luptă moldovenii. COȘBUC, P. II 78. Parada se întindea ca un șerpe pe șovoita uliță. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ Expr. A întinde hora = a forma o horă. Nu-s crunt, nici hapsîn, Puternic și bun, Pe toți îi cuprind și horele-ntind. Aduc sărbătoare la mic și la mare. BANUȘ, B. 102. Hori de-mi întindea, Hori de-mi învîrtea. TEODORESCU, P. P. 647. ♦ (Despre plante, buruieni etc.) A se lăți, a se răspîndi (orizontal pe pămînt). Troscotul s-a întins peste toată curtea. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la putere, stăpînire etc.) A mări, a lăți, a spori. Domnii și boierii neamurilor ziseră între dînșii... să împingem neamurile unele asupra altora, ca astfel să întindem domnirea și puterea noastră. RUSSO, O. 30. ◊ Refl. Puterea mea se-ntinde Preste cer, preste văzduhuri. CONACHI, P. 87. ♦ (Despre idei, zvonuri) A se răspîndi, a se extinde. Vestea... s-a întins vertiginos în uzină. SAHIA, N. 35. ♦ (Despre acțiuni, mișcări sociale) A se dezvolta, a lua proporții. Din Zarand, răscoala se întinde și cuprinde și Hunedoara. IST. R.P.R. 281. Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește. EMINESCU, O. I 144. ♦ (Despre boli, epidemii) A cuprinde o suprafață din ce în ce mai mare, a se lăți. Începuse cangrena să se întindă ca o pată de păcură pe umărul lui Bernaru. MIRONESCU, S. A. 121. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dăinui, a ține. Festivitatea a luat sfîrșit. Masa care a urmat... s-a întins pînă dimineața. STANCU, U.R.S.S. 94. Veseliile se întinseră pînă noaptea tîrziu. ISPIRESCU, L. 376. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «asupra») A insista, a stărui. Ar fi fastidios a mă întinde mai mult asupra acestui subiect. GHICA, S. 212. ◊ Expr. A se întinde la vorbă (lungă) sau cu vorba sau (tranz.) a o întinde la vorbă sau a întinde vorba (sau vorbe) = a lungi vorba, a vorbi mai mult decît trebuie, a tărăgăna sau a face să tărăgăneze o discuție. Cu răbdarea păianjenului ce-și țese pînza, în mod voit întindea vorba. V. ROM. septembrie 1952, 175. Se bucura mama că-i veneau neamurile, s-o mai întindă cu ele la vorbă. STANCU, D. 5. Își ceru iertare și plecă mînat de treburi urgente, care nu-i dădeau răgaz să se întindă la vorbă lungă. C. PETRESCU, A. 469. Le-a îngăduit să se întindă la vorbă. REBREANU, R. I 145. Ce să mai întind vorbe? RETEGANUL, P. I 55. Ne-am prea întins cu vorba și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie. CREANGĂ, P. 258. – Forme gramaticale: perf. s. întinsei, part. întins. – Prez. ind. și: (regional) întinz (DELAVRANCEA, A. 129, CARAGIALE, O. I 56). – Variantă: (învechit) tinde (BUDAI-DELEANU, Ț. 178) vb. III.

MÉRGE vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca deplasîndu-se dintr-un loc în altul; a umbla, a se deplasa. Mărrgîndu și apropiindu-me cătră Damascu. COD. VOR. 38/25, cf. 26/9. Să le arate taina, ca să vază toți cîți mergea pre cale. CORESI, EV. 89. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc. PRAV. 5. De-l va petreace ca un priatel și mărgînd să va prileji într-acea greșală, nu să va certa. ib. 310, cf. 39, 168, 285. Și veți învăța pre iale pre feciorii voștri, să le grăiască șăzînd în casă și mergînd în cale și culcîndu-să și sculîndu-sâ. BIBLIA (1 688), 134²/15. Mărgînd doi oameni pre cale (sec. XVII). CAT. MAN. I, 383. Și așa vitejaște au mers pînă lîngă curtea împăratului. ANON. BRÎNCOV., CM II, 322. Să meargă pe drumul cel mare, de la Ocna pînă la Sculeni (a.823). URICARIUL, XIV, 289. Nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. După ce merse cale lungă depărtată, ajunse la niște munți mari și înalți. ISPIRESCU, L. 19, cf. 34, 43. Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat – Mergea de-un gînd nebun purtat. COȘBUC, P. I, 233, cf. 317. Că-i iarba mare, d'e nu pot horind a mere. ap. VAIDA. Pe de-o lăture de sat Mere-un păun retezat, Dar nu-i păun retezat, Ci-i bădița fermecat. JARNIK-B]RSEANU, D. 11. Prin pădurea cu nuiele Merg răgute tinerele. id. ib. 309, cf. 17, 81, 253, 313, 497. Merge badea meu cu plugul Tot alăturea cu drumul. HODOȘ, P. P. 45. Alele ! mergînd pe drum Bătrînețele m-ajung. DOINE, 90, cf. 8, 15. Mergînd amândoi pe drum, iată că întîlnesc un grec. ȘEZ. IV, 6. Pe drumul care merg eu Nu e iarbă, nici dudău. ib. 218. Merse fără preget pe pustiul de zăduf. POPESCU, B. III, 111. Îmi place cum miege cálu ăsta. ALR II 969/172. Meream înăpoia cociei. ib. 3 212/53, cf. 3 212/64, 95, 157, 219, 228, 250, 272, 279, 284, 310, 316. O mărs o buca di drum. ib. 4 395/551. Pornește-a merje. A III 5. Mergăi printr-o pădurice, Găsii nouă ouă de vovice; Luai nouă, Lăsai două, Ca vovicea să mai ouă (Cartofii). GOROVEI, C. 20, cf. PASCU, C. 243. ◊ (Întărit prin repetare, arată durata prelungită a acțiunii) Și merge și merge, pînă ce înnoptează bine. CREANGĂ, P. 187. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă. id. ib. 199, cf. 207, 301. Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, L. 5. Merseră, merseră, cale lungă depărtată. id. ib. 22, cf. 26. De urît aș mere, mere, Calea mi se face stele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 211. Mai merge ce mai merge. ȘEZ. I, 5. ◊ (Cu determinări care indică modul de deplasare) a) (Determinarea indică dacă deplasarea se face pe jos sau cu un mijloc de locomoție) De acolo vrumu se luomu Pavelu. . . și vrea însuș pedestru se mearrgă. COD. VOR. 18/8. Un om s-au rugat să-i dau un cal, să margă călare dzeace mile de pămînt. PRAV. 41. Au mărs pre picioare. . . 2 mile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^r/9. Ea mergea bine pe cal. BOLINTINEANU, O. 428. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, CÍ. ȘEZ. I, 153. Mere călărește. ALR I 1 120/333. Mere cu bițicli [= bicicleta]. ALR II 2 575/260. b) (Determinarea indică sau sugerează ritmul de deplasare) Și, mergând tare, sosi în țara tătărască, și agiunsă la amândouă oștile tătărăști. HERODOT (1 645), 247. Gloata silită de foame Va căuta să meargă bărbătește. BUDAI-DELEANU, Ț. 106. Ei mergind ca vîntul se ceartă și se-ntreabă. EMINESCU, O. I, 447. Cătră sară pornește și el mergînd în pasul calului. CREANGĂ, P. 198. Și cînd venea ea, nene, dobora copacii: așa de iute mergea. ISPIRESCU, L. 5. Cîrdul mergea acum încet. PREDA, Î. 145, cf. V. ROM. septembrie 1 954. Și te uită după el Cum mere de cătinel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. Așa zice popa nost Cînd moare cel fără rost: Mergeți tare, Că bani n-are. id. ib. 468. Merseră ca gîndul, de întreceau vîntul. RETEGANUL, P. III, 14. c) (Determinarea indică poziția corpului în timpul deplasării) Cf. ZANNE, P. II, 101. Merge în patru picioare. ALRM I/II h 328. Merge în brînci. ib. Merge de-a bușilea. ib. Merge capră. ib. Merge de-a oaia. ib. Merge în patru mîini. ib., cf. A III 16. d) (Despre cai; determinarea indică poziția picioarelor în timpul deplasării, adesea și ritmul de deplasare) Calu a fos mergînd îm buiestru. GRAIUL, I, 34. Meri în trap. A I 23. Meri în galop. ib. Me-n paș. ib. 31. Merje calu de-a-nsăltatilea. ib. III 17. e) (Cu alte determinări modale) Gheorghiță, să mergi binișor mîne dimineață. TEODOREANU, M. II, 194, cf. ALR II 3 723/102, ZANNE, P. IV, 255. ◊ Expr. A merge pe două (sau trei, patru, șapte, nouă) cărări v. c ă r a r e. A merge în bobote v. b o b o t. A merge în dorul lelii v. d o r. (Regional) A merge de-a roata (sau de-a zbîrdigoala) = a se da peste cap, a se da tumba. Cf. ALR I 367/80, 218. F i g. Auzită fă mie demăreața meserearea ta, că în tire upăvăiiu; spune-mi, Doamne, calea într-însă se mergu. PSALT. 296, cf. 55. Înțelegu-te și deregu-te în calea ceasta ce mergi. CORESI, ap. GCR I, 13/23. Mă va păzi pre mine, în calea care mărg acum (a. 1 683). GCR I, 273/36. (T r a n z., învechit, rar) Au mers căi strîmbe. BIBLIA (1 688), 176²/20. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) De inima căruței atârnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, cînd mergea căruța. CREANGĂ, P. 106, cf. 40. Trenul mergea tot mai departe, se apropia tot mai mult de țelul călătoriei. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit. CAMIL PETRESCU, U. N. 219. Pe drumul Orăzii Merg carăle Gheorghiții. POMPILIU, B. 27. Merg carele după vin. JARNIK-BÎRSEANU, D. 53. ◊ (Despre aștri) Nu văz stele strălucind Nici luna pe ceri mergînd. ȘEZ. II, 9, cf. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ◊ F i g. Îi mergeau și gîndurile prin cap. GANE, N. II, 100. ♦ (Cu determinări locale; împreună cu aceste determinări, verbul capătă diverse accepții) a) (Cu determinarea „înainte”) A preceda (în spațiu). Înrainte mearge-veri amu înraintea feațeei Domnului a găta calea lui. PSALT. 335. (Despre abstracte) Dereptatea. . . înainte mearge și pure în cale urmele sale. ib. 176. Va mearge dereptatea ta înaintea ta și slava lu Dumnezeu acoperi-te-va. CORESI, EV. 52; b) (cu determinări ca „sus”, „în sus”, „la deal” etc.) a urca, a sui. Mere la deal cu greu. ALR II 3 113/228. Ion mere cîtinel la deal. ib. 3 113/235, cf. 3 113/141. Din treapta cea mai de jos, cînd vei aluneca în jos, lesne te mai scoli de jos, iar din cea mai de sus anevoie mergi în sus. ZANNE, P. III, 412; c) (cu determinări ca „jos”, „în jos”, „la vale” etc.) a coborî. Gios mergea în mare în corabie. PSALT. 230. Nu zice că „pogorî^”, ce „mergea în jos”. CORESI, EV. 391, cf. GCR II, 359, ALR I 1 221/159; d) (maghiarism regional; cu determinarea „din drum”) a-și schimba direcția de mers, a se abate din drum. Cf. ALR II 3 421/64, 105, 250, 310, 325, 334. ♦ T r a n z. (Învechit și regional) A străbate, a parcurge. Atîta mergeam de reapede acesta drum, cît îm părea că zburăm. DOSOFTEI, V. S. septembrie 11^v/33. Și-a mers el multă lume și țară și nu și-a căpătat stăpîn. RETEGANUL, P. III, 27. ♦ A colinda din loc în loc, a trece dintr-un loc în altul. Și de-aciia ieșind și mergea pren Galileiu; și nu vrea de să-l știe cineva. CORESI, EV. 77, cf. 256. Mergînd prin țară, domnul întîlni o seamă de turci. BĂLCESCU, M. V. 242. Îi deteră voie să meargă prin toate locurile de prin prejur, pe unde va voi. ISPIRESCU, L. 8. Tot într-un pas mergeau de la o casă la alta. ȘEZ. III, 184, cf. ZANNE, P. III, 246, IV, 162, V, 106. ♦ (Cu determinări ca „la dreapta”, „la stînga”, „hăis”, „cea”) A (o) coti (spre. . .). Mărg la direapta sau la stînga. ALR II 5 637/316. Merem hois sau cea. ib. 5 637/334, cf. 5 637/349, 353, 531, 791. ♦ (Despre obiecte sau, p. e x t., despre ființe) A se deplasa prin aer; a zbura, a pluti. Și așa mearge pe deasupra pământului ca de doi coți. N. COSTIN, ap. GCR I, 201/26. ♦ (Despre nave ori despre alte obiecte plutitoare sau, p. ext., despre ființe) A se deplasa plutind pe apă; a pluti. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. VLAHUȚĂ, R. P. 5. Faci valuri pîn apă ca să morgă [barca]. ALR II 2 522/386. Curcubeta încă merge cît merge deasupra apei. . ., dar odată se cufundă. ZANNE, P. III, 537. ♦ (Familiar, despre mîncări sau băuturi; de obicei determinat prin „pe gît”) A putea fi înghițit ușor (și repede); a aluneca pe gît. Mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Lupul nostru începe a mânca hîlpov; și gogîlț, gogîlț, gogîlț, îi mergeau sarmalele întregi. id. ib. 32. ◊ (Glumeț, printr-o lărgire a sensului) Să-mi pun pelea la pază din partea lui Chitiuță, și apoi oi vedea eu cum i-o merge îmbucătura. ȘEZ. IX, 67. 2. (Deplasarea este văzută în stadiul inițial; de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre....). Deaci ieși, se mearrgă întru Machiedonia. COD. VOR. 14/17. Gotoviți doao sute de voinici, se mearrgă pănră la Chiesariia. ib. 54/11, cf. 8/7, 38/25, 52/18, 68/19. Îngerii oameniloru, a bărbaților și a muierilor, mergu la Dumnezeu să se închine (cca 1 550). GCR I, 1/9. Voinicul, cînd mearge la războiu, elu se teame și e întru grije multă. CORESI, EV. 78. Lazar, soțul nostru, au adurmit. Ce merg, să deștept el. id. ib. 95, cf. 170, 314. Eu iarăși merș la Ier[u]s[a]lim cu Varnavași luai Tit cu mine (cca 1 569-1 575). GCR I,* 15/28. Eu merși la iad, vrăjmașul cîlcaiu. COD. TOD. 208. Merș și vădzuiu acolo sadurile raiului. ib. 210, cf. 220. Te scoală de mergi întru tîmpinarea lui și-i spune lui de toate (cca 1 600-1 625). GCR I, 67/2, cf. 74/14. Iară den cîte avem aicea, toate vom să le lăsăm; și numai goli vom să meargem ca și cum ne-am născut (a. 1 642). id. ib. 97/2, cf. 115/31. Să cunoști asupra cărora oameni mergi tu cu oaste. HERODOT (1 645), 363. De va veni neștine la un priiatin, să poftească un cal, sau un bou, să margă pănă la cutare loc. PRAV. 41. Au trimis de l-au chemat, să margă să o găsească. ib. 189, cf. 309, 321. Iară cum auzi Is[us] că iaste Ioan prins, mearse în Galilea. N. TEST. (1 648), 6^r/3, cf. m o l i t v e n i c (sec. XVII), 311. Noi după cuvîntul dumitale am mers la numitul sat Trudeștii (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 66. Lăsă Chesariia și iarăși mearsă în pustie. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/29. Meargeți în satul carele e în preajma voastra, și îndată. . . veți găsi un mînzu legat (a. 1 693). GCR I, 310/27. Vrînd să margă la biserică întru o duminică dimineața . . . au audzit un glas mare de om strigînd. NECULCE, L. 11, cf. 261. Ne-au părut râu și am mărsu de am supărat pe dumnealui giupănul Iordachi Rusăt (a. 1 710). BUL. COM. IST. IV, 194. Mergînd eu la curte marți seara și vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie de voia mea. ANTIM, P. XXIII . Obiceaiu au împărații cînd vor să meargă la un loc unde vor vrea, întîi să trimiță slugile (a. 1 747). GCR II, 39/3, cf. 64/10. Va merge starostele la casa vreunui ciubotar (a. 1 776). URICARIUL, XIV, 11. Preste puțin iară mearsem la locul acela. MINEIUL (1 776), 29^V2 /11. Fac curături pentru aratu . . . de strică pădurele numai pentru că nu vor să margă la cîmp pentru depărtarea locului (a. 1 792). URICARIUL, L, 348. Să mergem la bărbierie, Să ne rază pe datorie (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 105/13, cf. 115/6. Să margă la starea locului. . . să le împartă și pădurea cu bună dreptate (a. 1803). URICARIUL, XXV, 91. Să meargă la sat la Bărgăoani și să strîngă oameni bătrîni și să le împarță moșia (a. 1 806). ib. 133. Ermina de-aci mersă nevăzută, Lăsînd pe voinic în uimire adîncă. BUDAI-DELEANU, Ț. 140. Mutîndu-și apoi lăcașul său, mearsă Din Stambul. id. T. V. 109, cf. MARCOVICI, D. 15/14. Au năimit pe un om cu îndatorire, ca. . . să meargă să vestească tatălui său. DRĂGHICI, R. 6/17, cf. 18/22. Aflînd de la vezir că îl poftește frate-său să meargă la India, îi păru cu totul bine. GORJAN, H. I, 2/29, cf. 4/16. Un loc pustiu și tainic, de curînd aflat la lume, Unde spre tămăduire pătimașii merg anume. CONACHI, P. 85. Să meargă la tabăra de la Sas-Sebeș. BĂLCESCU, M. V. 392. Merse în mijlocul bisericii și . . . se înturnă spre nord. NEGRUZZI, S. I, 149. Să mergem împreună acilea la un loc, Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc. ALEXANDRESCU, O. I, 343. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I, 183, cf. 63, 281. Eu mă duc și te las pe tine aicea. . . , dar înainte de-a merge, voi să-ți arăt în ce consistă nebunia vieții mele. EMINESCU, G. P. 91, cf. id. N. 3. I-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargă unde știe. CREANGĂ, P. 98. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. id. ib. 162. D-le Nae . . . Nu mai mergem pe la o țuică? CARAGIALE, O. VI, 163. Se înduplecă de rugăciunele neguțătorului și pofti să meargă să-i vază marfa. ISPIRESCU, L. 24. Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat. id. ib. 33, cf. id. U. 42. Văd în zori, cum merg s-adune Mură fetele: doinesc, Rîd pe drum și hohotesc. COȘBUC, P. I, 262. E, ai să mergi la război. DELAVRANCEA, O. II, 200. E timpul spre palat să mergem. DENSUSIANU, L. A. 130. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei. GÎRLEANU, L. 114. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. Ne urcăm mai bine în mașină și mergem la redacție. C. PETRESCU, C. V. 158, cf. id. R. DR. 16, SAHIA, N. 42, CĂLINESCU, E. 96. E neapărat nevoie să meargă o delegație la Constantinopol. CAMIL PETRESCU, O. III, 97. Mă pregătesc de plecare. . . - Ce tot băsădești? Unde vrei să meri? T. POPOVICI, S. 266, cf. id. SE. 66. Du-mă bade și pe mine Unde mergi, în țâri străine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 63. Cîndu-i mere a peți Și la mine nu-i veni, Căluți se poticnească. id. ib. 266. La moară nu te-oi mîna, De nu-i mere, nu-i mînca. id. ib. 392. Numai pe acel timp merge paserea după hrană și nu-i la cuib. SBIERA, P. 25. Să-și aleagă un cal mîndru, sireap, și apoi să meargă undeva în pețite. id. ib. 50, cf. 262, HODOȘ, P. P. 44, 47. Eu merg la lucru, unde voi căpăta ceva, tu stai în piață. RETEGANUL, P. II, 19, cf. I, 2. Merg țiganii-a colinda. DOINE, 79, cf. 82, 219, 253, 298. Eu ziceam că merg la fragi. ȘEZ. III, 156, cf. IV, 172, MAT. FOLK. 1 468. Să meargă unde îi vor duce ochii. BOTA, P. 5. Să margă s-adepe caii. ALR I 298/61, Merem cu oile să le împriorâm. ib. 619/218. Am mers la drum de cu noapte. ALR II 2 391/334. Tu nu vez că-ș ia pălăria și merge. ib. 3 037/192. Cînd ai mărs la tîrg, am zis să nu te uiț de leacuri. ib. 3 115/325. Hai să merem cală casă, că- i noapte. ib. 3 207/250. Merem la săniet. ib. 4 369/219. Mem la sapă la cucuruz cu plugul. ib. 5 132/64. Me cu boii la munți, A I 23. La culesul viei nu merge cu struguri în traistă. ZANNE, P. III, 407. La vînat cu pușca sacă să nu mergi. id. ib. IV, 680, cf. 527. Am o păserea Intr-un vîrf de nuia, Tot se caină ca vai de ea, Că nu mere nime să o ia (Aluna). GOROVEI, C. 11. ◊ (În corelație cu a s e î n t o a r c e, a v e n i) Grăiesc unuia să meargă, și mearge, și altuia să vie, și vine. CORESI, EV. 223. Din cvartirul seraschierului vin și merg curierii fără de răstimp. GT (1 839), 57²/41. Badea mere și se-ntoarce, Sînul meu durerea-l stoarce ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 127. Oi veni Pe la Suceavă, Că dor-oi veni mai degrabă. Pîn-a mere și-a veni, Cărările s-ar stecli. MARIAN, NU. 500. Dacă mei . . ., vin-di grabă. ALR I 340/65, cf. 340/90, 98, 308, 345. ◊ (La imperativ, ca termen – sau în formule – de urare ori de îndemn) Mergi – și fii încredințată -, nimic nu m-a turburat. HELIADE, o. i, 431, cf. 457. Mergi, dar, fără mâhnire, te du și fii voioasă. ALECSANDRI, P. I, 138. Te du cu bine în cale depărtată Și mergi drept la Moldova în mari viteji bogată. id. T. II, 92, cf. 133. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Mergi cu bine, fătul mieu. id. ib. 185. Mergeți în pace, dragii miei. id. ib. 199, cf. 275. Nu stați, dragii mei, că nu-i de-a sta; mergeți în plata lui D-zeu sfîntul. RETEGANUL, P. V, 42, cf. ALR I 1 498/217. ◊ Expr. A merge înaintea cuiva sau a-i merge (cuiva) înainte = a se duce în întîmpinarea cuiva; a íntímpina (pe cineva). Nu se așteaptă feciorul să vie pînă la el, ce-i mearse înainte, de apucă pre el și-l sărută. CORESI, EV. 29, cf. 86. (Popular) A merge de la... = a pleca despărțindu-se de cineva. Mergînd, mîndră, de la voi, Plîngu-mi ochii amândoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 113, cf. 108. (Popular) A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori sa etc.) = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale. Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. CARAGIALE, O. II, 66. Zicînd acestea, s-au despărțit unul de altul, și fiecarele au mers în treaba sa. SBIERA, P. 200. (Regional) Mergi-ncolo! = a) pleacă de aici! lasă-mă în pace! Cf. ALR II 3108/228; b) nu mai spune! extraordinar: de necrezut! Com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. (Regional) Mergi în treabă-ți = pleacă de aici! lasă-mă în pace! Sîntem osteniți de drum și flămânzi, am intrat la d-ta, să cerem ceva de mâncare... – Mergeți în treabă-vă ! RETEGANUL, P. I, 56. (Regional) A merge în porneală v. p o r n e a l ă. A merge ață (sau întins, țintă, regional, oblu) v. a ț ă, î n t i n s, ț i n t ă, o b l u. A merge glonț v. g l o n ț. A(-i) merge (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult, á(-i) da satisfacție, a(-i) produce mulțumire. Cînd doinea în zori de ziuă . . . știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I, 139. Văzu pe masa lui mîncări de-acele ce merg la inimă. id. ib. III, 26. Cuvinte pline de foc, cari să meargă drept la inimă. GHEREA, ST. CR. II, 99. Cu mândra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam; Da cu mândra din- tr-ăst an Mînc un măr și două pere. La inimă tot nu mere. JARNIK-BÎRSEANU, D. 155. O puică ș-un cocoș. . . Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare; Și le pică cu slănină, Ca să-mi meargă la inimă. id. ib. 456. Fie pita cît de bună, Dacă-s în țară străină, Nu mai mere la inimă. MÎNDRESCU, L. P, 22. Mîncă ce mîncă, dar părea că aruncă la spate, căci nu-i mergea la inimă nici o îmbucătură. FUNDESCU, L. P. 97. ◊ (Cu determinări locale de felul „înainte”, „mai înainte”, „mai departe”, care arată continuarea deplasării, de obicei a deplasării întrerupte) De ocolea de la acel conac rădicîndu-sâ mers-au și mai nainte la satul Cărstiianul (a. 1 700). GCR I, 333/29. Cine va veni pănă aice, mai înainte să nu margă. ALEXANDRIA (1 784), ap. GCR II, 133/37. După ce ranele-ș legă doftorește, Mearsă înainte pe cale apucată. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Părăsit dar cu totul de puteri a merge mai înainte. . . au fost silit. . . să rămîie acolo. DRĂGHICI, R. 160/31. Nemaiputînd struni calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat. CREANGĂ, P. 185, cf. ISPIRESCU, L. 18. ◊ F i g. (În limbajul bisericesc) Părintele nostru Martin, răbdînd multe nevoi în Hărson răpăosâ și mearsă către Dumnăzâu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/34. Dar de vași muri cineva. . . merge cătră prea bunul Dumnezău. DRĂGHICI, R. 72/19. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. ◊ (Despre aștri) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea. BOLINTINEANU, O, 35. ◊ A se duce în vizită, a vizita; a frecventa. Nu. . . să meargem la crăcime și să ne îmbătăm. CORESI, ap. GCR I, 24/20. Sv[î]nt[u]l părintele nostru Ioan. . . mearse pre la sv[î]nt[e]le locurile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/9. În fiecare seară merg la cinematograf. CAMIL PETRESCU, P. 296. Dintre două mândre-a mele Nu știu la care-oi mai mere. MARIAN, O. II, 357, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 33. Mersui la voi, Mi-l țipă mâ-ta dinapoi (Scaunul). GOROVEI, C. 330, cf. PASCU, C. 243. ♦ (De obicei cu determinări de felul „la școală”, „la universitate”) A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățămînt. De cuconi mearseră la școală. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/5. Dorul tău mă bagă-n boală, De nu poci merge la școală. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. ALR II 2 987/29, 899. Care prunci mărg la școală? ib. 2 991/279, cf. 2 991/260, 310, 325, 334, 551, 762, A I 21. ♦ (Învechit și regional; despre ființe sau obiecte; cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra, a pătrunde. Pavelu luo bărrbații a doao dzi demăreața și se curâți. . . și mearrse în băsearecă. COD VOR. 32/17, cf. 70/24, 76/21. În vreamea aceaia mearse Isus în Capernaum. CORESI, EV. 54. Nu sînt destoinic, ca supt coperimîntul mieu să mergi. id. ib. 223, cf. 384. Din pămînt ești și iară în pământ veri mearge (cca 1 600-1 625). GCR I, 65/6. Dacă mearsă în besearică cu alți arhierei, îi deade patriarhul ev[an]g[he]liia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 52^v/11. Și derease ei în cale dereaptâ, se între (întru să meargă D) în cetate. PSALT. 228. Se pleacă crengile frăgariului, se sucesc, ca să creape, cît merg în pămînt, apoi se îngroapă. ECONOMIA, 210/23. Degeaba așa nu mersesiți înlăuntru. KOTZEBUE, U. 6^v/27. Că doresc a o vede Cum doresc în rai a me. POMPILIU, B. 52. Măi bădiță Neculai, Nu gîndi că mergi la rai. ȘEZ. I, 172, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. În pămîntul uscat pociumpul merge greu. Com. PAȘCA. Am mărs cu tății dodată-n casă. ALR II 3 164/279, cf. 3 164/310. În cruce vine o scoabă de fier, prin scoabă mere ruda. ib. 5 647/260. Țevea care mere-n apă rece. ib. 6 356/250. I mai copt, nu me unghia în el. A I 23. ♦ (Învecbit; deplasarea este văzută în stadiul final) A ajunge, a sosi. Aceștia ainte mearrseră (s o s i r ă N. TEST. 1 648) și aștepta noi întru Troada. COD. VOR. 16/4. Răspunse lui bolnavul: Doamne, om n-am, cum, cîndu se turbură apa, să mă bage în lac; e cînd merg eu, altul mainte de mine au deștins. CORESI, EV. 143. ◊ F i g. (Sens curent; cu determinări introduse prin prep. „pînă”) Spiritul de superstiție și de misticism. . . merse pînă a crede că și schimbarea portului. . . fusese un semn rău. BĂLCESCU, M. V. 392, cf. HASDEU, I. V. 206. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II, 135. Turcii . . . merseră pînă a ridica de pe malul românesc șlepuri cu grîne. D. ZAMFIRESCU, R. 54. ◊ E x p r. A merge prea departe = a trece peste limitele îngăduite. Cf. COSTINESCU. ♦ (Popular, cu determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A se angaja, a intra (într-o slujbă). O învăță tot ce trebuia să știe un viteaz care merge la așa slujbă înaltă. ISPIRESCU, L. 13. Să merg în cănțelărie, Să mă-nvâț și eu a scrie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 26. Fata babei însă au fost șăzut pînă acuma tot pe-acasă. . .; nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă. SBIERA, P. 208. ♦ (Cu determinări de felul „la armată”, „în armată”, „la oaste”) A se înrola. De va lua calul să margă la oaste, atunce nu iaste cu cale aceasta vină. PRAV. 53. Numaidecît să poruncească să meargă la oaste. IST. Ț. R. 54. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la”) A cere sfatul, a consulta; a cere sprijinul, a apela. Stăpînul. . . să margă la giudeț și să-i facă leage, să-i dea boul. PRAV. 19, cf. 237. Pentru vrăji și pentru ceia ce mărg la vrăjitori. EUSTRATIE, ap. GCR I, 116/2. Bărbatu și nevasta „mergea pă la popi”, de cerea să-i despărțească. PITIȘ, ȘCH. 153. Numa ce s-o julit la un ghejet și gata, mere la domn părinte să-i cetească. STĂNOIU, C. I. 52. 3. (Cu determinări nume de ființă, sau cu echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania. Ceia ce merrgea cu meînre, toți cădzură spre pămîntu. COD. VOR. 76/28. Și mergea cu nusa iudeii plîngea-se. CORESI, EV. 96. Lot încă rnearse cu el. PALIA (1 581), 48/7. Să meargă toți cu dînsul, să-l petreacă pînă la groapă (cca 1 600-1 650). GCR I, 139/37. Și luă cu el și pre ceaialanți fraț și marsăm cu dînsa (a. 1692). id. ib. 307/1. L-au și întrebat de primește să meargă cu dînsul. DRĂGHICI, R. 6/2, cf. 26/9. Oriunde vei merge cu mine, nu cumva să bleștești din gură. CREANGĂ, P. 207. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb, și pace bună. id. ib. 274. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască. . .!? SP. POPESCU, M. G. 57. Rîd suratele gătite Mînă-n mînă cu flăcăii; Și mi-e drag să merg cu dînșii, Să-i privesc și să-i ascult. IOSIF, PATR. 38. Mergi apoi cu mine, și cu restul îți aleg o cravată pă cinste. C. PETRESCU, C. V. 55, cf. 323. Nici unu dintre voi să nu margă cu mine. ALR II 3 098/551. Aș vrea să meargă cu mine. A III 3. Spune-mi cu cine mergi și-ți voi spune ce plătești. ZANNE, P. IV, 220. (În context figurat) Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară . . . Dar în zădar! că durerea merge. . . Cu mine. CONACHI, C. 103. ◊ (Cu determinarea subînțeleasă) Eu știu un vin bun, într-un loc unde sînt servit bine . . . Mergi? C. PETRESCU, C. V. 305. ◊ E x p r. A merge mînă în mînă (cu . . .) = (despre întîmplări, fenomene etc.) a se afla în strînsă legătură, a fi strîns legate între ele. Rasismul și anticomunismul merg mînă-n mînă, aspecte ale aceleiași plăgi a capitalismului. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 392. ♦ (În expr.) A merge după (cineva) = a) (Învechit) a urma (pe cineva). Cine va sluji mie, după mine să meargă ! CORESI, EV. 68. Păsați după mine și face-voiu pre voi vînâtori de oameni. Ei amu lăsară mreaja, după el mearseră. id. ib. 208. Nu iaste datoare muiaria să margă după bărbat, cînd va vrea. . . bărbatul să lăcuiască într-alt sat. PRAV. 168, cf. ANTIM, P. 3, ZANNE, P. II, 122, 608; b) (Învechit și popular, despre femei) a urma (pe cineva) în căsătorie; a se căsători (cu cineva). Femeile vaviloncițe ce-au mărs după evrei și carii n-or vrea să se desparță, să nu-i treci cu tine Iordanul. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 107^r/21. Nu poci suferi a mearge după căsătoriu mai prost decît mine. id. ib. noiembrie 161^v/24. Să nu mergi tu după tineri, macar sărac, macar avut. BIBLIA (1 688), 193²/12. A u amăgit-o un grec, de s-au măritat după dînsul. . . Și după ce-au mărsu dup-acel grec, au amăgit-o. NECULCE, L. 82. Mi te cere-un diecel: Mere-i, mîndră, după el? – După diac nu m-oi duce. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75, cf. 181, 452. Of! draga mea! da cum de-ai putut tu merge după un măre hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. Vin la maica de mă cere, Că io după tine-oi mere. MÎNDRESCU, L. P. 53, cf. HODOȘ, P. P. 187. Merge-aș, bade, după tine, Dar pămîntu nu mă ține, Că ți-i casa jelitoare. MARIAN, SA. 9. Tată, te-ai dus la fata împăratului, să vezi, merge după mine? ȘEZ. II 109; c) a accepta, a urma sfaturile, învățăturile cuiva. Se schimbă și în dereapta și în stîngă. . . sau i se și pare că mearge după Hristos. CORESI, EV. 71, cf. 438. Ș-au închis și pe Iordachi vornicul . . . ș-au pus câmaican în locul lui pe Ion Buhuș. . . , ca să poprească țara să nu margă după dînsu să-l pîrască. NECULCE, L. 166; d) (rar) a urmări. Iar deca merge omul după dînsul [după șarpe], și-l ajunge . . ., el își acopere capul cu tot trupul (a. 1 654). GCR I 166/39. A merge pe urma (sau urmele) cuiva v. u r m ă. (Învechit) A merge pe legea cuiva = a accepta sau a respecta o credință. Să ispitescu pre ei, de vor mearge pre leagea mea au ba. BIBLIA (1 688), 50²/34. (Regional) A merge în urma cuiva = a urmări. I-am văzut, chiar pe drumul acesta trecură. . . – Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor ! RETEGANUL, P. I, 37. (Învechit) A merge în (sau la) sfatul cuiva = a accepta, a urma sfaturile cuiva. Ferice bărbat ce nu mearge la sfatul necuraților și pre calea păcătoșilor nu stă. PSALT. 1. Ferice de omul ce n-a miarge în sfatul celor fără de liage Și cu răii nu va sta-n cărare. DOSOFTEI, PS. 11/8. (Învechit) A merge spre nuntă sau (regional) în cununie (cu...) =a se căsători, a se cununa. El era născut den fată, nu den muiare ce mersease spre nuntă. CORESI, EV. 527. Cînd o mers în cununie, icoanile-o prins a plînge. MÎNDRESCU, L. P. 182. Ce iubesc mamii nu-i place; De-ar plăcea mamii ca mie, Mîne-aș mere-n cununie. MARIAN, NU. 82. ♦ (La unele jocuri, mai ales la jocul de cărți) A se angaja, a participa (la joc). Pune miza, zise căpitanul de intendență. – Am pu-u-u-s doi franci. . . – Dumneata mergi, domnule maior? – Da. D. ZAMFIRESCU, R. 203, cf. BUL. FIL. V, 261. II. 1. (Despre ape curgătoare) A curge. Un părâu . . . mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/ll. Iată că merg patru rîuri din raiu, unul Tigru, altul Efrat, altul Fison, altul Gheon. ALEXANDRIA, 106/16. Ș-așa cîntă de cu jele, De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură, De stă Oltul și nu cură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 106, cf. DOINE, 97. Peste noi a trece vînt, Și picăm fără de rînd. P'îngă noi, d-a mere apă, Și picăm fără de seamă. BÎRLEA, B. 10. Me apa la Criș. ALR I 422/80. Ampoiu meie lin. ALR II 2 505/102, cf. 2 505/157, 3 498/386. 2. (Popular, despre lichide sau despre secreții organice) A curge, a se scurge. Bătaia, cînd să face cu toiagul, și mai vîrtos cîndu să va svărîma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sînge . . . , atunce de pururia să va certa bărbatul. PRAV. 159. Am descoperit smochinele, și. . . le mergea laptele. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 106^v/1. Să apropie de Alexandru și-și plecă capul la domnul său și-i mergea lacrămile din ochii lui izvor. ALEXANDRIA, 168/16. Bădiță . . . Tare râu sîngele părău. RETEGANUL, TR. 134. Merg balele. ALRM II/I h 55, cf. ALR II 4 211/362, 4 212/95, 362. Mier lăcrămile pe obraz. ALR II/I MN 4, 6 829/836 Întotdeauna îi merge lacrimi din ochi. ib. h 17. 3. (Popular, despre praf, fum, aburi etc.) j ieși (din. . .); a se desprinde din. . . (deplasîndu-se în spațiu). Atunci e mai bun semănați orzului, cînd după grapă mearge pulbere. ECONOMIA, 39/4. Ian caută la obiele, Cum merg fumul din ele. DOINE, 136, cf. ALRM II/I h 310. 388. Le-am frecat hanele să margă zgura din ele. ALR I 643/295. Merze aburi din gunoi. ALR II/I MN 129, 3 864/27, cf. ib. 3 864/29, 36, 76. ◊ E x p r. (În legătură cu diverse verbe, mai ales cu „a bate” sau cu echivalente ale acestuia pe lîngă care expresia capătă valoare adverbială) De-i merge (sau să-i meargă) colbul (sau fulgii, peticii, peticile, untul, rar, scînteile) = zdravăn, tare, violent. Și înherbîntă o tigaie de o înfocă de-i mergea scînteaiele. DOSOFTEI, V. S septembrie 7^v/4, cf. BARONZI, L. 48. Scoteau mîțele de prin ocnițe și cotruțe, și le flocăiam și le șmotream. . . de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă, și vă croiesc de vă merg petecile. id. ib. 38, cf. id. P. 24, 148 O lovi o dată cu mîțele de-i merse fulgii. ISPIRESCU ap. CADE. Bărbatul său însă. . . mi-o bătu ș de astă dată de-i merse colbul. MARIAN, O. I 347. N-am eu vreme de pierdut și mi-i capu la altele, altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Te muștruluiește de-ți merge untul. BRĂESCU, V. A 132. Cam cu chef cum era, au început deodată să joace, și unde nu juca, și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. S-au dat la jucat, și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. De feli nu-i cruțau, ci-i măcilăreau de le mergeai peticele. MARIAN, T. 228. Le-a tras o bătaie de le-a mers colbul și i-a alungat departe. id. ib 267, cf. ȘEZ. III, 143. L-a bătut de i-au mers fulgii. ZANNE, P. IV, 274, cf. 162, III, 294. Te pălesc de-ți merg fulgii. ALR I 1 435/887. ♦ (Prin Transilv., despre pete, murdărie etc.) A dispărea, a se șterge (prin frecare, curățire etc.). Com. din ALBA IULIA. III. (De obicei cu determinări locale) 1. (Despre drumuri) A duce (la. . .), a o lua (spre . . .) Amîndouă drumurile acestea merg tot la Țuțora. (a. 1803). URICARIUL, XXV, 258. Drumul care mergea la capiște era presărat cu flori. BELDIMAN N. P. I, 61/13. Arată-mi drumu cum mere cătă casă. ALR II 3 459/102. Să mă-ndrepți că-ncătrău mere drumu ăsta. ib. 3 459/235, cf. 2 938/235, 250. ♦ (Despre întinderi de pămînt, drumuri linii de hotar etc.) A se întinde, a ține (pînă la. . . sau de la . . . , de la pînă la . . .), a ajunge (pînă la. . . sau de la pînă la . . .). Această moșie țearca căriea îi merge hotarul de la un loc pe valea Sulinarului. . . până în via Mecolei (a. 1 776). URICARIUL, VII, 20. Acele pămînturi din Maxinești merg pînă la hotarul Honcului și lovesc în capul iazului Bălăneștilor (a. 1 797), ib. XXV, 242. Mergea atunci podul. . . de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului. . . pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, M. V. 164. Atîta rămăsese din livada. . . ce mersese pînă-n ulița din dos. REBREANU, I. 47. %Cărărușa merge-n rît, Dragi am fost și ne-am urît; Cârărușa merge-n vii, Dragi am fost de mici copii. JARNIK-BÎRSEANU, 162. 2. A se extinde, a se propaga, a se generaliza. Focu într-însu înrainte mearge și arde împregiuru dracii lui. PSALT. 201. Apoi au început a slobodzi drăgănimea flintele . . . din om în om împregiur. Ca. . . fulgerul, așe merge focul împregiur. NECULCE, L. 232. Mere pîrjol pîn tătă pădurea. ALR 1 692/270. Marsă sun [= ecou] pîm pădure. ib. 1367/80. Mere răsunu. ib. 1367/295, cf. 1367/93. Căscătura așa merge din omu-n om, ca pasărea-n zbor. ALR II/I MN 10, 6 869/705, cf. ib. 6 869/886. 3. (Despre vești, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspîndi (la toți). Aceastași poroncă și domnului muntenesc lui Gligorie vodă i-au mărsu. N. COSTIN, LET. II, 3/21. N-au așteptat pănă le va merge răspunsul, ce îndată au trimis ordinanțu la toți oștenii. AXINTE URICARIUL, ib. 147/28. Mersăse cuvîntul din om în om. . . pănă . . . la urechile celor mari (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 235/32. Cărțile de poronci, ce le vor fi mers, cît au fost în treabă ispravnicii (a. 1820). URICARIUL, I, 254. Un aspru împărat, La care cum au mers asemine știință Au și găsit de cuviință. Pe om se-l de subt judecată. DONICI, F. I, 29/6. Zgomotul serenadelor și serbătorilor deșteptă atențiunea vecinilor și vestea merse pînă la postelnicul. FILIMON, O. I, 119. ◊ E x p r. Merge vorba sau vorba merge = se spune, se vorbește (peste tot). Pe timpii de atunci, mergea vorba că îndeobște călugării de la Sîntele-Locuri erau. . . învățați. ODOBESCU, S. II, 36. Vorba mergea că ar fi dat trupul la dobitoace, și că de aceea nu s-au găsit decît mantaua și iarmurca. CONTEMPORANUL, II, 221. El, după cum îl știm, nu era de cei ce poartă frică de o furnică, cum merge vorba. MARIAN, T. 323. Mai mergea vorba că e și tare învățat. CIAUȘANU, R. SCUT. 16. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el că. . . , i s-a dus vestea (că. . .); este denumit, i se spune. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burdujani pănă la Galați. NEGRUZZI, S. III, 75. Și de-atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omu lui vodă. CREANGĂ, A. 20. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10, cf. COȘBUC, P. I, 238. De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe. AGÎRBICEANU, A. 74. Îi mersese vestea că face din cînepă cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220, cf. ZANNE, P. V, 510. (Cu schimbarea topicii și a accentului stilistic, peiorativ) E un tîrîie-brîu, căruia numai vorba-i merge că-i la Iași, la învățătură. MIRONESCU, S. A. 137. Meargă-i numele! = (în imprecații) să nu se mai audă despre el sau ea (decît numele)! să se facă de rîsul lumii ! Îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandei noră ! O, meargă-i numele! COȘBUC, B. 123. IV. 1. (Despre acțiuni, fenomene, evenimente etc.; de obicei cu determinări modale) A se desfășura, a evolua, a decurge. Va vedea cum merg vremile. AXINTE URICARIUL, LET. II, 171/8. Vâdzîndu pe Antohie Vodă că-i mărgu lucrurili cu-ntemeiere bună, începu în sfaturi cu boieri pribegi. NECULCE, L. 135. Mulți sînt care pot zice că încă lucrurile nu merg bine. HELIADE, O. II, 415. Sabia această pînă Nu mi să va da în mînă, Toate merg într-un zădar. PANN, E. II, 52/12. Să închizi ochii și să-ți cauți de treabă. . . iară trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130, cf. BOLINTINEANU, O. 141. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! CREANGĂ, A. 34, cf. 4. Harap-Alb vede el bine unde merge treaba. id. P. 219, cf. 248. Terzetul final din actul întîi a mers admirabil. CARAGIALE, O. I, 3. Pînă acum m-ai ascultat la orice ți-am zis, și toate ți-au mers bine. ISPIRESCU, L. 21. Toate merg bine. ODOBESCU, S. III, 66. Îi mergeau prost afacerile, era încurcat și pe la bănci, AGÎRBICEANU,123, cf. id. P. M. 137. Era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I, 231. Tare-i plăcea cum mere treaba la rumâni la botez. PRIBEAGUL, P. R. 105. Mergea treaba de-a mai mare dragul, fără sîcîieli, fără bateri pe loc. V. ROM. noiembrie 1953, 161. Să meargă treaba-n plin. teodorescu, P. P. 151, cf. RETEGANUL, P. II, 3, ZANNE, P. III, 154, 187, IV, 636. ( E x p r.) A(-i) merge strună (sau găitan, ca din apă) v. s t r u n ă, g ă i t a n, a p ă. ◊ I m p e r s. Dar cu limba merge altfel: ea nu are vreme hotărîtă că în atîtea luni sau în atîția ani. . . să se formeze. HELIADE, O. II, 129. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă) A se desfășura (destul de) bine, normal; a da rezultate (destul de) mulțumitoare. Apoi de mărs o mărs [executarea cîntecului], frate Dincă, da nu-ș cum. . . , voi oltenii o luați mereu prea iute. CAMIL PETRESCU, B. 177. Fac cereale, domnule colonel. . . – Și merge? – Merge . . . Dar, pe lîngă cereale, m-am gîndit să fac și puțin astrahan. . . Și merge. CAMILAR, N. II, 98. ♦ (Despre aparate, mecanisme, sisteme tehnice) A fi în funcțiune sau a putea fi pus în funcțiune; a funcționa. Cf. LM. Ceasornicul nu merge. DDRF. Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați. BOGZA, V. J. 82. Plugu gazdii mere tăt ca ș-a meu. ALR I 242/257, cf. ALR II 6 714/172, 6 715/172. ◊ E x p r. A-i merge (cuiva) gura v. g u r ă. 2. I m p e r s. (Despre ființe, cu complementul în dativ; de obicei cu determinări modale ca „bine”, „rău” etc.) A o duce, a-i fi (într-un anumit fel). Și deodată mergea cu năroc lui Ștefan Vodă. URECHE, LET. I, 101/17. Să-ți margă tot bine și cu năroc. VARLAAM, C. 261. Petru Vodă... socotind că nu-i merge pe treaba lui. . . s-au dus în țara leșască. N. COSTIN, LET. II, 37/25. Să fii mai îngăduit, măria ta, păn' li s-ar fi vădzut. . . cum le merge. NECULCE, L. 219. Cătră seară le merse brașovenilor mai bine, căci luară de la români un tun. BĂLCESCU, M. V. 519. Las' pe mine, că te-oi iuți eu, bade Stane. . . nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611, cf. 970. Mă! că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46, cf. 144, id. A. 52. Hotărîră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească . . . Așa făcură, și le mergea bine. ISPIRESCU, L. 49. Și-a fost Cuminte om; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I, 229, cf. 260. Nici mie n-o să-mi meargă râu. Avendrea e priceput la toate. STANCU, D. 252. Nu l-am mai întrebat cum îi merge. V. ROM. mai 1955, 42. Nu-i mergea bine în nici o treabă, măcar de ar fi muncit el orișicît. SBIERA, P. 187, cf. 195. Cu popă și cu iepure cine să întîlnește la drum, bine nu-i merge. ȘEZ. I, 18, cf. 51, GOROVEI, CR. 43. La pruncii aiștea le me bine. ALR I 259/80, cf. 259/61, 63, 103, 170, 231, 308, 343, 839, ALR II 3 175/102. ◊ (În formule de urare) Să-ți meargă tot cu bine. HODOȘ, P. P. 214. ◊ (Prin extensiune, despre plante) Cu cît se seamănă mai afund și mai rar cucuruzul, cu atîta îi mearge mai bine. ECONOMIA, 41/27. Prin aceasta multe buruiene se vor stîrpi, și cartofelor le va merge atîta de bine, ca și cînd ar fi fost prășite. IONESCU, C. 81/11, cf. 182/4. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă; adesea în construcții negative) A o duce bine, a-i fi bine, a avea succes; a-i prii. Văzînd și domnul că nu-i merge în pămîntul Moldovei, fiind învățat în Țara Românească cu venituri mai mari, au scris la Țarigrad (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 200/15. ♦ (Adesea în construcții negative) A reuși, a izbuti. Începu să povestească amănunțit cum „a pus mîna” el cîndva pe cămara lui Răghină. . . , cum „i-a mers”. V. ROM. mai 1954, 72. ♦ Cu mine nu i-a mers. 3. (De obicei cu determinări modale de felul lui „înainte”, „bine”, „încet”, „greu”) A înainta, a progresa; a se dezvolta. Carile dintr-un loc mai înainte nu mearge nici mai adaoge, acela prea pe lesne îndărăpt să dă și scade. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/7. În acest chip lucrul merge înainte. I. IONESCU, C. 58/14. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, M, V. 3. Fără să perdem un minut, am cercat să facem ceva; știți însă că la noi lucrurile merg încet. ap. SBIERA, F. S. 240. Umblam la școală, unde mergeam bine. ap. TDRG. Nu-mi merge lucrul din mână. Com. din BRAȘOV, cf. DEȘLIU, G. 15, TULBURE, V. R. 43. ◊ I m p e r s. Eu scriu mereu și merge greu. CARAGIALE, O. VII, 62. ♦ (Despre oameni; cú determinări de felul „(tot) înainte”, „mai departe”) A persevera, a continua. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. 4. (În e x p r.) A merge pe . . . = (despre oameni sau în construcții impersonale; urmat de o determinare numerică) a se apropia de sau a se îndrepta spre data la care împlinește un an în plus. Asta nu se poate spune. Eu, babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa --. . . și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Iaca eu sînt om de merg pe șaptezeci și patru de ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. (Cu o construcție învechită) De vreame ce cel. . . ce face greșalâ, va fi de optspredzeace ai mărgînd, atunce să-l bage în hiară. PRAV. 261. A merge spre. . . (sau către. . .) = a se apropia de un anumit stadiu de evoluție, de o anumită fază, de perioada de timp imediat următoare. [Holda] merge spre copt. ALR SN I h 43. (I m p e r s.) Mergea spre toamnă. ap. CADE. (I m p e r s.) De ce (sau, rar, pe cît) merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. Holera, de ce merge, crește în Paris. CR (1832), 87²/11, cf. DRĂGHICI, R. 9/10. De ce merge, se întinde gustul cititului. GT (1839), 27²/44. Siguritatea se întemeiază pe an ce merge. ib. 173²/16. Tîrgul-Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I, 192. Oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I, 160. Pe zi ce merge, perfectul compus, datorită tocmai expresivității lui, tinde să ia pretutindeni locul celui simplu. IORDAN, STIL. 151. 5. (Despre ființe) A trece (dintr-o situație în alta), a ajunge (într-o anumită situație). Mearge-voru din virtute în silă. PSALT. 173. A trupului hrană sfîrșaște-se și întru putredire mearge. CORESI, EV. 233. Cu lacrămile în ochi îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la peirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Scoală, Adame, hai cu mine, Să miei de la rău la bine. BÎRLEA, B. 91. ♦ (Regional; despre obiecte) A se face, a deveni (Voivozi-Șimleul Silvaniei). ALR II 3 952/325. Tăt o mărs țîră [= s-a făcut cioburi], ib. V. 1. (Despre materiale, în special despre alimente) A fi necesar (în cantități determinate) la realizarea unui produs; a se consuma, a se întrebuința, a se cheltui. Fac nouă turtițe, le ung cu miere și le dau la cuptor; mulți însă, ca să nu meargă miere multă. . ., le ung pe deasupra. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta (dacă s-a cheltuit atît de mult, se mai poate cheltui încă puțin; p. e x t. fie, treacă de la mine!). Cf. ZANNE, P. V. 424. ♦ (Rar; cu determinări nume de alimente introduse prin prep. „pe”) A se hrăni, a se alimenta. Din toate drumurile, acest de iarnă este acel mai greu, fiindcă vitele merg numai pe fîn și cheltuiala se rădică. I. IONESCU, C. 221/17. 2. (Învechit și popular) A se calcula, a se socoti; a se adăuga (la socoteală). Căci [peste] acele multe și mari supărări ce se făcea peste locuitori, le mai merge săracilor încă al doilea văcărit (a. 1 757). URICARIUL, IV, 9/1. Și dobînda de 50 la sută merge la. . . – La capelele întregi! DELAVRANCEA, O. II, 366. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. Patru-n opt merge de două ori. ALR II 2 353/36, cf. 2 353/47, 76, 105. Doi mere de două ori în patru. ib. 2 353/250, cf. 2 353/260, 279. VI. 1. (De obicei impers.; adesea în construcții negative) A fi posibil, acceptabil, permis sau valabil; a se putea, a se accepta, a se admite. Înțeleg să aveți respect de opinia publică;. . . dar, de respectul opiniei publice, să nesocotiți pe un confrate bătrîn – iar nu merge. CARAGIALE, O. VII, 425. Opt versuri, le-am făcut! așa cu gluma. . . O, de-aș găsi acum o rimă-n „uma”; Dar, haid! și fără rimă văd c-a mers. COȘBUC, P. II, 267. Toate merg pînă la un timp. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. Ți-o spun hotărît, nu mai merge, trebuie să facem economie. BRĂTESCU, V. 5. Te înșeli amar!. . . Cu mine nu merge așa! . . . Nu scapi cu una, cu două! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ E x p r. (Mai ales în construcții negative) A-i merge la socoteală = a-i conveni. Cf. CADE. Treacă-meargă v. t r e c e. ♦ A se potrivi; a se armoniza, a se asorta. Albastrul merge bine cu albul. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare; a curge. Prescripțiunea începe să meargă numai din momentul punerii în întîrziere. COD. PEN. R.P.R. 599. 3. (Prin nordul Transilv.; despre vorbe, expresii etc.) A se (putea) folosi, a se (putea) întrebuința; a se spune, a se zice. Cf. ALR II/I MN 68, 2 630/284, alr i 383/278. 4. (Rar) A avea valoarea de . . .; a fi socotit, considerat ca avînd valoarea de . . .; a valora, a face. Pui patru cărți jos, dai cîte patru fiecărui, iei carte cu carte, sau cu șapte iei trei și patru de jos. . . la urmă, cărțile „merg două” (dacă ai cel puțin 37), spatiile 1. PAMFILE, J. I, 15. 5. (Despre bani, p. ext. despre documente care conferă anumite drepturi) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. Banii vechi nu mai merg. SCRIBAN, D. 6. (Despre salarii, venituri etc.) A reveni (cuiva) în continuare. Leafa îi merge pe vacanță. SCRIBAN, D. 7. (Învechit, despre bunuri materiale) A-i reveni cuiva de drept, a fi atribuit cuiva. De s-ari pedepsi cineva cu moarte, averea lui, după obiceiul țărăi aceiia, să margă la rude și la urmașii lui. N. COSTIN, L. 578. 7.(Învechit, rar, despre legi) A prevedea, a specifica, a stipula. Un plugar oarecarele de să va prileji să aibă a să pîrî cu cineva pentru vreun pămînt sâmănat și nu-ș va întreba întÎi la giudeț, să vadzâ cumu-i va miarge leagia . . . PRAV. 3. VII. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a se îmbrăca (într-un anumit fel); a purta. Își legase multă vreme capul cu o basma, apoi începu a merge vara cu capul gol. CĂLINESCU, S. 142. - Prez. ind.: merg și (prin Transilv.) meg (ALR II 4 797/130), pers. 2 (prin Transilv.) și megi (ib. 4 797/130, 172), pers. 3 (prin Transilv.) și mege, pers. 4 (popular) accentuat și mergém (BUL. FIL. II, 105, IORDAN, L. R. A. 128), (prin Transilv.) și megem (ALR II 4 797/172), pers. 6 (prin Olt.) și merge (ib. 4 797/886); perf. s.: pers. 1 mersei și (regional) mergei (ARH. FOLK. I, 168), mergâi, mersui, (învechit) merși, merșu, pers. 3 (regional) și mersu (D. POP, M. 154), pers. 4 (învechit) și mersem m. m. perf. pers. 5 (învechit, rar) și mersesiți. – Și: (regional, mai ales Transilv.) mére (prez. ind. pers. 2 meri, 3 mere, 4 merem, 5 mereți, 6 mer ZANNE, P. VI, 46, ALR SN I h 124/812) vb. III ; (regional, mai ales Maram. și nordul Transilv.) me (prez. ind. pers. 2 mei, 3 me și meie, 4 mem și meiem ALR II 4 797/102, pers. 5 meți și meiți ib. 4 797/104, 106) vb. III. – Lat. mergere „a se cufunda”.

MÍJLOC s. n. I. 1. (De obicei precedat de prep. „în”, „din”, „prin”, „la”, „pe la”, învechit, „pre”, și urmat de un genitiv) Punct, linie, parte a unui lucru, a unei suprafețe care se găsește la depărtare egală de punctele periferice, de circumferință, de extremități (v. c e n t r u, j u m ă t a t e, m i e z, b u r i c); p. ext. (în opoziție cu m a r g i n e) parte a unui lucru situată la oarecare distanță de fiecare dintre punctele marginale ale acestuia; (în opoziție cu c a p ă t, e x t r e m i t a t e) interval cuprins între două extremități sau între două elemente de același fel. În mijloc de besearecă cîntu tinre. PSALT. HUR. 17^v/21. În mijlocul raiului răsădi Dumnezeu pom de preceput ce iaste bine și rău. MOXA, ap. GCR I, 57/39. Banii. . . să să facă în loc vestit, cum are fi în mijlocul târgului, să vadză toți. PRAV. 76, cf. 230. În mijlocul teatrului. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19^r/29. Zveazda. . . slujeaște încă, ca să stea pururea în mijlocul discosului cinstita pîine (a. 1680-1700). GCR I, 244/24. Din iezăr cură apă prin mizlocul orașului. N. COSTIN, ap. IORGA, L. I, 94. După ce au aflat Brîncovanul pe Bălâceanul mort în război, trimisu-i-au capul la București, de l-au pus într-un prepeleac în mijlocul ogrâdzîi lui. NECULCE, L. 105. La mijlocul moșiei Brăndușăni au intrat Chirileștii (a. 1759). BUL. COM. IST. IV, 201. Merse în mijlocul bisericii și. . . se înturnă spre norod. NEGRUZZI, S. I, 149. Luni pe la amiazi, pe cina eram m ulița mare, in mijlocul tîrgului, îmi iese înainte un impiegat cu guler roșu. GHICA, S. 244. Trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele. CREANGĂ, P. 13. Harap Alb. . . cînd îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului, îi și zboară capul. id. ib. 226. Văzu că se află în mijlocul unei odăi mari. CARAGIALE, O. II, 262. Acel vas. . . se află pe o masă în mijlocul unei bisericuțe. ISPIRESCU, L. 29. Vulturul de pe monumentul independenții ridicat. . . în mijlocul orașului Calafat. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Era o casă albă, veche și simplă, în mijlocul unei curți largi. id. O. A. III, 72. Sării ars în picioare, prin întuneric, drept în mijlocul poieții. HOGAȘ, M. N. 87. Avînd margine sau poale, bolta cerului are și un mijloc sau o inimă, pe sub care. . . se crede că nu-i bine să meargă omul. PAMFILE, CER. 3. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. Nu apucă însă să ajungă decît pînă la mijlocul uliței. id. R. I, 152. Din mijlocul chiliei îi privea zîmbind bătrînul Mihu. SADOVEANU O. V, 569. Spune-mi un' mi-i îngropa? În ușa altarului, În mijlocu raiului. JARNIK-BÎRSEANU, D. 173, cf. DENSUSIANU, Ț. H. 162, ALR I 965/1, ALR II 6673/47, 235, 362, 6 706/102, 141, 235, 250, 812, 886, 987, A II 6. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I, 247. (Determinat de termeni care denumesc spații, întinderi mari, include ideea de zonă foarte înaintată, foarte lăuntrică, cu caracteristici excesive) Apele îngroșară-se și undele pre mijloc de mare. PSALT. 311. Corabiia era în mijlocul măriei. CORABIA, EV. 262. Iară corábiia era pre în mijlocul mării învăluită de valuri. CHEIA ÎN. 31^v/21.au trecut pre mijloc de Marea Roșie ca pre uscat. FL. D. (1680), 69^v/7. Au venit împăratul. . . într-un mijloc de cîmpu pustiiu. NECULCE, L. 226. În mijlocul cîmpiei întinsă ce se perde. . . Culcat pe spate șede voinicul bivolar. ALECSANDRI. POEZII, 368. Cînd mă trezii, eram afară de barieră, în mijlocul cîmpului. BOLINTINEANU, O. 387. În mijloc de codru-ajunse Lîngă teiul nalt și vechi. EMINESCU, O. I, 66, cf. 215. Cînd se pomeni în mijlocul mării, Ileana Simziana se prefăcu că-i pare rău și prinse a certa pe neguțător că o înșelase. ISPIRESCU, L. 25. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului. JARNIK-BÎRSEANU, D. L-am cătat vara toată. . . în mijlocul codrului, La porțile dorului. MAT. FOLK. 1050, cf. 74, DENSUSIANU, Ț. H. 97, A II 2, 8. ◊ Mijlocul cerului = a) (învechit) zenit. Zenitu și căruia uneori i se mai dă numirea de mijlocul ceriului. CULIANU, C. 9; b) (regional) miazăzi (1). Cf. ALR I 1236/75, 85. L o c, a d j. De mijloc = situat (sau destinat a fi așezat) în centru sau, p. e x t., în spațiul dintre alte lucruri. Plasa de mijloc [a năvodului]. ANTIPA, P. 461. (Indicînd poziția într-o clasificare, o ierarhie) Birnicii sînt 17214 familii din care 4 082 „dă frunte”, 4 961 „dă mijloc” și 8171 „dă coadă” (a. 1819). DOC. RC. 225. Ține treapta cea de mijloc între sublim și simplu. HELIADE O. II, 37. Locuitorii săi din clasa de mijloc . . . vara se adunau la grâdinele Rreslea, Barbălată. FILIMON, O. I, 175. (Expr.) Drum (sau cale, linie, învechit, hotar) de mijloc = soluție intermediară, atitudine de compromis. Povățuiește pre părinți ca să nu se arate cu atîtă neomenire și asprime către fiii lor . . . ci să cuvine să păzească hotarul cel de mijloc. PANN, E. I, [prefață] 7/4. Cînd îi alb, spun alb și la negru, spun negru . . . ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. (Regional) Degetul de mijloc = degetul mijlociu, v. m i j l o c i u (I 2). Sâ-m trimeatâ inelu Dzîn zezetu hăl dze milzoc. DENSUSIANU, Ț. H. 160. Gegitu dă meljoc. ALR II/I MN 32, 2 186/310. ◊ Din mijloc = a) l o c. a d j. așezat în centru, în zona centrală; central. După catapeteazma din mijloc era cortul ce să chiamă sf[i]nția sf[i]nților. N. TEST. (1 648), 297^r/2; b) l o c. a d j. (Învechit) în devălmășie. La tovărășie, cheltuiala iaste din mijloc, cum și cîștigul și paguba. PRAVILA (1814), 86/10; c) l o c. a d v. din centru; (în opoziție cu d i n d ă r ă t și d i n a i n t e ) din flanc; p. e x t. în plin. Goniră pre Alexandru . . . și deteră în trîmbițe și în tîmpine și-i loviră unii din dărăpt, unii din mijloc, alții dinainte.ALEXANDRIA 37/11. (E x p r.; învechit) A ridica (sau a scoate) (pe cineva sau ceva) din mijloc = a înlătura, a îndepărta; a exclude (din discuție). Trebuie să se rădice Mihai Vodă den mijloc, ca un amestecător și turburător de prieteșug între domni. N. COSTIN. LET.² I, 494. Pentru cutremur, căutînd pe filosofi, vom găsi unii zicînd una și alții alta, scoțînd la aceasta pre D-zeu din mijloc. ANTIM, ap. TDRG. Acest hrisov prin lămurită sa înțălegere, rădică din mijloc toată îndoiala și toată împotriva punere înainte asupra stăpînirei vrăncenilor (a. 1817). URICARIUL, IV, 341/13. ◊ L o c. a d v. La (sau în) mijloc = (aproximativ) în centru, în spațiul care separă două persoane sau două lucruri. R ă s t i g n i r ă . . . și alți doi de încoace și de încolo, e în mijloc I[su]s. CORESI, ap. GCR I, 21/25. Cela ce va ucide pri cela ce va întră la mijloc să-i împartă . . . nu să va certa. PRAV. 116, cf. 91. Cîte 3 alăturea mergînd, craiul la mijloc (a. 1700). GCR I, 334/29. Piața sfintei Troiți. . . are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 25. O frumoasă mînă scapă de pe margine de-altan O mânușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu. EMINESCU, O. I, 166. În mijloc sta așezată o masă cu șapte talere. CARAGIALE, O. II, 268. Casa n-avea nici o podoabă, dară în mijloc era o masă mare. ISPIRESCU, L. 50. Lăutarii trecură la mijloc. REBREANU, R. I, 220. Își așternu și lui un pat, la mijloc, între tovarășii săi de suferință. MIRONESCU, S. A. 129. Îl crepăm așe cu cuțîtu în jumătate ș-avem un ic de lemn și-l băgăm la ńiljoc. ALR SN I h 222/141. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc, se spune despre cei bețivi. ZANNE, P. IV, 92. Sus copaie, jos copaie, La ńiljoc carne de oaie (Scoica). SADOVEANU, P. C. 12. (E x p r.) A sta (sau a se pune) la mijloc = a se interpune, a sta între două persoane pentru a le împiedica să se încaiere; (învechit și popular) a interveni, a stărui (pentru cineva). Ca să pot isprăvi mai iute, te rog umil pe dumneata, milostivul mieu domn și de bine făcător, să te pui la mijloc . . . ca să stăruie cu trecerea lui crăiască pe lîngă măria sa domnul (a. 1 681). IORGA, S. N. 79. Ș-au stătut banul la mijloc cătră viziriul, de au aședzat să-l puie pre dînsul leșii craiu. NECULCE, L. 59. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. Kir Ianulea și-a ieșit din pepene; s-a repezit cu pumnii-ncleștați s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc și l-au oprit în piept. CARAGIALE, O. II, 227. Boierii din Țara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni și se făcu pace. ISPIRESCU, ap. CADE. (Învechit) A pune (ceva) la mijloc = a aduce, a oferi în folosința, în fondul comun. Li-au adus toate [prăzile] și li-au pus la mijloc cît au dobîndit. HERODOT (1645), 493. La logodnă au fost pus la mijloc galbini 12000, cine ar strica logodna, acela să peardă acea somă de bani. N. COSTIN, LET². I, 382. Toată averea mea o puiu la mijloc cu voi. GORJAN, H. I, 147/6. (Învechit) A aduce (sau a pune pe cineva sau ceva) la (sau în) mijloc = a aduce în fața, la cunoștința, în discuția unei adunări; a convoca pe cineva într-o adunare. Iară Domnul nostru Isus Hristos, aciiaș aduse la mijloc cugetul lor și grăi lor. CORESI, EV. 61. Nici întrebare ca aciasta la mijloc să puie s-au căzut. CANTEMIR, IST. 153. A filului și a inorogului pomenire la mijloc să fie adus de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunare dintei chemați să nu fie fost. id. ib. 159. Să aducem în mijloc pe fericitul David carele zice. . . ANTIM, ap. TDRG. Iată ascultai cuvîntul tău și voi scoate din sfat mîniia și pohta și voi aduce la mijloc înțelepciunea și dragostea. VARLAAM-IOASAF, 9^V/17. Ritorul, pentru ca să dovedească după leage și după dreptate lucrul acela. . . aduce la mijloc vreun cap din pravilă. MOLNAR, RET.102/18. (Învechit) A sta la mijloc = a nu fi hotărît, a sta în cumpănă; a rămîne în suspensie. Acealea ce să feaceră pre tine au fost den farmeci, iară nu dentr-adevăr. Și stînd la mijloc voroava, socoti de chemă pre popii idolilor să facă și ei ceva minune. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 103^v/25. A-și pune capul (sau, rar, gîtul) la mijloc = a garanta (cu viața). Mi-a spus mie cine l-a văzut, că Ion a luat-o, gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. Despre asta mi-aș pune capul la mijloc. id. P. 170. A fi la mijloc = a) (învechit) a fi prezent într-o adunare, la o consfătuire. Or sta la pace, fiind și alți crai megieși la mijloc să socotească și să judece. NECULCE, L. 248; b) a fi în cauză, în joc. Așadar, a răspuns Făt-Frumos, un om prost, pă cum ai spus măria-ia, ar avea drept să te învinuiască de călcarea făgăduința, iar eu n-am, cînd e la mijloc tot norocul vieții mele. CARAGIALE, O. II, 354; c) se spune pentru a semnala că există un dedesubt al lucrurilor, că desfășurarea faptelor este influențată de un factor suplimentar. Vezi d-ta că-i un „dacă” la mijloc. CONV. LIT. IV, 336. Îți venea parcă să crezi că e vreo șiretenie la mijloc. GANE N. III, 161. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă.CREANGĂ, P. 266. La casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o, c-a mai fost și mila părințească la mijloc, id. ib. 286. Spun unii ș-alții că n-ar fi fost la mijloc puterea ursitoarei, ci că numai vraja dragostii a făcut așa prefaceri minunate. CARAGIALE, O. II, 354. Dăscălița înțelese numaideât că nu poate fi la mijloc lucru curat. REBREANU, I. 262. Era la mijloc o înșelare și o uneltire. SADOVEANU O. XI, 110. Bănuind că e ceva încurcat la mijloc, se duse de-a dreptul la jupîneasa Ralița. CAMIL PETRESCU, O. II, 268. E o confuzie la mijloc. CĂLINESCU, S. 123. Ați trimis după doctor?. . . Crezi că nu e nimic la mijloc, DEMETRIUS, C. 41. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. (Cu parafrazarea expresiei) Bănui că aci la mijloc se joacă vreo drăcovenie. ISPIRESCU, U. 16. Muma zmeului pricepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie, id. L. 19. (Popular) A băga (pe cineva) la mijloc = a înconjura (pe cineva) cu simpatie sau cu afecțiune. Lumea nu-l bagă la mijloc, toți îl ocolesc. JIPESCU, ap. ZANNE, P. IV, 220. ◊ L o c. p r e p. În (sau prin) mijlocul. . . sau (învechit) în mijlocul a . . ., pe mijlocul. . ., în (sau prin pre, întru) mijloc de . . ., la mijloc = (urmat de un pl.) între, printre; (urmat de un nume colectiv) în. În mijloc de mulți lăuda-voiu el. PSALT. HUR. 97^r/11. Atunce stătu Pavelu prin mijlocu de ei și dzise. COD. VOR. 88/27. Tremiseși izvoare în balte, pre mijloc de codri trecu ape. PSALT. 214. Ia socotiți credința ucenicilor lu Hristos și ascultarea ! Că ei în mijloc de lucrure-s fiind, și deaca auziră Hristos zicîndu-le. . . lăsară tot, de mearseră după el. CORESI, EV. 334. [Sămínța] căzu în mijloc de mărăcini. id. ib. 350. Și zice Dumnezeu: fie tărie în mijlocul apelor, să despartă apele de la ape. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/6. În mijlocul celor fărădeleage se numără ca să te ducă pre tine să viețuiești (a. 1642). GCR 1, 102/22. Cînd să va prileji în mijlocul a mulți, de vor fi unii dentrănși mai capete, cumu s-are dzice, ispravnici, atunce la unii ca aceia nu va micșura giudețul certaria aceii greșeale pentru cei mulți. PRAV. 271, cf. 154. Chemă I[su]s un poroboc și-l puse în mijlocul lor (a. 1648).GCR I, 127/8. Văzură pe sv[î]nta în cuptoriu în mijloc de doi îngeri. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^r/9. Unde sînt doi sau trei adunați întru numele mieu, acolo sînt pre mijlocul lor (a. 1 693). GCR I, 310/7. Iată eu vă trimeț pre voi, ca pre niște oi în mijlocul lupilor (a. 1746). id. ib. II, 38/4. Spînzurat în mijlocul a doi tîlhari. MINEIUL(1 776), 127^r2/10. Se fălesc cei ce se îngrașă în mijlocul societăței făr' de a-i fi de vreun folos. MARCOVICI., C. 18/24, cf. 9/9. Corabia plutea cu mare repejiune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24/26. Crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi și intimi amici. BOLINTINEANU, O. 419. Văzînd pe Galben de Soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. D. Sadoveanu, în mijlocul povestirilor sale, are și nuvele veritabile: Păcat boieresc, Haia Sanis etc. IBRĂILEANU, S. L. 58. Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților frumoase. REBREANU R. I, 55. A crescut ca un dușman în mijlocul nostru. C. PETRESCU, C. V. 229. Cît îi de ticăloasă lumea ! . . . – D-apoi n-o cunosc eu? suspină baba. Că doar în mijlocul ei am îmbătrînit l SADOVEANU, O. VII, 320. Din mijlocul. . . sau (învechit) de mijloc de. . . = (urmat de un sg. cu înțeles colectiv) din; (urmat de un pl.) dintre. Deaci dzise voiniciloru se deștingă și se-lu rapă elu din mijlocul loru. COD. VOR. 50/5. Izbăvit-au sufletul mieu de mijloc de schimeni. PSALT109. Vor ieși îngerii de vor aleage răii den mijlocul drepților. CORESI, ap. GCR I, 18/9. Numai iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal. CREANGĂ, P. 194. Harap Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului, id. ib. 262. Regretíndu-vă foarte mult absența din mijlocul nostru, am avut onoarea să ridicăm primul pahar în sănătatea domniei voastre. CARAGIALE, O. VII, 585. ♦ (Învechit, în opoziție cu m a r g i n e I 2) Teritoriu de centru, zonă de interior. Cîmpul de jos și Bahnița dă jos, ca niște mărginași. . . să să socotească. . . Iar jilțurile dă Sus i Baia, ca niște mijloace ale județului (a. 1819). DOC. EC. 225. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între torace și șolduri; talie, brîu. Era Ioan îmbrăcat cu peri de cămilă și brîu de curea prespre mijlocul lui. N. TEST. (1648), 41^r/20. Legă cu brîul mijlocile lor. BIBLIA (1688), 368²/2. Încingînd vîrtos mijlocul său, întări brațele sale pre lucru (a. 1 694). GCR I, 313/6. Ș-au legat mijlocul cu brîul de o creangă groasă. DRĂGHICI, R. 49/30. Voinic foarte chipos.. . Din mijlocul delicat, Gîndea cineva că vede un alt Narțis. PANN, E. II, 19/7. Gîndeá că mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de brațul lui. EMINESCU, N. 74. Atunci, ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88, cf. 98. Era încins cu bete cu mărgele mici. . . învîrtite de cinci ori în jurul mijlocului, peste brîul roșu. CAMIL PETRESCU, O. I, 72. Mijlocul [fetelor]. . . e locul din care tot farmecul pleacă, să li se răspîndească în restul ființei. BOGZA, C. O. 282. S-a mișcat încet, a săltat o mînă și s-a îndoit de mijloc pe spate. PREDA, Î. 159. Murgu-i mic și drumu-i greu, Abia duce trupul meu, Trupul cu păcatele, Mijlocul cu armele. ALECSANDRI, P. P. 17. O fețișoară Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține etc.) de mijloc = a petrece brațul în jurul taliei cuiva (în semn de afecțiune). E iubitul, care vine De mijloc să te cuprindă. EMINESCU, O. I, 76, cf. id. N. 9. Ai luat-o de mijloc și te uitai la ea așa galeș. CARAGIALE, O. II, 225. Cînd vezi răul lîngă mine – Haide, prinde-mă mai bine De mijloc. COȘBUC, P. I, 238. Unde să stăm? întrebă Titu, cuprinzîndu-i mijlocul. REBREANU, R. I, 245. El de mijloc o ținea, Lîngă peptu-i o strîngea. ALECSANDRI, P. P. 97. A fi moale de mijloc = a fi lingușitor. Cf. ZANNE, P. II, 273. ♦ Șale; crucea șalelor. Nevastă secerătoare, Ce seceri vara la soare Și mijlocu nu te doare? JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. Hai, Ioane, de fă focul! Nu pot. Mă doare mijlocul. ANT. LIT. POP. I, 216, cf. ALRM II/I h 120. ♦ Durere de șale. Cf. LB. Și io-s secerător, De mijloc numai nu mor. JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. P. a n a l. Parte a corpului albinei situată între torace și abdomen (unde corpul pare a fi sugrumat). Cf.CHEST. VI 65/17, 20. ♦ (Regional) Tulpina unei plante. Vro doi meri Și vro doi peri, Din stupină stupinași, Din mijloace depărtași, La vírfuri apropiași. BIBICESCU, P. P. 253. [Scaiete] rădăcina ți-oi secui, Mijlocul ți-oi mijloci, Vîrful ți-oi vîrfui. DENSUSIANU, Ț. H. 282. 3. (Regional) Nume dat anumitor părți ale unor obiecte, situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrală a obiectului respectiv sau care reprezintă corpul principal al acestuia: a) mijlocar (I 4). Cf. CADE; b) (la pl., în forma mijloace) cruce de lemn care desparte fereastra în mai multe cîmpuri ; răscruci, (regional) mijlocar (I 6). Cf. CHEST. II 177/91; c) (la pl., în forma mijloace) broderie, dantelă sau orice alt lucru de mînă care unește două bucăți de țesătură (măi ales la fețele de masă); (regional) mijlocar (I 7). Prostirile. . . fiind late se compun din mai multe foi, cusute de-a lungul sau legate prin împletituri numite mijloace sau mijlocuțe. PAMFILE, I. C. 284, cf. ALR II 5 780/791; d) plasa din mijloc a năvodului cu trei plase. Cf. ANTIPA, P. 461; e) (urmat de determinări) calota pălăriei. Cf. ALR II 3 279/325; f) parte a cobzei nedefinită mai de aproape, probabil bîrdan. Cf. H XII 176. ♦ Partea interioară, lemnoasă a unui fruct, în care stau sîmburii; cocean. Mijlocu mărului. ALR I 890/214, cf. 890/576, 764, 842, 887, 926, 990. 4. (Învechit și popular, în opoziție cu m a r g i n e I 5, a r i p ă) Corp central al unei formații de luptă; (învechit) temei. Tabăra. . . la mijloc era mai cu puțini oameni decît la perși. HERODOT (1645), 347. Așezarea oștilor în „rînduiala bătăliei” era astfel: pedestrimea . . . la mijloc (centru); la cornul din dreapta sau aripa dreaptă se așezau călărașii. BĂLCESCU, M. V. 618. Bate tu marginile, Că eu bat mijloacele, Care-a scăpa de la mine Să nu scape de la tine. ALECSANDRI, R. P. 126. 5. (Învechit, calc după fr. milieu) Mediu¹ (înconjurător), ambianță. Plăcerea noastră . . . pentru producerile literare ale d-rei Cugler și ale d-lui Șerbănescu va fi cu atît mai ușor de explicat, cu cît ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. MAIORESCU, CR. I, 300. Spiritele ce nu sînt accesibile . . . senzațiunilor ce deșteaptă în noi mijlocul înconjurător. MACEDONSKI, O. IV, 103. Pîn-acum am vorbit despre înrîurirea mijlocului social asupra creațiunei literare și de stabilirea legăturei între mijlocul natural și social. GHEREA, ST. CR. I, 38, cf. 36, II, 70. Din mijlocul social al lui Tudorache, al țigănașilor, al slugilor . . . voia mama să mă scoată. MILLE, V. P. 162. 6. (În opoziție cu început, sfîrșit) Moment situat (aproximativ) la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unei unități de timp, al unei acțiuni sau al unui fenomen care se desfășoară în timp. Începutul iernii va fi cu grindină, mijlocul cald. CALENDARIU (1 814), 64/8. Un străin. . . a călătorit prin părțile noastre pe la mijlocul secolului al XVII-lea. CANDREA, F. 139. Băură ce mai era de băut și mîncară ce mai era de mîncat, neuiúnd să caute după aceea mai cătră mijlocul mesei alte hartane și alte căni, pentru oamenii lor, care așteptau . . . la căruțe. SADOVEANU, O. XI, 36. Cînd la mijloc de cale. . . S-a iscat un vînt. SEVASTOS, N. 136. Mńișlocu postului. ALR II 2 850/325. ◊ L o c. p r e p. În mijlocul sau (învechit) în mijloc de = în timpul, în cursul; (cu nuanță intensivă) în plină desfășurare, în toiul. . . În mijloc de bănat, învie-mă-veri. PSALT. HUR. 117^r/16, cf. 64^r/2. Îmi făgăduiam . . . zile seninoase și liniștite în mijlocul chinurilor vieții. MARCOVICI, C. 15/7. În mijlocul zburdăciunei tinereței ferbăntate. . . De adevărul acesta fii lovit și zi și noapte. CONACHI, P. 289. După o ocară așa de mare care mi s-au făcut, adecă de a mi se opri pașaportul în mijlocul drumului. . . ce-mi mai rămîne mie de nădăjduit ? KOGĂLNICEANU, S. 190. Moș Nichifor era și geambaș de cai și cînd îi venea la socoteală, făcea schimb ori vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. Avea amnezii lacunare, uitînd dintr-o dată în mijlocul vorbirii ideile. CĂLINESCU, S. 236. Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. În mijlocul hohotelor, Ilie o luă încet spre ușă. PREDA, D. 122. ◊ E x p r. A trece (sau a fi, rar, a face) la (sau, învechit, în) mijloc, se spune pentru a insista asupra ideii de interval, de răstimp intervenit între două date de referință. Nu multă vreamea în mijloc fu. CORESI, EV. 58. De la așezămîntul romanilor în Dachia pănă la acest Aorelian a trecut la mijloc 167 de ani. CANTEMIR, ap. HEM 1 998. Într-o vreme . . ., sînt mulți ani trecuți la mizloc, o rudenie a bâtrînilor noștri, anume Enache Bîrzu, aflîndu-se la închisoare pentru o blăstâmăție, au mers doi moși ai noștri. . . de l-au scos de la închisoare (a. 1 786). URICARIUL, XIV, 250. Și trecând multă vreme la mijloc . . . ei s-au apucat că vor scrie și niciodată nu contenia ca să scrie (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 204/11. Așa scria unul la altu tot cu poșta, făcînd luni la mijloc pănă lua unu de la altul scrisoarea, ib. 256/10. Fiind acun trei săptămîni la mijloc (a. 1825). URICARIUL, XXV, 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istoris ceva. DRĂGHICI, R. 111/12. Trecură trei ani la mijloc de la despărțirea acestor doi frați. GORJAN, H. I, 2/17. Să-ți vorbesc despre aceasta, trebui timp la mijloc. PANN, E. I, 92/3. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în car ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I, 120. Astăzi, că ai trecut zecimi de ani la mijloc, nu o pot spune fără un pic de înduioșare. GANE, N. III, 28. Nu po ști cît a fi trecut la mijloc, pînă ce am adormit mort. CREANGĂ, A. 16, cf. id. P. 140, 183, 260 305. A trecut după aia o săptămînă la mijloc. CARAGIALE, O. VI, 6. Nu trecu mult timp la mijloc și rămase grea împărăteasa. ISPIRESCU, L. 112. ♦ (Astăzi rar) Veacul (sau vîrsta) de mijloc = evul mediu. O pompă solemnă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI S. I, 36. Clasicismul antic și romantismul din veacul de mijloc. GHEREA, ST. CR. II, 106. Sîntem o societate cu moravurile veacului de mijloc. CAMIL PETRESCU, O. II, 55. ♦ P. e x t. Parte centrală a unei comunicări orale sau scrise Ei! începutul [basmului] nu-i nimica; să vez dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, O. II 247. Ți-o trimite, bade, carte Pe de laturi Cu bănaturi, în mijloc Pară de foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 135. 7. (Învechit și popular, în opoziție cu frunte, coadă) Ceea ce are dimensiunea, calitatea valoarea situate între extrema inferioară și cea superioară. Scos-au hîrtii frunte de 4 ugh,i mijlocul de trei ughi și de 2, coada de un ughi. NECULCE, L. 322. ◊ (Adjectival) Om mijloc = om de statură mijlocie. Cf. DR. IX, 429, ALRM II/I h 137. ◊ L o c. a d j. De mijloc = a) nic prea mare, nici prea mic (ca dimensiune); potrivit. Alecsandru Vodă era la stat de mijloc. N. COSTIN, LET. II, 98/4. 8 tingiri de mijloc (a.1 738). IORGA, S. D. XIV, 56. Era. . . la mărirea trupului om de mijloc. MINEIUL (1776), 18^r2/27. Cartoflele. . . cele de mijloc să pun întregi. I. IONESCU, C. 58/26. Nu depășea pe un om de mijloc, nici prin înălțime, nici prin grosime. GALAN, B. I, 35. Fărină de mńijlocu. ALR 1 372/357, cf. 1 372/359, 388; b) nici prea bun nici prea rău; obișnuit, banal; mediocru. Care scaune. . . le îmbracă cu postav roș, nici prei bun, nici prea rău, de mijloc. GHEORGACHI, LET. III, 320/25. Frăgarii mai bine cresc în loc de mijloc și cam arinos, decît în loc gras. ECONOMIA, 210/4. Acel om este un autor de mijloc. HELIADE, O. II, 25. Multe [poezii] prea de mijloc. . . ar fi fost mai bine să rămînă nepublicate. MAIORESCU, CR. I, 322. Muntenii, rîdea sfinția sa, sînt ori așa ca noi, cu bucurie și cu cîntece. . ., ori dușmani căpcăuni. . . la noi nu sînt oameni de mijloc. SADOVEANU, O. X, 587. (Învechit, în construcții negative cu valoare de superlativ) Nădăjduind și alte vrednice cărți a se tipări în limba românească, spre literatura aceștei limbi și spre nu de mijloc folos acestui națion (a. 1814). BV III, 102. Limba latinească cea de obște nu de mijloc schimbare au pătimit. MAIOR, IST. 233/28; c) moderat, temperat. Începutul iernii va fi cu grindină . . . iară sfîrșitul de mijloc. CALENDARIU (1814), 64/8, cf. ib. 72/2, LB. ◊ (Adverbial) Mazerea iubește mai mult un pămînt de mijloc de vîrtos. IONESCU, C. 24/14.1. II. 1. (Învechit) Persoană care se pune în serviciul cuiva pentru a stabili o legătură, pentru a obține o favoare, mediator (1); persoană de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. Deci găsind Racoț și Matei Vodă mijloc pre acest boiar, ș-au așăzat între dînșii să-i trimiță oști den țara Ungurească și den țara Rumânească și el va fi cap lor de va scoate pre Vasilie Vodă den scaun (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 299/14. ◊ L o c. prep. Prin (sau cu) mijlocul. . . sau prin mijloc de . . . = prin intermediul. . . , cu concursul. . ., prin intervenția . . . ; pe calea . . . Grăiaște cu noi. . . pren mijloc de îngeri. CORESI, EV. 282. Au făcut pă Dionisie patriearh Țarigradului cu mijlocu domnului Constantin Vodă Brîncoveanu. IST. Ț. R. 56. I-au văzut osînda perind nevinovat de alți domni, însă tot prin mijlocul Ducăi Vodă și cu îndemnarea lui. N. COSTIN, LET. II, 18/3. Au fost isprăvit Șerban logofătul, cu mijlocul Ducăi Vodă, de au fost mărsu un capegi-bașe de au luat pre toți frații lui Șerban și neamul lui din închisoarea lui Grigorie Vodă din Rucurești. NECULCE, L. 51. Au ieșit. . . de la închisoare, din Vama, cu mijlocul hanului. id. ib. 272. Pren mijlocul ev[an]gh[e]liei biruim pre iudei (a. 1703). GCR I, 348/12. Silia cu mijlocul tergimanului și a capichihaelilor să isprăviască să-i ierte împăratul. AXINTE URICARIUL, LET. II, 150/27. Sînteți datori să le știți și să le păziți nu numai voi, ce și bieții creștini prin mijlocul vostru. ANTIM, ap. GCR II, 28/16. Venit-au iarăși Constantin Duca Vodă la scaunul țării Moldovei, luînd domniea cum și cea dintăi cu mijlocul socru-său. MUȘTE, LET. III, 31/14. Zic că i s-ar fi dat otravă prin mijlocul unui dohtor. VĂCĂRESCUL, IST. 259, cf. 248. Dumnezău știe. . . că era să să facă mai bun prin mijlocul ticăloșiilor. DRĂGHICI, R. 54/17. 2. P. g e n e r. Ceea ce servește ca unealtă pentru realizarea unui scop; (de obicei la pl.) posibilități (materiale sau morale) de care dispune cineva într-un anume scop; p. e x t.chin, cale, metodă, procedeu de_a acționa; (învechit) mijlocire (3). M-am îndemnat a scrie o adunare istornică a prea puternicilor împărați otomani, pe scurt alcătuită, arătînd de cînd și cu ce mijloc au luat această stăpînire începerea ei. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Vom arăta mijlocul cu care poate fieștecare să să facă de tot putearnic. MOLNAR, RET. [prefață] 8/23. Trebuia ca să-i găsească un mijloc ca să-l dizbrace de averea lui (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/3. Loghica iaste meșteșug ce învață pre mijlocul de a îndrepta mintea din lipse (a. 1826). GCR II, 253/13. Mijloc de ajutor pentru cei mai de treabă și cu familii grele. GOLESCU, Î. 31. Tipărirea în limba rumânească a unei gazete este negreșit între celelalte un mijloc deosebit a lumina pe fieștecare asupra drepturilor și datoriilor sale. CR (1829), 247¹/23. Toată lumea s-a pătruns de adevărul acesta că singurul mijloc al împărtășirii ideilor este limba patriei. ib. (1 833), 35¹/30. Muzica vedem asemenea că este un mijloc prin care artistul de multe ori mai mult și decît cu vorba poate a ne porni lacrămile. HELIADE, O. II, 38, cf. 10, 95, 168, 208. Gîndește la mijloacele cele mai bune ca să te aperi de nenorocire. MARCOVICI, D. 16/25, cf. id. C. 24/4, 35/18. Te faci drag la orcare Cu mijloace-nțelepțești. PANN, E. II, 127/8. Se îngrijea acum de mijloacele scăpărei amantului ei. ASACHI, S. L. II, 12. Numai acest mijloc au spre a-și redobîndi starea lor cea dintîi. BĂLCESCU, M. V. 393. Hrana obștiei de prin târguri să fie sub cea mai de aproape îngrijire a ocărmuirei spre a nu se mai face un mijloc de îmbogățiri particulare (a. 1848). URICARIUL, X, 10. Am recitit toate băgările de seamă ce faci asupra limbii românești și m-am bucurat văzînd în dumneata mijlocul prin care să ne putem înțelege mai bine cu moldovenii. BOLLIAC, O. 50. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa. NEGRUZZI, S. I, 49, cf. 143, 286, 341. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat. ALEXANDRESCU, O. I, 72. Pe dată ce dorința care ne-a aprins imaginațiunea se află împlinită, ne liniștim și mai adesea căutăm mijloace ca să ne desfacem de obiectul ce o aprinsese. FILIMON, O. I, 114, cf. 126. Baba are Mijloc de răzbunare. BOLINTINEANU, O. 74. Este un mijloc de a scăpa de această greutate. EMINESCU, N. 53. Să caut vreun mijloc ca să ne căpătuim. ISPIRESCU, L. 162. Cînd chelnerița își bătuse joc de sufletul ei. . . Berta găsise mijloc să zîmbească. ZAMFIRESCU, A. 185. E o fericire pentru compilatorul nostru cînd mijloacele sale de a ști devin mai puține în secolul al XVI-lea. IORGA, L. I, 91. Aș fi regretat toată viața, dacă nu aș fi încercat și acest ultim mijloc. C. PETRESCU, C. V. 337, cf.108, 109. Sînt destule mijloace să vă fac să spuneți adevărul. SAHIA, N. 80. Căutau zadarnic un mijloc ca să-și cîștige pîinea. BART, E. 302. Deasupra patului, într-o nișă, o scară de frînghie – mijloc de salvare în caz de incendiu. id. S. M. 41. Cititorul lui Creangă este mai întîi izbit de mulțimea mijloacelor tipice ale prozei sale. VIANU, A. P. 110, cf. GRAUR, I. L. 29 ◊ (Urmat de determinări care arată natura; uneori concretizat) Mijloacele fotografice excelente înlesnesc răspîndirea copiilor. PETICĂ, O. 407. Accentuarea, oricare i-ar fi natura, nu-i un fapt propriu-zis lingvistic, întrucât nu se exprimă prin mijloace lingvistice (sunete, cuvinte, morfeme). IORDAN, STIL. 18. Momente psihologice care cer o reducere pînă la maximum a mijloacelor de expresie. id. ib. 278. Într-o limbă există uneori mai multe mijloace gramaticale pentru a exprima aceeași categorie logică. GRAUR, I. L. 40. Chiar procedeele inversiunii, ale elipsei sau ale repetiției, care trec uneori drept mijloace stilistice specific poetice, sînt prezente în vorbirea comună. VIANU, M. 147. ◊ L o c. a d v. Prin toate mijloacele sau prin orice mijloc, cu orice (sau orișice) mijloace, (rar) cu tot mijlocul, cu multe feluri de mijloace = pe toate căile; p. e x t. cu orice preț, indiferent cum. Nevoea cu tot mijlocul ca să rădice domn de pămînt.IST. Ț. R. 5. Munciea cei mai mari cu multe feliuri de mijloace să-l oprească pre el și numai oștile cu seraschieariu să trimită. ib. 58. Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare. ALECSANDRI, T. I, 444. Cu orișice mijloace a face bani voim, în lux și-n desfătare ne place să trăim. BOLINTINEANU, O. 155. Boierii s-au făcut cu atît mai spoliatori. . . cu cît societatea consideră îmbogățirea prin orice mijloc, chiar dezonorant, ca o dovadă de destoinicie și talent. OȚETEA, T. V. 60. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu fi mijloc (de a . . .) = a nu exista o posibilitate de înfăptuire, de realizare; a fi cu neputință de înfăptuit, a nu fi chip, a nu fi mod. Caută, cum vei ști, a căpăta [bani] de la turci, altminterea nu e mijloc de lucrare. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 454. [Mănăstirea] de lemn s-o facem nu e mijloc, Căci lemnul poate s-ardă de foc. MARIAN, SA. 250. Împărate! nu e mijloc a prinde omul de flori altfel. H IV 59. A nu avea mijloc să. . . = a nu avea posibilitatea, a-i fi imposibil să . . . N-am mijloc să prefac Belele care nu-mi plac. I. VĂCĂRESCUL, P. 251/4. (Învechit) A face toate mijloacele (sau mii de mijloace) = a face tot ce este cu putință, tot ce este posibil. Am făcut mii de mijloace să fug din patria mea. PANN, E. I, 68/3. [Vistieria] au făcut toate mijloacele ca să înduplice pe dumnealui contracciul . . . să plătească banii acestui adaos (a. 1837). DOC. EC. 663. (Cu parafrazarea expresiei) Ca să-i vază înțelepți. . . Părinții. . . mii de mijloace pătimesc și griji nenumărate. PANN, E. IV, 16/19. ♦ Logică, rațiune, temei, motivare (a unui fapt); p. e x t. pretext, (învechit) cale, chip. Va arăta viața împăratului Roamei a lui Marco Avrelie și învățăturile lui carea să cuvin domnilor la cîrma obștii, arătînd de atocma direptatea și mijlocile cu carea va fi domnul întru aleagerea giudecătorilor. N. COSTIN, ap. GCR II, 9/23. Gîndul și gătirea lui Șerban Vodă era să fie el împărat în Țarigrad. Și cu acel mijloc silie să facă pe Cantemir domnu în Moldova. NECULCE, L. 88. Nu aduce mijloc boale mincinoase. ANTIM, ap. ROSETTI-CAZACU, I. L. R. I, 167. Arătăm cele de mai sus mijloace profundei voastre judicăți, deși sîntem convinși că neasemănata voastră înțelepciune poate să invente alte mai avantagioase (a. 1776). UTICARIUL, I, 180. Tu nu poți vedea, sărace, corzile nenumărate A căror armonie ține lucrurile atîrnate Nici a ști cu ce mijloace . . . Au așezat rînduiala crugurilor. CONACHI, P. 259. Să uita . . . la el. . . Dar prea nebăgat în seamă și cu un tainic mijloc. PANN, E. I, 114/18. Se mai adăuga la toți membrii Comisiei și duhul camaraderiei, amintirea vieții și a petrecerilor împreună, peste care nu aveau mijloace destule ca să treacă. CAMIL PETRESCU, O. II, 580. 3. (La pl., urmat de determinări arătînd natura sau scopul) Unelte, instrumente, utilaj. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. Mijloace de muncă (sau de bază) = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii și îl modifică. Mijloacele de bază se trec în folosința Comerțului Interior. BO (1953), 10. Mijloace de producție = totalitatea obiectelor muncii și a mijloacelor de muncă. Naționalizarea principalelor mijloace de producție a creat un puternic sector socialist în economia națională. CONTEMP. 1 948, nr. 104, 13/1. Mijloace de circulație (sau de locomoție) = vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 4. (La pl.) Avere, stare, fonduri, resurse materiale (suficiente); spec. (urmat de determinări ca „bănești”, „financiare” etc.) bani; (învechit) mijlocire (4). Mijloacele de monedă ale grecilor de ce merg să împuținează. CR (1829), 4²/3. Multe familii cărora le-au mai rămas ceva mijloace de bani au fugit în ostrovul bălții Ianinii. ib. (1 830), 130²/12. Neavînd mijloace, la școală nu m-a dat. HELIADE, O. II, 110. Avînd lipsă de mijloace trebuincioase spre a susține schitul acesta, au lăsat nesăvîrșit și nefăcut toate ce era de făcut (a. 1856). URICARIUL, IV, 411/1. Pe la anul 1816, Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în streinătate. GHICA, S. 698. Ni se cer mijloace finanțiare. MAIORESCU, D. I, 87, cf. id. CR.I, 273. Această instituție culturală.. . dă avînt învățăturilor științei prin nenumăratele burse ce acordă tinerilor fără mijloace. D. ZAMFIRESCU, Î. 55. Mi-a dat 40 de florini, rugîndu-mă . . . să-i înapoiez banii, fondurile consulatului fiind . . . destinate celor lipsiți cu totul de mijloace. BRĂESCU, A. 201. Bătrînul a avut totuși mijloace de a-și susține familia. CĂLINESCU, E. 158, cf. id. S. 375. Mai am puține zile de trăit, Lucica. Puține mijloace. CAMIL PETRESCU, O. I, 410. - Accentuat și: mijloc. - Pl.: mijloace, mijlocuri și (învechit) mijloci. – Și: (regional) míjluc (ALR II 2940/414, 551, 6496/365), míjlic (A V 26, accentuat și míjlic GLOSAR REG.), míjoc (GR. S. VI, 241, ALR II/I H 43, ib. MN 32, 2186/130, ib. MN 34, 2 194/723, 2 940/130), míljoc (PUȘCARIU, ET. WB., DENSUSÍANU, Ț. H. 43, ALR Il/l MN 17, 6 929/769, ib. MN 32, 2 186/141, 872, ib. MN 34, 2 194/157, A III 5, 6, 12, GL. V. J., GLOSAR REG.), míljuc (ALR II 2 940/95, A V 14, accentuat și miljúc GLOSAR REG.), míljluc (A V 14, accentuat și miljlúc GLOSAR REG.), mílgoș (MAT. DIALECT. I, 181), mínjoc (ALR II 2 940/27, 172), mírjoc (L. COSTIN, GR. BĂN. 138), míșloc (BL I, 112, ALR II/I MN 34, 2 194/325, ib. MN 32, 2 186/334, 574, 987), méljoc (ALR II 2 940/102, 310, A I 13), méljuc (ALRT II 52), mióljoc (A I 26, 31), mióljuc (ib. 21), míójuc (ALR II 2 940/605), móljuc (PHILIPPIDE, P. 141), (învechit) mízloc s. n. - Lat. medius locus.