moșnean (moșneni), s. m. – 1. (Înv.) Moștenitor. – 2. (Munt.) Înv., Agricultor, proprietar pe pămîntul lui pe temeiul eredității. Moșneni, care corespund răzeșilor din Mold., formau o clasă de mijloc între aristocrație (boieri) și robi (rumîni); în 1850 existau în Munt. cca. 70.000 de țărani moșneni. De la moș, deși nu-i clară, cf. der. corect moșan, n (cf. moșneag) nu a primit nici o explicație satisfăcătoare (după Candrea, trebuie să se pornească de la *moșin, cf. moșinaș, dar *moșin pare și mai puțin clar). Der. din sl. moštĭ „a putea”, prin intermediul lui moštinŭ „puternic”, cu suf. -ĕninŭ (Rosetti, BL, IX, 79; Scriban), pare îndoielnică, deoarece nici în sl., nici în rom., nu apare asociată ideea de „a putea” cu cea de „bunuri ereditare” sau de „proprietate”, ca în it. podere sau în germ. Vermögen. Der. moștean s. m., (moștenitor; proprietar, stăpîn ereditar), cuvînt înv., folosit alături de moșnean și poate derivat din acesta prin simplă disimilare, mai ales pornind de la vb. (după Tiktin, din moșan; după Candrea, din moșnean încrucișat cu sl. moštĭ „a putea”); moșneancă (var. moșteancă), s. f. (moștenitoare); moșnenesc (var. moștenesc), adj. (de țăran liber); moșneni, vb. (înv., Mold., a moșteni); moșteni, vb. (a primi o moștenire); moștenie (var. moșnenie), s. f. (înv., proprietate; moștenire); moștenitor, adj. (urmaș; înv., ereditar).

clasă mijlocie (de mijloc) sint. s. ◊ „Noi credem că viitorul economic al României este legat de apariția acelei clase mijlocii, de oameni întreprinzători, care să știe să facă bani și să-i investească.” R.l. 16 XI 92 p. 2. ◊ „S-a hotărât reînvierea clasei de mijloc.” Ev.z. 17 V 95 p. 4; v. și ◊ Rev. 22 2430 XII 92 p. 6; v. și middle class (trad. fr. classes moyennes; cf. engl. middle class)

middle class s. (sint. s. engl.) Clasa de mijloc ◊ „William Clinton va trebui să amâne nu numai reducerea (mult visată) de impozite pentru middle class, ci și a unor programe de investiții.” ◊ Rev. 22 28 I3 II 93 p. 16. ◊ „Baza socială a oricărui partid liberal este middle-class, clasa de mijloc, în formare în acest moment în România.” ◊ Rev. 22 1117 II 93 p. 12; v. și R.l. 18 II 93 p. 3

RAABE [rá:bə], Wilhelm (pseudonimul lui Jakob Corvinus) (1831-1910), scriitor german. Romane inspirate din viața clasei de mijloc și a păturilor sărace. în care pesimismul se împletește cu umorul („Cronica uliței vrăbiilor”, trilogia „Pastorul foamei”, „Abu Telfan”, „Cotiuga ciumaților”, „Paragină”). Nuvele satirice („Gâștele din Bützow”, „Noblețe germană”, „Oameni agitați”). Proză autobiografică („Actele suburbiei Vogelsang”).

MILLS [milz], Charles Wright (1916-1962), sociolog american. Prof. la Univ. Columbia. A criticat în lucrări de răsunet („Gulerele albe. Clasele mijlocii americane”, „Elita puterii”) societatea americană contemporană, conformismul claselor de mijloc.

PARTIDUL NAȚIONAL-LIBERAL (P.N.L.), partid creat în ian.-mart. 1875, cu prilejul închegării coaliției grupărilor liberale „Coaliția de la Mazar-Pașa” (după numele musulman al englezului Stephen Bartlett Lakeman, în casa căruia a avut prima consfătuire), punându-se bazele Partidului Liberal, al cărui nucleu l-a format gruparea liberală-radicală, constituită în 1861, și căruia, în 1867, i s-au raliat liberalii din jurul lui Mihail Kogălniceanu se consolidează definitiv în timpul guvernării liberale din perioada 1876-1888 (cea mai lungă guvernare de partid din istoria Regatului României), devenind cel mai puternic partid politic din țară, și cel mai mult timp la guvernare (1867-1868, 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-1917, 1918, 1922-1926, 1927, 1933-1937). Cu o bază socială extrem de diversă, reprezentativă pentru cele m ai diferite categorii sociale și având în frunte reprezentanți ai familiei Brătianu (cu excepția anilor 1892-1909 și 1930-1933), P.N.L. va juca un rol determinant în cristalizarea, consolidarea și modernizarea structurilor social-economice și politice ale societății românești, în proclamarea independenței de stat a României (1877-1878), iar în anii Primului Război Mondial în pregătirea diplomatică și politică a înfăptuirii Marii Uniri (1918); după aceea, mai ales în răstimpul guvernării (1922-1926), va avea un rol însemnat în punerea bazelor noilor structuri ale statului român și ale noului regim social-politic postbelic. De-a lungul istoriei sale, P.N.L. cunoaște, mai ales între 1880 și 1908, numeroase frământări, în sânul lui manifestându-se mai multe disidențe (gruparea liberal-radicalilor – C.A. Rosetti; gruparea liberalilor de stânga – P.S. Aurelian; gruparea liberalilor tineri – „Oculta”). După 1930 partidul traversează iarăși o perioadă de tensiuni și frământări, soldate cu crearea unor grupări politice (gruparea liberalilor „bătrâni” – I.G. Duca, gruparea liberalilor „tineri” – Gh. Tătărescu și gruparea liberalilor „georgiști” – Gh. Brătianu), interzis la 30 mart. 1938, în urma decretului regal de dizolvare a partidelor politice, va continua să activeze prin liderii săi până în anul 1944. În nov. 1947, în condițiile reprimării partidelor politice, conducerea P.N.L. anunță încetarea activității politice a tuturor organizațiilor liberale. În dec. 1989, un Comitet de inițiativă, constituit din 12 persoane vechi membri ai partidului, a reluat activitatea oficială a P.N.L., consfințită prin decizia civilă a Tribunalului Municipal București din 15 mart. 1990. P.N.L. a făcut parte, prin trei reprezentanți din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.) creat la 9 febr. 1990, ca organ legislativ și al puterii de stat pentru conducerea țării până la alegerile parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990. La 31 mart. 1990, are loc primul Congres al partidului, care adoptă Statutul, Programul și alege conducerea: președinte Radu Câmpeanu. Continuator al gândirii liberale, în programe se regăsesc idei ca: restructurarea și dezvoltarea economiei, în care statul să aibă un rol subsidiar, garantarea proprietății private, privatizarea treptată a unităților economice, stimularea inițiativei individuale, dezvoltarea și consolidarea clasei de mijloc, separația puterilor în stat, respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului și ale cetățeanului, libertatea de exprimare și a presei, garantarea libertății tuturor cultelor religioase, respectarea drepturilor minorităților naționale, reintroducerea și garantarea libertății sindicale și a dreptului de grevă etc. La alegerile parlamentare (20 mai 1990), P.N.L. a obținut 29 de mandate de deputați și 10 de senatori, iar candidatul la președenție al P.N.L., Radu Câmpeanu, a obținut locul doi, cu 10,64% din voturi. Ca urmare a neînțelegerilor dintre vechii liberali și grupul tinerilor liberali se produce prima sciziune (12 iul. 1990), ultimii, excluși din P.N.L., înființează Partidul Liberal-Aripa Tânără; la 18 oct. 1990, Partidul Socialist Liberal (Nicolae Cerveni) fuzionează cu P.N.L., până în apr. 1992, când o parte din membrii acestei formațiuni politice s-au retras din partid, întemeind P.N.L.-Convenția Democratică (P.N.L.-C.D.) reprezentând, de fapt, a doua sciziune în partid. P.N.L. a participat, alături de alte partide politice, la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), transformată (26 nov. 1991) în Convenția Democratică din România (C.D.R.). În guvernul Theodor Stolojan (1-16 oct. 1991, 16 oct. 1991-19 nov. 1992), P.N.L. a deținut două ministere și un secretariat de stat la Ministerul Afacerilor Externe. La alegerile locale (9 febr. 1992), P.N.L. a obținut 14 mandate de primar, 576 de consilieri locali și 30 de consilieri județeni, dar la alegerile parlamentare, P.N.L (care părăsise C.D.R. la 11 apr. 1992), candidând pe liste proprii, nu a reușit să treacă pragul electoral de 3%, necesar intrării în Parlament. În aceste condiții, se constituie în sânul partidului Grupul de Reformă Morală și Politică vizând schimbări în conducerea P.N.L.; excluși din P.N.L. (2 dec. 1992), membrii Grupului formează (21 febr. 1993) împreună cu P.N.L.-A.T. și cu o grupare desprinsă din P.N.L.-C.D. Partidul Liberal 1993 (PL ’93). Congresul de la Brașov (26-27 febr. 1993) hotărăște fuziunea cu Noul Partid Liberal (grupare desprinsă din P.N.L.-A.T.); Mircea Ionescu-Quintus preia funcția de președinte, înlocuindu-l pe Radu Câmpeanu. Președintele P.N.L., M. Ionescu-Quintus face publică (3 dec. 1993) hotărârea Biroului Permanent al partidului ca Radu Câmpeanu să fie „decăzut” din toate funcțiile de partid, pentru încălcarea statutului partidului și a conduitei liberale, prin nerespectarea de către acesta a deciziei luate la Congresul din 26-27 febr. 1993 de înlocuire a sa din funcția de președinte al P.N.L. La București și Brașov sunt convocate două congrese (5 febr. 1994) ale celor două aripi din P.N.L. (conduse de R. Câmpeanu și respectiv M. Ionescu-Quintus), care se consideră fiecare reprezentantă legitimă a partidului. Tribunalul Municipal București decide (21 oct. 1994) că aripa Ionescu-Quintus este reprezentanta legală a P.N.L. Gruparea liberală Radu Câmpeanu constituie un nou partid (9 mai 1995), denumit Partidul Național Liberal (Câmpeanu). P.N.L. (Quintus) reintegrează partidul în C.D.R. (20 dec. 1994), pe listele căruia va candida la alegerile locale (iun. 1996) și parlamentare (3 nov. 1996), reușind să obțină 23 de mandate în Camera Deputaților și 17 în Senat. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., codus de Victor Ciorbea, a deținut cinci ministere, iar în cele conduse de Radu Vasile și Mugurel Isărescu trei ministere și secretariatul general al guvernului. În apr. 1997, P.N.L. a absorbit P.N.L.-C.D. (Al. Popovici), iar după Congresul din 16-17 mai 1997, care aduce unele modificări la Statut, adoptă un nou program și se reînființează funcție de vicepreședinte, ocupată de Valeriu Stoica; are loc fuziunea, prin absorbție, a Partidului Alianței Civice (28 mart. 1998) și a Partidului Liberal (7 sept. 1998). După mai multe tratative cu P.N.Ț.-C.D. privind modificarea Statului Alianței, cât și a condițiilor de participare la alegerile locale și parlamentare, P.N.L. se autosuspendă din C.D.R. În aceste condiții participă pe liste proprii în alegerile locale (iun. 2000), obținând 8,50% din numărul mandatelor pentru primari, 10,02 pentru consilieri locali și 9,31% pentru consilieri județeni; la alegerile parlamentare (26 nov. 2000) a obținut 30 de mandate de deputați și 13 de senatori; candidatul partidului pentru președenție, Theodor Stolojan s-a plasat pe locul trei, cu 11,78% din voturi. În turul doi al prezidențialelor din 10 dec., unde s-au confruntat Ion Iliescu și Vadim Tudor, P.N.L. a recomandat electoratului să voteze „împotriva extremismului”. După analizarea rezultatelor alegerilor (2 dec.) P.N.L. a semnat (27 dec. 2000) cu P.S.D.R. un protocol de susținere a guvernului minoritar Adrian Năstase și de colaborare pe probleme specifice (protocolul a fost reziliat la 18 apr. 2001, P.N.L. asumându-și în totalitate rolul de partid de opoziție). Congresul P.N.L. (17-18 febr. 2001) alege ca președinte al partidului pe Valeriu Stoica (în urma retragerii lui Mircea Ionescu-Quintus), modifică Statutul (în sensul acordării filialelor teritoriale a dreptului de veto asupra listelor electorale pentru Parlament și a ordinii candidaților înscriși pe liste) și adoptă un nou Program. La 19 ian. 2002 are loc congresul de unificare, prin absorbție, a partidului Alianța pentru România (Ap.R.), Teodor Meleșcanu devenind vicepreședinte al P.N.L. Președintele Valeriu Stoica, învinovățit de o mare parte a membrilor Biroului Permanent Central de o oarecare lipsă de popularitate a partidului, renunță (11 iul. 2002) de a mai candida la Congresul Extraordinar (24-25 aug. 2002), recomandând pe Theodor Stolojan, care este ales președinte, cu o majoritate covârșitoare de voturi față de contracandidatul său Ludovic Orban. Congresul adoptă un nou statut și un nou program, care pune accentul pe coeziunea P.N.L. și eficientizarea activității sale. Pentru realizarea unei opoziții eficiente, la 6 și, respectiv, 11 febr. 2003, sunt semante protocoale de colaborare între grupurile parlamentare P.N.L.-P.D. din Camera Deputaților și Senat. În paralel, P.N.L. a început negocieri de fuziune cu Uniunea Forțelor de Dreapta și P.N.L. (Câmpeanu). La 18 apr. 2003 are loc Congresul extraordinar al P.N.L., care a hotărât fuziunea prin absorbție a partidului Uniunea Forțelor de Dreapta. Congresul extraordinar al P.N.L. (27 sept. 2003) aprobă, în unanimitate, fuziunea prin absorbție a P.N.L.-Câmpeanu; Radu Câmpeanu este numit de către Congres președinte fondator al P.N.L.-1990. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.N.L. și P.D. de adoptare a „Alianței pentru Dreptate și Adevăr”, P.N.L.-P.D., care și-a propus: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piață funcționale, stimularea spiritului demersurilor pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Membru al Internaționalei Liberale (din mart. 1999). Președinți: Ion C. Brătianu (1875-1891; până în 1882-1883, împreună cu C.A. Rosetti), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă I.C. Brătianu (1927-1930), Ion Gh. Duca (1930-1933), Constantin I.C. Brătianu (1934-1947), Radu Anton Câmpeanu (1990-1993), Mircea Ionescu-Quintus (1993-2001), Valeriu Stoica (2001-2002), Theodor Stolojan (2002-2004), Călin Popescu Tăriceanu (2004-2009), George Crin Laurențiu Antonescu (2009-). Editează publicațiile: „Românul” (1866-1884); „Voința națională” (1884-1914); „Viitorul” (1914-1945; 1990-1992); „Liberalul” (1946-1947; 1990-1991).

MÍJLOC s. n. I. 1. (De obicei precedat de prep. „în”, „din”, „prin”, „la”, „pe la”, învechit, „pre”, și urmat de un genitiv) Punct, linie, parte a unui lucru, a unei suprafețe care se găsește la depărtare egală de punctele periferice, de circumferință, de extremități (v. c e n t r u, j u m ă t a t e, m i e z, b u r i c); p. ext. (în opoziție cu m a r g i n e) parte a unui lucru situată la oarecare distanță de fiecare dintre punctele marginale ale acestuia; (în opoziție cu c a p ă t, e x t r e m i t a t e) interval cuprins între două extremități sau între două elemente de același fel. În mijloc de besearecă cîntu tinre. PSALT. HUR. 17^v/21. În mijlocul raiului răsădi Dumnezeu pom de preceput ce iaste bine și rău. MOXA, ap. GCR I, 57/39. Banii. . . să să facă în loc vestit, cum are fi în mijlocul târgului, să vadză toți. PRAV. 76, cf. 230. În mijlocul teatrului. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19^r/29. Zveazda. . . slujeaște încă, ca să stea pururea în mijlocul discosului cinstita pîine (a. 1680-1700). GCR I, 244/24. Din iezăr cură apă prin mizlocul orașului. N. COSTIN, ap. IORGA, L. I, 94. După ce au aflat Brîncovanul pe Bălâceanul mort în război, trimisu-i-au capul la București, de l-au pus într-un prepeleac în mijlocul ogrâdzîi lui. NECULCE, L. 105. La mijlocul moșiei Brăndușăni au intrat Chirileștii (a. 1759). BUL. COM. IST. IV, 201. Merse în mijlocul bisericii și. . . se înturnă spre norod. NEGRUZZI, S. I, 149. Luni pe la amiazi, pe cina eram m ulița mare, in mijlocul tîrgului, îmi iese înainte un impiegat cu guler roșu. GHICA, S. 244. Trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele. CREANGĂ, P. 13. Harap Alb. . . cînd îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului, îi și zboară capul. id. ib. 226. Văzu că se află în mijlocul unei odăi mari. CARAGIALE, O. II, 262. Acel vas. . . se află pe o masă în mijlocul unei bisericuțe. ISPIRESCU, L. 29. Vulturul de pe monumentul independenții ridicat. . . în mijlocul orașului Calafat. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Era o casă albă, veche și simplă, în mijlocul unei curți largi. id. O. A. III, 72. Sării ars în picioare, prin întuneric, drept în mijlocul poieții. HOGAȘ, M. N. 87. Avînd margine sau poale, bolta cerului are și un mijloc sau o inimă, pe sub care. . . se crede că nu-i bine să meargă omul. PAMFILE, CER. 3. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. Nu apucă însă să ajungă decît pînă la mijlocul uliței. id. R. I, 152. Din mijlocul chiliei îi privea zîmbind bătrînul Mihu. SADOVEANU O. V, 569. Spune-mi un' mi-i îngropa? În ușa altarului, În mijlocu raiului. JARNIK-BÎRSEANU, D. 173, cf. DENSUSIANU, Ț. H. 162, ALR I 965/1, ALR II 6673/47, 235, 362, 6 706/102, 141, 235, 250, 812, 886, 987, A II 6. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I, 247. (Determinat de termeni care denumesc spații, întinderi mari, include ideea de zonă foarte înaintată, foarte lăuntrică, cu caracteristici excesive) Apele îngroșară-se și undele pre mijloc de mare. PSALT. 311. Corabiia era în mijlocul măriei. CORABIA, EV. 262. Iară corábiia era pre în mijlocul mării învăluită de valuri. CHEIA ÎN. 31^v/21.au trecut pre mijloc de Marea Roșie ca pre uscat. FL. D. (1680), 69^v/7. Au venit împăratul. . . într-un mijloc de cîmpu pustiiu. NECULCE, L. 226. În mijlocul cîmpiei întinsă ce se perde. . . Culcat pe spate șede voinicul bivolar. ALECSANDRI. POEZII, 368. Cînd mă trezii, eram afară de barieră, în mijlocul cîmpului. BOLINTINEANU, O. 387. În mijloc de codru-ajunse Lîngă teiul nalt și vechi. EMINESCU, O. I, 66, cf. 215. Cînd se pomeni în mijlocul mării, Ileana Simziana se prefăcu că-i pare rău și prinse a certa pe neguțător că o înșelase. ISPIRESCU, L. 25. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului. JARNIK-BÎRSEANU, D. L-am cătat vara toată. . . în mijlocul codrului, La porțile dorului. MAT. FOLK. 1050, cf. 74, DENSUSIANU, Ț. H. 97, A II 2, 8. ◊ Mijlocul cerului = a) (învechit) zenit. Zenitu și căruia uneori i se mai dă numirea de mijlocul ceriului. CULIANU, C. 9; b) (regional) miazăzi (1). Cf. ALR I 1236/75, 85. L o c, a d j. De mijloc = situat (sau destinat a fi așezat) în centru sau, p. e x t., în spațiul dintre alte lucruri. Plasa de mijloc [a năvodului]. ANTIPA, P. 461. (Indicînd poziția într-o clasificare, o ierarhie) Birnicii sînt 17214 familii din care 4 082 „dă frunte”, 4 961 „dă mijloc” și 8171 „dă coadă” (a. 1819). DOC. RC. 225. Ține treapta cea de mijloc între sublim și simplu. HELIADE O. II, 37. Locuitorii săi din clasa de mijloc . . . vara se adunau la grâdinele Rreslea, Barbălată. FILIMON, O. I, 175. (Expr.) Drum (sau cale, linie, învechit, hotar) de mijloc = soluție intermediară, atitudine de compromis. Povățuiește pre părinți ca să nu se arate cu atîtă neomenire și asprime către fiii lor . . . ci să cuvine să păzească hotarul cel de mijloc. PANN, E. I, [prefață] 7/4. Cînd îi alb, spun alb și la negru, spun negru . . . ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. (Regional) Degetul de mijloc = degetul mijlociu, v. m i j l o c i u (I 2). Sâ-m trimeatâ inelu Dzîn zezetu hăl dze milzoc. DENSUSIANU, Ț. H. 160. Gegitu dă meljoc. ALR II/I MN 32, 2 186/310. ◊ Din mijloc = a) l o c. a d j. așezat în centru, în zona centrală; central. După catapeteazma din mijloc era cortul ce să chiamă sf[i]nția sf[i]nților. N. TEST. (1 648), 297^r/2; b) l o c. a d j. (Învechit) în devălmășie. La tovărășie, cheltuiala iaste din mijloc, cum și cîștigul și paguba. PRAVILA (1814), 86/10; c) l o c. a d v. din centru; (în opoziție cu d i n d ă r ă t și d i n a i n t e ) din flanc; p. e x t. în plin. Goniră pre Alexandru . . . și deteră în trîmbițe și în tîmpine și-i loviră unii din dărăpt, unii din mijloc, alții dinainte.ALEXANDRIA 37/11. (E x p r.; învechit) A ridica (sau a scoate) (pe cineva sau ceva) din mijloc = a înlătura, a îndepărta; a exclude (din discuție). Trebuie să se rădice Mihai Vodă den mijloc, ca un amestecător și turburător de prieteșug între domni. N. COSTIN. LET.² I, 494. Pentru cutremur, căutînd pe filosofi, vom găsi unii zicînd una și alții alta, scoțînd la aceasta pre D-zeu din mijloc. ANTIM, ap. TDRG. Acest hrisov prin lămurită sa înțălegere, rădică din mijloc toată îndoiala și toată împotriva punere înainte asupra stăpînirei vrăncenilor (a. 1817). URICARIUL, IV, 341/13. ◊ L o c. a d v. La (sau în) mijloc = (aproximativ) în centru, în spațiul care separă două persoane sau două lucruri. R ă s t i g n i r ă . . . și alți doi de încoace și de încolo, e în mijloc I[su]s. CORESI, ap. GCR I, 21/25. Cela ce va ucide pri cela ce va întră la mijloc să-i împartă . . . nu să va certa. PRAV. 116, cf. 91. Cîte 3 alăturea mergînd, craiul la mijloc (a. 1700). GCR I, 334/29. Piața sfintei Troiți. . . are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 25. O frumoasă mînă scapă de pe margine de-altan O mânușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu. EMINESCU, O. I, 166. În mijloc sta așezată o masă cu șapte talere. CARAGIALE, O. II, 268. Casa n-avea nici o podoabă, dară în mijloc era o masă mare. ISPIRESCU, L. 50. Lăutarii trecură la mijloc. REBREANU, R. I, 220. Își așternu și lui un pat, la mijloc, între tovarășii săi de suferință. MIRONESCU, S. A. 129. Îl crepăm așe cu cuțîtu în jumătate ș-avem un ic de lemn și-l băgăm la ńiljoc. ALR SN I h 222/141. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc, se spune despre cei bețivi. ZANNE, P. IV, 92. Sus copaie, jos copaie, La ńiljoc carne de oaie (Scoica). SADOVEANU, P. C. 12. (E x p r.) A sta (sau a se pune) la mijloc = a se interpune, a sta între două persoane pentru a le împiedica să se încaiere; (învechit și popular) a interveni, a stărui (pentru cineva). Ca să pot isprăvi mai iute, te rog umil pe dumneata, milostivul mieu domn și de bine făcător, să te pui la mijloc . . . ca să stăruie cu trecerea lui crăiască pe lîngă măria sa domnul (a. 1 681). IORGA, S. N. 79. Ș-au stătut banul la mijloc cătră viziriul, de au aședzat să-l puie pre dînsul leșii craiu. NECULCE, L. 59. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. Kir Ianulea și-a ieșit din pepene; s-a repezit cu pumnii-ncleștați s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc și l-au oprit în piept. CARAGIALE, O. II, 227. Boierii din Țara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni și se făcu pace. ISPIRESCU, ap. CADE. (Învechit) A pune (ceva) la mijloc = a aduce, a oferi în folosința, în fondul comun. Li-au adus toate [prăzile] și li-au pus la mijloc cît au dobîndit. HERODOT (1645), 493. La logodnă au fost pus la mijloc galbini 12000, cine ar strica logodna, acela să peardă acea somă de bani. N. COSTIN, LET². I, 382. Toată averea mea o puiu la mijloc cu voi. GORJAN, H. I, 147/6. (Învechit) A aduce (sau a pune pe cineva sau ceva) la (sau în) mijloc = a aduce în fața, la cunoștința, în discuția unei adunări; a convoca pe cineva într-o adunare. Iară Domnul nostru Isus Hristos, aciiaș aduse la mijloc cugetul lor și grăi lor. CORESI, EV. 61. Nici întrebare ca aciasta la mijloc să puie s-au căzut. CANTEMIR, IST. 153. A filului și a inorogului pomenire la mijloc să fie adus de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunare dintei chemați să nu fie fost. id. ib. 159. Să aducem în mijloc pe fericitul David carele zice. . . ANTIM, ap. TDRG. Iată ascultai cuvîntul tău și voi scoate din sfat mîniia și pohta și voi aduce la mijloc înțelepciunea și dragostea. VARLAAM-IOASAF, 9^V/17. Ritorul, pentru ca să dovedească după leage și după dreptate lucrul acela. . . aduce la mijloc vreun cap din pravilă. MOLNAR, RET.102/18. (Învechit) A sta la mijloc = a nu fi hotărît, a sta în cumpănă; a rămîne în suspensie. Acealea ce să feaceră pre tine au fost den farmeci, iară nu dentr-adevăr. Și stînd la mijloc voroava, socoti de chemă pre popii idolilor să facă și ei ceva minune. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 103^v/25. A-și pune capul (sau, rar, gîtul) la mijloc = a garanta (cu viața). Mi-a spus mie cine l-a văzut, că Ion a luat-o, gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. Despre asta mi-aș pune capul la mijloc. id. P. 170. A fi la mijloc = a) (învechit) a fi prezent într-o adunare, la o consfătuire. Or sta la pace, fiind și alți crai megieși la mijloc să socotească și să judece. NECULCE, L. 248; b) a fi în cauză, în joc. Așadar, a răspuns Făt-Frumos, un om prost, pă cum ai spus măria-ia, ar avea drept să te învinuiască de călcarea făgăduința, iar eu n-am, cînd e la mijloc tot norocul vieții mele. CARAGIALE, O. II, 354; c) se spune pentru a semnala că există un dedesubt al lucrurilor, că desfășurarea faptelor este influențată de un factor suplimentar. Vezi d-ta că-i un „dacă” la mijloc. CONV. LIT. IV, 336. Îți venea parcă să crezi că e vreo șiretenie la mijloc. GANE N. III, 161. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă.CREANGĂ, P. 266. La casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o, c-a mai fost și mila părințească la mijloc, id. ib. 286. Spun unii ș-alții că n-ar fi fost la mijloc puterea ursitoarei, ci că numai vraja dragostii a făcut așa prefaceri minunate. CARAGIALE, O. II, 354. Dăscălița înțelese numaideât că nu poate fi la mijloc lucru curat. REBREANU, I. 262. Era la mijloc o înșelare și o uneltire. SADOVEANU O. XI, 110. Bănuind că e ceva încurcat la mijloc, se duse de-a dreptul la jupîneasa Ralița. CAMIL PETRESCU, O. II, 268. E o confuzie la mijloc. CĂLINESCU, S. 123. Ați trimis după doctor?. . . Crezi că nu e nimic la mijloc, DEMETRIUS, C. 41. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. (Cu parafrazarea expresiei) Bănui că aci la mijloc se joacă vreo drăcovenie. ISPIRESCU, U. 16. Muma zmeului pricepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie, id. L. 19. (Popular) A băga (pe cineva) la mijloc = a înconjura (pe cineva) cu simpatie sau cu afecțiune. Lumea nu-l bagă la mijloc, toți îl ocolesc. JIPESCU, ap. ZANNE, P. IV, 220. ◊ L o c. p r e p. În (sau prin) mijlocul. . . sau (învechit) în mijlocul a . . ., pe mijlocul. . ., în (sau prin pre, întru) mijloc de . . ., la mijloc = (urmat de un pl.) între, printre; (urmat de un nume colectiv) în. În mijloc de mulți lăuda-voiu el. PSALT. HUR. 97^r/11. Atunce stătu Pavelu prin mijlocu de ei și dzise. COD. VOR. 88/27. Tremiseși izvoare în balte, pre mijloc de codri trecu ape. PSALT. 214. Ia socotiți credința ucenicilor lu Hristos și ascultarea ! Că ei în mijloc de lucrure-s fiind, și deaca auziră Hristos zicîndu-le. . . lăsară tot, de mearseră după el. CORESI, EV. 334. [Sămínța] căzu în mijloc de mărăcini. id. ib. 350. Și zice Dumnezeu: fie tărie în mijlocul apelor, să despartă apele de la ape. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/6. În mijlocul celor fărădeleage se numără ca să te ducă pre tine să viețuiești (a. 1642). GCR 1, 102/22. Cînd să va prileji în mijlocul a mulți, de vor fi unii dentrănși mai capete, cumu s-are dzice, ispravnici, atunce la unii ca aceia nu va micșura giudețul certaria aceii greșeale pentru cei mulți. PRAV. 271, cf. 154. Chemă I[su]s un poroboc și-l puse în mijlocul lor (a. 1648).GCR I, 127/8. Văzură pe sv[î]nta în cuptoriu în mijloc de doi îngeri. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^r/9. Unde sînt doi sau trei adunați întru numele mieu, acolo sînt pre mijlocul lor (a. 1 693). GCR I, 310/7. Iată eu vă trimeț pre voi, ca pre niște oi în mijlocul lupilor (a. 1746). id. ib. II, 38/4. Spînzurat în mijlocul a doi tîlhari. MINEIUL(1 776), 127^r2/10. Se fălesc cei ce se îngrașă în mijlocul societăței făr' de a-i fi de vreun folos. MARCOVICI., C. 18/24, cf. 9/9. Corabia plutea cu mare repejiune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24/26. Crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi și intimi amici. BOLINTINEANU, O. 419. Văzînd pe Galben de Soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. D. Sadoveanu, în mijlocul povestirilor sale, are și nuvele veritabile: Păcat boieresc, Haia Sanis etc. IBRĂILEANU, S. L. 58. Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților frumoase. REBREANU R. I, 55. A crescut ca un dușman în mijlocul nostru. C. PETRESCU, C. V. 229. Cît îi de ticăloasă lumea ! . . . – D-apoi n-o cunosc eu? suspină baba. Că doar în mijlocul ei am îmbătrînit l SADOVEANU, O. VII, 320. Din mijlocul. . . sau (învechit) de mijloc de. . . = (urmat de un sg. cu înțeles colectiv) din; (urmat de un pl.) dintre. Deaci dzise voiniciloru se deștingă și se-lu rapă elu din mijlocul loru. COD. VOR. 50/5. Izbăvit-au sufletul mieu de mijloc de schimeni. PSALT109. Vor ieși îngerii de vor aleage răii den mijlocul drepților. CORESI, ap. GCR I, 18/9. Numai iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal. CREANGĂ, P. 194. Harap Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului, id. ib. 262. Regretíndu-vă foarte mult absența din mijlocul nostru, am avut onoarea să ridicăm primul pahar în sănătatea domniei voastre. CARAGIALE, O. VII, 585. ♦ (Învechit, în opoziție cu m a r g i n e I 2) Teritoriu de centru, zonă de interior. Cîmpul de jos și Bahnița dă jos, ca niște mărginași. . . să să socotească. . . Iar jilțurile dă Sus i Baia, ca niște mijloace ale județului (a. 1819). DOC. EC. 225. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între torace și șolduri; talie, brîu. Era Ioan îmbrăcat cu peri de cămilă și brîu de curea prespre mijlocul lui. N. TEST. (1648), 41^r/20. Legă cu brîul mijlocile lor. BIBLIA (1688), 368²/2. Încingînd vîrtos mijlocul său, întări brațele sale pre lucru (a. 1 694). GCR I, 313/6. Ș-au legat mijlocul cu brîul de o creangă groasă. DRĂGHICI, R. 49/30. Voinic foarte chipos.. . Din mijlocul delicat, Gîndea cineva că vede un alt Narțis. PANN, E. II, 19/7. Gîndeá că mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de brațul lui. EMINESCU, N. 74. Atunci, ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88, cf. 98. Era încins cu bete cu mărgele mici. . . învîrtite de cinci ori în jurul mijlocului, peste brîul roșu. CAMIL PETRESCU, O. I, 72. Mijlocul [fetelor]. . . e locul din care tot farmecul pleacă, să li se răspîndească în restul ființei. BOGZA, C. O. 282. S-a mișcat încet, a săltat o mînă și s-a îndoit de mijloc pe spate. PREDA, Î. 159. Murgu-i mic și drumu-i greu, Abia duce trupul meu, Trupul cu păcatele, Mijlocul cu armele. ALECSANDRI, P. P. 17. O fețișoară Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține etc.) de mijloc = a petrece brațul în jurul taliei cuiva (în semn de afecțiune). E iubitul, care vine De mijloc să te cuprindă. EMINESCU, O. I, 76, cf. id. N. 9. Ai luat-o de mijloc și te uitai la ea așa galeș. CARAGIALE, O. II, 225. Cînd vezi răul lîngă mine – Haide, prinde-mă mai bine De mijloc. COȘBUC, P. I, 238. Unde să stăm? întrebă Titu, cuprinzîndu-i mijlocul. REBREANU, R. I, 245. El de mijloc o ținea, Lîngă peptu-i o strîngea. ALECSANDRI, P. P. 97. A fi moale de mijloc = a fi lingușitor. Cf. ZANNE, P. II, 273. ♦ Șale; crucea șalelor. Nevastă secerătoare, Ce seceri vara la soare Și mijlocu nu te doare? JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. Hai, Ioane, de fă focul! Nu pot. Mă doare mijlocul. ANT. LIT. POP. I, 216, cf. ALRM II/I h 120. ♦ Durere de șale. Cf. LB. Și io-s secerător, De mijloc numai nu mor. JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. P. a n a l. Parte a corpului albinei situată între torace și abdomen (unde corpul pare a fi sugrumat). Cf.CHEST. VI 65/17, 20. ♦ (Regional) Tulpina unei plante. Vro doi meri Și vro doi peri, Din stupină stupinași, Din mijloace depărtași, La vírfuri apropiași. BIBICESCU, P. P. 253. [Scaiete] rădăcina ți-oi secui, Mijlocul ți-oi mijloci, Vîrful ți-oi vîrfui. DENSUSIANU, Ț. H. 282. 3. (Regional) Nume dat anumitor părți ale unor obiecte, situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrală a obiectului respectiv sau care reprezintă corpul principal al acestuia: a) mijlocar (I 4). Cf. CADE; b) (la pl., în forma mijloace) cruce de lemn care desparte fereastra în mai multe cîmpuri ; răscruci, (regional) mijlocar (I 6). Cf. CHEST. II 177/91; c) (la pl., în forma mijloace) broderie, dantelă sau orice alt lucru de mînă care unește două bucăți de țesătură (măi ales la fețele de masă); (regional) mijlocar (I 7). Prostirile. . . fiind late se compun din mai multe foi, cusute de-a lungul sau legate prin împletituri numite mijloace sau mijlocuțe. PAMFILE, I. C. 284, cf. ALR II 5 780/791; d) plasa din mijloc a năvodului cu trei plase. Cf. ANTIPA, P. 461; e) (urmat de determinări) calota pălăriei. Cf. ALR II 3 279/325; f) parte a cobzei nedefinită mai de aproape, probabil bîrdan. Cf. H XII 176. ♦ Partea interioară, lemnoasă a unui fruct, în care stau sîmburii; cocean. Mijlocu mărului. ALR I 890/214, cf. 890/576, 764, 842, 887, 926, 990. 4. (Învechit și popular, în opoziție cu m a r g i n e I 5, a r i p ă) Corp central al unei formații de luptă; (învechit) temei. Tabăra. . . la mijloc era mai cu puțini oameni decît la perși. HERODOT (1645), 347. Așezarea oștilor în „rînduiala bătăliei” era astfel: pedestrimea . . . la mijloc (centru); la cornul din dreapta sau aripa dreaptă se așezau călărașii. BĂLCESCU, M. V. 618. Bate tu marginile, Că eu bat mijloacele, Care-a scăpa de la mine Să nu scape de la tine. ALECSANDRI, R. P. 126. 5. (Învechit, calc după fr. milieu) Mediu¹ (înconjurător), ambianță. Plăcerea noastră . . . pentru producerile literare ale d-rei Cugler și ale d-lui Șerbănescu va fi cu atît mai ușor de explicat, cu cît ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. MAIORESCU, CR. I, 300. Spiritele ce nu sînt accesibile . . . senzațiunilor ce deșteaptă în noi mijlocul înconjurător. MACEDONSKI, O. IV, 103. Pîn-acum am vorbit despre înrîurirea mijlocului social asupra creațiunei literare și de stabilirea legăturei între mijlocul natural și social. GHEREA, ST. CR. I, 38, cf. 36, II, 70. Din mijlocul social al lui Tudorache, al țigănașilor, al slugilor . . . voia mama să mă scoată. MILLE, V. P. 162. 6. (În opoziție cu început, sfîrșit) Moment situat (aproximativ) la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unei unități de timp, al unei acțiuni sau al unui fenomen care se desfășoară în timp. Începutul iernii va fi cu grindină, mijlocul cald. CALENDARIU (1 814), 64/8. Un străin. . . a călătorit prin părțile noastre pe la mijlocul secolului al XVII-lea. CANDREA, F. 139. Băură ce mai era de băut și mîncară ce mai era de mîncat, neuiúnd să caute după aceea mai cătră mijlocul mesei alte hartane și alte căni, pentru oamenii lor, care așteptau . . . la căruțe. SADOVEANU, O. XI, 36. Cînd la mijloc de cale. . . S-a iscat un vînt. SEVASTOS, N. 136. Mńișlocu postului. ALR II 2 850/325. ◊ L o c. p r e p. În mijlocul sau (învechit) în mijloc de = în timpul, în cursul; (cu nuanță intensivă) în plină desfășurare, în toiul. . . În mijloc de bănat, învie-mă-veri. PSALT. HUR. 117^r/16, cf. 64^r/2. Îmi făgăduiam . . . zile seninoase și liniștite în mijlocul chinurilor vieții. MARCOVICI, C. 15/7. În mijlocul zburdăciunei tinereței ferbăntate. . . De adevărul acesta fii lovit și zi și noapte. CONACHI, P. 289. După o ocară așa de mare care mi s-au făcut, adecă de a mi se opri pașaportul în mijlocul drumului. . . ce-mi mai rămîne mie de nădăjduit ? KOGĂLNICEANU, S. 190. Moș Nichifor era și geambaș de cai și cînd îi venea la socoteală, făcea schimb ori vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. Avea amnezii lacunare, uitînd dintr-o dată în mijlocul vorbirii ideile. CĂLINESCU, S. 236. Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. În mijlocul hohotelor, Ilie o luă încet spre ușă. PREDA, D. 122. ◊ E x p r. A trece (sau a fi, rar, a face) la (sau, învechit, în) mijloc, se spune pentru a insista asupra ideii de interval, de răstimp intervenit între două date de referință. Nu multă vreamea în mijloc fu. CORESI, EV. 58. De la așezămîntul romanilor în Dachia pănă la acest Aorelian a trecut la mijloc 167 de ani. CANTEMIR, ap. HEM 1 998. Într-o vreme . . ., sînt mulți ani trecuți la mizloc, o rudenie a bâtrînilor noștri, anume Enache Bîrzu, aflîndu-se la închisoare pentru o blăstâmăție, au mers doi moși ai noștri. . . de l-au scos de la închisoare (a. 1 786). URICARIUL, XIV, 250. Și trecând multă vreme la mijloc . . . ei s-au apucat că vor scrie și niciodată nu contenia ca să scrie (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 204/11. Așa scria unul la altu tot cu poșta, făcînd luni la mijloc pănă lua unu de la altul scrisoarea, ib. 256/10. Fiind acun trei săptămîni la mijloc (a. 1825). URICARIUL, XXV, 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istoris ceva. DRĂGHICI, R. 111/12. Trecură trei ani la mijloc de la despărțirea acestor doi frați. GORJAN, H. I, 2/17. Să-ți vorbesc despre aceasta, trebui timp la mijloc. PANN, E. I, 92/3. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în car ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I, 120. Astăzi, că ai trecut zecimi de ani la mijloc, nu o pot spune fără un pic de înduioșare. GANE, N. III, 28. Nu po ști cît a fi trecut la mijloc, pînă ce am adormit mort. CREANGĂ, A. 16, cf. id. P. 140, 183, 260 305. A trecut după aia o săptămînă la mijloc. CARAGIALE, O. VI, 6. Nu trecu mult timp la mijloc și rămase grea împărăteasa. ISPIRESCU, L. 112. ♦ (Astăzi rar) Veacul (sau vîrsta) de mijloc = evul mediu. O pompă solemnă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI S. I, 36. Clasicismul antic și romantismul din veacul de mijloc. GHEREA, ST. CR. II, 106. Sîntem o societate cu moravurile veacului de mijloc. CAMIL PETRESCU, O. II, 55. ♦ P. e x t. Parte centrală a unei comunicări orale sau scrise Ei! începutul [basmului] nu-i nimica; să vez dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, O. II 247. Ți-o trimite, bade, carte Pe de laturi Cu bănaturi, în mijloc Pară de foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 135. 7. (Învechit și popular, în opoziție cu frunte, coadă) Ceea ce are dimensiunea, calitatea valoarea situate între extrema inferioară și cea superioară. Scos-au hîrtii frunte de 4 ugh,i mijlocul de trei ughi și de 2, coada de un ughi. NECULCE, L. 322. ◊ (Adjectival) Om mijloc = om de statură mijlocie. Cf. DR. IX, 429, ALRM II/I h 137. ◊ L o c. a d j. De mijloc = a) nic prea mare, nici prea mic (ca dimensiune); potrivit. Alecsandru Vodă era la stat de mijloc. N. COSTIN, LET. II, 98/4. 8 tingiri de mijloc (a.1 738). IORGA, S. D. XIV, 56. Era. . . la mărirea trupului om de mijloc. MINEIUL (1776), 18^r2/27. Cartoflele. . . cele de mijloc să pun întregi. I. IONESCU, C. 58/26. Nu depășea pe un om de mijloc, nici prin înălțime, nici prin grosime. GALAN, B. I, 35. Fărină de mńijlocu. ALR 1 372/357, cf. 1 372/359, 388; b) nici prea bun nici prea rău; obișnuit, banal; mediocru. Care scaune. . . le îmbracă cu postav roș, nici prei bun, nici prea rău, de mijloc. GHEORGACHI, LET. III, 320/25. Frăgarii mai bine cresc în loc de mijloc și cam arinos, decît în loc gras. ECONOMIA, 210/4. Acel om este un autor de mijloc. HELIADE, O. II, 25. Multe [poezii] prea de mijloc. . . ar fi fost mai bine să rămînă nepublicate. MAIORESCU, CR. I, 322. Muntenii, rîdea sfinția sa, sînt ori așa ca noi, cu bucurie și cu cîntece. . ., ori dușmani căpcăuni. . . la noi nu sînt oameni de mijloc. SADOVEANU, O. X, 587. (Învechit, în construcții negative cu valoare de superlativ) Nădăjduind și alte vrednice cărți a se tipări în limba românească, spre literatura aceștei limbi și spre nu de mijloc folos acestui națion (a. 1814). BV III, 102. Limba latinească cea de obște nu de mijloc schimbare au pătimit. MAIOR, IST. 233/28; c) moderat, temperat. Începutul iernii va fi cu grindină . . . iară sfîrșitul de mijloc. CALENDARIU (1814), 64/8, cf. ib. 72/2, LB. ◊ (Adverbial) Mazerea iubește mai mult un pămînt de mijloc de vîrtos. IONESCU, C. 24/14.1. II. 1. (Învechit) Persoană care se pune în serviciul cuiva pentru a stabili o legătură, pentru a obține o favoare, mediator (1); persoană de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. Deci găsind Racoț și Matei Vodă mijloc pre acest boiar, ș-au așăzat între dînșii să-i trimiță oști den țara Ungurească și den țara Rumânească și el va fi cap lor de va scoate pre Vasilie Vodă den scaun (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 299/14. ◊ L o c. prep. Prin (sau cu) mijlocul. . . sau prin mijloc de . . . = prin intermediul. . . , cu concursul. . ., prin intervenția . . . ; pe calea . . . Grăiaște cu noi. . . pren mijloc de îngeri. CORESI, EV. 282. Au făcut pă Dionisie patriearh Țarigradului cu mijlocu domnului Constantin Vodă Brîncoveanu. IST. Ț. R. 56. I-au văzut osînda perind nevinovat de alți domni, însă tot prin mijlocul Ducăi Vodă și cu îndemnarea lui. N. COSTIN, LET. II, 18/3. Au fost isprăvit Șerban logofătul, cu mijlocul Ducăi Vodă, de au fost mărsu un capegi-bașe de au luat pre toți frații lui Șerban și neamul lui din închisoarea lui Grigorie Vodă din Rucurești. NECULCE, L. 51. Au ieșit. . . de la închisoare, din Vama, cu mijlocul hanului. id. ib. 272. Pren mijlocul ev[an]gh[e]liei biruim pre iudei (a. 1703). GCR I, 348/12. Silia cu mijlocul tergimanului și a capichihaelilor să isprăviască să-i ierte împăratul. AXINTE URICARIUL, LET. II, 150/27. Sînteți datori să le știți și să le păziți nu numai voi, ce și bieții creștini prin mijlocul vostru. ANTIM, ap. GCR II, 28/16. Venit-au iarăși Constantin Duca Vodă la scaunul țării Moldovei, luînd domniea cum și cea dintăi cu mijlocul socru-său. MUȘTE, LET. III, 31/14. Zic că i s-ar fi dat otravă prin mijlocul unui dohtor. VĂCĂRESCUL, IST. 259, cf. 248. Dumnezău știe. . . că era să să facă mai bun prin mijlocul ticăloșiilor. DRĂGHICI, R. 54/17. 2. P. g e n e r. Ceea ce servește ca unealtă pentru realizarea unui scop; (de obicei la pl.) posibilități (materiale sau morale) de care dispune cineva într-un anume scop; p. e x t.chin, cale, metodă, procedeu de_a acționa; (învechit) mijlocire (3). M-am îndemnat a scrie o adunare istornică a prea puternicilor împărați otomani, pe scurt alcătuită, arătînd de cînd și cu ce mijloc au luat această stăpînire începerea ei. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Vom arăta mijlocul cu care poate fieștecare să să facă de tot putearnic. MOLNAR, RET. [prefață] 8/23. Trebuia ca să-i găsească un mijloc ca să-l dizbrace de averea lui (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/3. Loghica iaste meșteșug ce învață pre mijlocul de a îndrepta mintea din lipse (a. 1826). GCR II, 253/13. Mijloc de ajutor pentru cei mai de treabă și cu familii grele. GOLESCU, Î. 31. Tipărirea în limba rumânească a unei gazete este negreșit între celelalte un mijloc deosebit a lumina pe fieștecare asupra drepturilor și datoriilor sale. CR (1829), 247¹/23. Toată lumea s-a pătruns de adevărul acesta că singurul mijloc al împărtășirii ideilor este limba patriei. ib. (1 833), 35¹/30. Muzica vedem asemenea că este un mijloc prin care artistul de multe ori mai mult și decît cu vorba poate a ne porni lacrămile. HELIADE, O. II, 38, cf. 10, 95, 168, 208. Gîndește la mijloacele cele mai bune ca să te aperi de nenorocire. MARCOVICI, D. 16/25, cf. id. C. 24/4, 35/18. Te faci drag la orcare Cu mijloace-nțelepțești. PANN, E. II, 127/8. Se îngrijea acum de mijloacele scăpărei amantului ei. ASACHI, S. L. II, 12. Numai acest mijloc au spre a-și redobîndi starea lor cea dintîi. BĂLCESCU, M. V. 393. Hrana obștiei de prin târguri să fie sub cea mai de aproape îngrijire a ocărmuirei spre a nu se mai face un mijloc de îmbogățiri particulare (a. 1848). URICARIUL, X, 10. Am recitit toate băgările de seamă ce faci asupra limbii românești și m-am bucurat văzînd în dumneata mijlocul prin care să ne putem înțelege mai bine cu moldovenii. BOLLIAC, O. 50. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa. NEGRUZZI, S. I, 49, cf. 143, 286, 341. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat. ALEXANDRESCU, O. I, 72. Pe dată ce dorința care ne-a aprins imaginațiunea se află împlinită, ne liniștim și mai adesea căutăm mijloace ca să ne desfacem de obiectul ce o aprinsese. FILIMON, O. I, 114, cf. 126. Baba are Mijloc de răzbunare. BOLINTINEANU, O. 74. Este un mijloc de a scăpa de această greutate. EMINESCU, N. 53. Să caut vreun mijloc ca să ne căpătuim. ISPIRESCU, L. 162. Cînd chelnerița își bătuse joc de sufletul ei. . . Berta găsise mijloc să zîmbească. ZAMFIRESCU, A. 185. E o fericire pentru compilatorul nostru cînd mijloacele sale de a ști devin mai puține în secolul al XVI-lea. IORGA, L. I, 91. Aș fi regretat toată viața, dacă nu aș fi încercat și acest ultim mijloc. C. PETRESCU, C. V. 337, cf.108, 109. Sînt destule mijloace să vă fac să spuneți adevărul. SAHIA, N. 80. Căutau zadarnic un mijloc ca să-și cîștige pîinea. BART, E. 302. Deasupra patului, într-o nișă, o scară de frînghie – mijloc de salvare în caz de incendiu. id. S. M. 41. Cititorul lui Creangă este mai întîi izbit de mulțimea mijloacelor tipice ale prozei sale. VIANU, A. P. 110, cf. GRAUR, I. L. 29 ◊ (Urmat de determinări care arată natura; uneori concretizat) Mijloacele fotografice excelente înlesnesc răspîndirea copiilor. PETICĂ, O. 407. Accentuarea, oricare i-ar fi natura, nu-i un fapt propriu-zis lingvistic, întrucât nu se exprimă prin mijloace lingvistice (sunete, cuvinte, morfeme). IORDAN, STIL. 18. Momente psihologice care cer o reducere pînă la maximum a mijloacelor de expresie. id. ib. 278. Într-o limbă există uneori mai multe mijloace gramaticale pentru a exprima aceeași categorie logică. GRAUR, I. L. 40. Chiar procedeele inversiunii, ale elipsei sau ale repetiției, care trec uneori drept mijloace stilistice specific poetice, sînt prezente în vorbirea comună. VIANU, M. 147. ◊ L o c. a d v. Prin toate mijloacele sau prin orice mijloc, cu orice (sau orișice) mijloace, (rar) cu tot mijlocul, cu multe feluri de mijloace = pe toate căile; p. e x t. cu orice preț, indiferent cum. Nevoea cu tot mijlocul ca să rădice domn de pămînt.IST. Ț. R. 5. Munciea cei mai mari cu multe feliuri de mijloace să-l oprească pre el și numai oștile cu seraschieariu să trimită. ib. 58. Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare. ALECSANDRI, T. I, 444. Cu orișice mijloace a face bani voim, în lux și-n desfătare ne place să trăim. BOLINTINEANU, O. 155. Boierii s-au făcut cu atît mai spoliatori. . . cu cît societatea consideră îmbogățirea prin orice mijloc, chiar dezonorant, ca o dovadă de destoinicie și talent. OȚETEA, T. V. 60. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu fi mijloc (de a . . .) = a nu exista o posibilitate de înfăptuire, de realizare; a fi cu neputință de înfăptuit, a nu fi chip, a nu fi mod. Caută, cum vei ști, a căpăta [bani] de la turci, altminterea nu e mijloc de lucrare. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 454. [Mănăstirea] de lemn s-o facem nu e mijloc, Căci lemnul poate s-ardă de foc. MARIAN, SA. 250. Împărate! nu e mijloc a prinde omul de flori altfel. H IV 59. A nu avea mijloc să. . . = a nu avea posibilitatea, a-i fi imposibil să . . . N-am mijloc să prefac Belele care nu-mi plac. I. VĂCĂRESCUL, P. 251/4. (Învechit) A face toate mijloacele (sau mii de mijloace) = a face tot ce este cu putință, tot ce este posibil. Am făcut mii de mijloace să fug din patria mea. PANN, E. I, 68/3. [Vistieria] au făcut toate mijloacele ca să înduplice pe dumnealui contracciul . . . să plătească banii acestui adaos (a. 1837). DOC. EC. 663. (Cu parafrazarea expresiei) Ca să-i vază înțelepți. . . Părinții. . . mii de mijloace pătimesc și griji nenumărate. PANN, E. IV, 16/19. ♦ Logică, rațiune, temei, motivare (a unui fapt); p. e x t. pretext, (învechit) cale, chip. Va arăta viața împăratului Roamei a lui Marco Avrelie și învățăturile lui carea să cuvin domnilor la cîrma obștii, arătînd de atocma direptatea și mijlocile cu carea va fi domnul întru aleagerea giudecătorilor. N. COSTIN, ap. GCR II, 9/23. Gîndul și gătirea lui Șerban Vodă era să fie el împărat în Țarigrad. Și cu acel mijloc silie să facă pe Cantemir domnu în Moldova. NECULCE, L. 88. Nu aduce mijloc boale mincinoase. ANTIM, ap. ROSETTI-CAZACU, I. L. R. I, 167. Arătăm cele de mai sus mijloace profundei voastre judicăți, deși sîntem convinși că neasemănata voastră înțelepciune poate să invente alte mai avantagioase (a. 1776). UTICARIUL, I, 180. Tu nu poți vedea, sărace, corzile nenumărate A căror armonie ține lucrurile atîrnate Nici a ști cu ce mijloace . . . Au așezat rînduiala crugurilor. CONACHI, P. 259. Să uita . . . la el. . . Dar prea nebăgat în seamă și cu un tainic mijloc. PANN, E. I, 114/18. Se mai adăuga la toți membrii Comisiei și duhul camaraderiei, amintirea vieții și a petrecerilor împreună, peste care nu aveau mijloace destule ca să treacă. CAMIL PETRESCU, O. II, 580. 3. (La pl., urmat de determinări arătînd natura sau scopul) Unelte, instrumente, utilaj. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. Mijloace de muncă (sau de bază) = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii și îl modifică. Mijloacele de bază se trec în folosința Comerțului Interior. BO (1953), 10. Mijloace de producție = totalitatea obiectelor muncii și a mijloacelor de muncă. Naționalizarea principalelor mijloace de producție a creat un puternic sector socialist în economia națională. CONTEMP. 1 948, nr. 104, 13/1. Mijloace de circulație (sau de locomoție) = vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 4. (La pl.) Avere, stare, fonduri, resurse materiale (suficiente); spec. (urmat de determinări ca „bănești”, „financiare” etc.) bani; (învechit) mijlocire (4). Mijloacele de monedă ale grecilor de ce merg să împuținează. CR (1829), 4²/3. Multe familii cărora le-au mai rămas ceva mijloace de bani au fugit în ostrovul bălții Ianinii. ib. (1 830), 130²/12. Neavînd mijloace, la școală nu m-a dat. HELIADE, O. II, 110. Avînd lipsă de mijloace trebuincioase spre a susține schitul acesta, au lăsat nesăvîrșit și nefăcut toate ce era de făcut (a. 1856). URICARIUL, IV, 411/1. Pe la anul 1816, Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în streinătate. GHICA, S. 698. Ni se cer mijloace finanțiare. MAIORESCU, D. I, 87, cf. id. CR.I, 273. Această instituție culturală.. . dă avînt învățăturilor științei prin nenumăratele burse ce acordă tinerilor fără mijloace. D. ZAMFIRESCU, Î. 55. Mi-a dat 40 de florini, rugîndu-mă . . . să-i înapoiez banii, fondurile consulatului fiind . . . destinate celor lipsiți cu totul de mijloace. BRĂESCU, A. 201. Bătrînul a avut totuși mijloace de a-și susține familia. CĂLINESCU, E. 158, cf. id. S. 375. Mai am puține zile de trăit, Lucica. Puține mijloace. CAMIL PETRESCU, O. I, 410. - Accentuat și: mijloc. - Pl.: mijloace, mijlocuri și (învechit) mijloci. – Și: (regional) míjluc (ALR II 2940/414, 551, 6496/365), míjlic (A V 26, accentuat și míjlic GLOSAR REG.), míjoc (GR. S. VI, 241, ALR II/I H 43, ib. MN 32, 2186/130, ib. MN 34, 2 194/723, 2 940/130), míljoc (PUȘCARIU, ET. WB., DENSUSÍANU, Ț. H. 43, ALR Il/l MN 17, 6 929/769, ib. MN 32, 2 186/141, 872, ib. MN 34, 2 194/157, A III 5, 6, 12, GL. V. J., GLOSAR REG.), míljuc (ALR II 2 940/95, A V 14, accentuat și miljúc GLOSAR REG.), míljluc (A V 14, accentuat și miljlúc GLOSAR REG.), mílgoș (MAT. DIALECT. I, 181), mínjoc (ALR II 2 940/27, 172), mírjoc (L. COSTIN, GR. BĂN. 138), míșloc (BL I, 112, ALR II/I MN 34, 2 194/325, ib. MN 32, 2 186/334, 574, 987), méljoc (ALR II 2 940/102, 310, A I 13), méljuc (ALRT II 52), mióljoc (A I 26, 31), mióljuc (ib. 21), míójuc (ALR II 2 940/605), móljuc (PHILIPPIDE, P. 141), (învechit) mízloc s. n. - Lat. medius locus.

PROLETARIAT s. n. 1. (în Roma antică) masele sărace ale cetățenilor liberi, lipsiți de mijloace de producție. 2. clasa muncitorilor salariați, a proletarilor. (< fr. prolétariat)

dric n. 1. mijlocul carului sau trăsurei, leagă coșul cu roatele dinainte și cu proțapul: căruță pe dricuri; 2. car funebru: dric de clasa întâia; 3. fig. mijloc: în dricul iarmarocului CR. [Ung. DERÉK, trunchiu, mijloc].

TACTICĂ, tactici, s. f. 1. Parte din arta militară care se ocupă cu studiul, organizarea, pregătirea și ducerea luptei. Uitară că Ion-vodă... cunoștea toate finețele tacticei otomane. HASDEU, I. V. 150. Mă videm în capul unui batalion de greci sau turci, învățați de noi în tactica evropenească. RUSSO, S. 171. ◊ Fig. În zburarea lor... graurii par a fi supuși la o tactică ce se exercită cu o disciplină militară, subt ordinele unui șef. ODOBESCU, S. III 30. 2. Știința de a determina, pentru o perioadă relativ scurtă, linia de conduită a unei mișcări sociale sau a unui partid politic, în funcție de împrejurările social-politice din acea perioadă. Lenin a creat teoria și tactica revoluției proletare și a dictaturii proletariatului. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 1, 5. ♦ Totalitatea mijloacelor întrebuințate de cineva, calea pe care o urmează pentru a izbuti într-o acțiune. Începură să istorisească întîmplări... în legătură cu tactica și strategia electorală. C. PETRESCU, Î. II 136.

SCLAVAGISM s. n. Orînduire socială care a precedat feudalismul și în care baza raporturilor de producție o forma proprietatea clasei dominante asupra mijloacelor de producție și asupra producătorului-sclav.

SOCIALISM n. 1) Orânduire social-economică bazată pe proprietatea comună, care, în concepția marxistă, ar fi o fază de tranziție de la capitalism la comunism. 2) Doctrină care preconizează nivelarea claselor sociale și socializarea mijloacelor de producție. [Sil. -ci-a-] /<fr. socialisme, germ. Sozialismus

REVOLÚȚIE (< lat., fr.) s. f. I. 1. (Pol.) Orice schimbare fundamentală a valorilor, instituțiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor și ideologiilor unei societăți. Gândirea contemporană despre r. este dominată de ideile marxiste: r. este mijlocul de înlocuire a claselor reacționare și de transferare a puterii unor clase progresiste. ◊ R. burgheză = revoluție socială care constă în înlocuirea puterii de stat a feudalilor cu cea a burgheziei. R. de eliberare națională = formă specifică a revoluției, în colonii și în țările dependente, care are ca scop cucerirea independenței naționale, lichidarea dominației politice și economice străine. 2. R. industrială = proces de înlocuire radicală a producției manuale manufacturiere cu producție (de fabrică) bazată pe folosirea în masă a mașinilor. A avut loc pentru prima dată în Anglia, în ultimele decenii ale sec. 18 și începutul sec. 19, ulterior în Franța, S.U.A., Germania, Japonia etc. În România s-a desfășurat mai târziu, încheindu-se în linii generale până la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20. R. i. a instaurat, în țările în care s-a înfăptuit, dominația marii producții capitaliste asupra micii producții de mărfuri, a pus temelia industrializării, a marcat victoria relațiilor de producție capitaliste asupra formelor de relații precapitaliste. Revoluția științifică și tehnică contemporană = proces complex contemporan de dezvoltare accelerată, interdependentă a științei și tehnicii, în cadrul căreia știința se situează în fruntea progresului tehnic, salt calitativ în dezvoltarea procesului cunoașterii naturii și folosirea de către oameni a legilor ei. R. științifică și tehnică reprezintă una dintre caracteristicile fundamentale ale epocii contemporane, care determină crearea unei baze tehnice materiale calitativ noi a societății. Se concretizează în descoperirile epocale și marile realizări teoretice în diferite ramuri ale științelor, obținute în special în sec. 20, precum și în schimbările intervenite în domeniul tehnicii, ca urmare a materializării tehnice a descoperirilor științifice prin automatizarea activităților, introducerea și folosirea calculatoarelor electronice, stăpânirea și folosirea unor noi resurse energetice etc. Schimbările profunde intervenite în știință și tehnică constituie premisele unei noi revoluții industriale. R. verde, ansamblu de acțiuni promovate de FAO și de Banca Mondială, începând din anii ’60 ai sec. 20, în scopul sporirii producției agricole, în special în țări din „lumea a treia” cu o creștere demografică importantă și un deficit cronic de alimente. A implicat modernizarea tehnicilor agricole prin utilizarea pe scară largă a irigațiilor, a îngrășămintelor și a produselor fito- și zoosanitare și îndeosebi obținerea de noi soiuri de plante și rase de animale de mare randament și mai bine adaptate la condițiile climatice din diferite zone ale globului. Deși s-au obținut unele succese spectaculoase (îndeosebi o creștere masivă a producției de orez în unele țări asiatice suprapopulate), în ultimul timp acest program a suscitat critici, deoarece duce la creșterea poluării mediului și la un consum ridicat de apă. În prezent se caută noi soluții, bazate pe principii ecologice. 3. Fig. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. 4. (Pop.) Răscoală, revoltă. II. (ASTR.) Mișcare de rotație a unui corp ceresc în jurul altui corp ceresc (ex. r. Pământului în jurul Soarelui, a Lunii în jurul Pământului); denumirea de r. se folosește în scopul de a distinge această mișcare de mișcarea de rotație a corpului ceresc în jurul unei axe care trece prin centrul său. ◊ Perioadă de r. = timpul în care un corp ceresc execută o r. completă.

GRUP, grupuri, s. n. (Adesea urmat de determinări la genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Ansamblu de obiecte de același fel aflate sau puse (în scop determinat) laolaltă. V. grămadă. Un grup de arbori. ◊ Grup electrogen v. electrogen. 2. Ansamblu de persoane pe care-i apropie ceva sau care (în mod temporar) săvîrșesc o acțiune comună. Au intrat din stînga un grup de femei în negru. DAVIDOGLU, M. 17. Maxim se-ntoarse spre grupul pe care-l lăsase la ușă, dar muncitorii se-mprăștiaseră printre săteni. CAMILAR, TEM. 282. Grupul nostru este cel mai fericit. SAHIA, N. 114. Pe lîngă grupul Anton Pann, Nănescu, Chiosea și Unghiurliu, unul și nedespărțit, se lipise un copilandru nalt, rumen, sprintenel. GHICA, S. A. 79. ◊ Loc. adv. (În opoziție cu individual, singur) În grup = mai mulți laolaltă, în colectiv. Copiii sînt elevi la o școală dintr-un sat vecin. I-a adus, în grup, învățătoarea să le arate muzeul. STANCU, U.R.S.S. 86. Un domn s-arată în ușă, o deschide larg în lături, și le spune că pot să intre, deoarece sînt în grup. SP. POPESCU, M. G. 69. În grupuri de cîte (atîția) = cîte (atîția) deodată. Elevii vor vizita expoziția în grupuri de cîte zece. ◊ Expr. Grupuri-grupuri = (în) mai multe cete sau grămezi așezate una lîngă alta sau succedîndu-se una după alta. Oamenii ieșiră încetinel, se mai opriră în ogradă, apoi în uliță, grupuri-grupuri, chibzuind și sfătuind. REBREANU, R. I 238. Grupuri-grupuri, de oameni, femei și copii se făceau pe la casele vecine. BUJOR, S. 48. 3. Colectivitate de persoane reunite pe baza unor idei, concepții, interese sau scopuri comune. ◊ Grup social = categorie socială, clasă socială. Limba ca mijloc de comunicare între oameni în societate servește în egală măsură toate clasele societății și manifestă din acest punct de vedere un fel de indiferență față de clase. Dar oamenii, diferitele grupuri sociale, clasele sînt departe de a fi indiferente față de limbă. STALIN, PROBL. LINGV. 12. ♦ Fracțiune politică; grupare formată din reprezentanții unui partid sau ai unui curent politic. Eu sînt candidatul grupului tînăr, inteligent și independent. CARAGIALE, O. I 152.

MIJLOC, (I 2) mijlocuri, (II) mijloace, s. n. I. 1. Punct care se găsește la egală depărtare de extremitățile unui lucru; loc care se află în interiorul unui spațiu. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. La mijloc de codru des, Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Piața... are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 47. ◊ Loc. prep. Prin mijlocul... = prin, printre. Corabia plutea cu mare repejune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24. Din mijlocul... = dintre. Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului. CREANGĂ, P. 262. În mijlocul... = între, printre. Din fericire am observat că domnul Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților. REBREANU, R. I 55. Văzînd pe Galben-de-soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. ◊ Expr. A fi (cineva) la mijloc = a fi (cineva) pricina, cauza, explicația unui lucru sau a unei situații. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc. CREANGĂ, P. 266. A fi ceva la mijloc = a fi ceva nelămurit, suspect (un dedesubt) la baza sau ca explicație a unui lucru. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. Fără îndoială, era ceva la mijloc. Și-l sili încetul cu încetul, prin întrebări treptate, să-i spuie toate amănuntele. BASSARABESCU, V. 22. A se pune (sau a sta) la mijloc = a se amesteca între cei care se ceartă pentru a mijloci o împăcare, a interveni. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. A-și pune capul (sau gîtul) la mijloc = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta ferm. Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o [pupăza]; gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între piept și abdomen; talie. Nu-mi fi inimă dușmană Cînd vezi răul lîngă mine. Haide, prinde-mă mai bine De mijloc! COȘBUC, P. I 238. Atunci ea deodată s-a văzut închisă cu un cerc zdravăn de fier peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. Și-ntîlnii o fetișoară, Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. ♦ Abdomen, burtă. Cu nasurile prea rumene, cu mijlocurile prea umflate și cu rasele pătate de grăsimile mîncărilor. SADOVEANU, Z. C. 181. 3. (Învechit) Mediu, ambianță. Un artist, un scriitor... e influențat de mijlocul în care trăiește. GHEREA, ST. CR. II 70. 4. Moment situat la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unui fragment de timp; jumătate. Mijlocul zilei. ▭ Cînd la mijloc de cale, S-a iscat un vînt, Din fund de pămînt. SEVASTOS, N. 136. ◊ (Învechit) Veacul (sau vîrstă) de mijloc = evul mediu. Clasicismul antic și romantic din veacul de mijloc [titlu]. GHEREA, ST. CR. II 106. O pompă solemnă, ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Loc. adv. La mijloc = între două momente; între timp, de atunci. Nu trece mult la mijloc, iaca se pomenește Ivan cu un car plin de palce. CREANGĂ, P. 305. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istorisi ceva. DRĂGHICI, R. 111. De la mijloc = de la jumătate; din interior. ◊ Loc. prep. În mijlocul... = în toiul..., în puterea... Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. ♦ Miezul unei acțiuni, narațiuni etc. Ei, acu ai înțeles? zise George oprindu-se în mijlocul cîntecului. REBREANU, I. 21. Vrei să-ți spui un basm, s-adormi mai bine? – Spune – Ei! începutul nu-i nimica; să vezi dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, P. 56. 5. (În loc. adj.) De mijloc = mijlociu, potrivit, mediocru. Era un om de mijloc, pe chipul căruia citeai numai blîndețe. I. BOTEZ, ȘC. 158. Anul va fi de mijloc. ȘEZ. II 197. ◊ Expr. Cale (sau drum) de mijloc = soluție intermediară, între două extreme. Cînd îi alb, spun alb, și la negru, spun negru... ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. II. 1. Procedeu, mod de acțiune, metodă; chip, fel; instrument (2). Rolul limbii este de a servi ca mijloc de comunicare între oameni. GRAUR, S. L. 11. Arta înseamnă... fond și formă, conținut și mijloace, teme și procedee. VIANU, S. 147. Căci acelorași mijloace Se supun cîte există, Și de mii de ani încoace Lumea-i veselă și tristă. EMINESCU, O. I 196. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa! NEGRUZZI, S. I 49. ♦ Posibilitate, putință. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. ALEXANDRESCU, P. 134. 2. (Concretizat, la pl.) Avere, stare; bani, fonduri, resurse. Pe la anul 1846 Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în străinătate. GHICA, S. 698. Înțeleg că nu vrei, dar dacă nu-s mijloace, ce să facem? Trebuie răbdare, fata mea! ALECSANDRI, T. I 279. 3. (La pl.) Unealtă, instrument, utilaj. Gospodăria agricolă colectivă își organizează munca după plan, folosește pe scară largă mijloacele mecanizate și metodele științei agricole înaintate, STAT. GOSP. AGR. 3. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. ◊ Mijloace de muncă = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii lui și îl modifică: uneltele de producție, precum și pămîntul, clădirile destinate producției, drumurile, canalurile, depozitele etc. Mijloacele de muncă indică nu numai gradul de dezvoltare a forței de muncă omenești, dar și raporturile sociale în care se lucrează. MARX, C. I 187. Mijloace de producție = totalitatea uneltelor de producție, împreună cu sulul, subsolul, mijloacele de comunicație etc., necesare pentru a obține bunuri materiale. După cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare și după naționalizarea principalelor mijloace de producție, partidul nostru, mobilizînd masele largi de oameni ai muncii, a trecut la construirea socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 57. – Accentuat și: mijloc. – Variantă: miejloc (BUDAI-DELEANU, Ț. 245) s. n.

POSEDANT, -Ă, posedanți, -te, adj. (Rar, în expr.) Clase posedante = clase sociale care, posedînd mijloace de producție, exploatează munca altora.

+mijloc (de ~) loc. adj. (clasa ~)

COMUNÍSM (< fr.) s. n. 1. Doctrină socială, politică și economică constituită pe principiul abolirii proprietății private asupra mijloacelor de producție și al instaurării proprietății colective. Primele idei comuniste de organizare socială au la bază principiul comunității de bunuri și se găsesc la unele grupuri religioase (vechii creștini, mănăstirile medievale), în unele societăți istorice (Sparta, secta anabaptistă a lui Th. Müntzer, Republica iezuită a Paraguay-ului din sec. 16), în unele modele de societăți ideale elaborate de Platon în „Republica”, Th. Morus în „Utopia”. T. Campanella în „Cetatea Soarelui”. Începînd cu sec. 16 s-a dezvoltat un curent utopic, reclamînd suprimarea proprietății private și abolirea inegalităților de orice fel; v. socialism utopic. C. modern este legat de ideile lui K. Marx și Fr. Engels, care, ulterior, au fost preluate, precizate, adaptate și dezvoltate de diverși teoreticieni (Lenin, Stalin, Troțki, Mao). Central, în doctrina comunistă, este conceptul de societate fără clase, bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producție. Societatea fără clase ar urma după perioada de tranziție de dictatură a proletariatului și după etapa pregătitoare a socialismului. În urma Revoluției din Octombrie 1917 din Rusia doctrina c. a fost folosită pentru preluarea puterii politice în stat. După al doilea război mondial, c. a fost impus de către U.R.S.S. treptat unor state din Europa de Est, Asia, Africa și America Centrală. 2. Sistem economic, social și politic caracterizat prin proprietatea de stat asupra mijloacelor de producție și de schimb, eliminarea economiei de piață și a sistemului concurențial, hipercentralizarea decizională în sfera economicului, socialului și politicului. 3. Ansamblu de mișcări, partide, țări, persoane care au aderat la doctrina comunistă. 4 Ansamblul metodelor folosite de cei care au aderat la ideile comuniste și al instituțiilor care au rezultat din acțiunea lor.

EXPROPRIERE, exproprieri, s. f. Acțiunea de a expropria și rezultatul ei. 1. (În orînduirile bazate pe exploatare) Deposedare cu forța a producătorilor de mijloacele de producție. Exproprierea maselor populare de pămîntul lor formează baza modului de producție capitalist. MARX, C. I 677. 2. (În perioada revoluției socialiste) Trecerea în folosul celor ce muncesc a mijloacelor de producție aparținînd exploatatorilor. V. naționalizare. Proprietatea socialistă de stat s-a creat ca urmare a exproprierii capitaliștilor și moșierilor de mijloacele de producție. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 47. Partidul Comunist din Romînia a pus în programul său de guvernare, ca punct principal, împroprietărirea țăranilor, prin exproprierea moșiilor de peste 50 ha. IST. R.P.R. 685. 3. (Jur.) Trecere în folosul statului a unor bunuri pentru lucrări de interes obștesc (în schimbul unei despăgubiri). Exproprieri de utilitate publică. – Pronunțat: -pri-e-.

CLASĂ, clase, s. f. I. Mare grup social caracterizat prin locul pe care îl ocupă într-un anumit sistem de producție istoricește determinat, prin raportul în care se află față de mijloacele de producție, prin rolul pe care îl are în organizarea socială a muncii, prin felul în care participă la producția socială și prin cantitatea de care dispune din această producție. ♦ Clasa muncitoare = clasa socială cea mai revoluționară, legată de marea producție și alcătuită din totalitatea oamenilor care muncesc în fabrici și uzine și care, în societatea capitalistă, este lipsită de mijloace de producție și obligată să-și vîndă forța de muncă, fiind exploatață și asuprită de burghezie, iar în societatea socialistă constituie forța conducătoare a statului, fiind, împreună cu întregul popor, proprietarul mijloacelor de producție. Luptă de clasă = luptă pe care o duce o clasă socială împotriva unei clase sociale antagoniste. Dușman de clasă = persoană sau grup social care luptă împotriva intereselor clasei muncitoare și a realizărilor ei revoluționare. ♦ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. II. 1. Fiecare dintre diviziunile mari ale regnului animal sau vegetal, mai mică decît încrengătură și mai mare decît familia. 2. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. III. 1. Unitate organizatorică în sistemul învățământului public, compusă dintr-un număr de elevi care au aceeași vîrstă și o pregătire școlară egală. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzînd pe toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. 2. Sală în care se țin cursurile pentru un grup de elevi care se află pe aceeași treaptă de învățământ. 3. (Franțuzism) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. IV. 1. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul etc. 2. Categorie, grad, rang. Clasă de salarizare ♦ Expr. De (mare) clasă sau de (de) clasă înții = de prima calitate. [Var. : (înv.) clas, clasuri, s. n.] – Fr. classe.

BURGHEZIE ~i f. 1) Clasă socială dominantă, care stăpânește principalele mijloace de producție, în societatea capitalistă. * Marea ~ pătură a clasei burghezilor, care stăpânește întreprinderile industriale mari și băncile. Mica ~ categorie socială intermediară între burghezie și proletariat, formată din micii producători și din comercianți. 2) înv. (în societatea feudală) Populație de la orașe; orășenime. [Art. burghezia; G.-D. burgheziei; Sil. -zi-e] /<it. borghesia

RĂZBÓI¹ (< sl.) s. n. 1. Fenomen social-istoric complex, constând în lupta armată între diferite grupuri, clase sociale și state pentru realizarea unor interese sociale, economice și politice; reprezintă continuarea cu mijloace violente a politicii statului și claselor respective, de obicei pentru controlarea unor teritorii. ◊ R. civil = luptă armată în interiorul unui stat între diverse grupări (politice, militare), categorii sociale etc., în vederea schimbării ordinii politice și de stat sau pentru menținerea celei existente. ◊ R. de eliberare națională = luptă armată dusă de forțele patriotice, naționale pentru eliberarea țării de sub dominația străină. ◊ R. de partizani = luptă dusă de detașamente armate în spatele frontului armatei dușmane; formă a războiului popular, împotriva unui regim politic și a armatelor sale oficiale. V. gherilă. ◊ R. mondial = luptă armată la care participă, direct sau indirect, majoritatea statelor lumii. ◊ R. țărănesc = formă a luptei țărănimii împotriva exploatării feudale, care prin amploare și desfășurare depășește răscoala țărănească. ◊ R. rece = stare de încordare, de tensiune în relațiile internaționale, creată după al Doilea Război Mondial ca urmare a conflictului dintre cele două sisteme, capitalist și comunist, care însă nu a luat forma unui conflict armat; a luat sfârșit în 1989 prin prăbușirea sistemului comunist, urmat de dezmembrarea U.R.S.S. ◊ R. psihologic v. psihologic. ◊ R. total = luptă armată în care statul agresor folosește toate mijloacele de distrugere, nu numai împotriva forțelor armate, ci și împotriva întregii populații. ◊ Stare de război = beligeranță. 2. Fig. Neînțelegere, ceartă, gâlceavă.

DIPLOMAȚÍE (< gr., fr.) s. f. 1. Totalitatea metodelor, mijloacelor și activităților în domeniul relațiilor internaționale prin care un stat își înfăptuiește obiectivele și scopurile de politică externă. Apărută încă din Antic., în formele ei actuale a luat naștere în sec. 16-17 o dată cu crearea statelor centralizate și a extinderii relațiilor internaționale politice și comerciale (în acest răstimp apar și primele reprezentanțe diplomatice permanente), căpătând o deosebită însemnătate în sec. 19-20. În condițiile diversificării activității diplomatice, d. începe să fie guvernată de uzanțe, norme și principii de drept internațional (de ex.: respectarea suveranității de stat), precum și de regulile dreptului diplomatic, cum sunt cele referitoare la privilegiile și imunitățile diplomatice, rangurile și clasele diplomaților. D. se realizează prin mijloace variate, dintre care cele mai importante sunt: negocierile, corespondența diplomatică, participarea la congrese și conferințe și organizații internaționale, reuniunile la nivel înalt, misiunile diplomatice etc. Activitatea diplomatică a statelor se realizează prin organele de stat pentru relațiile externe, și anume: șeful statului, guvernul, Ministerul de Externe (în interior) și misiunile diplomatice, reprezentanțele comerciale și consulatele (în exterior). Guvernul înfăptuiește conducerea generală a relațiilor externe ale statului, iar Ministerul de Externe exercită conducerea permanentă operativă a reprezentanțelor diplomatice și consulare, prezintă guvernului toate problemele importante ale politicii externe, apără interesele statului și cetățenilor săi în străinătate. 2. Ramură a științelor politice care se ocupă de relațiile internaționale. 3. Arta de a conduce și de a practica negocierile între state. ♦ Tact, abilitate, dexteritate, suplețe, prudență într-o situație sau problemă dificilă.

BOICOT, boicoturi, s. n. Refuz organizat de a păstra relații politice sau economice cu un stat, cu o grupă socială sau cu o persoană, în semn de protest față de anumite acțiuni ale lor și cu scopul de a le izola și a le face să cedeze (mijloc folosit uneori de proletariat împotriva claselor exploatatoare și a statului burghez). – Pronunțat; boi-.

CUCERIRE, cuceriri, s. f. Acțiunea de a cuceri și rezultatul ei. 1. Ocupare, supunere. O parte dintre șefii militari at triburilor dace, pentru a nu cădea în sclavia romană, după cucerirea orașului se retrag în afara zonei de ocupație romană. IST. R.P.R. 38. 2. Dobîndire, cîștigare, obținere prin luptă. Visînd să cucerească dominația asupra altor popoare, imperialiștii americani duc o politică de subminare a păcii și de pregătire a noului război, știind că pe cale pașnică, fără dezlănțuirea unui nou război, cucerirea dominației mondiale este cu neputință. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 19. Cea mai însemnată dintre cuceririle oamenilor muncii este aceea că puterea de stat a fost smulsă din mîinile claselor exploatatoare - fabricanții, bancherii, moșierii – și ale partidelor reacționare și fasciste aflate în slujba lor. Puterea de stat în R.P.R. se află în mîinile clasei muncitoare aliată cu țărănimea muncitoare. REZ. HOT. I 290. După cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare și după naționalizarea principalelor mijloace de producție, partidul nostru, mobilizînd masele largi de oameni ai muncii, a trecut la construirea socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 57. ♦ Progres, reușită. Cuceririle științei. ▭ Mărețele cuceriri ale științei și tehnicii sovietice și experiența tehnico-organizatorică sovietică devin un bun al tuturor țărilor de democrație populară. GHEORGHIU-DEJ, R. I. 17. 3. (Familiar, în expr.) A face o cucerire = a-și atrage simpatia sau dragostea unei persoane de sex opus.

posedant, ~ă a [At: CONTEMP. 1948, nr. 104, 23/2 / Pl: ~nți, ~e / E: fr possedant] 1 Care deține în proprietate un bun material. 2 (Iuz; îs) Clase ~e Clase sociale care dețin în proprietate mijloacele de producție și care exploatează munca altora.

MATERIÁL, -Ă adj., s.n. I. Adj. 1. (În opoziție cu ideal, spiritual) Alcătuit din materie (1, 2); (filoz.) care aparține realității obiective, existînd independent de conștiință și în afara ei. V. concret, real, palpabil. Pizma este o zicere ideală; însă are putere a se face atît de materială, adică văzută și pipăită, încît gem supt dînsa cetăți și ținuturi întregi. GORJAN, H. I, 157/31. Acest impozant fenomen [focul] în lumea materială ce este? BARASCH, M. II, 207/25. Ion Vodă avea dreptul de a cere din parte-le nu numai o recunoștință morală, ci încă pe acea materială, manifestată prin exactitudine și sinceritate în plata datoriilor. HASDEU, I. V. 46. În principiu, prin rectificarea sau, altfel zis, prin repararea unei bucăți în versuri înțelegem firește prefacerea numai a expresiunii materiale. CARAGIALE, O. VII, 473. La ființa vie, organismul material este așa întocmit, încît nici un organ îndeosebi nu e independent. id. N. F. 20, cf. 21. Ai știut să alegi vremea, ai știut să alungi presupusurile. . ., ai îndepărtat orice dovadă materială. CONTEMPORANUL, II, 322. Scopul urmărit de eteriști păru atît de extravagant, încît nu l-a luat în serios. Dar dovezi materiale ar fi putut schimba dispozițiile Porții. OȚETEA, T. V. 127. Istoria nu se scrie numai pe baza amintirilor personale, ci și pe baza documentelor materiale, mai ales grăiesc actele păstrate. CAMIL PETRESCU, O. II, 414. În viața societății, ca și în natură, factorul material constituie elementul prim și hotărîtor, dar ideile, conștiința, constituie factorul derivat, secund. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 608. În toate țările, ideea că nu există chestiuni internaționale litigioase care să nu poată fi rezolvate prin tratative, cuprinde mase tot mai largi și se transformă într-o uriașă forță materială. ib. 1 953, nr. 2 693. Distrugerea, în întreaga lume, a mijloacelor materiale necesare războiului, aceasta este cea mai efectivă și mai trainică garanție a păcii. LUPTA DE CLASĂ, 1960, nr. 9, 5. țara noastră își îndreaptă mijloacele sale materiale spre dezvoltarea industriei. ib. 1 960, nr. 9, 8. ◊ (Adverbial) Și inima sa numai se exprima fierbinte Și-și dezvolta simțirea ce limba nu e-n stare Material să spuie. HELIADE, O. I, 216. Întunericul se destramă, Material ca țesăturile de scamă. CAMIL PETRESCU, V. 38. ◊ Cultură materială = totalitatea bunurilor și a deprinderilor de producție existente pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății. Cf. DM. (Neobișnuit) Știință materială = știință experimentală, v. experimental. Să-i mai dăm un exemplu concret dintr-o știință materială. ap. GHEREA, ST. CR. III, 214. ♦ S p e c. Fizic, trupesc. Cf. VALIAN, V. Omenirea va urmări în această lume și altceva decît satisfacerea trebuințelor materiale. GHICA, A. 176, cf. BARCIANU. 2. Care ține de aspectul economic sau pecuniar. Trimișii nu privesc decît numai la interes material (a. 1833). URICARIUL, V, 342/6, cf. MAIORESCU, CR. I, 273. Soarta lui materială din momentul acesta era schimbată. EMINESCU, N. 77. Comori materiale, sau frumuseți alese, Îl lasă. . . indiferent. MACEDONSKI, O. I, 260. Nu cruță nici o jertfă materială pentru a tălmăci. . . acest fel de cărți. ANGHEL, PR. 180. Asigurările sociale de stat au ca scop asigurarea materială a asiguraților în caz de pierdere temporară. . . a capacității de muncă. LEG. EC. PL. 323. Cercetarea vieții materiale și spirituale în perioada de stăpînire romană pe teritoriul R.P.R. CONTEMP. 1956, nr. 483, 1/1. Promovarea consecventă a principiului leninist de stimulare materială a jucat un uriaș rol în. . . dezvoltarea economiei socialiste. LUPTA DE CLASĂ 1960, nr. 10, 39. Creșterea cointeresării materiale. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 5 017. ◊ Bază (tehnică-) materială = totalitatea elementelor concrete ale forțelor de producție dintr-o orînduire dată. Baza materială necesară pentru trecerea țărilor socialiste la comunism o constituie crearea unui nivel înalt de producție pe baza tehnicii moderne înaintate. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 5 009. Poporul sovietic făurește în ritm rapid baza tehnico-materială a comunismului. ib. ♦ (Adverbial) Materialicește. Poetul de care e vorba a trăit material rău. CARAGIALE, O. III, 7. ♦ (Învechit, neobișnuit) Materialist (3). Cine-și bate capul, într-o epohă așa de materială, așa de egoistă, să gîndeascâ la istorie, la nație, la viitor? ARHIVA R. I, VI/10.3. (Rar, în opoziție cu f o r m a l) Care privește fondul, conținutul; faptic. Logica nu se ocupă de adevărul material, ci numai de adevărul formal. MAIORESCU, L. 11. ◊ (Adverbial) Rezultate formal adevărate, care totuși în fapt.adecă material, pot fi false. id. ib. Răscoala din țara Românească se deosebește material de cea din Moldova. OȚETEA, T. V. 149. II. S. n. (Mai ales la pl.; la sg. cu înțeles colectiv) 1. (Învechit) Bun, produs. Aceste două havalele a finului menzilului și a ce vremelnicească a fînului oștenesc, fiind alcătuită din două, adecă din munca cosirei, a cărăturei și a clădirei, care este asupra lăcuitorilor, și din materialul ierbii ce este asupra moșiilor (a. 1824). URICARIUL, V, 187/4. Prețurile politicite pentru vînzarea productelor și altor materialuri în orașul Ieșii (a. 1832). N. A. BOGDAN, M. 138. 2. Totalitatea materiilor prime sau semifabricate din care pot fi confecționate diverse bunuri. Populația Parisului plătește. . . din materialurile de zidire (cherestea) 1 300 000. CR (1 829), 169¹/17. Nu demult, materialul [cetății] . . . fu mai ales întrebuințat la zidirea curței din Ghidinți. ASACHI, S. L. II, 47. Pădurile Roșii îndestula pe Evropa apusană cu materialuri pentru durarea vasilor. id. I. 213/4, cf. NEGULICI, STAMATI, D. Această dare anuală.. . este foarte mică în comparația materialului (a. 1 856). URICARIUL, IV, 419/15, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Asemenea sfori foarte tari, dintr-un material necunoscut nouă. . ., se găsesc pe ici pe colo, căci cu bani se găsește orice. SADOVEANU, O. IX, 355. Cîlții de cînepă constituiesc un material textil ce nu poate fi filat în fire destul de regulate, atît în ceea ce privește aspectul cît și rezistența. IONESCU-MUSCEL, FIL. 379. Materialul ce se întrebuințează la fabricarea cuțitelor trebuie să aibă un anumit grad de duritate. IOANOVICI, TEHN. 362. În întreg Leningradul vezi schele și grămezi de material de construcție. STANCU, U.R.S.S. 128. Cea mai puternică dezvoltare o va lua producția materialelor sintetice, a căror folosire ridică substanțial productivitatea muncii. lupta de clasă, 1960, nr. 10, 86. Printre muncitorii care încearcă materialele de construcții pe platforme, unii poartă banderole la braț. V. ROM. august 1960, 3. Instalații producătoare de materiale de construcții. SCÎNTEIA, 1960, nr. 5 010. Astăzi casele se fac din „material” (= material, adecă cărămizi) și sînt acoperite cu „țiglă”. ARH. FOLK. III, 31, cf. VI, 53. F i g. Nu se poate schimba în pripă materialul uman. SADOVEANU, E. 20. 3. Totalitatea obiectelor (și instrumentelor) specifice unui anumit domeniu de activitate. Material tipografic. MOLIN, V. T. 46. Pretutindeni zăceau, risipite în arșiță și ploaie, materiale de război. BRĂESCU, V. 45, cf. CONTEMP. 1948, nr. 108, 12/3. Tinerii țărani muncitori din localitate și-au procurat diferite materiale sportive. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 390. ◊ Material rulant v. r u l a n t. 4. Documente, informații și date necesare pentru elaborarea unei lucrări literare, științifice etc. ; ceea ce constituie fondul, substanța unei lucrări, a unei probleme etc. Aduna materialuri. . . pentru o istorie a Rusiei. NEGRUZZI, S. II, 157. Diferitele bibliotece din străinătate. . . ne-au procurat într-o mare parte masa materialului utilizat în această scriere. HASDEU, I. C. I, VIII. Dan cugeta de mult la un roman tras din viața de la țară. Avea subiectul și ceva material adunat. VLAHUȚĂ, O. A. III, 57. A fost o vreme cînd școale întregi ziceau că numai trecutul poate da material pentru poezie. GHEREA, ST. CR. I, 98. [Scrierile lui Caragiale] sînt foarte bogate în material lingvistic familiar și, mai cu seamă, periferic. IORDAN, STIL. 23. Secretul artei lui Eminescu stă în însușirea desăvîrșită a materialului folcloric și a stilului poeziei populare. ROSETTI, S. L. 39. Materialul studiat de fonetică este strict sistematic, ca și materialul gramatical. GRAUR, I. L. 45. Schița. . . condensează, de fapt, materialul plin de dramatism al unei nuvele psihologice. V. ROM. august 1 960,182. ♦ Expunere scrisă care cuprinde date și informații referitoare la o anumită problemă. Îl rugă să redacteze înainte de culcare un material în legătură cu asasinarea lor și să-l predea. BENIUC, M. C. I, 261. 5. (Argotic) Bani. Cf. BUL. FIL. IV, 182, DR. 328, GR. S. VII, 119. 5. S. n. (Regional) Puroi (țigănești-Alexandria). ALR I 1658/900. – Pl.: (I) materiali, -e, (II) materiale și materialuri. – Și: (regional) matăriál, -ă (A II 8), măteriál, -ă, matariál, -ă (ib. III 18) adj. - Din lat. materialis, germ. materiell, fr. matériel.

BURGHEZIE s.f. 1. (În orînduirea feudală) Locuitorii de la orașe; populația orașelor, tîrgoveți, orășenime. 2. Clasă socială care, în orînduirea capitalistă, posedă mijloacele de producție și deține puterea de stat. [Gen. -iei. / cf. fr. bourgeoisie, it. borghesia].

OPORTUNISM s.n. 1. Lipsă de conduită morală, de fermitate și de principialitate, urmărind satisfacerea intereselor personale prin adoptarea și aplicarea, după împrejurări, a unor păreri și principii potrivite momentului. 2. Curent ideologic și politic în rîndurile unor partide ale clasei muncitoare, care promovează ideea renunțării la mijloacele luptei revoluționare, la transformarea revoluționară a societății. [Cf. fr. opportunisme, rus. opportunizm].

SOCIALISM s.n. 1. (În concepția marxistă) Prima fază a orînduirii comuniste, făurită pe baza lichidării modului de producție capitalist, întemeiată pe exercitarea puterii politice de către clasa muncitoare și pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producție. 2. Concepție, doctrină, teorie care susține necesitatea instaurării orînduirii socialiste. ♦ Socialism științific = parte constitutivă a marxism-leninismului, care studiază procesul trecerii omenirii de la capitalism la comunism; socialism utopic = denumirea diferitelor concepții premarxiste care susțineau necesitatea socialismului, dar nu cu argumente științifice, ci „raționale” și morale. [Cf. fr. socialisme, germ. Sozialismus, rus. soțializm].

BURGHEZIE, burghezii, s. f. Clasă socială care, în orînduirea capitalistă, stăpînește mijloacele de producție, exploatează munca salariată și deține puterea de stat; clasa capitaliștilor. ◊ Marea burghezie = vîrfurile societății burgheze (industriași, bancheri). Mica burghezie = pătură socială formată din micii producători de mărfuri, micii proprietari ai mijloacelor de producție (negustori, meseriași, țărani cu proprietate mică și mijlocie), care nu exploatează forță de muncă străină, ocupînd o poziție intermediară între burghezie și proletariat, șovăind între aceste două clase, dar devenind pînă la urmă un aliat al proletariatului în lupta acestuia cu burghezia. Burghezia sătească (sau țărănescă) = chiaburimea. – It. borghesia.

ACUMULARE, acumulări, s. f. Acțiunea de a acumula și rezultatul ei. Acumularea de bogăție la un pol este deci, în același timp, acumulare de mizerie, de chinuri, de muncă, de robie, de ignoranță, de brutalizate și de degradare morală la celălalt pol, adică la clasa care își produce propriul său produs sub formă de capital. MARX, C. I 578. ◊ Fig. Acumulare de cunoștințe. Acumulare de experiență. ◊ (În legătură cu schimbările cantitative) Trecerea de la o stare calitativă a limbii la o altă stare calitativă nu s-a făcut pe calea exploziei, pe calea nimicirii dintr-o dată a vechiului și a construirii noului, ci pe calea acumulării treptate și îndelungate a elementelor noii calități, a noii structuri a limbii. STALIN, PROBL. LINGV. 24. ◊ Acumulare primitivă = acumulare care constituie punctul de plecare al modului de producție capitalist și care constă în despărțirea micului producător de mijloacele de producție, printr-o acțiune de jaf, prin prădarea coloniilor, prin războaie etc. O anumită acumulare de capital în mîna unor producători individuali de mărfuri formează deci condițiunea modului de producție specific capitalist. Din această cauză a fost nevoie să o presupunem la trecerea de la exploatarea meșteșugărească la cea capitalistă. Putem să o numim acumulare primitivă, pentru că nu este rezultatul istoric, ci temelia istorică a producției specific capitaliste. MARX, C. I 560. Acumulare capitalistă sau acumulare a capitalului = retransformarea plusvalorii în capital. Marx a stabilit legea generală absolută a acumulării capitaliste ▭ O dată cu acumularea capitalului se dezvoltă deci modul de producție specific capitalist, și o dată cu modul de producție specific capitalist se dezvoltă acumularea capitalului. MARX, C. I 560. Acumulare socialistă = partea din venitul național care este destinată lărgirii producției. Prin trecerea principalelor întreprinderi industriale, miniere, de transport, bancare și de asigurări în mîinile stalului, precum și prin monopolul de stat al comerțului exterior, clasa muncitoare deține o mare parte din mijloacele de producție din industrie și are posibilitatea materială de a mobiliza resurse financiare și rezerve de tot felul în vederea acumulării socialiste. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 261.

BURGHEZIE, burghezii, s. f. Clasă socială care, în orînduirea capitalistă, stăpînește mijloacele de producție, exploatează muncă salariată și deține puterea de stat; clasa capitaliștilor. Înainte, burghezia era socotită drept capul națiunii, ea apăra drepturile și independența națiunii, punîndu-le «mai presus de orice». Acum, din «principiul național» nu a mai rămas nici urmă. Acum, burghezia vinde drepturile și independența națiunii pe dolari. Steagul independenței naționale și al suveranității naționale a fost aruncat peste bord. STALIN, C. XIX 7. ◊ Marea burghezie = vîrfurile societății burgheze (industriași, bancheri). Mica burghezie = pătură socială formată din micii producători de mărfuri, micii proprietari ai mijloacelor de producție (negustori, meseriași, țărani cu proprietate mică și mijlocie), care nu exploatează forță de muncă străină, ocupînd o poziție intermediară între burghezie și proletariat și șovăind între aceste două clase, dar care, convingîndu-se pînă la urmă că interesele lor sînt aceleași cu ale proletariatului, devin aliații acestuia împotriva burgheziei. În țările în care s-a dezvoltat civilizația modernă, s-a format și se formează o nouă mică burghezie, ca o parte întregitoare a societății burgheze, care oscilează între proletariat și burghezie. MARX-ENGELS, M. C. 62. Pentru ca majoritatea poporului să poată deveni într-adevăr majoritate în conducerea statului, să servească într-adevăr intereselor majorității, să devină o adevărată strajă a drepturilor ei etc., pentru acest lucru este necesară o a-numită condiție de clasă. Această condiție este: alăturarea majorității micii burghezii, cel puțin în momentul hotărîtor și în locul hotărîtor, la proletariatul revoluționar. LENIN, O. XXV 180. Burghezia liberală v. liberală. Burghezia sătească (sau țărănească) = chiaburimea. După anul 1907, clasele exploatatoare au adoptat o politică de creare la sate a unei baze sociale de sprijin, prin. întărirea burgheziei sătești. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 263.

INFILTRA, infiltrez, vb. I. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în») 1. (Despre lichide) A se introduce pe încetul, a pătrunde treptat (ca prin filtru) în porii corpurilor solide; a străbate. Apa se infiltrează în pămînt. ◊ Fig. Întunerecul se infiltra nesimțit în casă. REBREANU, R. I 245. 2. Fig. (Despre oameni, idei, sentimente etc., de obicei peiorativ) A pătrunde pe încetul, a se strecura pe nesimțite. Adunările generale au constituit un mijloc important de ascuțire a vigilenței de clasă față de dușmanul care încearcă să se infiltreze în gospodăriile colective. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2669. ◊ Tranz. (în forma înfiltra) În suflete și-n inimi el a înfiltrat veninul. ALEXANDRESCU, M. 162. – Variantă: (rar) înfiltra vb. I.

TELEVIZIUNE s. f. Tehnica transmisiunii la distanță a imaginilor unor obiecte în mișcare, prin procedee radioelectrice. Dezvoltarea multilaterală a radiotehnicii permite... perfecționarea și răspîndirea televiziunii, care constituie un puternic mijloc de ridicare a culturii poporului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 136.

TOLERA, tolerez, vb. I. Tranz. 1. A îngădui o situație sau un fapt supărător, a permite, a trece cu vederea. Dar nu se poate tolera dezordinea... e nevoie de organizare. CAMIL PETRESCU, T. II 441. Căpitănia portului nu poate tolera întreruperea din lucru. SAHIA, N. 4l. Pietrele s-ar ridica singure să ne lovească, dacă am tolera ca sîngele romînilor să plătească incapacitatea guvernului. REBREANU, R. II 25. 2. A admite, a suporta pe cineva. Partidul nu va tolera în mijlocul său oameni care ar pierde sentimentul de clasă. SAHIA, U.R.S.S. 78.

ULTIMATUM, ultimatumuri, s. n. Comunicare cuprinzînd condițiile irevocabile și hotărîtoare pe care o putere, un stat, un împuternicit etc. le pune altui stat, în vederea rezolvării unei situații litigioase de care depind relațiile lor reciproce. Politica forței, violenței, ultimatumurilor, politica dusă de imperialismul cotropitor se lovește de hotărîrea fermă a Țării Sovietice de a lupta prin toate mijloacele împotriva dezlănțuirii unui nou război. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 10, 10. ◊ (Adjectival) Mecanicii își însușesc memoriul-ultimatum prezentat guvernului de organizațiile roșii. PAS, Z. IV 220. ◊ Fig. «Dacă nu-mi scrii, nu-ți pot scrie nici eu»... Nu i-am putut răspunde nici la acest ultimatum. IBRĂILEANU, A. 33. – Variantă: ultimat (ODOBESCU, S. III 536) s. n.

burghezie sf [At: BĂLCESCU, M. V. 10/25 / Pl: ~ii / E: it borghesia] 1 Clasă socială alcătuită din proprietarii individuali ai principalelor mijloace de producție Si: (rar) burghezime (1). 2 (În orânduirea feudală) Locuitorii de la târguri și orașe Si: (rar) burghezime (2). 3 (Îs) Mica ~ Categorie socială situată între burghezie și proletariat, formată din mici proprietari și comercianți.

sifonofor sn [At: ARHIVA, I, 580 / Pl: ~e și (rar) ~i sm / E: fr siphonophores] 1 (Lpl) Ordin de animale celenterate care au un sifon (7) ca mijloc de locomoție. 2 Animal care face parte din clasa sifonoforelor (1).

*BATERIE sf. 1 🎖️ Mai multe tunuri așezate într’un loc pentru a bate o cetate sau a trage asupra dușmanului în cîmp deschis; locul unde sînt așezate aceste tunuri; companie de artilerie cu tot materialul ei (🖼 417-419) ¶ 2 pl. Fig. Planuri, combinațiuni: grupul numeros în mijlocul căruia își așază ambițioșii bateriile lor, este clasa muncitoare (I.-GH.) ¶ 3 ⚡ ~ electrică, mai multe buteli de Leyda legate între ele și cu care se fac anumite experiențe (🖼 420) ¶ 4 familiar O sticlă de vin și una de apă gazoasă sau minerală așezate într’o răcitoare (termen de birt bucureștean) (🖼 421): s’a așezat la o masă și a comandat cîrnați și fleici și două baterii cu sifon mare (CAR.) [fr. batterie].

SOCIALISM s. n. 1. Ansamblul doctrinelor social-politice care urmăresc reformarea societăților umane prin desființarea proprietății private asupra mijloacelor de producție și de schimb și punerea acestora sub controlul statului. ♦ Socialism științific = ansamblul concepțiilor marxist-leniniste privitoare la structura și dinamica proceselor trecerii omenirii de la orânduirea capitalistă la orânduirea comunistă. Socialism utopic = ansamblul concepțiilor socialiste care concep instaurarea orânduirii socialiste ca o cerință a rațiunii, ca o concretizare a unui ideal moral. 2. (În teoria marxistă) Orânduire socială bazată pe exercitarea puterii politice de către clasa muncitoare aliată cu celelalte clase și categorii sociale muncitoare, pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producție și pe realizarea retribuției potrivit principiului „de la fiecare după capacități, fiecăruia după munca depusă”. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. socialisme, germ. Sozialismus.

PROLETARIAT s.n. 1. (Ist.) Masele sărace ale cetățenilor liberi lipsiți de mijloace de producție din Roma antică. 2. (În ideologia marxistă) Clasa muncitorilor salariați, a proletarilor, una dintre clasele fundamentale ale societății capitaliste. [Pron. -ri-at. / cf. fr. prolétariat].

BURGHEZIE s. f. 1. (în feudalism) populația orașelor; târgoveții, orășenii. 2. clasă socială dominantă în orânduirea capitalistă, proprietară a principalelor mijloace de producție. ♦ mica ~ = categorie socială intermediară reprezentând micii producători de mărfuri și micii comercianți de la orașe și sate. (< it. borghesia, după fr. bourgeoisie)

STRÎNGERE, strîngeri, s. f. Faptul de a (se) strînge. I. 1. Legare strînsă; înnodare, fixare. Strîngerea nodului. ♦ Fig. Întărire, consolidare. În strîngerea legăturilor partidului cu masele, un rol important sînt chemate să joace organizațiile de masă – sindicatele, U.T.M., sfaturile populare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 30. Cluburile constituie unul din cele mai importante mijloace de strîngere a legăturilor organizațiilor de partid și sindicale cu masa largă a muncitorilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2698. 2. Apăsare (în mînă, în brațe). Strîngere de mînă = faptul de a strînge cuiva mîna,în semn de salut prietenesc. Te anunț la vreme. Pînă atunci, o strîngere de mînă. CARAGIALE, O. VII 7. Cîteva vorbe, o strîngere de mînă și dispărea iar în parfumatul ei ietac, împlînd nopțile cu dulci și neuitate visuri. EMINESCU, N. 59. Strîngere în brațe = îmbrățișare. Cu geana ta m-atinge pe pleoape, Să simt fiorii strîngerii în brațe. EMINESCU, O. I 120. 3. Ghemuire, zgîrcire; contractare. ◊ Expr. (Cu) strîngere de inimă = (cu un) puternic sentiment de durere, de teamă, de spaimă. Cu strîngere de inimă, Constantin a aflat, după Crăciun, ziua sorocită de Badea pentru nunta-i cu Frusina. GALACTION, O. I 128. Îmi veni atunci o grozavă strîngere de inimă, dar mă stăpînii. GANE, N. III 49. Dar aste două zile cum am trăit eu?... Ce strîngere continuă de inimă! ce frică! ce tortură! CARAGIALE, O. I 162. II. 1. Adunare la un loc a unor lucruri (pentru a face provizii); îngrămădire. ♦ Adunarea grînelor, a fructelor etc.; cules. Experiența din anii trecuți ne arată că fără o muncă politică de masă temeinic pregătită nu poate fi asigurată strîngerea la timp a recoltei. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 299, 2/5. 2. Economisire, acumulare (de bani, de bunuri materiale). ♦ Percepere, încasare. Strîngerea dijmei. 3. Adunare (I 1), colectare. Membri ai comisiunii însărcinate cu strîngerea voturilor și tragerea scrutinului. GHICA, A. 782. 4. (Învechit) Recrutare. Atuncea au fost la noi în țară... dese strîngeri de oști. SADOVEANU, O. I 559.

socialism sns [At: CONTA, O. F. 400 / P: ~ci-a~ / E: fr socialisme, ger Sozialismus] 1 Doctrină economică, politică și socială care preconizează desființarea proprietății private și a economiei libere de piață și punerea acestora sub controlul statului. 2 (Îs) ~ științific Fundament teoretic al socialismului (1), bazat pe doctrina lui K. Marx, modificată și aplicată de V. I. Lenin în Rusia primelor decenii ale secolului nostru și preluată de regimurile totalitare de stânga din estul Europei și din Asia de după al doilea război mondial, după care omenirea ar trece în mod necesar de la capitalism la socialism (1) în drumul ei spre comunism. 3 (Îs) ~ utopic Doctrină economică, politică, socială premergătoare socialismului științific care concepe instaurarea socialismului (1) ca o cerință a rațiunii, ca o concretizare a unui ideal moral, care susținea egalitatea economică și socială între oameni. 4 (În teoria marxistă) Orânduire socială bazată pe exercitarea puterii politice de către clasa muncitoare aliată cu celelalte clase și categorii sociale muncitoare, pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producție și pe realizarea retribuției potrivit principiului „de la fiecare după capacități, fiecăruia după munca depusă”. 5 Regim totalitar de stânga.

ANTERIU (pl. -ie), Mold. ANTEREU (pl. -ree) sn. 👕 Haină lungă pînă jos, de la ceafă pînă la glesne, pe care o poartă preoții pe sub giubea și de-adreptul pe cămașă, încingîndu-se cu brîul pe la mijloc; tot astfel de haină purtau altădată cei din clasa boierească, precum și Țiganii lăutari (🖼 143): unul se încurca în anteriu, altul în patrafir (D.-ZAMF.); era gătit c’un antereu de cutuie (GN.); proverb: e mai aproape cămașa decît ~ul, ne îngrijim mai mult de noi decît de alții (ZNN.) ¶ 2 Haină țărănească lungă pînă la brîu, cu mîneci strîmte la margine, încheiată de sus pînă jos cu un rînd de nasturi și înflorată la piept, guler și mîneci cu găitane de diferite colori (🖼 144) ¶ 3 Zăbun lung pînă peste genunchi ce poartă țărancele din unele județe de la șes ale Munteniei [tc. anteri].

ANTAGONIST, -Ă adj. Care este opus ireductibil, în antagonism; rival, inamic; antagonic. ◊ Contradicție antagonistă = tip de contradicție specific orînduirilor bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, constînd în opoziția de interese fundamentale dintre clasele orînduirii respective (sau uneori, în sînul clasei dominante, dintre anumite grupe și fracțiuni ale ei). [< fr. antagoniste, cf. rus. antagonist, lat. antagonista < gr. anti – contra, agon – luptă].

SOCIALISM s. n. 1. formațiune social-economică întemeiată pe proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producție și de schimb, ca urmare a desființării claselor sociale. 2. concepție social-politică care susține îngrădirea proprietății private. ♦ ~ științific = parte constitutivă a marxismului, care studiază structura și dinamica proceselor trecerii de la orânduirea capitalistă la cea comunistă; ~ utopic = ansamblu al concepțiilor premarxiste care susțineau necesitatea socialismului, dar nu cu argumente științifice, ci „raționale” și morale. 3. ansamblu de doctrine ale partidelor de stânga nemarxiste. (< fr. socialisme, germ. Sozialismus)

CLASĂ, clase, s. f. I. Mare grup social caracterizat prin locul pe care îl ocupă într-un anumit sistem de producție istoricește determinat, prin raportul în care se află față de mijloacele de producție, prin rolul pe care-l are în organizarea socială a muncii, prin felul în care participă la producția socială și prin cantitatea de care dispune din această producție. Modul de producție capitalist actual presupune existența a două clase sociale: de o parte capitaliștii, care se găsesc în stăpînirea mijloacelor de producție și de trai, iar de altă parte proletarii, care sînt excluși de la această proprietate și care nu au de vînzare decît o singură marfă, și anume forța lor de muncă; ei sînt, prin urmare, siliți să-și vîndă forța de muncă pentru a ajunge în stăpînirea mijloacelor de trai. MARX-ENGELS, O. A. II 149. Dintre toate clasele care se găsesc în zilele noastre față în față cu burghezia, singur proletariatul este o clasă cu adevărat revoluționară. MARX-ENGELS, M. C. 45. Claselor exploatatoare le e necesară dominația politică în vederea menținerii exploatării, adică în interesul egoist al unei minorități infime, împotriva majorității covîrșitoare a poporului. LENIN, STAT. REV. 31. Proletariatul este singura clasă care crește și se întărește continuu, care face ca viața socială să progreseze și care strînge în jurul său toate elementele revoluționare. STALIN, O. I 305. Clasa muncitoare folosește puterea de stat pentru a înăbuși și nimici toate încercările clasei burgheze de a restabili vechea ei stăpînire de clasă și de a împiedica clădirea societății socialiste. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 260. Clasa muncitoare = clasa socială cea mai revoluționară legată de marea producție și alcătuită din totalitatea oamenilor care muncesc în fabrici și uzine și care, în societatea capitalistă, este lipsită de mijloace de producție și obligată să-și vîndă forța de muncă fiind exploatată și asuprită de burghezie, iar în societatea socialistă constituie forța conducătoare a statului fiind, împreună cu întregul popor, proprietarul mijloacelor de producție. Statul de democrație populară constituie arma activității conștiente a clasei muncitoare – activitate bazată pe cunoașterea legilor de dezvoltare a societății. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 668. Clasa muncitoare vă va sprijini pînă ce veți apuca în mîini pîinea îmbelșugată. CAMILAR, TEM. 142. Luptă de clasă = luptă pe care o duce o clasă socială împotriva unei clase sociale antagoniste. Dușman de clasă = persoană sau grup social care luptă împotriva intereselor clasei muncitoare și a realizărilor ei revoluționare. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. Interese de clasă. Conținut de clasă. ▭ Marx demască falsitatea și perfidia moralei burgheze, conținutul de clasă al statului și justiției burgheze, lăcomia burgheziei, care, în goană după cît mai mult profit și pentru a-și păstra dominația economică și politică, comite tot felul de mîrșăvii și crime. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 26. II. 1. Fiecare dintre diviziunile mari ale regnului animal sau vegetal. Clasa mamiferelor. Clasa păsărilor. Clasa angiospermelor. 2. Fiecare dintre grupele de cîte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa unităților. Clasa milioanelor. III. 1. Unitate organizatorică în sistemul învățămîntului public, compusă dintr-un număr de elevi care au aceeași vîrstă și o pregătire școlară egală. Școală cu șapte clase. Elev în clasa a II-a. ▭ Fetele lor erau în aceeași clasă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 4. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzînd pe toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. Clasa de canto a profesorului X. 2. Sală în care se țin cursurile pentru un grup de elevi aflați pe aceeași treaptă de învățămînt. Nimic nu-l tulbura din măsura cu care își cîntărea glasul și-și socotea pașii, aceiași, din fundul clasei pînă la catedră. C. PETRESCU, S. 63. Școlarii nu mai aveau curajul să stea cu el în clasă. SAHIA, N. 58. Îi cade un urs mare din sîn și de-a dura prin clasă. CREANGĂ, A. 77. 3. (Franțuzism rar) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. Pînă ajungeau la Jiblea, clasa era aproape pe sfîrșite. BOGZA, C. O. 362. La sfîrșitul clasei, noi ieșeam grămadă și zgomotoși, pe cînd el [Grigore Alexandrescu] se strecura binișor și își lua drumul singur spre casă. GHICA, S. A. 123. IV. 1. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, tramvaiul, vaporul etc. Locomotiva... trăgea încet șase vagoane de-a lungul cîmpiei. Cele de clasa a treia erau pline. DUMITRIU, N. 5. Matrozii vapoarelor de pe ocean au putut privi atunci... pe puntea celei mai ieftine clase, pe acești oameni de la poalele Carpaților. BOGZA, C. O. 307. De la Galați, «personalul» nu mai are vagoane pentru vite. Moș Gheorghe și cu horîncenii se suie în vagoane de clasa a III-a. SP. POPESCU, M. G. 32. ◊ Vagon de clasă (în opoziție cu vagon de marfă) = vagon pentru călători. 2. Categorie, grad, rang. Clasă de salarizare. Ordinul Muncii clasa I. ◊ Loc. adj. De (mare) clasă sau (de) clasa-ntîi (sau întîia) = de prima calitate. (Ironic) Ruda aceasta era bătrînă și avea renumele de bețiv clasa întîia. PAS, Z. I 207. – Variantă: (învechit) clas, clasuri (KOGĂLNICEANU, S. 43), s. n.

declinare sf [At: HELIADE, PARALELISM, I, 64/4 / Pl: ~nări / E: declina] 1 (Grm) Trecere a unui substantiv, pronume, numeral, adjectiv sau articol prin toate cazurile gramaticale Si: declinat¹ (1), declinație (1). 2 (Îe) ~a numelui, calității Spunere a numelui, calității, prezentându-se Si: declinat¹ (2). 3 Refuz de a-și asuma o sarcină, o responsabilitate Si: declinat¹ (3). 4 Nerecunoaștere a competenței cuiva sau a compatibilității a ceva Si: declinat¹ (4). 5 Coborâre a aștrilor spre apus Si: declinat¹ (5). 6 (Îs) ~ de competență Trimitere a unei pricini spre soluționare la organul de jurisdicție competent de către organul sesizat, care se constată incompetent. 7 (Grm) Clasă sau categorie de substantive sau adjective care folosesc aceleași mijloace în realizarea flexiunii Si: declinație (2).

muncitor, ~oare [At: COD. VOR. 4/17 / Pl: ~i, ~oare / E: munci + -tor] 1-2 smf, a (Înv) (Persoană) care torturează, chinuiește. 3 sm (Bis) Diavol. 4-5 smf, a (Persoană) care muncește manual Si: lucrător. 6-7 smf, a (Pgn) (Persoană) care desfășoară o muncă (9-10). 8 a (În ideologia marxistă; îs) Clasa ~oare Proletariat. 9 a (În socialism; îas) Clasă socială alcătuită din totalitatea oamenilor care muncesc în producție, folosind mijloacele de producție proprii mașinismului și induatriei modeme și care constituie forța conducătoare a societății. 10-11 smf, a (Persoană) care ia parte nemijlocit în procesul obținerii bunurilor materiale, la întreținerea și la repararea acestora sau în procese de muncă similare. 12-13 smf, a (Pgn) (Persoană) care desfășoară o muncă fizică în industrie. 14 a (Iuz; îs) Țărănime ~oare Totalitate a țăranilor săraci și mijlocași. 15 a (Iuz; îas) Totalitate a țăranilor care lucrau în cooperative agricole, în statul socialist. 16 a Care iubește munca (9-10) Si: activ, harnic, zelos. 17-18 a (Rar) Plin de muncă (9-10). 19 sma (Iuz) Țesătură de bumbac Si: americă.

burghezie s.f. 1 Clasă socială, intermediară între nobilimea feudală și proletariat, compusă din proprietarii mijloacelor de producție și din grupuri sociale care exercită diferite meserii liberale, activități comerciale și productive etc., utilizînd munca salariată, care a luat naștere la sfîrșitul Evului Mediu în procesul diferențierii micilor producători de mărfuri și al acumulărilor primitive de capital și a cărei dezvoltare înseamnă sfîrșitul feudalismului; (înv.) burghezime, (deprec.) burtăverzime. 2 Marea burghezie = stratul superior al burgheziei, compus din marii proprietari. Burghezia de mijloc = strat social format din proprietarii de întreprinderi de mici dimensiuni, din liberi profesioniști, din personalul de conducere în industrie etc. Mica burghezie = strat social compus din micii producători de mărfuri, din micii comercianți, din meșteșugari, funcționari etc. Burghezie compradoră v. comprador. 3 (în Ev. Med.) Locuitorii de la orașe, populația orașelor; tîrgoveții, orășenimea. • pl. -ii. g.-d. -iei. /<it. borghesia, fr. bourgeoisie.

MUNCITOR, -OARE, muncitori, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care muncește. (În concepția marxistă) Clasa muncitoare = (în capitalism) proletariat; (în socialism) clasă socială alcătuită din totalitatea oamenilor care muncesc în producție, folosind direct mijloacele de producție proprii mașinismului și industriei moderne, și care constituie forța conducătoare a societății. ♦ P. ext. Harnic, activ, zelos. 2. S. m. și f., adj. (Persoană) care ia parte nemijlocit în procesul obținerii bunurilor materiale, la întreținerea și la repararea acestora sau în procese de muncă similare acestora; p. gener. persoană care desfășoară o muncă fizică (în industrie) (1). 3. Adj., s. m. și f. (Înv.) Persoană care torturează, chinuiește, căznește. – Munci + suf. -tor.

MAȘÍNĂ s. f. I. 1. Sistem tehnic de transformare a unei forme de energie în altă formă de energie sau în lucru mecanic util; p. res.tr. dispozitiv, instrument, aparat. Cf. VALIAN, V., NEGULICI. Nu cruță ostinele și cheltuiele de a înzăstra... [tipografia] cu mașinile, uneltele și caracterele cele mai alese și mai frumoase (a. 1851). URiCARIUL, XIII, 342, cf. POLIZU. Are velniță cu mașină. NEGRUZZI, S. I, 199. A! Civilizare! Secol de progres și industrie, Ai mașini de aburi duse, și cu trăsnetul te joci. MACEDONSKI, O. I, 82. Inamicul lucrează tăcut și automat ca o mașină de precizie. CAMIL PETRESCU, U. N. 399. Se scoate din fabrică o mașină nouă. SAHIA, N. 30. Pírghia este cea mai simplă, mașină. ENC. TEHN. I, 225. Mașini cu mișcare alternativă. SOARE, MAȘ. 107. În filatura bumbacului normal, se utilizează, pentru torsul subțire, două feluri de mașini. IONESCU-MUSCEL, FIL. 212, cf. 214, 295. Mașina în economia socialistă reprezintă un mijloc puternic de ușurare a muncii, de ridicare a productivității. LUPTA DE CLASĂ, 1 952, nr. 4, 69. Îara noastră nu avea întreprinderi producătoare de mașini. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 387. Cărbune de lemn mînă marșîna. ALR I 1672/18, cf. ALR II 4136/27, 53, 105, 141, 235, 6 705/551, A I 22, 26, III 16. ◊ (Mai ales la pl.) Mașină-unealtă = mașină de lucru care prelucrează materiale prin operații mecanice. Mașini-unelte pentru prelucrat lemnul, de dat la rindea, de frezat, de găurit, de ascuțit scule de tîmplărie. NICA, L. VAM. 152. Progresele realizate în ultimul timp în construcția mașinilor-unelte dau posibilitatea prelucrării foarte exacte a pieselor de cea mai mare precizie. IOANOVICI, TEHN. 6, cf. 136, 193, 230. ORBONAȘ, MEC. 63. Întreprinderile producătoare. . . utilate cu cel puțin 5 mașini-unelte. leg. ec. pl. 26. Îmbunătățirea calității mașinilor-unelte. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2677. ◊ (Urmat de determinări care indică domeniul în care este folosit sistemul tehnic) Mașini industriale pentru industria textilă. NICA, L. VAM. 151. Dezvoltarea industriei a creat posibilitatea de a se trimite la sate un mare număr de mașini agricole. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 547, cf. ALR II 5107/64, 157, 316. ◊ (Urmat de determinări care indică operația efectuată și alcătuind, împreună cu determinarea, denumirea sistemului tehnic respectiv) În Bavaria s-au aflat o mașină (unealtă) de treirat, prin care într-un ceas se treiră 59 snopi. CR (1 832), 55²/6, cf. BIANU, D. S. Mașini de tors. GOLOGAN, R. 30. Îndoirea se face la rece, cu ajutorul mașinii de îndoit. IOANOVICI, TEHN. 157. Mașinile de filetat sînt mașini de construcție specială. id. ib. 345. Nevasta lui Mogrea duruie la mașina de cusut. C. PETRESCU, Î. II, 128. Nu s-au gîndit să cumpere o mașină de tuns pentru copiii săraci, o mașină a școlii. I. BOTEZ, B. I, 150. Așteaptă. . . , îi porunci ea, aprinzînd mașina de spirt la care trebuia să încălzească bulionul de găină. TEODOREANU, M. II, 57. În timp ce Măndița înfierbîntase mașina, de călcat, el își lustruise pantofii galbeni. id. ib. 164. Majoritatea găurilor executate în atelier se fac la mașinile de găurit. ORBONAȘ, MEC. 239, cf. 216, 300. Mașină de stropit (sau de împietrit) vie. DS 188. Mașina de răsucit cu inelușe. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 212. Mașina de spirt clocotea neîntrerupt, iar fumul țigărilor se amesteca cu aburul de cafea și alcool denaturai, învelind în cețuri pe locatar. CĂLINESCU, E. 180. Prindea volan unei fuste largi, încrețite, la mașina de cusut. STANCU, R. A. II, 100. Între timp, ca un huruit îndepărtat, se auzea din lăuntrul casei zgomotul mașinii de cusut. PREDA, M. 165, cf. ALRM SN I h 155, 156. Mașină de secerat. ALR SN I h 57. Mașină de vînturat. ALR I 925/708, cf. ALR SN I h 82. Mașină de măcinat (cafea, piper etc.). Cf. ALR I 709/77, 388, ALR II 3 978/260, 365. Mașină de zdrobit (sau de stors) struguri. Cf. ALR SN I h 232, 233, 235. Mașină de tăiat scînduri. ALR I 1850/59, cf. ALR II 6423/272, 325. Mașină de sapă. ALR SN I h 99, cf. A II 12. (Eliptic) Despărțirea semințelor din paie se face. . . prin baterea snopilor cu mașina. I. IONESCU, C. 182/27. Vă trimit o copie bătută la mașină. C. PETRESCU, Î. II, 49. A fost tuns pe scăunel cu mașina gospodăriei. ARGHEZI, C. J. 89. Am început să arunc la snopi în mașină. PREDA, Î. 22. Trecură în fugă peste rîndurile scrise de mașină. MIHALE, O. 478, cf. GRAIUL, I, 336, ALR I 921, 925, ALR II 3 387, 4 136, ALR SN I H 61, 72, 83, ALR SN II H 526, A I 20, 23, 35, 42. ♦ S p e c. Automobil. Era atît praf și larmă pe șosea, mai ales că mașini treceau necontenit, încît nu auzeam și nu vedeam nimic. CAMIL PETRESCU, p. 123. Mă așteaptă la colț mașina lui văru-meu. C. PETRESCU, C. V. 73, cf. id. Î. I, 20. M-am dus. . . pe șosea și am oprit o mașină. SEBASTIAN, T. 20, cf. 339. Dacă vreți vă trimit mașina să vă plimbați. TEODOREANU, M. II, 29. O doamnă blondă, tînără, s-a urcat la volan, și-n clipa următoare mașina s-a desprins, lină, din amorțirea ei. PAS, Z. I, 12. Or fi găsit cei de la comandament mașina în drum fără stăpîn. V. ROM. septembrie 1 954, 25. ♦ S p e c. Locomotivă. Mînă băiete, adecă, șuieră mașină! NEGRUZZI, S. I, 324. Un șuier ascuțit al mașinii vestea apropierea unei stații. SĂM. VI, 445. Sosește trenul de la Tecuci și se oprește mașina chiar în dreptul ferestrei lui Moș Gheorghe. SP. POPESCU, M. G. 34. Mașina fluieră, trenul urni din loc. C. PETRESCU, S. 40. Fumul mașinei, îndesit, tulbură noaptea. TEODOREANU, M. II, 207, cf. ȘEZ. VII, 187, BÎRLEA, C. P. 17, ALR III h 871. ** S p e c. (Regional) Tren. Cf. DENSUSIANU, Ț. H. 324. Bată-te focu moșînă, Cînd ești goală meri mai lină. ARH. FOLK. VI, 175, cf. ALR SN III h 867. ◊ Sobă (de bucătărie). Cf. CADE. Bucătăria mare e întunecată, cu mașinile răcite. DEMETRIUS, A. 40, cf. ALR II/I h 279. ♦ (Regional) Stomac (Niculițel-Tulcea). Cf. ALR I 124/684. 2. Mașinărie (1). Cf. POLIZU, BARCIANU, ALEXI, W., SCRIBAN, D., DM. 3. (Regional) Fabrică. În mahalaua Tătărașii, lîngă biserica sf. Dimitrie, s-au deschis o mașină unde se face fede, macaroane, steluțe. AR (1841), 296²/17, cf. L. ROM. 1 964, nr. 5, 458, 459, 460. 4. F i g. (De obicei cu determinări) Ansamblu de mijloace folosite într-un anumit scop (reprobabil). Mașina academică mergea în gol, cu unsoarea laudei de sine sau a elogierilor reciproce. CONTEMP. 1948, nr. 109, 7/1. Proletariatul, cucerind puterea, nu mai poate să se servească de vechea mașină de stat, instrument de asuprire sîngeroasâ in slujba claselor exploatatoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 563. Partidul chema pe toți patrioții să lupte cu arma în mînă împotriva mașinii de război fasciste, să saboteze producția de război. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV³. 536, cf. 630. 5. Epitet dat unui om care lucrează mult (și cu mișcări automate, mecanice). II. (Regional) 1. Chibrit. Sclipind ca niște capete de mașini. MARIAN, ap. CADE, cf. VAIDA. Bît di mașînă. ALR I 1610/87, cf. ALR II/I h 276. Aprindem o mașină. ALR II/I MN 128, 3 858/310, cf. 3 858/325, A I 12, 17, 20, 21, 22, 23, 31, 35, 36, LEXIC REG. 9, 20. 2. (În forma moșină) Bumbac de urzit (Cășeiu-Dej). CV 1 949, nr. 7, 34. Cînd facem pînză amestecată, urzim tăt un fir de moșină și unu de cînepă. ib. - Pl.: mașini. – Și: (rar) mașín (COSTINESCU) subst.; (regional) mășină, moșină, meșínă (ALR SN II h 526, ib.III h 871), mușină (ALR I 1610/266, 283, 345, A I 20), marșínă, mărșínă (ALR II 5 163/21, 95), mîrșînă (ALR SN II h 526) s. f.- Din fr. machine, germ. Maschine.

NATURĂ s. f. 1. Lumea materială, univers, fire; totalitatea ființelor și a lucrurilor din univers; p. restr. lumea fizică înconjurătoare, cuprinzind vegetația, formele de relief, clima. Natura răcoroasă. calendari (1733), 35/1. Natura sau firea. șincai, înv. 3. Nevinovata natură cuprinde în sine ce e mai plăcut pre lume. maior, t. 45/8. După legile naturii, noi putem fi acum ceea ce trebuie să fim. marcovici, c. 30/1, cf. 8/7, 15/15. Civilizația păgînă ce reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturei. bălcescu, m. v. 1. Universul s-a-ntors și s-a schimbat natura. pann, e. iv, 28/21. Cum putea ei să înțeleagă româneasca, adică: o limbă plămădită două mii de ani în lacrimi, în sînge, în căutarea stelelor și a naturei? russo, s. 36. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. filimon, o.i, 114. Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scînteind plutea prin aer și pe toate din natură. eminescu, o. i, 142. Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara. id. ib. 152. Și pînă astăzi, din natură nimica n-a îmbătrînit. macedonski, o. i, 63. Albastră era noaptea și fragedă natura, În cer plutea răzleață o pulbere de opal. id. ib. 90, cf. 96, 164, 239, 262. Acești poeți ai Renașterii... slăviră iubirea, natura, artele frumoase. f (1903), 2. Ce pustie e natura și omul în timp de toamnă. ib. (1906), 37, cf. 9. Tunetul era cuvîntul urii, El stăpînea puterile naturii. cerna, p. 158. Ce de lume! Ce de viață! Și ce larm-asurzitoare! A întinerit natura. iosif, v. 26. Cu cît înaintam pe drumul Sihlei, cu atît natura devenea mai aspră. hogaș, dr.i, 15. Eu caut în natură, pretutindeni, Ideile. camil petrescu, v. 9. Rațiunea pentru care atomul cu șase electroni posedă aceste proprietăți remarcabile își are origina în vreo lege primordială a naturii. id. p. 401. Se apropie iarna; a naturii și, poate, și a noastră. bacovia, o. 222. Natura și cerul plin de soare păreau că voiesc să ajute nervii lor obosiți. id. ib. 242. A venit așa, deodată, Toamna cea întunecată. Lungă, slabă și zăludă, Botezînd natura udă C-un mănunchi de ciumafai. topîrceanu, b. 53. Atitudinea artistului față de natură. oprescu, i. a. iii,13. Îndeletnicirea... vînatului și pescuitului i-ar fi prelungit bucuria luminii în natura veșnic înnoită, în cîmpii și dumbrăvi. sadoveanu, e. 43. Mistral și-a trăit viața laolaltă cu natura, în rînd cu soarele, cu griul, cu fructele. arghezi, t. c. 51. Bălcescu n-a fost un pictor al naturii. vianu, s. 76. Ne-ar trebui luni, poate ani... spre a admira această arhitectură diversă, colorată, adaptată asprelor condiții ale naturii. stancu, u.r.s.s. 124. Studiul fenomenelor naturii. stoilov, t. f. 7. În natură are loc un schimb continuu între aerul solului și aerul atmosferic. agrotehnica, i, 112. Rămase pe gînduri, la prova, cu ochii la peisajul Deltei, redus, pe zeci de kilometri, numai la patru elemente din vastul catalog al naturii: stuful, sălciile, cerul și apa. tudoran, p. 33. Elementele se găsesc în natură libere sau, de cele mai multe ori, în combinații chimice. Chim. an. călit. 16. Problema transformării naturii nu poate fi rezolvată numai de specialiști în domeniul științelor tehnice, fără participarea geografilor. probl. Geogr. i, 19. ◊ Științele naturii = științe care au ca obiect studierea naturii (1); (ieșit din uz) științe naturale. ◊ loc. adj. și adv. După natură = avînd ca model obiecte din realitate. Plăsmuiți după natură, pești din cărnuri delicate. macedonski, o. i, 104. ◊ loc. adv. În natură = în realitate, aievea, în persoană. Aș! poza e moft! s-o vezi în natură, domle... caragiale, o. i, 195. (Învechit) Din natură = în mod natural (12), pe cale naturală. Acolo la țărmurile mării sînt niște văi din natură făcute. călătorie, i, 54^r/10. Pămîntul cel din natură neroditoriu. or. ec. 1/2. Puține țări s-au îmbogățit din natură cu atîta îmbilșugare precum este Țara Rumânească. cr (1832), 289¹/10. ♦ (Învechit; la pl.) (Contribuție în) produse ale solului. Toate naturile cîte sînt trebuincioase pentru curtea domnească să le cumpere cu riza-pazar din banii ce li se vor da de la visterie, iar din țeară să nu se ia nimic. (a. 1815). tes. ii, 388. Răspunderile naturilor ce din vechime era obicinuiți lăcuitorii să dea prin feluri de orînduieli. (a. 1817). ib. 360. ◊ loc. adj. și adv. În natură = în obiecte, în produse (nu în bani). Taxele sau plățile ce iau în bani sau în natură. șincai, hr. iii, 277/4. Am văzut într-o colecție privată ardeleană un contract prin care episcopia din Rîmnic... tocmea un dascăl latinesc, asigurîndu-i o plată în bani și în natură. iorga, l. i, 518. Respectivii vameși... nu primeau vama în natură. n. a. bogdan, c. m. 165. ♦ (Adjectival; învechit, despre aur) Nativ (1). Acești aurari din vechime au fost așăzați a-și răspunde dajdiia... în aur natură (a. 1829). ib. 440. 2. Ansamblul legilor după care se dezvoltă universul; (prin personificare) universul considerat ca o forță activă, creatoare, condusă de anumite legi. Pămîntul lăsat în grija naturii. i. c., poezii, 25. Însuș mama natură ne arată Că toată chivernisirea bună Vine și spînzură dintr-o mînă. budai-deleanu, ț. 340. Înțelepciunea și fericirea, păreche măreață de natură unită. marcovici, c. 37/24. Văzînd-o cineva, trebuia... să o privească ca pe un cap d-operă a naturei. negruzzi, s. i, 38. Natura a pus amorul în inima fiecărui om. filimon, o. i, 114. Însemnat cu pata putrejunii de natură. eminescu, o. i, 150. Natura-l Înzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibilă. caragiale, o. i, 246. Cît de vădită se face pretutindenea dreptatea naturei. f (1897), 9. Natura, în felul ei, nu e nici tristă, nici veselă. anghel, pr. 61. Cuvîntul scris în carte e oare destul de puternic, ca să șteargă cuvîntul scris de natură în inima lor? hogaș, dr. i, 14. Tot ce a avut de pus natura în el, i-a plasat în ochi și în mînă. c. petrescu, o. p. i, 90. Am descoperit că natura a mai așezat acolo și ficatul. id. c. v. 32. Natura luptă cu pericolul evaporării și al uscării. c. antonescu, p. 29. 3. Ansamblu de însușiri pe care o ființă le are din naștere, care rezultă din conformația sa și care o caracterizează, constituind esența sa; structură; fel propriu de a fi, fire, temperament, (învechit și popular) nărav (3), (învechit și regional) natural (III). v. înclinare, caracter, predispoziție. Și-i era urîți ficiorii cei de boier, să nu-i vadză într-ochi, de pe cum îi era nătura lui. neculce, l. 109. Au dat multe daruri solilor nemțești și moschicești... ca să mai lungească, să treacă vara cu amăgele, după cum este nătura turcilor. id. ib. 351. Genunchile late arată holericească, călduroasă... natură sau fire. fiziogn. 110/9. Unghiile lungi pe deagete arată cu natură frumoasă. ib. 121/12. [Unele femei] se nasc cu natură grozavă (a. 1803). uricariul, vii, 129. Amiciția nu ține mult între cei neasemenea la natură (fire, nărav). tomici, î. 38/17. De mînie foarte groaznic tremura, Pentru că și din natura-și pe toți oamenii ura. pann, e. ii, 93/11. Fiecare generație produce naturi felurite de oameni, tipuri caracteristice de un mare interes pentru studiul social și istoric al fiecărei epoce. alecsandri, s. 25. Șiretenia... se află mai ales în natura ființelor celor slabe, la care ea ține locul puterii ce le lipsește. bolintineanu, o. 299. Șer este de șaizeci și șase de ani, natură întîrzietoare, tot este încă june într-însul sau cel puțin el crede. id. ib. 419. Prin natura sa predispusă, el devenea și mai sărac. eminescu, n. 36. Sînt oameni închiși..., naturi posomorîte și refractare, care împrăștie în jurul lor ca o senzație de frig. vlahuță, o. a. iii, 86. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. ionescu-rion, c. 64. Totul părea așezat pentru o lungă viață... căreia naturile lor, puțin expansive, îi dau o ușoară umbră de ideal. d. zamfirescu, v. ț. 205. Foarte rar Caragiale dă nume care să nu indice natura personagiului dintr-un punct de vedere oarecare. ibrăileanu, s. l. 87. Natură de artist (era să fie pictor). id. s. 227. E o natură mîndră, deși sfioasă în același timp. sadoveanu, o. xi, 457. Dumneata exagerezi; ești o natură foarte impresionabilă. id. ib. xiv, .232. Aceștia au pierdut natura lor primitivă, și-au schimbat și fondul prim bun pe care-l aveau. bart, s. m. 25. În rîndul primilor realiști stă Costache Negruzzi, natură cumpătată și discretă. vianu, a. p. 47. Era celebru și prin natura sa zvăpăiată. oprescu, i. a. iii, 19. El știa să renunțe la toată bucuria naturii lui, făcută ca să strălucească și să se mistuie-n lumină, putea să rupă o prietenie, să renege un trecut. arghezi, t. c. 64. Zinele ar fi jurat că ceva schimbare a trebuit să se întîmple în natura crăiesei. reteganul, p. ii, 14. Haram-bașă și-or găsit Pe Piperea cel vestit, Voinic ager la natură, Făcut bine la stătură. id. tr. 36. Așa-i e nătura. com. din zagra-năsăud. Ăsta are natură bună. alr i 1 374/12. Are natură iute (să mînie iute). ib. 1374/158, cf. alr ii 3 682/102. Omul ista e rău la natură. com. din oravița. ◊ A două natură = ansamblu de însușiri dobîndite, care au căpătat forța și importanța celor înnăscute. Asprimea cea cu prea asupră a spartanilor, carea să făcusă a doua natură prin creștere. molnar, i. 274/3. Adevărat că obișnuința este o a doua natură. f (1900), 559. ◊ loc. adj. și adv. Din (sau de la) natură = din naștere, înnăscut. Prostia din natură nu se poate iscusi. pann, h. 60/3. De la natură omul are o impermeabilitate, o rezistență. arghezi, b. 7. Boală din natură. alr ii/i mn 56, 4181/836. Prostul uită din natură De la mînă pîn' la gură. zanne, p. ii, 244. ◊ Expr. (Regional) A avea (sau a fi cu) natură = a fi violent, periculos; a fi arțăgos. cf. CONV. LIT. XLIV, 268, FRÎNCU-CANDREA, m. 103. ♦ (Regional) Viciu, patimă (4), nărav (2). Are natura beției. com. din brașov. Lupu părul înschimbă dar natura ba. alr ii 4 958/29. ♦ Ceea ce ține de viața senzorială. Don Juan, așa cum îl cunoaștem, e un om care nu vrea să știe decît de plăcerile naturii. ionescu-rion, c. 81. ♦ Ceea ce este natural (I 3). Politețea este triumful artificiului asupra naturii. Ea este într-un fel contrariul naivității. vianu, m. 73. 4. Caracter specific al unui lucru, însușire caracteristică, trăsătură particulară și esențială, calitate; felul în care este alcătuit un lucru, structură, conformație; (mai ales în legătură cu abstracte) substanță, esență; p. ext. fel, soi, gen, varietate. Timpii... sînt trei, cel dă acum, cel trecut și cel viitoriu, aceștia apoi, după firea și natura fieștecăruia chip, să împarte îndăosebiri schimbătoare. vĂcĂREscuL, gr. 61/13. De la natura sau firea pămîntului... atîrnă. înv. vin. 5/14. Octavele proferetice sînt cu totul de altă natură de octavele fonetice. heliade, o. ii, 374. Este vorba de lucruri atît de depărtate de noi prin natura lor și prin trecerea atîtor veacuri. marcovici, d. 307/16. Un episod de astă natură este petrecerea principelui Svindrighelo în Moldova. asachi, s. l. ii, 31. Esența naturii spirituale a omului. bălcescu, m. v. 2. Conștiința naturei limbei. russo, s. 64. Datoria... fiecărui patriot era ca nici un minut să nu înceteze din lucrări, care de natura lor să fie ca o protestație energică. ap. ghica, a. 795. E constatat că nu toate părțile sistemului nervos au aceeași natură și aceeași funcțiune. conta, o. c. 38. Vei ști să-mi descrii toată natura vizionară și înșelătoare a lucrărilor lumești. eminescu, n. 61. [Rozele] natura lor nu și-o desmint. macedonski, o. i, 193. Despre natura împrumutului. hamangiu, c. c. 399, cf. 396, 413. În dureri, de orice natură ar fi..., medicamentele opiacee dau rezultate atît de sigure încît nu pot fi înlocuite. f (1900), 592. Suprafața sau numărul de arbori după natura tăierilor. p. antonescu, a. 99. De multe ori împrejurările sînt de așa natură, că încheierile trebuie să se facă și altă dată în decursul anului. i. panțu, pr. 90. Industria manufacturieră se vede de două naturi: sau se face cu materii indigene, sau se mărginește a fasona materiile importate. n. a. bogdan, c. m. 125. Te-ntorci totuși c-o simțire cu totul de altă natură în țintirimul trecutului! sadoveanu, o. ix, 184. Îmi închipui că este un lac de natură vulcanică. id. ib. 460. Oricît s-ar apropia, ca atmosferă, vorbirea familiară (orășenească, deci a oamenilor culți) de cea populară, natura ei este totuși, în multe privințe, alta. iordan, stil. 75, cf. id. g. 18. Nervii senzitivi răspund cu același fel de senzații, oricare ar fi natura agentului care i-ar acționa. vianu, m. 92. Zugrăvirea mișcării este oarecum impusă de natura temei tratate. id. s. 142. Noțiuni și proprietăți de natură topologică. stoilov, t. f. 17. Polenul zbîrcit și anormal al acestor soiuri este o indicație asupra naturii hibride a plantei. bordeianu, p. 305. Preferințe pentru hrana de natură vegetală. c. antonescu, p. 55. Natura solului are o influență însemnată asupra eficacității îngrășării suplimentare. agrotehnica, i, 809, cf. 159. Dacă... mai sînt și alte motive, sînt numai de natură intimă. t. popovici, se. 90. Caracterul popular al limbii lui Creangă se manifestă și în fapte de natură strict lingvistică. contribuții, i, 164. Unele elemente... de natură radioactivă, au fost create artificial de om. Chim. an. călit. 11. Un factor de proporționalitate dependent de temperatură și de natura substanțelor. ib. 30. Cauza fundamentală a tuturor contradicțiilor dintre țările capitaliste trebuie căutată în existența proprietății private asupra mijloacelor de producție, care, prin natura sa, dezbină pe producători. lupta de clasă, 1961, nr. 7, 25. ◊ loc. adj. De natură să... = capabil să..., apt să... Îndărătnicia cu care defunctul s-a inspirat ani de zile... din mărunțișuri e de natură să releveze o stare sufletească. arghezi, t. c. 84. – Accentuat și: (regional) natură. – pl.: naturi. – Și: (popular) nătură s. f. – Din lat. natura, it. natura, fr. nature, germ. Natur.

POLITICĂ ~ci f. 1) Totalitate de scopuri și obiective urmărite de clasele sau grupurile sociale în lupta pentru interesele lor, precum și metodele și mijloacele cu ajutorul cărora se ating aceste scopuri și obiective. ~ de democratizare. ~ de pace. ◊ ~ vamală sistem de reglementare de către stat a importului și a exportului de mărfuri. ~ economică sistem de măsuri economice înfăptuite de un stat. 2) fam. Manieră de a acționa pentru atingerea unui scop. /<lat. politicus, ngr. politikós, fr. politique

COMUNĂ, comune, s. f. I. Unitate administrativă compusă din unul sau mai multe sate, condusă de un sfat popular comunal. Comuna este un centru important de populație țărănească, compus din unul sau mai multe sate, avînd o populație în jurul a 3000 de locuitori. LUPTA DE CLASĂ, 1950, nr. 9-10, 44. ◊ (În vechea organizare administrativă a țării) Comună urbană v. urban. Comună rurală v. rural. ♦ (În evul mediu) Așezare urbană în țările din apusul Europei (în special în Franța, Italia și Germania), care s-a dezvoltat în cadrul vechilor cetăți așezate pe marile drumuri comerciale și care se bucura de o anumită autonomie. 2. (În expr.) Comuna primitivă = prima formație socială, corespunzînd unor forțe de producție slab dezvoltate, în care baza relațiilor de producție o constituia proprietatea în comun a mijloacelor de producție, relațiile între oameni fiind de colaborare și ajutor reciproc, fără clase sociale și fără exploatarea omului de către om. În orînduirea comunei primitive, baza raporturilor de producție o formează proprietatea socială asupra mijloacelor de producție. STALIN, PROBL. LEN. 877. Comuna agricolă forma cea mai înaltă a cooperării gospodăriilor țărănești, în care proprietatea obștească se va extinde asupra tuturor mijloacelor de producție. Comunele agricole apărute în U.R.S.S. în prima etapă a organizării colhozurilor erau premature datorită tehnicii insuficient dezvoltate și au fost reorganizate în arteluri. Comuna agricolă viitoare va apărea atunci cînd pe ogoarele și în fermele artelurilor vor fi din abundență cereale, vite, păsări, legume și tot felul de alte produse, cînd artelurile vor avea spălătorii mecanice, bucătării-cantine moderne, fabrici de pîine etc. STALIN, O. XIII 372. Comuna (din Paris) = formă de guvernare a orașului Paris, instituită în 1871 de masele muncitoare răsculate și constituind prima încercare de instaurare a dictaturii proletariatului. Aniversarea Comunei. ▭ Comuna din Paris a dat avînt proletariatului din lumea întreagă în lupta contra orînduirii sociale capitaliste, înarmîndu-l cu experiențele dobîndite de ea în lupta pentru socialism. ENGELS, la MARX, R. CIV. 6. Comuna din Paris s-a născut în focul luptei proletariatului parizian pentru apărarea patriei cotropite de armatele germane și pentru răsturnarea burgheziei, care, trădînd interesele naționale, a capitulat în fața cotropitorilor și s-a aliat cu ei împotriva propriului popor. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1989. 3. (În expr.) Camera Comunelor = una dintre cele două camere ale parlamentului englez.

PRIVAT, -Ă, privați, -te, adj. (În opoziție cu public, de stat, obștesc) Particular, individual. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producție împiedică subordonarea producției nevoilor de consum ale societății. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 12, 31. Restrîns în întrebuințarea casnică și în relațiile private, dialectul putea să piară. RUSSO, S. 71. Trăia de zgomot departe, într-o cameră privată. ALEXANDRESCU, M. 208.

BREASLĂ (pl. -esle) sf. ⚚ 1 Corporațiune (de oameni exercitînd aceeași meserie): breasla cizmarilor; mijloacele pe care le întrebuințează ceilalți negustori de breasla dumnealui (BR.-VN.) ¶ 2 pr. ext. Clasă socială, tagmă ¶ 3 spec. Mold. Meserie, profesiune: era cîrciumar de ~ și fiu de croitor (NEGR.) [vsl. bratĭstvo].

COMUNISM n. 1) Teorie care prezice înlocuirea capitalismului printr-o societate fără clase sociale diferențiate prin proprietate. 2) Formație social-economică care se bazează pe proprietate comună asupra mijloacelor de producție. ◊ ~ primitiv comună primitivă. /<fr. communisme

DECLINARE s. f. 1. acțiunea de a declina. 2. totalitatea modificărilor suferite de un nume pentru a exprima cazurile gramaticale; flexiune nominală. ◊ clasă sau grupă de substantive care au aceleași forme de flexiune ori care folosesc aceleași mijloace de realizare a flexiunii. 3. (jur.) ~ de compentență = hotărâre prin care care o instanță își constată incompetența și trimite cazul unei instanțe competente. (< declina)

PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT AL MUNCITORILOR DIN ROMÂNIA (P.S.D.M.R.), primul partid al muncitorilor din România, Creat la București în urma Congresului din 31 mart./12 par.-3/15 par. 1893, la care au participat 55 de delegați, reprezentând organizații politice și profesionale din București, Iași, Ploiești, Galați, Craiova, Bacău, Botoșani, Tecuci, Târgul Frumos. Congresul adoptă Programul (vot universal și direct pentru toți cetățenii României ce au împlinit vârsta de 20 de ani, fără deosebire de sex, de religie și de rasă, egalitatea în drepturi a femeilor, impozitul progresiv asupra veniturilor, ziua de muncă de opt ore, repaus duminical ș.a.), statutul și Consiliul General al partidului format din: Ioan Nădejde, Vasile G. Morțun, Alexandru Radovici, Alexandru Ionescu, Constantin Mille. Din 1907, conducerea centrală a partidului a fost asigurată de către Comitetul Central, iar din 1910, de Comitetul Executiv. După trecerea (apr. 1899) unor fruntași ai partidului, așa-numiții „generoși”, în Partidul Național-Liberal, a avut loc dezorganizarea, pentru un timp, a P.S.D.M.R.-ului; în acest răstimp, mai ales, începând din 1901, organizațiile politice și profesionale ale muncitorilor își continuă activitatea sub conducerea cercului „România muncitoare”. La Conferința pe țară de la Galați (29 iun./12 iul.-1/14 iul. 1907) a sindicatelor și cercurilor socialiste din România se hotărăște înființarea Uniunii Socialiste din România, care la Congresul din 31 ian./13 febr.-2/15 febr. 1910 se transformă în Partidul Social-Democrat din România (P.S.D.R.); cu acest prilej se adoptă un program cu revendicări general-democratice: vot universal, legislație muncitorească, drept de asociere și de grevă, ziua de muncă de opt ore, contract colectiv de muncă, condamnarea oricăror forme de antisemitism etc. În perioada neutralității (1914-1916), P.S.D.R. a organizat manifestații împotriva intrării României în „războiul imperialist”, și a salutat Unirea din 1918, cerând ca „România nouă de astăzi se devină România socialistă de mâine”. La 28 nov./11 dec. 1918, P.S.D.R. își schimbă denumirea în Partidul Socialist din România (P.S.R.), care adoptă un program politic, cunoscut sub numele de „Declarații de principii”, în care înscrie teza bolșevică a „cuceririi puterii politice prin orice mijloace, în vederea instaurării dictaturii proletariatului”, precizând că „Partidul Socialist din România este un partid de clasă, care, inspirându-se de la ideile socialismului științific, urmărește desființarea exploatării muncii sub orice formă prin trecerea mijloacelor de producție și de schimb în stăpânirea societății”. Din Comitetul Executiv al partidului au făcut parte: Ilie Moscovici, Gheorghe Cristescu, Ion C. Frimu ș.a. P.S.R. a stimulat mișcările revendicative: greva muncitorilor tipografi din București (13/26 dec. 1918), greva generală din 20-28 oct. 1920 etc. După revenirea în țară de la Moscova (1920) a delegației P.S.R. (Gh. Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, D. Fabian, E. Rozvan, C. Popovici, I. Flueraș) se convoacă la București (30 ian.-2 febr. 1921) Consiliul General al Partidului Socialist din România și a Comisiei generale a sindicatelor, la care se conturează trei puncte de vedere față de problema afilierii la Internaționala a III-a, Comunistă: gruparea de stânga (comuniștii), cu 18 voturi cer afilierea imediată, reprezentanții social-democrației (8 voturi) resping această idee și cer afilierea la Internaționala de la Amsterdam, iar cei situați pe poziții de centru („socialiștii-unitari”) (12 voturi) dorind menținerea unității de acțiune a Partidului Socialist, propun reluarea discutării afilierii și alegerea unui Consiliu General, constituit, în mod egal, din reprezentanții tuturor celor trei puncte de vedere. Consiliul, aprobând cu majoritate de voturi moțiunea grupării comuniste, hotărăște convocarea Congresului general al partidului pe data de 8 mai 1921, care transformă P.S.R. în Partidul Comunist din România (P.C.R.). Reprezentanții social-democrați, adversari ai afilierii la Internaționala a III-a, Comunistă, părăsesc partidul. A editat publicațiile: „Munca” (1890-1894); „Lumea nouă” (1894-1900); „România muncitoare” (ian.-iun. 1902; 1905-1914); „Lupta zilnică” (1914-1916); „Socialismul” (1918-1921).

CONȘTIINȚĂ, (rar) conștiințe, s. f. 1. (Fil.) Proprietate a activității nervoase superioare constituind o treaptă de dezvoltare proprie omului, apărută o dată cu procesul muncii și al vorbirii și constînd în facultatea de a gîndi și de a determina raporturile cu realitatea înconjurătoare, pe baza reflectării realității obiective în gîndire. Modul de producție al vieții materiale condiționează în genere procesul vieții sociale, politice și spirituale. Nu conștiința oamenilor le determină existența, ci, dimpotrivă, existența lor socială le determină conștiința. MARX, CR. EC. POL. 9. Senzația, gîndirea, conștiința nu sînt decît un produs superior al materiei organizate într-un mod deosebit. LENIN, MAT. EMP. 51. Treptat, s-a dezvoltat la ființe facultatea simțirii transformîndu-se cu încetul în conștiință, corespunzător dezvoltării structurii organismului Ior și a sistemului lor nervos. STALIN, O. I 318. ◊ (În vorbirea curentă) În timpul periodului celui mai dureros a boalei, pe cînd nu mai aveam conștiință de nimic pe lume, m-a vegheat zi și noapte un tînăr. ALECSANDRI, T. I 341. ♦ Faptul de a-și da seama, înțelegere. Conștiința faptului că muncitorii lucrează nu pentru capitaliști, ci pentru propriul lor stat, pentru propria lor clasă această conștiință constituie o uriașă forță motrice pentru dezvoltarea și perfecționarea industriei noastre. STALIN, O. X 127. Prin întreaga lor activitate educativă, organizațiile de partid trebuie să dezvolte în mase conștiința datoriei obștești, să cultive la oamenii muncii dragostea de patrie și grija pentru interesele statului, să întărească prin toate mijloacele disciplina de stat și în muncă, să cultive respectarea legilor și hotărîrilor de stat. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2630. 2. (Mai ales în expr. conștiință de clasă) Faptul de a fi conștient de apartenența la clasa proletară, de a înțelege, pe baza cunoașterii legilor dezvoltării societății, rolul istoric al acestei clase și de a lupta pe cale revoluționară pentru eliberare și pentru desființarea exploatării omului de către om; (în legătură cu membrii clasei burgheze sau ai altor clase) faptul că cineva își dă seama de comunitatea de interese ce-l solidarizează cu ceilalți membri ai clasei din care face parte și alături de care luptă pentru cucerirea sau apărarea privilegiilor clasei sale. Conștiința de clasă a muncitorilor [în condițiile societății capitaliste] este înțelegerea de către muncitori a faptului că singurul mijloc de a-și îmbunătăți situația și de a obține eliberarea lor este de a lupta împotriva clasei capitaliștilor și a fabricanților. LENIN, O. II 101. În concepția noastră, un stat este puternic prin conștiința maselor. El este puternic atunci cînd masele știu totul, cînd sînt în stare să judece totul și cînd fac totul în mod conștient. LENIN-STALIN, REV. OCT. 20. Corespunzător acestor două clase [burghezia și proletariatul] se formează respectiv și două conștiințe diferite: una burgheză și una socialistă. Situației proletariatului îi corespunde conștiința socialistă. De aceea proletariatul adoptă această conștiință, și-o însușește și luptă cu puteri sporite împotriva orînduirii capitaliste. Se înțelege de la sine că, dacă n-ar exista capitalism și luptă de clasă, n-ar exista nici conștiință socialistă. STALIN, O. I 166. Construcția socialismului și a comunismului nu presupune numai crearea unei baze materiale tehnice proprii, ci și o conștiință înaltă comunistă a oamenilor muncii. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 148. Epoca pe care o trăim se caracterizează prin dezvoltarea rapidă a conștiinței maselor populare din întreaga lume, prin participarea lor activă la viața politică și socială, atît pe plan național cît și pe plan internațional. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 298, 1/1. 3. Sentiment al moralității acțiunilor proprii, al responsabilității morale pentru conduita sa în raport cu semenii. Conștiința mi-a dictat să-mi fac datoria și mi-am făcut-o! murmură Dragoș. REBREANU, R. I 297. Om făr’ de conștiință, om fără de mustrare, în mintea-mi dezrobită ai stins orice crezare. ALECSANDRI, T. II 183. Îl călăuzea o neprihănită conștiință. NEGRUZZI, S. I 244. Mustrare de conștiință = mustrare de cuget, remușcare. Proces de conștiință = luptă sufletească. ◊ Expr. A fi cu conștiința împăcată sau a nu avea nimic pe conștiință = a fi convins că nu a săvîrșit nimic împotriva legilor moralei sau a legilor statului. A fi fără conștiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mîna pe conștiință = cu toată sinceritatea. 4. (În expr.) Libertate de conștiință = dreptul recunoscut tuturor cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc. Statul socialist garantează libertatea de conștiință. – Pronunțat: -ști-in-.

COOPERAȚIE s. f. Una dintre formele de organizare a muncii în care mai multe persoane participă în comun cu mijloace de producție proprii la același proces de muncă sau la diverse procese ale muncii legate între ele. Forma de muncă în care un număr mare de persoane lucrează una alături de alta și cooperează în mod sistematic în același proces de producție sau în mai multe procese de producție conexe se numește cooperație. MARX, C. I 308. Cooperație simplă = formă premergătoare producției capitaliste, care constă în asocierea mai multor producători pe același loc de producție. Cooperația simplă continuă să fie forma predominantă a acelor ramuri de producție în care capitalul operează pe scară mare, fără ca diviziunea muncii său mașinismul să joace un rol important. MARX, C. I 316. ♦ (În orînduirea socialistă) Organizație de masă în domeniul producției și schimbului de mărfuri creată din inițiativa celor ce muncesc la orașe și sate, cu mijloace materiale și financiare proprii, dar sprijinită și controlată de stat, care îmbină interesele individuale ale milioanelor de mici producători de mărfuri cu interesele generale ale clasei muncitoare, atrăgînd pe calea socialismului pe micii producători de mărfuri, dînd muncii un caracter organizat, planificat, socialist (prin socializarea mijloacelor de producție), înlesnind schimbul de produse dintre oraș și sat și fiind unul dintre mijloacele cele mai importante pentru construirea socialismului. Cooperație de consum și desfacere. Cooperație de producție. ▭ Alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare ia forma colaborării dintre sat și oraș, îndreptată împotriva capitaliștilor. Alianța are drept scop aprovizionarea reciprocii a oamenilor muncii de la orașe și sate și atragerea masei țărănimii la construcția socialismului, în primul rînd prin cooperație. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 449. Importanța principală a cooperației în condițiile actuale stă în faptul că ea îmbină interesele particidare ale milioanelor de țărani săraci și mijlocași cu interesele generale ale clasei muncitoare, creînd premisele ca țărănimea muncitoare să facă mai lesne pașii pe drumul socialismului. REZ. HOT. I 97. Cooperația este un instrument de luptă în mîinile clasei muncitoare și ale țărănimii muncitoare pentru îngrădirea posibilității chiaburimii de a exploata și specula țărănimea muncitoare, pentru îngrădirea și eliminarea comerțului privat, o pîrghie principală a întăririi alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare și a transformării socialiste a agriculturii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2655.

exploatat², ~ă [At: PROPĂȘIREA (1844), 108²/7 / P: ~ploa~ / V: (înv) esp~ / Pl: ~ați, ~e / E: exploata] 1-2 smf, a (În concepție marxistă; d. persoane sau d. clase sociale) (Persoană) care este supusă exploatării (1), a cărui muncă este însușită de proprietarii particulari ai mijloacelor de producție Si: asuprit, obijduit, oprimat. 3 a (D. terenuri, proprietăți etc.) De unde se extrage o substanță utilă, un material folositor. 4-7 smf, a (Om) de care se profită (în mod abuziv). 8-9 a (D. situații, împrejurări etc.) Folosit (în mod abuziv).

EXPROPRIA, expropriez, vb. I. Tranz. 1. (În orînduirile bazate pe exploatare) A deposeda pe producători de produsele muncii lor și de mijloacele lor de subzistență. După înfrîngerea lui Napoleon I... țărănimea e expropriată de pămînturile strămoșești. GHEREA, ST. CR. I 71. 2. (În perioada revoluției socialiste) A deposeda pe exploatatori de mijloacele de producție și de bunurile dobîndite prin exploatare (trecîndu-le pe seama statului) pentru a le reda în posesiunea celor ce muncesc. V. naționaliza. Mijloacele de producție în industrie au fost expropriate în 1948 și trecute în proprietatea întregului popor. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 73. 3. (Jur.) A trece un bun în proprietatea statului pentru necesități de interes obștesc (prin acordarea unei despăgubiri). Pentru construirea unei șosele au fost expropriate mai multe terenuri. – Pronunțat: -pri-a.

FIX, -Ă, ficși, -xe, adj. 1. Care nu-și schimbă locul sau poziția, nemișcat, neclintit. Iar ochii nădejdii deschiși Privesc în beznă ficși. BENIUC, V. 124. Rămase fix, cu mîinile prinse de marginea băncii. SAHIA, N. 84. ♦ Care se află într-un raport vremelnic de stabilitate față de alte elemente. Prețuri fixe. Reguli fixe. ▭ Blocarea de capitaluri sub forma unor mijloace fixe, utilizate doar parțial, reduce rentabilitatea întreprinderilor capitaliste și împiedică procesul de reproducție normală. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 69. ◊ Expr. Idee fixă = idee care preocupă permanent pe cineva, care îl împiedică să se gîndească la altceva; marotă. ◊ (Adverbial; mai ales pe lîngă verbele «a se uita», «a privi») Am să mă uit... în ochii lui fix. SAHIA, N. 25. Se uita la mine lung, fix, cu ochii împăienjeniți, somnoroși. VLAHUȚĂ, O. A. 470. 2. (Despre oră) Precis. Trenul pleacă la ora 6 fix. ▭ La ceasuri fixe se ducea, la ceasuri fixe se înturna acasă. SADOVEANU, O. V 320.

CONCILIATOR, -OARE, conciliatori, -oare, adj. Care tinde spre un acord, spre o împăcare sau armonizare a unor divergențe vădite; care duce spre înțelegere între părți opuse. Atitudine conciliatoare într-un conflict. ♦ (În politică, în lupta de clasă) Care, în fața unor divergențe de ordin principial, caută o soluție de compromis, o linie de mijloc, oportunistă, în interesul burgheziei. ♦ (Substantivat) Împăciuitorist. Pentru a obține noi succese e nevoie să întărim și mai mult partidul nostru, veghind ca el să păstreze și să întărească tradițiile sale de luptă și caracterul de partid revoluționar al proletariatului, intransigent față de oportuniști, conciliatori și capitulanți, dîrz și neclintit față de burghezie și ceilalți exploatatori. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 213. – Pronunțat: -li-a-.

NUCLEAR, -Ă adj. 1. (Biol.) Care aparține nucleului (I 1), care se referă la nucleu. cf. lm. 2. Care aparține nucleului (I 2), care se referă la nucleu. [Electronii sînt] nucleari și alții inelari, enc. Tehn. i, 96. ◊ Fizică nucleară = ramură a fizicii atomice care se ocupă cu studiul nucleului (I 2). Fizica atomică și fizica nucleară au fost întemeiate abia în a treia decadă a secolului nostru. contemp. 1949, nr. 120, 7/1. Chimie nucleară = ramură a chimiei care se ocupă cu studiul nucleului atomic. Reacție nucleară = fenomen care constă în ciocnirea a două sau mai multe nuclee atomice (sau constituenți ai lor), în urma căreia se produc unul sau mai multe nuclee atomice (sau constituenți ai acestora). Un tip important de reacții nucleare îl constituie reacțiile cu neutroni lenți. dp 565, cf. der Iv, 60. Energie nucleară = energie atomică. Epoca energiei nucleare trebuie să pună capăt războaielor. contemp. 1950, nr. 185, 1/1. 3. Care se referă la energia atomică, care aparține energiei atomice; care se bazează pe degajarea de energie atomică sau pe arme atomice. A descoperit mijlocul de a întrebuința combustibilul nuclear, foarte ieftin, pentru punerea în mișcare a locomotivelor. contemp. 1949, nr. 164, 3/2. Stăpînirea forțelor nucleare intră în posibilitățile omului. ib. 1950, nr. 185, 1/2. Interzicerea experiențelor cu arme nucleare. lupta DE clasă, 1961, nr. 7, 90, cf. ib. 1962, nr. 1, 33. Există, în ce privește experiențele nucleare, posibilități largi de detectare. gl 1962, nr. 419, 1/6. Mijloacele naționale de detectare a experiențelor nucleare în atmosferă sînt suficiente pentru a controla îndeplinirea unui acord. contemp. 1962, nr. 806, 1/5. Măsuri împotriva extinderii armei nucleare. lupta de clasă, 1962, nr. 1, 34. Anularea pactelor militare și a planurilor de pustiire nucleară. scînteia, 1962, nr. 5 402. – Pronunțat: -cle-ar. – pl.: nucleari, -e. – Din fr. nucléaire.

CONCILIATOR, -OARE, conciliatori, -oare, adj. Care tinde spre un acord, spre o împăcare a unor divergențe; care duce spre înțelegere între părți opuse. ♦ (În politică, în lupta de clasă) Care, în fața unor divergențe de ordin principal, caută o soluție de compromis, o linie de mijloc, oportunistă. ♦ (Substantivat) Împăciuitoist. [Pr. : -li-a-] – Fr. conciliateur (lat. lit. conciliator).

DECLINARE s. f. (< declina < lat. declinare, cf. fr. décliner) 1. trecere a unui articol, substantiv, adjectiv, numeral sau pronume prin toate cazurile gramaticale; totalitatea modificărilor survenite în forma unui articol, substantiv, adjectiv, numeral sau pronume pentru exprimarea tuturor cazurilor gramaticale, la singular și la plural. ◊ ~ articulată: d. a substantivelor cu ajutorul articolului hotărât (enclitic și proclitic). Poate fi întâlnită și la adjectivele ce precedă substantivele, dar numai cu articolul hotărât enclitic. ◊ ~ nearticulată: d. a substantivelor fără articole hotărâte, precedate sau nu de articole nehotărâte sau de alți determinanți (cum ar fi adjectivele pronominale). O întâlnim și la adjectivele calificative, care urmează substantivelor (în cazul în care adjectivele sunt precedate de articol demonstrativ este vorba de o d. articulată, specifică adjectivelor). De asemenea, este prezentă și la formele numeralului cardinal un – o sau la pronume, unde flexiunea se bazează pe desinențe specifice de genitiv-dativ (-ui, -ei), care țin de structura lor internă. Există și situații în d. nearticulată, în care cazurile substantivelor, ale adjectivelor, ale numeralelor sau ale pronumelor sunt marcate cu ajutorul prepozițiilor (chiar genitivul și dativul). ◊ ~ sintetică: d. realizată cu ajutorul articolului hotărât enclitic, care face corp comun cu substantivul sau cu adjectivul aflat înaintea substantivului (omul, mama; viteazul om, buna mamă). ◊ ~ analitică: d. realizată cu articolul nehotărât (în cazul substantivelor), cu articolul demonstrativ (în cazul adjectivelor) sau cu determinanții adjectivali pronominali (în cazul substantivelor precedate de aceștia: acest om – acestui om). ◊ ~ parisilabică: d. care are același număr de silabe la nominativ și la genitiv singular. ◊ ~ imparisilabică: d. care are la genitiv singular un alt număr de silabe decât la nominativ singular. 2. clasă sau grupă de substantive sau de adjective care au aceleași forme de flexiune sau care folosesc aceleași mijloace în realizarea flexiunii. Substantivele din limba română sunt împărțite, tradițional, în trei d., după terminația lor la nominativ singular nearticulat: declinarea I (cu substantive comune feminine terminate în -ă neaccentuat, -ea sau -a accentuate: mamă, sâmbătă, duminică, perdea, mahala etc.; tot aici intră și substantivele comune masculine aberante de tipul papă, pașă, popă, tată etc.); declinarea a II-a (cu substantive comune, masculine și neutre, terminate în consoană, dură sau muiată, -u (semi)vocalic, -i vocalic accentuat și -i semivocalic: bărbat, unchi, zimbru, leu, vulpoi; toc, unghi, filtru, atu, magnetou, taxi, sloi etc.; tot aici intră și substantivele comune neutre terminate în -o accentuat sau neaccentuat: chimono, tango, radio, zero etc.); declinarea a III-a (cu substantive comune masculine, feminine și neutre terminate în -e neaccentuat: pepene, pește, femeie, vulpe, codice, nume etc.; tot aici intră substantivele luni, marți, miercuri, joi și vineri).

ELECTORAL, -Ă, electorali, -e, adj. Referitor la alegeri sau la alegători; în legătură cu alegerile, în vederea alegerilor. Într-o atmosferă însuflețită, alegătorii circumscripției electorale orășenești nr. 90 au manifestat îndelung pentru partid și guvern. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2846. Lege electorală = lege care reglementează sistemul după care se fac alegerile și modul în care se împart mandatele. Listă electorală = listă pe care se înregistrează numele alegătorilor pentru a li se putea verifica dreptul la vot și a li se elibera cărțile de alegător. Campanie electorală = totalitatea mijloacelor de propagandă folosite în vederea unor alegeri. Campania electorală se desfășoară în condițiile însemnatelor succese dobîndite de lagărul păcii, democrației și socialismului, în frunte cu marea Uniune Sovietică în lupta pentru pace. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2784. Agent electoral v. agent. Clientelă electorală = totalitatea cetățenilor care, în regimul capitalist, sînt atrași, prin mijloace demagogice, prin teroare sau prin falsuri, să voteze pentru un partid burghez. O parte destul de însemnată a clasei muncitoare, înapoiată din punct de vedere politic, și în special marea masă a țăranilor noștri, constituia în mod obișnuit clientela electorală a diverselor partide politice care se schimbau la cîrma țării. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 15.

COOPERAȚIE s. f. 1. Una dintre formele de organizare a muncii, în care un număr de oameni participă în comun, cu mijloace de producție proprii, la același proces de muncă sau la diverse procese ale muncii legate între ele. ♦ Cooperație simplă = formă premergătoare producției capitaliste, care constă în asocierea mai multor producători pe același loc de producție. ♦ (În orînduirea socialistă) Organizație de masă în domeniul producției și schimbului de mărfuri, creată din inițiativa celor ce muncesc, cu mijloace proprii, dar sprijinită și controlată de stat, care îmbină interesele individuale ale micilor producători cu interesele generale ale clasei muncitoare, dând muncii un caracter socialist și înlesnind schimbul de produse dintre oraș și sat. 2. Cooperare. – Fr. coopération.

CONVERSIUNE (CONVERTIRE) s. f. (cf. fr., engl. conversion, lat. conversio): schimbare a clasei lexico-gramaticale a unui cuvânt, a valorii sale lexicale și gramaticale (a caracteristicilor lexicale, morfologice și sintactice); trecere a unui cuvânt de la o clasă de cuvinte la altă clasă de cuvinte prin modificarea (sau nemodificarea) formei, prin schimbarea (sau neschimbarea) sensului, prin schimbarea clasei morfologice și a funcțiilor sintactice. Se mai numește și derivare improprie (v. derivare), mai ales în cazul substantivării adjectivului și adverbului, deoarece presupune trecerea unui cuvânt-bază, stabil în clasa din care face parte, la altă clasă, cu ajutorul unui formativ (formant) – articol sau alt determinativ – și al reorganizării sintagmatice a enunțului. C. este unul din cele trei mijloace (modalități) interne de formare a cuvintelor în limba română (alături de derivare și compunere). Ea îmbracă mai multe aspecte: adjectivare (adjectivizare), adverbializare, conjuncționalizare, prepoziționalizare și substantivare (substantivizare). v. toate aceste noțiuni.

MULȚIME s. 1. bandă, buluc, ceată, cîrd, droaie, gloată, grămadă, grup, pîlc, stol, (pop.) crilă, liotă, (reg.) canara, ciurdă, mișină, (Olt. și Transilv.) ciopor, (Olt. și Ban.) clapie, (înv.) cin, tacîm. (O ~ de copii.) 2. duium, grămadă, potop, puhoi, puzderie, sumedenie, (înv. și pop.) mare, poiede, (înv. și reg.) întuneric, (reg.) posmol, tălabă, (Transilv. și Mold.) silă, (înv.) mulțit, putere, (fig.) groază, grozăvenie, grozăvie, (reg. fig.) polog. (O ~ de dușmani.) 3. colectivitate, masă, (pop.) obște, (peior.) gloată. (Din ~ s-a ridicat un glas.) 4. (mai ales în limbajul claselor exploatatoare) gloată, norod, plebe, popor, prostime, vulg, (înv. și reg.) poporime, (înv.) calabalîc. (~ asaltează porțile palatului.) 5. (MIL.) gros, (înv. și pop.) mijloc, (înv.) greime, greu, temei, toi. (~ armatei abia acuma trece.) 6. număr. (Copleșit de ~ dușmanilor.) 7. grămadă, (fig.) armată. (O ~ de amatori s-a prezentat.) 8. potop, puzderie, sumedenie, (pop.) spuzenie, (înv. și reg.) sodom, (fig.) pulbere, spuză, spuzeală. (~ de stele.) 9. grămadă, seamă. (Și-a rezolvat o ~ de probleme.) 10. multitudine, pluralitate, (rar) pluritate. (~ problemelor abordate.) 11. grămadă, (fig.) car. (I-a adus o ~ de vești.) 12. grămadă, șir, (fam.) cîrd. (A trecut o ~ de ani de cînd nu ne-am văzut.)

CAPITAL¹ s. n. 1. relație socială de producție care presupune existența proprietății capitaliste asupra mijloacelor de producție și folosirea forței de muncă drept marfă, care creează plusvaloarea. 2. valoare care, datorită productivității și rentabilității muncii, produce plusvaloare. 3. (fig.) clasa capitaliștilor; capitalism. 4. sumă de bani investită într-o afacere; bunuri, valori. ◊ ansamblu de bunuri intelectuale, spirituale, morale. ♦ ~ de cunoștințe = suma cunoștințelor pe care le posedă cineva; experiență. (< fr. capital, germ. Kapital)

ÎNTOVĂRĂȘIRE, întovărășiri, s. f. Acțiunea de a (se) întovărăși și rezultatul ei. 1. Însoțire, tovărășie. 2. (În țările care construiesc socialismul; de obicei determinat prin «agricolă») Formă simplă a cooperației agricole de producție în care țăranii muncitori se unesc de bunăvoie pentru a munci pămîntul în comun, în vederea obținerii unei producții sporite, pămîntul și celelalte mijloace de producție rămînînd în proprietatea privată a întovărășiților. În întovărășiri țăranii muncitori au posibilitatea să se convingă practic de foloasele lucrării pămîntului pe suprafețe mari cu mijloace mecanizate, să se deprindă cu munca în colectiv, să-și dea mai bine seama de necesitatea transformării socialiste a agriculturii. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 75. Organizarea întovărășirilor agricole deschide largi perspective pentru trecerea în țara noastră de la o agricultură extensivă la una intensivă, oferă posibilitatea introducerii pe scară largă a măsurilor agrotehnice avansate. CONTEMPORANUL, S- II, 1952, nr. 285, 2/3. Trebuie organizată în primul rînd munca țărănimii... irigație, replantări, întovărășiri pentru producție. SADOVEANU, E. 31.

gen (< lat. genus „neam, rasă, fel, mod”) I. Clasă de fenomene muzicale reunite prin consensul datelor de structură și finalitate estetică. 1. Raportare a unui grup de creații la scopurile comunicării mesajului, în funcție de mijloacele utilizate (vocale – deci pe baza unui text literar – sau numai pur instr.) precum și în funcție de modul de execuție muzicală. Se disting astfel: g. operei* (numit, sub influența terminologiei fr. și g. liric), g. simfonic, g. muzicii de cameră, g. muzicii corale (v. cor), g. muzicii ușoare etc. În această accepție, g. este similar cu un anume domeniu al artei muzicale. Muzica sec. 20 cunoaște o constantă apropiere între aceste g., o ștergere a granițelor dintre ele, unele lucrări aparținând în egală măsură simfonicului și cameralului, operei și cantatei*, simfonicului și jazzului* etc. 2. Modalitatea de structurare a unei compoziții pe baza unei forme* statuate în decursul evoluției sale și ajunsă la deplina cristalizare într-o epocă istorică determinată. Se disting: g. monopartite: motetul*, madrigalul*, ricercarul*, fuga*, rondoul*, tema* cu variațiuni, uvertura*, passacaglia*, liedul* etc., ca și g. pluripartite (ciclice*): suita*, sonata*, concertul (2) (cu mai mulți soliști = concerto grosso* și cu un singur solist). În funcție de factură, teoria clasică a formelor a apelat la diviziunea g. în polifone* și omofone*. Primele fac parte, în general, din categoria monopartitelor, în timp ce pluripartitele se identifică, principial, cu omofonele. Între g. omofone pluripartite, care au dominat epoca clasicismului*, acela al sonatei este cu deosebire important, deoarece schema sa fundamentală – proprie primei părți și finalului* – și-a pus amprenta și asupra altor g., precum concertul sau uvertura*; în cuprinsul său, sonata și-a apropiat ca forme ale părților interioare g. monopartite, în special liedul, dar și variația, iar în final, rondo-ul, dar și passacaglia sau/și fuga. În funcție de ansamblul instr. cărora le sunt destinate, sonata poate da naștere unor (sub-)genuri: duo*, instr., trio (2), cvartet (2), cvintet (2), sextet (2), octet (2), nonet (2), dixtuor (2), simf. de cameră; simfonia* însăși deși (sub-)g. independent, este, din punct de vedere structural, o sonată. Desigur, anumite particularități compoziționale, precum specificul temelor*, amploarea dezvoltărilor*, în general, suprafețele mari pe care se derulează discursul acordat nu unui singur executant ci unui (mare) ansamblu, justifică aspirația spre gen independent a cvartetului sau a simf. Piesele de caracter* – numite, semnificativ și piese de g. – sunt lucrări instr. monopartite, transfigurând dansuri* pop. sau având o tentă programatică*; pot fi reunite într-o suită (ex. Kreisleriana sau Carnavalul de Schumann) sau într-un ciclu (ex. Preludiile sau Studiile de Chopin). Echilibrul dintre g. și formă devine instabil cu timpul. Astfel sonata romantică (ex. la Listz) tinde spre poemul* monopartit iar la moderni (ex. la Boulez) nu numai că are legătură cu forma, dar, prin organizarea ei serială*, se opune chiar principiului tonal* al acesteia; la rândul ei, simfonia, ca lucrare pur. instr., poate avea doar o legătură etimologică (it. sonare = „a executa instr.”) cu termenul originar (ex. Simfonii pentru 15 instr. soliste de Șt. Niculescu). 3. În folc., g. are accepțiuni apropiate definiției g. (2). El se constituie (în folc. muzical românesc) în virtutea a trei criterii: literar [ex. epic = balada (IV); cântec bătrânesc; liric = cântec (I, 1); doină*]; funcțional: g. ocazionale sau rituale (ex. colinda*, bradul*, cununa*) și neocazionale (ex. cântecul, doina, cântecele pentru copii); muzical: g. improvizatorice* (ex. doina, bocetul), g. cu formă fixă (cântecul propriu-zis, cel ritual). Echiv. it.: genere; fr. genre; germ. Gattung; engl. class. II (< gr. γένος [genos]). În teoria muzicii antice grecești*, dispunerea sunetelor din interiorul tetracordului*, din care rezultă cele trei g.: diatonic*, cromatic* și enarmonic (1) (g. octavei se obține prin „scările transpozitorii”: tonoi sau topoi). Accepția aceasta a g. a fost preluată și de muzica biz. (v. eh). În teoria medievală occid., până în sec. 17, în chiar procesul afirmării tonalității (1) major*-minore*, scările admise în procesul transpoziției* erau considerate g. (lat. genera) în timp ce modurile de do (ionic) și la (eolic) erau considerate speciale. Echiv. germ. Tongeschlecht; g. de octavă [v. mod (I, 3)].

ARMĂ, arme, s. f. 1. Instrument pentru atac sau apărare. La începutul anilor... pămîntenii născoceau arme de apărare și atac. SADOVEANU, N. F. 53. Izbuti a face să lucească armele ca oglinda. ISPIRESCU, L. 3. Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium, Iar la poala tui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă. EMINESCU, O. I 147. Nici o armă nu avea alta decît un mic junghi cu plăselele de aur. NEGRUZZI, S. I 148. ◊ Armă de foc = armă care folosește pulbere explozivă (ca pușca, revolverul, tunul etc.). Arnăuții se izbea, Armele de foc scotea Și-n Codrean le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 88. Armă albă = (în opoziție cu armă de foc) armă cu lamă de oțel (sabie, baionetă, cuțit etc.). Armă automată = armă de foc la care armarea se face fără intervenția omului, astfel că loviturile se succed fără întrerupere atît cît se apasă pe trăgaci. Armă atomică = instrument de luptă a cărui putere e bazată pe energia atomică. Armă bacteriologică = mijloc criminal de exterminare în masă, interzis în dreptul internațional, care constă în răspîndirea de bacterii producătoare de boli infecțioase în scopul de a distruge populația pașnică. V. bacteriologic. ◊ Expr. A fi sub arme = a face serviciul militar. A ridica (sau a lua) armele = a începe o luptă, un război. A depune armele = a se preda, a se declara învins; fig. a ceda în fața argumentelor adversarului, a se declara convins. ♦ Parte dintr-o armată, specializată pentru un anumit fel de luptă și dotată cu mijloacele de luptă corespunzătoare; serviciu militar specializat în acest sens. Mă, Cocor Dumitru, artileria e armă grea. SADOVEANU, M. C. 54. 2. Fig. (Uneori urmat de determinări ca «spiritual», «ideologic» etc.) Mijloc de luptă pe tărîm ideologic. Vigilența de masă a oamenilor muncii este arma cea mai puternică pentru descoperirea și lichidarea acțiunilor criminale ale dușmanului de clasă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 649. O armă puternică a organizațiilor de partid în lupta pentru ridicarea nivelului muncii ideologice o constituie presa. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2557. ◊ Arma criticii (și autocriticii) = principala metodă de dezvăluire și înlăturare a greșelilor și lipsurilor din activitatea partidelor marxiste și a altor organizații ale oamenilor muncii. Avem o armă minunată = arma criticii și autocriticii. Ea este mijlocul principal de lichidare a greșelilor și de îmbunătățire a muncii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 161. ♦ Expr. A bate pe cineva cu propriile lui arme = a-l învinge folosindu-te de propriile lui argumente.

ARISTOCRAȚIE, aristocrații, s. f. (În orînduirea sclavagistă și feudală) Clasă socială conducătoare, care deține puterea de stat și care asuprește celelalte clase sociale; (în orînduirea capitalistă, ca rămășiță a orînduirilor anterioarei pătură superioară a claselor exploatatoare, care se bucură de diferite privilegii și avantaje datorită obîrșiei și bogăției sale; nobilime, boierime. La Roma, societatea gentilică se transformă într-o aristocrație închisă, în mijlocul unei plebe numeroase, separate de ea, care este lipsită de drepturi, dar are numeroase îndatoriri. MARX-ENGELS, O. A. II 290. [Boierimea din Principate] forma o bogată oligarhie de cîteva familii greco-romîne ce-și atribuise de la sine calificarea de aristocrație. NEGRUZZI, S. I IX. ♦ Vîrfurile privilegiate ale unei clase sau ale unui grup social exploatator. ◊ Aristocrație financiară = vîrfurile marii burghezii, deținătoare a capitalului industrial și bancar; oligarhie financiară. Aristocrație muncitorească = (în stateie capitaliste) mică parte dintre muncitorii calificați, plătită mai bine decît restul muncitorilor și care se găsește sub influența ideologiei burgheze; ea este folosită la spargerea unității clasei muncitoare.

CLASĂ s.f. I. (Fil.) Clasă socială = grup mare de oameni care se deosebește de alte grupuri după locul pe care-l ocupă într-un anumit sistem de producție socială, după raportul față de mijloacele de producție, după rolul îndeplinit în organizarea socială a muncii, după felul în care obțin partea de care dispun din bogăția societății și după mărimea acestei părți. II. 1. Fiecare dintre subîmpărțirile și despărțiturile mari ale regnului animal sau vegetal. 2. Fiecare dintre grupele de cîte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. III. 1. Unitate de învățămînt care cuprinde elevi cu același nivel de cunoștințe, cărora urmează să li se predea aceleași materii. 2. Sală în care se țin cursurile pentru un grup de elevi cu același nivel de cunoștințe. 3. Oră de curs. IV. 1. Categorie a vagoanelor, a compartimentelor de tren, a cabinelor de vapor etc. 2. Categorie, grad, rang. [Var. clas s.n. / < rus. klas, cf. fr., it. classe, germ. Klasse, lat. classis].

ÎNGRĂDIRE, îngrădiri, s. f. Acțiunea de a (se) îngrădi și rezultatul ei. 1. Împrejmuire (cu gard, cu uluci, cu zid etc.). Îngrădirea terenului de sport. ▭ Îngrădirile [taberelor] se făceau cînd cu șanțuri, cînd cu care legate și umplute cu pămînt. BĂLCESCU, O. I 30. 2. Fig. Limitare, restrîngere, stăvilire. Comerțul cooperatist este una din formele principale de utilizare a legii valorii în interesul societății, de îngrădire a rolului ei de regulator în circulația mărfurilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 336, 4/6. ◊ Îngrădirea chiaburimii = limitarea, prin diverse măsuri fiscale și economice, a puterii economice și a influenței politice a chiaburimii (constituind prima treaptă în cadrul politicii de desființare totală a elementelor exploatatoare de la sate). Îngrădirea chiaburimii se realizează prin apărarea intereselor proletariatului agricol, ale țăranului sărac și mijlocaș împotriva chiaburului, printr-o politică de clasă în așezarea impozitelor și la colectări, iar pe de altă parte prin dezvoltarea și întărirea cooperației, prin întovărășirea țăranilor muncitori în vederea lucrării în comun a pămîntului cu mijloace mecanizate. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 304.

AȘEZARE, așezări, s. f. I. Acțiunea de a (s e) așeza și rezultatul ei. 1. Punere a cuiva sau a unui lucru într-un loc anumit. Așezarea elevilor în bănci. ▭ Un stol de rațe rătăcea pe sus prin lumină, căutînd loc de așezare. SADOVEANU, O. VI 185. ♦ Punere în ordine, aranjare, orînduire. Așezarea cărților în bibliotecă s-a făcut după cuprinsul lor. ◊ (Învechit și arhaizant; cu determinarea «în scaun») Întronare. M-am întors, ca să fiu de față la așezarea în scaun a măriei-tale! SADOVEANU, O. VII 68. 2. Situație. Așezarea geografică a unei țări. 3. Fixare (a impozitelor). Îngrădirea chiaburimii se realizează prin apărarea intereselor proletariatului agricol, ale țăranului sărac și mijlocaș împotriva chiaburului, printr-o politică de clasă în așezarea impozitelor și la colectări, iar pe de altă parte prin dezvoltarea și întărirea cooperației, prin întovărășiri ale țăranilor muncitori în vederea lucrării în comun a pămîntului cu mijloace mecanizate. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 452. 4. (Neobișnuit) Instituire. De la așezarea carantinelor... [țara] a fost ferită de grozăviile acelei cumplite epidemii. ALECSANDRI, P. P. 36. II. 1. Loc unde s-a așezat sau s-a stabilit cineva;, locuință, casă. Din pămîntul verde vor țîșni vîrfurile așezărilor. CAMILAR, T. 136. În una din așezările primitive ale deltei cunoscuse un simpatic medic rus. SADOVEANU, N. F. 52. Băștinașii erau deprinși din veacuri să nu aibă așezare trainică, deoarece valurile și vînturile băteau necontenit asupra acestor hotare. SADOVEANU, F. J. 458. Întîmplarea mă scoase mai la limpeziș și norocul mă făcu să dau peste o așezare omenească. HOGAȘ, M. N. 76. Și pînă astăzi un deal în partea despre Plotunul, unde era mai de mult așezarea lui Ciubuc, se cheamă «Dealul-Omului». CREANGĂ, A. 20. ♦ (De obicei determinat de adjective ca «omenească», «muncitorească» etc.) Localitate (sat, oraș). În toate orașele, așezările muncitorești și centrele raionale din ținut, au avut loc adunări orășenești, raionale și de profesii ale intelectualilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2576. La Brustureni, așezarea bărbatu-său, ea găsi o bibliotecă aleasă. NEGRUZZI, S. I 109. ◊ Construcție. Biserica, cu frumoasele așezări de piatră din ograda ei... se află- pre un dîmb. I. IONESCU, P. 445. 2. Orînduire (socială). Sosesc de acolo [din Uniunea Sovietică] oameni de-ai noștri, care au văzut cu ochii lor așezarea nouă răsăriteană. SADOVEANU, M. C. 177. Mă făcuse să înțeleg că așezarea noastră socială și politică – era alcătuită din «simple firme fără conținut», cu o birocrație coruptă, cu moșierime feudală. SADOVEANU, N. F. 134. III. (Popular) Odihnă, astîmpăr, liniște, pace. N-am cină cu așezare, Nici odihnă la mîncare. La HEM.

MIJLOCAȘ, -Ă, mijlocași, -e, adj. 1. (În expr.) Țăran mijlocaș = țăran muncitor care posedă pămînt și alte mijloace de producție în cantitate suficientă pentru a-i asigura existența fără a exploata munca altora și care prin interesul lui de om al muncii devine un aliat firesc al clasei muncitoare. Marele Lenin ne învață că o însemnătate hotărîtoare pentru întărirea alianței clasei muncitoare are înfăptuirea unei politici de înțelegere și alianță trainică cu țăranul mijlocaș. LUPTA DE CLASĂ, 1954, nr. 3, 35. Țărănimea mijlocașă = pătură a țărănimii alcătuită din țărani mijlocași. 2. (În expr., mai ales substantivat) Jucător mijlocaș = jucător dintr-o echipă de fotbal, rugbi, hochei sau oină, care are sarcina să facă legătura între liniile de atac și apărare. Cal mijlocaș = cal înhămat la un vehicul între alți doi cai.

MLĂDIÉRE s. f. Acțiunea de a (s e) m l ă d i a. 1. Mișcare, înclinare mlădioasă, suplă. Cf. m l ă d i a (1). Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., BARCIANU, V., COSTINESCU, LM. Ea purta o rochie de fular alb. . . Cînd trecea pe lîngă dînsul, stofa îl atingea peste genunchi, cu mlădieri parfumate. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 84. Vreo trei dintre liceiștii împelițați ne-am cățărat cu mlădieri de jaguari în pomul oprit. CIAUȘANU, R. SCUT. 14. C-o mlădiere, atingîndu-l abia, se strecură prin locul îngust spre mama sa. SADOVEANU, O. IX, 129. Mi-e dor de o creangă înverzită . . . Adie vînt cald și fiecare mlădiere deșteaptă în mine amintirea țării mele. V. ROM. mai 1954, 156. 2. Însușirea de a fi flexibil, elastic, mlădios; flexibilitate, elasticitate. Cf. mlădia (2). [Fînul] de va rămíne neadunat măcar cîteva ceasuri după ce se află uscat, atunce arșița soarelui îl face de-și pierde mirosul, bunătatea și mlădierea lui. i. IONESCU, C. 110/11. Dar cînd începu zeița, juca așa de frumos, încît nu atingea de pămînt; iar celelalte femei se minunau de ușurința și mlădierea ei. FUNDESCU, L. P. I, 123. ♦ F i g. Ușurința de a se adapta împrejurărilor; maleabilitate (2). De ai ajuns prezident, ai ajuns prin mlădierea curtizanului. NEGRUZZI, S. VI, 71. ♦ F i g. Bogăție, varietate a mijloacelor expresive (ale unei limbi, ale unui stil). Se puse a ne arăta mlădierea limbei prin traduceri din Lamartine și Byron. NEGRUZZI, S. I, 339. În decursul secolului al XlX-lea, clasele superioare. . . nu mai erau simțitoare. . . la frumusețile și la mlădierea acestei limbi. MACEDONSKI, O. IV, 114. 3. Modulație, inflexiune (a vocii). Cf. m l ă d i a (3). De ce doamna mea? o întrerupse Andrei, cu mlădierea de glas cea mai sentimentală din lume. HOGAȘ, H. 99. Glasul lui avea mlădieri de durere și mînie. SADOVEANU, O. I, 142. Oglinda-l răsfrîngea jucînd La teatru și la el acas'. El repeta cîte-un cuvînt Cu zeci de mlădieri în glas. V. ROM. ianuarie 1954, 215. Fratele domnului general Stratulat avea o voce deosebit de plăcută; r-urile le păstra elegant în fundul gîtlejului, ca toți cei deprinși mai mult cu mlădierile limbii franceze decît cu limba românească. GALAN, Z. R. 170. 4. F i g. Cizelare, șlefuire. Cf. m l ă d i a (5). Creșterea numărului de gazete și de cărți tipărite a avut un rol pozitiv în mlădierea stilistică a limbii noastre. CONTRIBUȚII, II, 104. – Pronunțat: -di-e-. – Pl.: mlădieri. - Și: (învechit, rar) mlădiáre s. f. COSTINESCU, LM. – V. mlădia.

MEMÓRIE s. f. 1. Facultate a creierului de a reține, de a recunoaște și de a reproduce senzații, sentimente, idei, cunoștințe din trecut ; ținere de minte, Cf. MAN. GÖTT. Memoria ține și păzeaște în minte cîte au aflai ritorul. MOLNAR, RET. 22/20. Numai acestea singure încă sînt memoriii sau ținerii noastre aminte o sarcină grea. id. I. 436/14. În deșert se încredințează oricarele în memoria (aducerea aminte) sa, pentru că aceasta e foarte lunecoasă și înșelătoare. ÎNV. POM. 125/1. Memoria sau aducerea aminte. I. NAT. 92. Până la capetul vieții sale mintea o au avut nesmintită, memoria (aducerea aminte) nescăzută (a. 1813). BV III, 79. Memoria este un dar al naturei. MARCOVICI, R. 225/3, cf. NEGULICI, STAMATI, D., ARISTIA, PLUT., POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM, MAIORESCU, CR. II, 107, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Era om blajin și avea o grozavă memorie a datelor și a numerelor. CAMIL PETRESCU, O. I, 201. Dovedi o memorie fenomenală a numelor. C. PETRESCU, Î. II, 140, cf. BRĂESCU, V. 65. Am o memorie! TEODOREANU, M. II, 57. Ai o memorie așa de bună și ții minte ceea ce ar fi bine, poate, să uiți. SADOVEANU, O. XIV, 336. Ceea ce mă repune exact în același punct unde eram în momentul întreruperii vieții sufletești e memoria. RALEA, S. T. II, 119. Am o memorie teribilă a cifrelor. BARANGA, I. 166. Singurul meu bun e memoria. JEBELEANU, C. 9. ♦ Minte (considerată ca sediu al procesului de memorare). Șterge din memoria ta. . . și cea mai mică aducere aminte. MAIOR, T. 104/17. Cîteva lecții care le avea în memoria sa. PANN, A. 6/5. Își aduse aminte că portofoliul îl cumpărase de la Viena și atunci alte întîmplări îi răsăriră în memorie. lucruri băiețești, nimicuri. D. ZAMFIRESCU, R. 243. ◊ (Prin sinecdocă) A căror nume viază în memoria posterității. GENILIE, G. III/5. Din memoria tineretului. . . se vor șterge paginile negre ale istoriei. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2394. ◊ L o c. a d v. Din memorie = din aducere-aminte ; pe de rost. Cînta din memorie, și foarte bine, toate ariile operelor italiane. GHICA, S. 62. 2. Păstrare în amintire ; reprezentare mintală, aducere-aminte. Cf. BARIȚIU, P. A. III, 181. Am putut vedea că memoria durerii e mai intensă decît a plăcerii. BART, E. 229. ♦ S p e c. Amintire pe care o păstrează posteritatea; despre oameni sau despre evenimente (de seamă) din trecut. [Acordarea unei pensii] aș considera-o ca un omagiu dat memoriei fratelui meu. ALECSANDRI, S. 171. Foile publice au raportat solemnitățile consacrate memoriei lui Șiler. CALENDAR (1860), 106/14. Învingătorul crezu de cuviință a-i eterniza memoria, zidind o biserică pe locul bătăliei. HASDEU, I. V. 169. S-au adunat într-un mare meeting mii și mii de oameni ai muncii. . . pentru a cinsti memoria celor căzuți. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2375. Politicienii și ideologii regimului burghezo-moșieresc s-au străduit să ponegrească memoria lui Bălcescu. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 109. ◊ Expr. În memoria cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării ; în amintirea. . ., spre aducere-aminte ; ca omagiu. De atunci există în mijlocul piației statua ridicată în memoria venirei împăratului Francisc în această țeară. BARIȚIU, P. A. I, 560. La stațiunea de biologie marină și oceanografie. . . a avut loc o festivitate în memoria savantului român Emil Racoviță. SCÎNTEIA, 1965, nr. 6621. 3. Parte componentă a calculatorului electronic în care se înmagazinează instrucțiunile, cuvintele, valorile numerice etc. după o codificare prealabilă ; instalație de memorare, memorator (2). Cf. LTR². Din punctul de vedere al duratei de înmagazinare, se deosebesc memorii rapide și lente. ib. – Pl.: memorii. – Din lat. memoria, it. memoria, fr. mémoire.

CAPITAL¹, (1) capitaluri, s. n. 1. Raport social de producție care se stabilește între capitaliști, proprietari ai mijloacelor de producție, și proletari, lipsiți de mijloace de producție și de subsistență și nevoiți, pentru a-și cîștiga existența, să-și vîndă forța de muncă, ca pe o marfă, celor care îi exploatează; valoare care produce plusvaloare. 2. Fig. Clasa capitaliștilor; capitalism. 3. Bani, sumă (mare) de bani (investiți într-o afacere). ◊ Capital de cunoștințe = suma cunoștințelor pe care le posedă cineva; experiență. – Fr. capital.

LIMBAJ, limbajuri, s. n. 1. Procesul de exprimare a ideilor și sentimentelor prin mijlocirea limbii (II 1); vorbire. Limbajul este instrumentul necesar al gîndirii. Dar de aici nu rezultă că procesul gîndirii se reduce la limbaj, că a gîndi înseamnă a vorbi tare sau în gînd. Deosebirea dintre gîndirea însăși și expresia ei verbală se vede din faptul că aceeași idee poate fi exprimată în diferite limbi. PSIHOLOGIA 135. 2. Limbă (II 1). O carte povestește, în limbaj simplu, despre istoria Armatei Sovietice. STANCU, U.R.S.S. 34. Vorbele lui atinseră inima acelei femei; ea auzea vorbindu-se un limbaj care îi era cunoscut. BOLINTINEANU, O. 421. ♦ Fel de a se exprima, mod specific sau caracteristic de exprimare a sentimentelor și gîndurilor, în cadrul limbii comune sau naționale. În genul dramatic, limbajul are tot rolul: prin el se zugrăvește personajul. IBRĂILEANU, SP. CR. 237. ◊ Limbaj comun = a) fel de a se exprima simplu, nepretențios, limbă obișnuită; b) fig. mijloc, bază de înțelegere. Putința delegaților care reprezintă diferite țări, de a se înțelege, de a găsi un limbaj comun, provine din unitatea intereselor vitale ale tineretului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2740. ♦ Fig. Orice mijloc de exprimare a ideilor sau sentimentelor. O iubire foarte eterică, alcătuită... din declarații timide, exprimate în limbajul florilor, al mărcilor sau al culorilor. REBREANU, I. 63. Arta a fost limbajul unei anumite clase. IONESCU-RION, C. 39. ♦ (Impropriu) Ramificație a limbii naționale unice. Caragiale dă dovadă... de perfecta lui cunoaștere a limbajului de mahala. IBRĂILEANU, S. 61. – Variantă: (învechit) limbagiu (ODOBESCU, S. III 89, GHICA, S. 150, NEGRUZZI, S. I 278) s. n.

MOBILIZARE s. f. Acțiunea de a m o b i l i z a. Cf. m o b i l i z a (2). Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DDRF, ALEXI, W. L-am văzut echipat în noaptea plecării de la 14 august, noaptea mobilizării. SAHIA, N. 22. Vestea. . . se răspîndise ca sunetul trîmbíțelor de mobilizare. TEODOREANU, M. II, 100. Tu, cu relațiile tale, și tot n-ai cerut să fii scutit de mobilizare. H. LOVINESCU, C. S. 18. Au vuit arămurile în clopotniță, sus, Și ca un vînt trecu pe sat mobilizarea. LABIȘ, P. 23. 2. Cf. mobiliza (3). Sarcina istorică a partidului nostru a fost mobilizarea tuturor patrioților pentru lupta de eliberare națională de sub jugul hitlerist. GHEORGHU-DEJ, ART. CUV¹. 24. În urma acțiunii Partidului Muncitoresc Român pentru lămurirea și mobilizarea maselor, încep întrecerile în muncă. LEG. EC. PL. 420. Unul din mijloacele cele mai însemnate de întărire a legăturilor partidului cu masele, de educare comunistă a oamenilor muncii, de mobilizare a lor la înfăptuirea sarcinilor construirii socialismului este agitația politică de masă. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 11,30. ◊ L o c. vb. A face mobilizarea = a mobiliza (2, 3).Cf. m o b i l i z a (4). Să se pună un accent deosebit pe mobilizarea resurselor locale. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2382. 4. (Agric.; rar) Afinare a solului. Cf. DS, DER. – Pl.: mobilizări. – V. mobiliza. Pentru 4, cf. fr. a m e u b l i s s e m e n t.

NAȚIONAL, -Ă adj., s. m. 1. adj. Care aparține sau e propriu unei națiuni (1), unui stat, care se referă la o națiune, la un stat sau le reprezintă; care este instituit sau întreținut de stat; (despre instituții de cultură) în care se vorbește limba națiunii respective; (învechit) naționalicesc, naționalnic, (învechit, rar) naționalist (I 1), (neobișnuit) naționalistic. cf. iorgovici, o. 54/17. Limba națională. budai-deleanu, lex. Începui a cumpăni pre toți iubitorii de cultura națională. petrovici, p. II/11. Iubitori de știință și de cultura națională. teodorovici, i. vi/17. Împodobiți cu hainele naționale. golescu, I. 21. Să tălmăcească cărți trebuincioase în limba națională. id. ib. 40, cf. 39, 65, 89. Să se poată alcătui o bibliotecă națională (a. 1828). uricariul, vii, 181. După întemeierea școalelor în limba națională... ideea teatrului național abia s-a ivit. heliade, o. ii, 58. În cîntecele rumânești naționale vedem, cum și în proverbi și povețe, deosebite versuri. id. ib. 124, cf. 43. Cît este de rîvnit pentru tot rumânul a vedea odată prin îndemnul celor mai mari și un teatru național, unde nu puțin se desăvîrșește, pre lîngă năravuri și limba. cr (1831), 16²/14. O ceată de gvardie națională și de trupe de linie s-au așăzat înăuntrul palatului. ar (1831), 3¹/40. Puteri naționale se vor întrebui asemene spre a îmbloca Lisabona. ib. (1832), 8¹/38. Școala națională de la sfîntul Sava. marcovici, c. 5/13. Pedestrimea milițiii naționale au dat din armele de foc o întreită detunare. ar (1834). Elevii Conservatorului filarmonic au dat, marți în 23 fevruari, a lor întăi cercare teatrală în limba națională. ib. (1837), 81¹/28. Această foaie este menită a aduna și a împărtăși doritorilor literaturei naționale producturile genii (duhului) rostite în proză seau în versuri. ib. 97²/2. O dovadă a recunoștinței naționale. ib. (1838), 3²/28. De nevoie a fost a întrebuința gvardia națională. ib. 20¹/19. Rivalitatea națiunală și politică între acești doi puternici vecini... paraliza aplicațiunea puterei comune. asachi, s. l. ii, 82. Sosirea străluciților monarhi s-au urat cu cîntece naționale. ar (1839), 2²/6. Măsuri pentru apărarea națională. ib. 12¹/15. Moisi Fulea cel peste tot Marele Prințipat al Ardealului al shoalelor naționale crăiesc director. sp i, 48/17. Avem dar o datorie sfîntă, fiească și națională. russo, s. 14. Sărbare națională. id. ib. 21. Întâiul poet național al României. negruzzi, s. i, 339. Zice că nu se cuvine fetelor de boier să poarte haine naționale. alecsandri, t. 662. La 1857, pe cînd se fierbea Unirea în Iași..., Kogălniceanu și alții au găsit cu cale să cheme la adunare și cîțiva țărani fruntași... spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act național. creangă, a. 161. Apoi nu-i zice lui degeaba „Vocea patriotului naționale”. caragiale, o. vi, 14, cf. 52. Vom continua stăruința noastră și în anul viitor, dezvoltînd gustul de lectură și conlucrînd astfel la răspîndirea culturei naționale. f (1900), 614. O festivitate... în amintirea uneia din cele mai mărețe figuri ale istoriei noastre naționalculturale. ib. (1906), 9. Cîntări naționale. ib. 10. În Moldova a lipsit o clasă mijlocie națională, cu instincte revoluționare. ibrăileanu, sp. cn. 27. Cele două probleme principale ce se puneau în acea vreme: limba literară și literatura națională. id. ib. 48. Aici văd cele dintâi costume naționale olandeze. sadoveanu, o. ix, 294. Amatorii de teatru național nu ascultau cu plăcere o limbă artificială. id. e. 69. românia are nevoie de 30000 – 35000 tone bumbac anual, din care solul național produce numai 4000 – 5000 tone. ionescu-muscel, țes. 23. Romantismul se va interesa mai mult de aspectul național al manifestărilor fiecărui popor. oprescu, i. a.iii, 14. Pentru cugetarea lui, acest om cu privirea cruntă a fost izgonit din țară și a avut să guste înstrăinarea silită, cea mai grea pentru un luptător național. arghezi, t. c. 38. Va fi numit director al Teatrului național. id. ib. 68. Cîteva din episoadele narative sau din tablourile istorice ale lui Bălcescu sînt adevărate basoreliefuri literare, inspirate de caldul său sentiment național. vianu, m. 256, cf. 17. Aspirația societății românești la începutul secolului al XlX-lea către libertate și forme naționale de viață cerea transformarea limbii literare. id. s. 184, cf. 6. În cele mai multe locuri, veșmîntul național al popoarelor a rămas același. stancu, u.r.s.s. 116. Legile interne proprii unei singure limbi constituie specificul național al limbii. graur, s. l. 96, cf. 118. Limba națională nu mai este ceea ce era limba comună a poporului; ea devine mai unitară, mai închegată, mai organizată, în general mai bogată în mijloacele de exprimare. id. i. l. 227. Confecții... cusute cu motive naționale. scînteia, 1960, nr. 4859. Repartiția venitului național, proporția dintre fondul de acumulare și fondul de consum corespund pe deplin intereselor oamenilor muncii, lupta de clasă. 1961, nr. 5, 11. Comportarea echipelor noastre naționale de volei. sp. pop. 1961, nr. 3 926, 3/1. Ritmurile de creștere au o importanță decisivă pentru industrializarea țării și prin aceasta pentru progresul întregii economii naționale. contemp. 1962, nr. 795, 1/3. ◊ Șosea națională = șosea care leagă între ele centrele importante ale unei țări și a cărei întreținere se află în seama administrației centrale. Linia ferată – O vecină... Nu seamănă cu ea O biată bătrînă șosea Banală – Dar națională. minulescu, v. 220. 2. s. m. (Jur.; rar) Cetățean al unui stat. Naționalul nu se poate extrăda și o persoană nu poate să-și piardă naționalitatea numai pentru faptul că domiciliind în străinătate, nu s-a înscris în registrele consulatului respectiv. cod. pen, r.p.r. 38. ♦ (Învechit, rar) Compatriot. cf. lm. ♦ (Rar; la pl.) Totalitatea celor care compun o națiune (1). Cf. șăineanu, d. u. – Pronunțat: -ți-o-. – pl.: naționali, -e. – Și: (învechit, rar) naționale adj. invar., națiunal, -ă (pontbriant, d.) adj. – Din lat. nationalis, fr. național.

VENIT¹, venituri, s. n. Produs periodic al unui fond, al unui capital. V. beneficiu, profit (2). Trăia la Botoșani, din venind a cîtorva mii de lei lăsați de bătrînul Eminovici. CĂLINESCU, E. 40. Pe lîngă asta avea ș-un venit... ca să poată trăi și iarna, să lucreze, să scrie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 35. Venitul meu, slavă domnului, mi l-am păstrat. CARAGIALE, O. III 61. ◊ Venit național = a) (în capitalism) întreaga masă de obiecte de consum individual produse în decursul unui an și partea din mijloacele de producție destinată lărgirii producției; b) (în socialism) suma totală a mijloacelor de consum și de producție produse în țară și destinate satisfacerii nevoilor societății și lărgirii producției socialiste. Venitul național al societății socialiste aparține oamenilor muncii și se repartizează în interesul lor. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 10, 30. Venit global v. global. ♦ Cîștigul realizat din practicarea unei profesiuni.

PRODUCE, produc, vb. III. 1. Tranz. A realiza prin muncă bunuri materiale, a crea produse (printr-o activitate oarecare). [Societatea] să dea fiecăruia mijlocul de a produce pentru consumația sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 79. ◊ Refl. pas. Pe baza industrializării socialiste se pot produce mărfurile industriale necesare țărănimii muncitoare, sporind astfel schimbul de produse între sat și oraș. LUPTA DE CLASĂ, 1950, nr. 7-8, 86. 2. Tranz. A aduce un venit, un profit etc.; a rodi. Au fost ani grei, cînd moșiile n-au produs nimic. REBREANU, R. I 261. Talentul lui de poet nu-i producea nimica. CARAGIALE, O. III 238. ◊ Intranz. A trebuit să caut o meserie care să producă imediat. BARANGA, I. 153. 3. Tranz. A provoca, a cauza; a da naștere, a face să apară ceva. A produce impresie. ▭ Mișcarea vaporului îmi produse deocamdată un efect desplăcut. ALECSANDRI, O. P. 312. ♦ Refl. A se înfăptui, a avea loc, a se realiza. Un fenomen foarte curios se produce în întunecimea nopții. ALECSANDRI, O. P. 312. 4. Refl. A se prezenta în fața unui public de spectatori cu un program artistic. Elevii s-au produs la serbare.

BURGHEZ, -Ă, burghezi, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. Creat de burghezie, propriu acesteia, purtînd caracterul ei; care face parte din burghezie. ◊ Compuse: burghezo-democratic, -ă = (despre o revoluție, rar despre un regim etc.) care urmărește (și realizează) lichidarea relațiilor feudale prin lupta revoluționară a maselor; burghezo-moșieresc, -ească = (despre un regim politic) în care burghezia își împletește interesele de clasă cu ale moșierimii și împarte puterea cu aceasta, împotriva poporului muncitor; mic-burghez, -ă = creat de mica burghezie, propriu micii burghezii, purtînd caracterele ei. II. S. m. și f. 1. Persoană care aparține burgheziei; proprietar de mijloace de producție care exploatează munca salariată; capitalist. ◊ Compus: mic-burghez = a) persoană care face parte din mica burghezie; b) fig. persoană cu vederi înguste. 2. (În orînduirea feudală) Orășean. [Pl. și: burgheji] – It. borghese (fr. bourgeois).

PROLETARIAT s. n. 1. Clasa proletarilor, cea mai revoluționară dintre clase. Revolta împotriva acestei societăți putrede și înțelegerea lui [a lui Eminescu] pentru revendicările proletariatului le găsim exprimate puternic în poemul «împărat și proletar». SADOVEANU, B. 77. Proletariat agricol = totalitatea muncitorilor agricoli lipsiți de proprietate și de mijloace de producție și nevoiți să-și vîndă forța de muncă elementelor capitaliste de la țară. ◊ Dictatura proletariatului v. dictatură. 2. (La romani) Masele sărace ale cetățenilor liberi lipsiți de mijloace de producție. – Pronunțat: -ri-at.

exploatator, ~oare smf, a [At: I. IONESCU, M. 154, cf COSTINESCU / V: (înv) esp~, (îvr) ~lot~, esploatăt~, (pop) esplot~ sm / P: ~ploa~ / Pl: ~i, ~ / E: exploata + -tor] 1-2 (Persoană sau clasă socială) care își însușește fără echivalent produsele muncii altora create prin supramuncă. 3-4 (Persoană, întreprindere, societate etc.) care valorifică ceva sau care obține un profit (din ceva) prin investiții bănești, de muncă etc. 5-6 (Persoană) care profită (prin mijloace lipsite de scrupule) sau care trage foloase (în mod abuziv), de pe urma unei anumite împrejurări etc.

muzicologie (fr. musicologie; engl. musicology; germ.: Musikwissenschaft), știință a muzicii ce adoptă ca obiect multiplele laturi ale acesteia: practică și teoretică, aplicativă și fundamentală, creatoare, interpretativă și perceptivă, diacronică și sincronică, cognitivă și educativă, etică și estetică etc. M. se constituie ca știință independentă în sec. 19 și preia tradițiile unor discipline care au cercetat din vechime aceste laturi. Încă din sec. 6 î. Hr., școala fondată de Pitagora studiază structura matematică a sunetului* muzical descoperind relațiile și proporțiile acustice ale acesteia. Ele reprezentau legi universale ale întregului cosmos, fiind adoptate de către pitagorici în astronomie și în creația artelor plastice și arhitecturii, ca norme imuabile menite să realizeze frumosul și armonia (1). Școala lui Pitagora a cercetat, de asemenea, efectul muzicii asupra sufletului creând teoria ethosului*, temei al unor cercetări, în etică, pedagogie, estetică*, continuate de școala lui Platon și Aristotel. Medicina și politica au adoptat și ele aceste idei ca principii terapeutice și mijloace de educație a cetății. Cercetările de istorie a muzicii* au fost cultivate de către Heraclide Ponticul (sec. 6 î. Hr.), fiind continuate până târziu de Plutarh (sec. 2 d. Hr.). Gândirea antică a grupat disciplinele muzicii în două mari clase: teorie și practică (Aristoxenos, sec. 4 î. Hr.) – teoria, cu bazele fizice și aplicațiile tehnice, practica având, ca subgrupe, activitatea educativă și cea productivă (compoziție și interpretare). Notația* muzicală vocală și instr., sistemul (II, 2) modurilor și sistemul (II, 6) ritmului* constituie de asemenea un aport însemnat al antic. gr. În cunoașterea științifică a muzicii, ca tradiție a m. moderne. Întemeiat pe concepția pitagoreică, ev. med. va adopta studiul muzicii ca singura artă admisă în universități, fiind încadrată în quadrivum* alături de aritmetică, geometrie și astronomie. Autorii medievali dezvoltă teoria ritmului (Augustin) și pe cea a modurilor* (Boethius, Cassiodor), pe linia tradițiilor antice. Noi orientări înspre practica interpretativă și creatoare a cântecului religios (Regino de Prön, Aurelianus Reomensis, Hucbaldus) culminează cu sistemul lui Guido d’Arezzo (sec. 12; v. solmizație). Concepții scolastice impun teoreticienilor, în mod dogmatic, principii de cunoaștere și clasificare a ramurilor muzicii; musica coelestis și musica mundana „muzicală cerească și pământească”. În schimb latura practică a investigației va duce la cunoașterea genurilor (I) cultivate în viața muzicală și la norme tipologice obiective, ca de ex.: după sursa sonoră: m. vocală (m. harmonica), m. instrumentală de suflători (m. organica) sau de percuție și corzi (m. ritmica), iar după specificul componistic monodică* (simplex vel civilis) sau polifonică* (composita vel regularis vel canonica). Umanismul și Renașterea* vor aduce noi preocupări teoretice fie în studiul sunetelor și relațiilor lor (Zarlino) fie în cel al sistemului modal (Glarean). Muzica încetează de a mai fi încadrată în quadrivium, iar studiul compoziției (2) nu făcea decât arareori parte din cursurile academice, fiind atribuit altor discipline ca poetica sau retorica. Reîntoarcerea la arta antică va determina genul „odelor pe metri antici” (Cesti, Tritonius, Baillif, Goudimel, Honterus). Renașterea și barocul*, vor promova preocupări de organologie și de noi sisteme intonative: infra-cromatice* (v. microinterval) (Tartini), temperate* (Werckmeister). Gândirea enciclopedică (Praetorius, Mersenne, Kircher), va duce la dezvoltarea științei muzicale fie în sensul științelor naturii (acaustica* – Sauveur), fie în cel al disciplinelor umane: estetică* (Baumgarten), etnografie (Cantemir) sau teoria*, istoria și enciclopedia muzicii (Bourdelot, Forkel, Burney, Cantemir). Știința modernă (începând cu Fétis, Adler, Riemann) va cuprinde totalitatea ramurilor de cunoaștere a muzicii în sisteme alcătuite după diverse criterii: istorico-sistematice, științele naturii și ale spiritului, nomotetice-idiografice* etc. Sec. 20 va relua aceste preocupări axate fie pe binomul istoric-sistematic adoptat de tradiția universitară, fie pe alte criterii de clasificare: istorie-etnologie-psihologie* (J. Handschin), m. internă și externă (J. Chailley), etnomuzicologie-istorie-muzicologie sistematică (A. Wellek), teorie-istorie-etnomuzicologie-critică muzicală (I. Keldiș). Deschiderile sistemului merg spre adoptarea noilor discipline muzicologice (sociologia – C. Sachs) și a altora care așteaptă obținerea dreptului de cetate în sistem: cibernetica, lingvistica muzicală, semiotica. În gândirea științifică românească, Xenopol adoptă principiul clasificării triadice: genetice-sistematice-fenomenologice iar, în muzică, Iacob Mureșianu (1888) reia principiul antic al teoriei și practicii, în prima clasă adoptând: gramatica, acustica, canonica, melodica, estetica. George Breazul, la rândul său, integrează în cursul său de enciclopedia și pedagogia muzicii: „psihologia, logica și teoria cunoașterii, estetica, istoria muzicii, folclorul și metodologia specială a muzicii și a lecției practice” (1927). Sistemul contemporan al m. deși de un caracter însă empiric, tinde spre o concepție interdisciplinară ce vizează atât nivelul ontologic (obiectul cercetării, existența și esența sa) cât și cel epistemologic (principiile și metodele cunoașterii). Concepțiile asupra obiectului m. cunosc două poziții extreme, polare: a) Arta muzicii ca existență materială a fenomenului sonor-acustic, guvernat de legități general-valabile – concepția fondată de pitagoreici, dar reluată în sens formalist de Filodem (sec. 1 î. Hr.), care nega muzicii orice efect asupra sufletului. În arta din sec. 19, concepția formalistă e susținută de E. Hanslick, care luptă totodată contra literaturizării religioase, filozofice a muzicii. b) Arta muzicii ca existență creată de om, în scopul cunoașterii și exprimării realității, ca mod de reflectare a acesteia și mijloc de acțiune asupra omului. De aceeași tradiție antică (cf. teoriei ethosului), ea reprezenta concepția adoptată de estetica științifică umanistă. Concepțiile epistemologice asupra muzicii au fost adeseori legate de știința în care se desfășura cercetarea: matematică, fizică, istorică sau estetică etc. O dată cu fondarea în sec. 19 a m. ca știință independentă, metodele ei au fost preluate din științele naturii, a căror dezvoltare le-a impus ca model al tuturor ramurilor de cunoaștere socio-umană. Pozitivismul este orientarea care a determinat această prevalentă a științelor naturii. Geneza m. ca sistem independent a fost condiționată, de asemenea, de concepția evoluționistă (Darwin, Spencer) ca și de primele afirmări ale filosofiei materialist-dialectice: teza lui Fr. Engels asupra corelației istoric-logic, s-a reflectat parțial într-unul din primele sisteme ale m. în sensul dualismului istoric-sistematic (G. Adler, 1885). Evoluția ulterioară a întregii cunoașteri științifice a dus la perfecționarea metodelor diverselor ramuri, fie de natură fizică (acustica) sau socio-umană (istoria, estetica, psihologia, sociologia etc.), fie de corelarea celor două domenii, cu o prevalență a umanului (psiho-acustica). Principiul interdisciplinar determină în sistemul actual al m. apelul la „pluralism epistemologic” sau „sinteza metodelor”, fie în interiorul ramurilor (istorie, sociologie, teorie etc.) fie în interiorul sistemului, între ramuri. În acest din urmă caz, metodele trebuie să străbată transversal toate ramurile cunoașterii cuprinse în sistem, pentru ca orice latură a fenomenalității muzicale să beneficieze cât mai amplu în procesul de cunoaștere a obiectului epistemic ce-l reprezintă. Aceste aspecte reprezintă tendințe actuale și perspective viitoare ale m. Interdisciplinaritatea se află încă într-o fază incipientă de multi-, pluri- sau intra-disciplinaritate, caracterizată printr-o simplă „coabitare” a ramurilor în sistem, cu unele schimbări de enunțuri și metode între ele. O adevărată inter- și trans-disciplinaritate (ca fază superioară) se va realiza când sistemul va fi dominat de un număr de axiome comune, din care să se deducă, printr-o metodologie adecvată, întreaga construcție și coordonare logică a întregului și ramurilor sale. Imaginea grafică circulară a ramurilor m. reflectă funcțiunile și posibila dezvoltare și autoreglare a sistemului. Acesta e dominat de nucleul central al filozofiei (epistemologiei) muzicii și teoriei sale superioare – zonă ontologică și epistemică a axiomelor prime și a metodelor circular-transversale, centru din care se desprind radial radial disciplinele sociale, umane, naturale, istorice și sistematice, fundamentale și aplicative ale m. Graficul reflectă la limita circumferinței derivarea disciplinelor sociale, umane, naturale, istorice și sistematice, fundamentale și aplicative ale m. Graficul reflectă la limita circumferinței derivarea disciplinelor muzicale din ramurile generale ale specialității respective (ex. sociologia generală etc.), alt aspect al posibilei interdisciplinarități. În structura domeniului epistemologic al m., alături de obiectul și subiectul cunoașterii, distingem trei categorii ale metodelor: A. Principiile materialismului dialectic și istoric; B. Legile logice ale gândirii, proprii tuturor domeniilor cunoașterii; C. Normele și metodele specifice disciplinelor muzicale. Acestea din urmă comportă trei nivele corelate posibilităților cognitive-euristice ale muzicii ca artă și știință: I. Obiectul: realitatea; subiectul: compozitorul; metodele: științele „tehnologice” ale artizanatului creator [armonie (III), contrapunct*, forme* etc]. II. Obiectul: opera de artă; subiectul: muzicologul; metodele: științele tehnologice, adoptate ca mod de testare și analiză a măiestriei. III. Obiectul: întreaga fenomenalitate a muzicii; subiectul: muzicologul; metodele: toate disciplinele m., axate pe cercetarea fundamentală și aplicativă. M. românească s-a manifestat empiric în sec. 19, prin diverse discipline izolate, ca pedagogia (manuale, metode), culegeri* de folclor*, lexicografie, istoria muzicii, critică muzicală, organologie etc. Dezvoltată în sec. 20, prin amplificarea obiectului de cercetare și adoptarea unor metode moderne, ea s-a impus pe plan mondial prin discipline ca: istoria muzicii (E. Mandicevski, G. Breazul), etnomuzicologia și pedagogia (C. Brăiloiu, G. Breazul), bizantinologia (I.D. Petrescu), estetica (D. Cuclin). V.: energetism; fenomenologie.

ORGAN¹, organe, s. n. 1. Parte din corpul unei ființe, prin care se realizează una sau mai multe funcțiuni vitale sau utile vieții. Ochiul este organul văzului. ▭ Da strașnic ghiers, părinte Ghermănuță! Halal de organ. HOGAȘ, M. N. 147. Floarea ce cu naivitate minte prin haina ei strălucită că e ferice înlăuntrul gingașelor sale organe. EMINESCU, N. 61. 2. (La mașini sau mecanisme) Ansamblu de piese îmbinate (uneori o piesă monobloc); p. ext. grup de piese reunite, avînd o anumită funcțiune. 3. Fig. Mijloc, instrument (de acțiune, de comunicare, de înțelegere etc.), p. ext. exponent. Sînt chemate limbile de a fi un organ de înțelegere. RUSSO, S. 79. ♦ (Adesea determinat prin «de presă», «de publicitate» etc.) Ziar, publicație periodică, revistă. «Lupta de clasă», organ teoretic și politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn. 4. Grup de persoane care îndeplinesc o funcție de conducere politică sau administrativă. Organul suprem al puterii de stat a Republicii Populare Romîne este Marea Adunare Națională. ▭ Sarcinile de amănunt, dragă tovarășe, nu se pot fixa decît de dumneata însuți, la fața locului... în colaborare cu organele noastre locale, se-nțelege. GALAN, B. I 10

PĂȘI, pășesc, vb. IV. 1. Intranz. A face unul sau mai mulți pași, a înainta pas cu pas; a călca, a merge. Pășeam încet prin mijlocul misterioasei frumuseți [a poienii]. SADOVEANU, O. VII 223. Necăjit de oboseala care mă cuprinse, pășeam în neștire, oprindu-mă la fiecare douăzeci de pași să deslușesc cantonul. DUNĂREANU, CH. 115. De pe coastă, pe sub ulmi, Se scoboară mieii-n vale, Obosit și blînd popor, Și cîntînd pășește-agale O copilă-n urma lor. COȘBUC, P. 1157. ◊ Fig. Pe cer, în miez de noapte, Stau stelele în rînd, Iar luna printre ele Pășește meditînd. COȘBUC, P. II 268. Pășește lin o barcă pe unda adormită! ALEXANDRESCU, M. 97. ◊ Expr. A păși în vîrful picioarelor = a merge fără a face zgomot, a păși ușor. 2. Intranz. Fig. A înainta, a progresa, a se dezvolta. Sub conducerea Partidului Muncitoresc Romîn, clasa muncitoare, în fruntea întregului popor muncitor din țara noastră, pășește hotărît pe drumul construirii socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1950, nr. 4, 44. 3. Intranz. (Construit cu prep. «în», «prin» etc.) A intra. Cînd a pășit în casă, îi ardeau ochii și i-a ațintit asupra lui Panțîru. SADOVEANU, O. VIII 193. Tu auzi pășind în tindă – E iubitul care vine De mijloc să te cuprindă. EMINESCU, O. I 76. În casă nu i-aș păși Dacă nu mi te-aș iubi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 272. ♦ A apărea, a se prezenta, a-și face apariția. Iubirea e un înger ce-n casă cînd pășește Și pragul și căminul cu pasul lui sfințește. ALECSANDRI, T. II 107. 4. Tranz. A trece. Îi aruncă o singură privire, de cum a pășit pragul. SAHIA, N. 93. Cum pășiră pragul porții, începură curțile și palaturile a hăui. ISPIRESCU, L. 194. Dacă plouă... acest pîrîiaș neînsemnat, pre care un copil îl poate păși, se face atît de mare încît adese prăvale carele încărcate. NEGRUZZI, S. I 316. ◊ Intranz. (Construit cu prep. «peste») Nesimțit, s-a desprins canatul ferestrei... Jder a săltat și a pășit peste prichici. SADOVEANU, F. J. 603. ◊ Fig. Pășea peste greutăți totdeauna, cu nădejdea, că mîni o să fie mai bine decît azi. MIRONESCU, S. A. 57.

PASPARTU s. n. 1. cheie cu care se pot deschide mai multe broaște; șperaclu. 2. (fig.) mijloc de pătrundere într-un anumit cerc, într-o anumită problemă etc. 3. chenar de hârtie sau carton care se așază între sticlă și fotografie la înrămarea acesteia. 4. document de transport feroviar în care se înscriu indicații privind destinația, itinerarul și clasa. (< fr. passe-partout)

VORBIRE s. f. (< vorbi < vorbă + suf. -i): folosire a unei limbi în procesul de comunicare între membrii unei anumite colectivități. V. concretizează organizarea limbii. Numai prin cercetarea ei și a comportamentului pe care ea îl determină la ascultători putem ajunge la o cunoaștere a limbii. ◊ ~ articulată: v. care se bazează pe articularea cuvintelor, pe pronunțarea lor integrală și clară. ◊ ~ afectivă: v. care conține sentimente, care sugerează anumite stări sufletești. ◊ ~ neutră: v. care nu conține sentimente, care nu sugerează stări sufletești. ◊ ~ curentă (cursivă): v. ușoară, curgătoare, fluentă, rapidă. ◊ ~ directă (dialogată): v. care prezintă cuvintele cuiva așa cum au fost spuse, care se desfășoară între două persoane sub formă de dialog. Astfel: „M-a întrebat: – Ce faci acolo?” I se mai spune și stil direct (v.). ◊ ~ directă legată: v. prin care se redau direct spusele cuiva (păstrând intonația și persoana verbului), legându-le prin conjuncția că de spusele autorului povestirii. Este caracteristică vorbirii populare: „M-a întrebat că ce faci acolo”. I se mai spune și stil direct legat (v.). ◊ ~ indirectă: v. care prezintă cuvintele cuiva nu așa cum au fost spuse, ci prin mijlocirea conjuncțiilor că, să, de, dacă, a pronumelor, adjectivelor și adverbelor relative, subordonând comunicarea unui verb de declarație. Astfel: „M-a întrebat ce fac acolo”. I se mai spune și stil indirect (v.). ◊ ~ indirectă liberă: v. care prezintă indirect spusele cuiva, păstrând însă intonația, pronumele, adjectivele și adverbele interogative, caracteristice v. directe. Este folosită în literatura artistică mai ales pentru a reda gândurile unui personaj în monologuri interioare: „Văzându-se scos la selemet, l-a apucat pe Kir Ianulea un fel de groază. Ce are să facă el de-acuma, căzut în sărăcie, în necinste și-n ocară?” (I. L. Caragiale). I se mai spune și stil indirect liber (v.). ◊ ~ indirectă legată: v. prin care se redau indirect spusele cuiva (prezintă doar intonația v. directe), legându-le prin conjuncția că de spusele autorului povestirii. Astfel: „M-a întrebat că ce fac acolo”. I se mai spune și stil indirect legat. ◊ ~ incoerentă: v. lipsită de legătură logică între cuvinte și între propoziții; v. fără șir. ◊ ~ discursivă: v. care are o extindere exagerată, care se dispersează. ◊ ~ prolixă: v. confuză și complicată, lipsită de concizie. ◊ ~ laconică (lapidară): v. scurtă, concisă, succintă. ◊ ~ emfatică: v. plină de emfază, nenaturală, umflată, bombastică. ◊ ~ familiară: v. obișnuită într-un mediu intim, simplă, fără pretenții. ◊ ~ literară: v. îngrijită, care respectă normele limbii literare. ◊ ~ populară: v. specifică poporului, caracterizată prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică de factură populară. ◊ ~ dialectală: v. caracteristică vorbitorilor unui dialect sau grai; vorbire cu pronunțări regionale, cu termeni regionali etc. ◊ ~ artificială: v. produsă cu mijloace artificiale, cu ajutorul calculatoarelor, al computerelor. ◊ ~ colocvială: v. folosită curent în situații familiare, obișnuite. ◊ ~ interioară: v. fără rostirea sunetelor (în cazul lecturii pentru sine, a gândirii unei teme etc., când vocalizarea nu este necesară); v. în gând. ◊ parte de ~: clasă de cuvinte grupate după sensul lor lexical general și după caracteristicile lor morfologice și sintactice (v. parte de vorbire).

CARACATIȚĂ, Mold. CRACATIȚĂ (pl. -țe) sf. 🐙 Molusc marin din clasa cefalopodelor, cu corpul de formă ovală, înarmat în jurul capului, cu opt brațe (tentacule) lungi și puternice, pline de ventuze, cu care-și apucă prada; capul e prevăzut cu doi ochi mari ca de pește; gura, care se află în mijlocul coroanei brațelor, e înarmată cu un cioc tare ca al papagalului: se vînează pentru carnea ei, bună de mîncat, care se consumă la noi, uscată, ca aliment de post (Octopus vulgaris) (🖼 891) [rus.].

EXPLOATARE, exploatări, s. f. Acțiunea de a exploata și rezultatul ei. 1. Însușirea fără echivalent a unei anumite cantități de muncă străină, acaparare a rodului muncii producătorilor de bunuri materiale de către proprietarii particulari ai mijloacelor de producție. Sclavia este cea dintîi formă a exploatării specifică lumii antice; urmează apoi: iobăgia în evul mediu, munca salariată în epoca modernă. MARX-ENGELS, O. A. II 352. Singura cale în vederea desființării exploatării omului muncitor este aceea a luptei de clasă a proletariatului. LENIN, O. I 262. [Revoluția Socialista din Octombrie] își pune ca scop nu înlocuirea unei forme de exploatare cu altă formă de exploatare, a unui grup de exploatatori cu alt grup de exploatatori, ci desființarea oricărei exploatări a omului de către om. STALIN, O. X 251. ♦ Aservire economică și politică a unei țări de către un stat imperialist în scopul asigurării de profituri maxime pentru grupurile monopoliste din țara colonizatoare. 2. Punere în valoare a unei întreprinderi sau a unui bun (mină, pămînt, pădure etc.) (v. valorificare); totalitatea lucrărilor și instalațiilor care servesc în acest scop. Sub conducerea Partidului Muncitoresc Romîn, exploatarea și industria lemnului s-au transformat, pornind de la o stare haotică și dezorganizată, într-un sector puternic, cu întreprinderi ce se dezvoltă pe baze socialiste. REZ. HOT. I 277. Îndată ce a iscălit actele, a cerut lui Miron povețe asupra mijloacelor de exploatare cît mai bună a pămînturilor. REBREANU, R. I 49. 3. Fig. Faptul de a exploata (3), de a profita, de a trage folos. – Pronunțat: -ploa-.

MÉDIU², -IE adj., subst. 1. Adj. Care se află la mijloc (din punct de vedere al poziției, al dimensiunii, calității, intensității etc.) ; de mijloc, mijlociu. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., STAMATI, D. Stau adunați într-o seară trei oameni. Unul de vîrstă mezie, purtînd îmbrăcăminte ungurești. ODOBESCU, S. I, 100. Urechea medie v. u r e c h e. Învățămînt mediu = treaptă a învățămîntului public, între învățămîntul elementar și cel superior. Școală medie = școală de învătămînt mediu. Termen mediu = al doilea termen al silogismului. ♦ (Mat.; substantivat, m. pl., în forma mezi) Termenii de la mijlocul unei proporții. A insera n mezi aritmetici între două numere a și b. CULIANU, A. 162, cf. 170, MELIK, G. 82. ♦ Fig. Moderat, ponderat, echilibrat. Claviatura sufletească a poetului este, deci, mărginită la o sumă de sentimente medii. LOVINESCU, C. IV, 93. 2. Adj. Care rezultă din împărțirea sumei unor mărimi li numărul total al acestora, care reprezintă o medie (3). Temperatura meziă. FONTANIN, C. 21/19. Termenu meziu al vieții. BARASCH,151/18, cf. POLIZU, P. 135/4. Temperatura medie a zilei. PONI, F. 171. Soarele nefiind totdauna la aceeași distanță de pămînt, ci uneori mai aproape, alteori mai departe, o să considerăm distanța lui medie de la pămînt. DRĂGHICEANU, C. 25. Salariul mediu al muncitorilor a crescut necontenit. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 386. 3. S. f. Valoare mijlocie a mai multor mărimi. Cf. ARiSTiA, PLUT. Dacă împărțim prin numărul zilelor lunei suma mediilor din toate zilele, căpătăm media lunară. PONI, F. 171. La fabricația în serie mare sau în masă, se cronometrează timpii la mai multe piese, făcîndu-se media valorilor înregistrate pentru fiecare fază în parte. IOANOVICI, TEHN. 357. Media vieții. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 392. ◊ L o c. a d v. În medie sau (învechit, n.) în mediu = ca măsură intermediară între cantitățile sau calitățile diferitelor elemente componente. Luînd lunile în mediu de 30 de zile. I. PANȚU, PR. 36. Tinerii au reușit. . . să obțină o depășire în medie a normelor de lucru de 115%. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 379. ♦ Notă generală obținută de un elev, de un student etc., rezultată din adunarea notelor parțiale împărțite la numărul total al acestora. Au fost alții mai învățați și cu mai multe drepturi la rînd. Eu am medie mică. I. BOTEZ, B. I, 217. Isprăvise cele patru clase. . . în chip onorabil: media șapte și oarecare fracțiuni. TEODOREANU, M. 21. ◊ E x p r. A (nu)-i ieși sau a (nu) avea media (sau medie) = a (nu) obține media de trecere. N-aveam medie la istorie. BRĂESCU, A. 153. 4. Subst. (Învechit, rar) Mijloc (folosit pentru atingerea unui scop). Cf. NEGULICI. Aplică mediul cel mai mîntuitor pentru întemeierea unei bune creșteri. CALENDAR (1862), 42/20, cf. FILIMON, O. II, 14, ♦ S p e c. (La pl.; în forma mezii) Mijloace materiale; bani, fonduri. Cf. FILIMON, O. I, 346, HAMANGIU, C. C. 400. – Pronunțat: -diu, -di-e. – Pl.: medii. - Și: (învechit) méziu, -ie adj., subst. – Din lat. medius, -a, -um. – Pentru meziu, cf. it. m e z z o.

CERC (pl. -curi) sn. 1 📐 Suprafață plană limitată de circonferență (🖼 1068): suprafața ~ului ¶ 2 📐 Circonferență însăși (în mod impropriu): a face ~uri ¶ 3 Legătură de lemn sau de fier în formă de cerc cu care se înțepenesc și se strîng doagele unei buți (🖼 1069): au făcut îndată polobocul, l-au înfundat de un capăt și l-au cercuit bine, ~ lîngă ~ (SB.); (P) nici talpa casei ~ de bute, nici mojicul om de frunte ¶ 4 Legătură de lemn sau de metal cu care se strînge bine o ladă, cu care se înțepenește un cufăr, un geamantan, etc.: are un geamantan de pînză cu ~uri de tinichea (CAR.) ¶ 5 Verigă de fier cu care se îmbracă capătul butucului de la roată ¶ 6 Scheletul de cercuri de lemn peste care se pune pînza ce alcătuește coviltirul unui car: unii încărcați cu vîrf pînă la ~ul coviltirului, alții cu căruțele goale (DLVR.) ¶ 7 Cerc de lemn cu care se joacă copiii (🖼 1070) ¶ 8 CEARCĂN: ochii lui roșii erau înconjurați de două ~uri vinete (GN.) ¶ 8 Așezarea unor obiecte sau unor persoane în mod circular încît să se apropie de figura unui cerc: a așeza scaunele în ~; cîteva prietene ale cucoanei Anicuței steteau în ~ (BR.-VN.) ¶ 10 Adunare de persoane strînse în jurul cuiva: ~ul de lume se făcea tot mai mare în jurul înnecatei (S.-ALD.); la o răspîntie, vede un ~ de oameni și pe cineva la mijloc care făcea gălăgie (ISP.) ¶ 11 Asociațiune, societate ai cărei membri se adună într’un local al lor, spre a juca, spre a discuta, spre a citi ziare, etc.: ~ politic; ~ literar, ~ militar ¶ 12 Localul unde se adună membrii unei astfel de societăți ¶ 13 Societate, mediu, clasă socială: reușiră să producă în ~urile înalte un curent defavorabil amicului Manolache (CAR.) ¶ 14 Ⓕ Întindere, limite, sferă: ~ul cunoștințelor noastre; să determine în mod precis ~ul acelei acțiuni (I.-GH.) ¶ 15 Ⓕ 📖 🦉 ~ vițios, raționament defectuos, demonstrațiune bazată pe ceea ce trebue probat, sau cînd două lucruri se explică unul prin celălalt în mod reciproc, și amîndouă rămîn astfel fără explicațiune ¶ 16 🌍 Diviziune teritorială în unele țări ¶ 17 🌍💫 Cercuri polare, mici cercuri ale sferei cerești sau ale sferei pămîntești depărtate cu 66°,30' de ecuator (🖼1071) [Iat. cĭrcus].

LEGALITATE s. f. Faptul de a fi conform cu legile, respectare a legilor; stare de ordine capabilă să asigure, prin lege, viața și activitatea unei societăți, a unui stat etc. Legalitatea populară garantează inviolabilitatea marilor drepturi și libertăți cucerite prin lupta și munca poporului muncitor. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 11, 20. ◊ Expr. A intra în legalitate = a se conforma principiilor legilor în vigoare. A fi în legalitate = a fi, a lucra sub ocrotirea legilor în vigoare. ♦ Organizare a unui stat pe bază de legi; ansamblul legilor (unei țări). Numai să ne dea mijloace de a lucra asupra țării și de a da țării o legalitate. GHICA, A. 580.

ARSENAL, arsenale, s. n. 1. Stabiliment militar în care se fabrică, se repară și se depozitează cantități mari de armament. Arsenalul armatei ♦ Depozit de materiale. În fundul curții era un arsenal – muzeu de antichități, colecționate în cursul anilor de la vapoarele care treceau prin port. BART, E. 323. 2. Fig. Totalitatea mijloacelor de luptă într-un anumit domeniu (mai ales ideologic și politic). Burghezia națiunii dominante folosește împotriva concurentului ei – burghezia națiunii subordonate – tot arsenalul asupririi naționale (interdicție de drepturi politice, restricții în folosirea limbii, ațîțarea unui popor împotriva altuia, măceluri, pogromuri etc.). LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 41.

ATAC, atacuri, s. n. 1. Mișcare ofensivă a unor forțe armate, îndreptată împotriva unui obiectiv inamic. V. ofensivă, asalt, șarjă. A porni la atac. A da un atac. Atac la baionetă. Atac_aerian. Atac cu gaze. ▭ Locotenent-colonel Sergiu Voinescu, în fruntea dorobanților de Iași și Vaslui, dusese trupele de atac cu un avînt eroic. D. ZAMFIRESCU, R. 235. ◊ (La sg. art.) Semnal de trompetă, de corn etc. care cheamă soldații la luptă. Deodată izbucni strigarea vijelioasă a cornurilor: atacul! Și, ca izbite de suflarea unui orcan, tresăriră companiile, se plecară și porniră într-o rostogolire uriașă. SADOVEANU, O. VI 34. ♦ Agresiune împotriva cuiva (cu ajutorul unei arme sau al unui instrument). Puterea și mai ales iuțeala atacului neașteptat îi oprește în loc; loviturile, care curg ca grindina, le iau văzul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 119. 2. Acțiune violentă și susținută (folosind diverse mijloace combative) Împotriva unor teorii, unor concepții, unor drepturi cîștigate sau împotriva apărătorilor acestora. În 1924 Partidul comunist este scos în afara legilor țării de către guvernul liberal, care dezlănțuie în același timp un atac direct împotriva libertăților cetățenești și mai cu seamă împotriva cuceririlor clasei muncitoare. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 11. ◊ Cale de atac v. cale. 3. Apariție bruscă și puternică a unei boli. V. criză, șoc, acces. Atac de cord. ♦ Congestie cerebrală, apoplexie. Fugi să nu te mai vadă Eftimița, că o dai în atac. GALACTION, O. I 77. ♦ (învechit și popular) Ftizie.

INDUSTRIE, industrii, s. f. 1. Ramură a economiei naționale care are drept obiect activitatea de prelucrare a materiilor prime pe scară largă și cu mijloace tehnice avansate. Industria devine un instrument de ușurare a muncii omului și de îmbunătățire necontenită a traiului celor ce muncesc abia atunci cînd ea este smulsă din mîinile exploatatorilor și trecută în proprietatea statului proletar, adică în stăpînirea întregului popor muncitor. LUPTA DE CLASĂ, 1950, nr. 7-8, 86. O industrie puternică nu se poate crea decît prin folosirea largă a tuturor cuceririlor științifice, care constituie baza progreselor tehnice. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 367, 5/1. Sub Petru I se construiesc fabrici de mătăsuri, de panglici, de hîrtie. Industria prinde puteri, se dezvoltă. STANCU, U.R.S.S. 98. ◊ Industrie extractivă = ramură a industriei care are drept scop extragerea din pămînt a materiilor utile omului (cărbuni, petrol etc.), fără a le prelucra. Industrie grea = industrie care are drept obiect producerea mijloacelor de producție, semifabricate, mașini, unelte etc. Industrie ușoară = industrie care are drept obiect producerea bunurilor de larg consum. ♦ Industrie casnică = activitatea de prelucrare a materiilor prime la domiciliul producătorului, în cadrul unor procese de muncă simple și cu mijloace neevoluate. Aceeași burghezime aduce nu numai sărăcirea țărănimii, ci și distrugerea industriei mici, a vechii industrii casnice țărănești. IBRĂILEANU, SP. CR. 196. 2. (Urmat de determinări arătînd natura) Subdiviziune a industriei (1), cuprinzînd un domeniu limitat de activitate. Industrie textilă. Industrie chimică. – Accentuat și: industrie.

stare sf [At: PSALT. 131 / Pl: stări / E: sta] 1 Oprire. 2 (Reg; în practicile religioase ortodoxe) Stație (21). 3 (Reg; în practicile religioase ortodoxe) Stâlp (13). 4 (În practicile religioase ortodoxe) Mărturie. 5 (Rar) Star² (2). 6 (Înv; îlav) Fără (de) stare Neîncetat. 7 (Rar) Oprire. 8 (Adesea fig; adesea complinit prin „pe loc”) Stat² (4). 9 (Adesea fig; adesea complinit prin „pe loc”) Stat² (6). 10 (Adesea fig; adesea complinit prin „pe loc”) Stat² (7). 11 (Med; îs) Perioadă de ~ Fază în care o boală, declarată cu câtva timp înainte, își oprește evoluția. 12 (Îe) A nu mai avea ~ (îrg, și alinare sau, reg, și așezare) sau, reg, a nu-l mai prinde ~a ori a nu-și afla ~ (și alinare) A nu avea astâmpăr, liniște. 13 (Pop) Liniște (sufletească). 14 (Rar) Ședere. 15 Stat² (9). 16 (Rar) Plutire. 17 (Rar) Stat² (13). 18 (Rar) Preocupare. 19 Stat² (15). 20 Stat² (16). 21 Rămânere într-o anumită poziție Si: ședere. stat² (17), ținere. 22 Așezare într-un anumit fel Si: stat² (18). 23 Orientare într-o anumită direcție Si: stat² (15). 24 (Reg) Poziție. 25 (Înv) Poziție (1). 26 (Pgr) Spațiul liber rămas la începutul rândului cules ca alineat. 27 Rămânere în poziție verticală Si: stat² (21) Cf sta. 28 (Îrg) Corp omenesc. 29 (Pex) Statură (3). 30 (Îvr) Înălțime. 31 (Înv) Stană (3). 32 (Rar) Stat² (31). 33 (Rar) Stat² (32). 34 Stat² (33). 35 Atârnare (1). 36 (Rar) Stat² (35). 37 Stat² (36). 38 (Sens curent) Ansamblu de elemente care formează cadrul (general) în care se află cineva sau ceva la un moment dat Si: caz (6), circumstanță (1), ipostază, împrejurare, poziție, situație, (înv) înconjurare, peristas, prilejire Vz: condiție, conjunctură, context, ocație, stare (37) împrejur, stat² (38), (îvr) stătătură. 39 (Îs) ~ de lucruri (sau de fapt, înv, a lucrurilor) Situație generală care reflectă ansamblul raporturilor existente la un moment dat Si: (îvr) statul² (39) lucrurilor. 40 (Înv; îs) ~ împrejur (sau, îvr, dimprejur) Circumstanță (2). 41 (Înv; îs) ~ împotrivă (sau în contră) Opoziție. 42 (Șîf ~ de urgență; îs) ~ de necesitate Situație excepțională în care un stat poate lua, pe întregul teritoriu al statului sau numai în anumite zone, măsuri de apărare a ordinii publice și a securității statului. 43 (Îas) Situație de constrângere în care o persoană săvârșește o faptă ilicită pentru a salva de la un pericol iminent, ce nu poate fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altuia, un bun important al său ori al altuia, un interes obștesc, în acest caz fapta ilicită neconstituind o infracțiune. 44 (Înv; adesea cu schimbarea construcției; îlav) A fi în ~ sau (îvr) a avea ~, a veni în ~ (ca) să … (ori, înv, a …, de a …) A fi capabil să …, a fi în stat² (40) să …45 (Îe) A aduce (sau a pune) în ~ (ca) să … A face capabil (ca) să … 46 (Îas) A determina (ca) să … 47 (Îe) A se pune în ~ (de) a A se pregăti în vederea … 48 (Reg; d. femei; îe) A fi în ~ (binecuvântată) (sau în ~a darului, în altă ~) A fi gravidă. 49 (Îvr) Putere. 50 (Fiz; spc) Mod de prezentare a corpurilor în formă solidă, lichidă sau gazoasă. 51 (De obicei urmat de determinări care indică felul) Fel în care se simte cineva din punct de vedere fizic sau psihic. 52 (Îs) ~ de spirit Dispoziție sufletească. 53 (Pex; îas) Mentalitate. 54 (Îvr) Ordine firească. 55 (Șîs ~ materială; adesea cu determinări care arată felul) Situație materială. 56 (Prc; șîs ~ materială) Situație materială bună. 57 (Pex; ccr) Bun aflat în posesia cuiva. 58 (Pex; ccr; pgn) Totalitatea bunurilor din proprietatea cuiva Si: avere (4), avuție (1), avut¹ (4), bogăție (3), bunuri (114), cheag¹ (7), mijloace, (pop) seu, (îrg) bogătate (1), prilej, prindere, (înv) bucate (11), perusie, (reg) apucătură (5), blagă (1), cosag, prinsoare, stat² (42), vlagă, (fam) parale². 59 (D. oameni; îla) Cu (sau, reg, în) ~ (bună) (ori, reg, frumoasă) Care are o situație materială bună. 60 (Pex; îal) Bogat (2). 61 (În feudalism) Categorie, pătură sau clasă socială cu statut reglementat de stat¹ (1) Si: stat¹ (43). 62 (Înv) Situație socială. 63 (Înv) Instanță (de judecată). 64 (Înv) Existență (1). 65 (Înv) Viață.

ACTIV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Membru activ = membru al unei organizații, societăti, instituții etc. având anumite obligații și bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizații. Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Apărare activă = apărare care folosește contraatacuri, pentru a slăbi și a nimici forțele inamice. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații, conturi, bilanțuri) Care se soldează cu un profit, cu un beneficiu. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice și juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care aparțin unei întreprinderi, instituții sau organizații economice; parte a bilanțului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activează intens în domeniul vieții politice și obștești sub conducerea organizațiilor partidului clasei muncitoare sau a organizațiilor de masă. – Din fr. actif, lat. activus; (II și) rus. aktiv.

COLECTIVIZARE, colectivizări, s. f. Acțiunea de a colectiviza un bun obștesc; unire de bună voie a principalelor mijloace de producție pentru folosința colectivă, ca bază a proprietății socialiste-obștești; reunire în colectiv. Colectivizarea agriculturii e posibilă numai în baza liberei consimțiri a țăranilor. Cînd țărănimea va trece la colectivizarea agriculturii, atunci, în baza colectivizării masive, va deveni posibilă deplina lichidare a chiaburimii ca clasă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 295. Colectivizarea deschide un cîmp larg pentru avîntul puternic al productivității muncii țărănești, pentru creșterea neîncetată a bunei stări materiale și a nivelului cultural al țăranilor. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 91. În toate prilejurile, Ioane, să avem încredere nezdruncinată că drumul colectivizării e singurul drum al binelui... alt drum bun pentru țărănimea muncitoare nu se mai află. CAMILAR, TEM. 11.

GEN¹ s. n. 1. fel, soi, varietate. ◊ fel de a fi, manieră, atitudine specifică. 2. diviziune a creațiilor artistice în care intră opere cu trăsături comune în ceea ce privește forma, stilul, tema etc. ◊ fiecare dintre diviziunile în care se clasifică operele literare. ◊ stil personal, manieră de a compune. 3. totalitatea lucrărilor muzicale reunite prin tematică, mijloace de expresie etc. 4. categorie gramaticală exprimată prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arăta sexul ființelor și care s-a extins prin analogie și la substantivele nume inanimate, precum și la cuvintele flexibile care determină substantivul. 5. (biol.) subdiviziune a unei familii din mai multe specii. 6. (log.) clasă de obiecte care au note esențiale comune, cuprinzând cel puțin două specii. (< lat. genus)

economie¹ sf [At: (cca 1734) IORGA, S. D. XII, 224 / V: (înv) ic~ / Pl: ~ii / E: fr economie, ngr οἰκονομία] 1 (Înv) Gospodărie. 2 (Înv) Avut. 3 (Înv) Bogăție. 4 (Înv) Administrare a unor bunuri, a unei instituții etc. Cf econom (1). 5 (Înv) Pricepere în administrarea unor bunuri, a unei instituții etc. 6 Folosire rațională a mijloacelor materiale sau bănești, limitată la strictul necesar de cheltuieli Si: cumpătare, chibzuială, măsură. 7-8 Reducere a cheltuielilor, a consumului. 9-10 (Îlav) Cu (mare sau, înv, multă) ~ (Cu) foarte puțin. 11 (Ccr) Ceea ce se economisește printr-o folosire rațională a mijloacelor materiale sau bănești Si: rezervă. 12 (Ccr; mpl) Bani agonisiți pentru satisfacerea anumitor trebuințe. 13 Totalitate a relațiilor de producție dintre oameni care alcătuiesc baza socială pentru o anumită perioadă. 14 Ansamblu al activităților umane desfășurate în sfera producției, distribuției și consumului bunurilor materiale și a serviciilor. 15-17 Orientare (activitate, acțiune) a unei clase, a unor grupuri sociale, a puterii de stat etc. în domeniul ramurilor muncii sociale. 18-19 (Îrg; prc) Agricultură (și zootehnie). 20 (Îs) ~ națională (sau, înv, generală) Totalitate a activităților și interdependențelor economice la nivel macro- și microeconomic, coordonat pe plan național prin mecanisme proprii de funcționare. 21 (Îs) ~ naturală Formă de economie¹ (14) în cadrul căreia bunurile materiale se produc direct, pentru consum, fără intermediul schimbului. 22 (Îs) ~ de schimb Formă de economie¹ (14) în cadrul căreia produsele muncii iau cu precădere forma de mărfuri. 23 (Îs) ~ de piață Formă de economie¹ a cărei organizare și funcționare se realizează prin mecanismele pieței, în cadrul unui regim liberal legislativ, instituțional și politic, bazat pe proprietatea privată și lipsit de acțiuni restrictive ale statului. 24-25 Ramură sau sector de activitate (productivă). 26-27 Știință (sau sistem de științe) care studiază relațiile de producție în legătura lor dialectică cu forțele de producție pe diferitele trepte ale societății, legile care guvernează viața economică, producția, repartiția, schimbul și consumul, precum și fenomenele și procesele economice. 28 (Îs) ~ agrară sau, înv, ~ia câmpului (ori de câmp, rurală, îvr, pământească) Agronomie. 29 (Îs) ~ia industriei (sau, înv, ~ industrială) Știință economică ce studiază relațiile de producție din industrie în interacțiune cu forțele de producție caracteristice acesteia, precum și sistemele parțiale ale legăturilor specifice calitative și funcționale, legile mișcării lor, formele și metodele specifice de organizare. 30 (Îs) ~ politică (sau, înv, politiceasă) Știință a administrării unor resurse și mijloace limitate, care studiază, analizează și explică comportamentele umane legate de organizarea și utilizarea acestor resurse. 31 (Îs) ~ forestieră (sau, înv, silvică) Silvicultură. 32 (Înv; îs) ~ia stupilor (sau ~ de stupi) Apicultură. 33 (Iuz; îs) ~ animală Zootehnie. 34-35 (Mod de) organizare a planului sau a părților unei lucrări, ale unei scrieri, ale unei legi etc. Si: alcătuire, compoziție, structură.^[1] modificată

CLASĂ s. f. 1. grup de obiecte, fenomene, ființe cu însușiri comune. ◊ (log.) ansamblu de elemente având anumite însușiri comune care satisfac o condiție sau un criteriu dat. 2. ~ socială = grup mare de oameni, istoricește constituit, cărora le sunt proprii anumite caracteristici sociale, același loc în sistemul producției sociale, același raport față de mijloacele de producție, același rol în organizarea muncii, același mod de obținere a părții de care dispun din bogăția societății, o psihologie și o conștiință socială proprie. 3. categorie sistematică a regnului animal sau vegetal, între încrengătură și ordin. 4. fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. 5. unitate de bază în învățământ, cuprinzând elevi de aceeași vârstă și cu același nivel de pregătire, cărora urmează să li se predea aceleași materii. ◊ sală în care se țin cursurile unui asemenea grup de elevi. 6. categorie de confort a vagoanelor, a compartimentelor de tren, a cabinelor de vapor etc. 7. categorie, grad, rang stabilite după valoare, după merit. ♦ de (mare) ~ = de calitate superioară, de mare valoare. (< fr. classe, germ. Klasse)

COMUNISM s. n. 1. Orînduirea socială superioară care urmează după doborîrea capitalismului, ca rezultat al victoriei revoluției proletare și al instaurării dictaturii proletariatului; în această orînduire nu există exploatarea omului de către om și mijloacele de producție sînt proprietate socialistă; în dezvoltarea sa, această orînduire trece prin două faze, dintre care prima e faza socialismului (v. socialism); în a doua fază, cea a comunismului deplin, se va aplica principiul: de Ia fiecare după capacitățile sale, fiecăruia după nevoile sale; nu vor mai exista diferențe de clasă, vor dispărea deosebirile esențiale dintre sat și oraș, dintre munca fizică și cea intelectuală, știința și arta vor ajunge la o înflorire deplină, iar individul va deveni cu adevărat liber. În comparație cu capitalismul, comunismul înseamnă o productivitate a muncii superioară, obținută de muncitorii liberi, conștienți, uniți, care folosesc o tehnică înaintată. LENIN, O.A. II 490. Trecerea de la societatea capitalistă, care se dezvoltă spre comunism, la societatea comunistă e cu neputință fără o «perioadă politică de tranziție», iar statul acestei perioade poate fi numai dictatura revoluționară a proletariatului. LENIN, STAT. REV. 99. Principiul comunismului constă în faptul că în societatea comunistă fiecare muncește după capacitățile sale și primește articolele de consum nu după munca depusă de el, ci după nevoile pe care le are un om ridicat din punct de vedere cultural. STALIN, PROBL. LEN. 514. ◊ Comunism de război = «politică a dictaturii proletariatului, impusă de condițiile de război și de intervenție, o politică care urmărește stabilirea unui schimb direct de produse între oraș și sat nu prin intermediul pieței, ci în afara pieței, prin măsuri de ordin mai ales extraeconomic și în parte cu caracter militar și care are drept scop organizarea unei repartiții a produselor care să poată asigura aprovizionarea armatelor revoluționare de pe front și a muncitorilor din spatele frontului». STALIN, O. XI 160. 2. Ideologia, teoria înfăptuirii orînduirii comuniste. Comunismul nu este o simplă doctrină de partid a clasei muncitoare, ci o teorie a cărei țintă finală este eliberarea întregii societăți, inclusiv a capitaliștilor, din cadrul îngust al actualelor relații. MARX-ENGELS, O. A. II 375. ◊ Comunismul științific = marxism-leninismul.

vagabond, -ă s.m, s.f, adj. 1 s.m, s.f, adj. (Persoană) care umblă dintr-un loc în altul fară scop, fară țintă; (persoană) care nu are domiciliu, ocupație stabilă, mijloace de existență (și care trăiește din expediente); (reg.) vandră, vandroc. ♦ (adj) Care este caracteristic unei persoane care vagabondează. A avut o copilărie vagabondă. ♦ Fig. (adj.; despre inspirație, imaginație etc.) Care este nestatornic, schimbător. Poetul a dovedit o imaginație vagabondă. ♦ (Om) de nimic, fără căpătîi. Și-a exprimat nepăsarea față de vagabonzii din clasă. 2 s.m., s.f. Persoană care rătăcește umblînd în căutare de distracții, de aventuri etc.; persoană nestatornică, inconstantă. Era un vagabond simpatic, mereu în căutare de noi cuceriri. 3 adj. (despre animale domestice, mai ales despre cîini) Care nu are stăpîn, rătăcind în căutarea hranei. • pl. -zi, -de. și (pop.) vagabont s.m., vagaboandă s.f, (forme corupte) bagabond, -ă adj., s.m., bagabont s.m. /<fr. vagabond, it. vagabondo, lat. vagabundus, -a, -um <vagari „a rătăci”.

GRANGUR, granguri, s. m. 1. Pasăre cîntătoare, migratoare, din ordinul păsărelelor, cu penele galbene, afară de aripi și de mijlocul cozii, care sînt negre (Oriolus galbula). Un grangur sta nemișcat pe o ramură de fag întinsă spre soare; îi sticleau penele ca gălbănușul oului. SADOVEANU, O. III 355. Un grangur de aur cîntînd m-a-ndemnat S-adorm între frunze de plopi și răchită. MACEDONSKI, O. I 99. 2. (Ironic) Nume dat reprezentanților cu vază ai clasei exploatatoare și jandarmilor. V. curcan. L-a dus la oraș jandarmul pe văru-meu Pantilie. L-au sucit, l-au răsucit, nimic n-au putut stoarce din el grangurii. STANCU, D. 39. – Variante: grangure, gangur (CAMILAR, TEM. 298, SADOVEANU, D. P. 94), grangor (ODOBESCU, S. III 87) s. m.

MIJLOC s. n. (cf. lat. medius locus): ceea ce servește la realizarea unui scop precis. ◊ ~ de comunicare: m. de legătură între vorbitori, m. de transmitere reciprocă de cunoștințe, idei și sentimente, ca de exemplu limba („Limba este cel mai important mijloc de comunicare între oameni”). ◊ ~ de îmbogățire a vocabularului (unei limbi): procedeu, modalitate de formare a unor cuvinte noi într-o limbă. Pentru limba română se disting două feluri de m. de îmbogățire a vocabularului ei: interne, între care se numără derivarea, compunerea și conversiunea (schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor, trecerea cuvintelor dintr-o clasă în alta) și externe (împrumuturile de toate felurile din alte limbi). ◊ ~ de realizare a flexiunii: element lingvistic care ajută anumite părți de vorbire să flexioneze, să-și schimbe forma. În limba română există două feluri de m. de realizare a flexiunii: sintetice, între care se numără articolul hotărât enclitic, sufixele și desinențele (de aici și tipul de flexiune sintetică) și analitice, între care se numără articolul hotărât proclitic, articolul nehotărât, articolul posesiv (genitival), articolul demonstrativ (adjectival), adjectivele calificative și adjectivele pronominale în poziție proclitică față de substantiv și unele prepoziții (de aici și tipul de flexiune analitică). ◊ ~ de realizare a gradelor de comparație: element lingvistic reprezentat printr-un cuvânt, care ajută la exprimarea gradului de intensitate a însușirii de care dispun două obiecte comparate. Pentru limba română s-au fixat ca m. de realizare a acestor grade adverbele cu rol de instrumente gramaticale mai, puțin, foarte, tare și prea și locuțiunile adverbiale de mod, cu același rol de instrumente gramaticale, tot așa (de), tot atât (de), la fel (de); articolele demonstrative cel, cea, cei, cele; prepozițiile decât, ca, din și dintre. ◊ ~ de exprimare a raporturilor sintactice: element lingvistic reprezentat printr-un cuvânt care ajută la realizarea unuia din cele două tipuri de relații sintactice fundamentale, existente în cadrul propoziției și al frazei (de coordonare și de subordonare). Pentru limba română sunt considerate ca m. de exprimare a raportului de coordonare, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare, iar ca m. de exprimare a raportului de subordonare, flexiunea cazuală, prepozițiile și locuțiunile prepoziționale, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele și adjectivele pronominale relative, adverbele relative.

CLÁSĂ (< fr.) s. f. 1. grup de obiecte, fenomene sau de ființe cu însușiri comune care satisfac o condiție sau un criteriu dat. V. gen. 2. (SOCIOL.) C. socială = ansamblu de persoane și grupuri ocupând aceeași poziție socio-economico-culturală (nivel de viață, interese economice, comunitate de cultură etc.) pe scara ierarhică a societății (c. conducătoare, c. de mijloc, c. muncitoare, c. țărănească). 3. Colectiv de elevi, de obicei de aceeași vîrstă și cu aceeași pregătire, care învață în cursul unui an școlar după aceeași programă de învățămînt; sală în care au loc lecțiile cu un astfel de colectiv. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, care cuprinde elevii unui profesor, indiferent de anul de studiu în care se află aceștia. 4. (BIOL.) Categorie sistematică de organisme subordonată încrengăturii cuprinde mai multe ordine. 5. (MAT.) C. de echivalență = mulțimea elementelor unei mulțimi date ce sînt într-o relație de echivalență cu un element precizat al mulțimii date. ◊ C. de resturi modulo p = mulțimea numerelor naturale care împărțite la p dau același rest. ◊ C. a sistemului zecimal de numerație = fiecare dintre grupele de cîte trei cifre considerate de la dreapta la stînga, ale numerelor întregi cu mai multe cifre (prima este numită clasa unităților, a doua este clasa miilor, a treia este clasa milioanelor etc.). 6. (TEHN.) C. de izolație = noțiune ce caracterizează materialele izolante, stabilind temperatura maximă pînă la care acesta rezistă. ◊ C. de precizie = a) diviziune a unui sistem de toleranțe standardizat, caracterizat prin mărimea abaterilor-limită admisibile față de dimensiunea nominală a unei piese; b) mărime caracteristică pentru precizia unui instrument de măsură, egală cu eroarea maximă exprimată în procente din întreaga scară de măsură. 7. Categorie a vagoanelor, a compartimentelor de tren, a cabinelor de vapor etc. după gradul de confort. 8. Rang, grad, categorie, stabilite după valoare, după merit. ◊ C. de sol = unitate taxonomică superioară în pedologie, înglobînd tipurile de sol cu același orizont diagnostic (ex. molisoluri, spodosoluri etc.). ◊ C. spectrală = grupare de stele ale căror spectre se aseamănă, stabilită prin compararea intensității unor perechi de linii spectrale de absorbție a hidrogenului. Există 11 c.s. (W, O, B ș.a.). Sin. tip spectral.