25 de definiții conțin toate cuvintele căutate

aerocósmic, -ă adj. Referitor la aeronautică și la cercetarea spațiului cosmic ◊ „La centrul de cercetări științifice aerocosmice de pe lângă Universitatea din Tokio a fost lansată sâmbătă, cu succes, o rachetă cu trei trepte de tip «Kappa-10-S-1».” Sc. 19 VIII 65 p. 1 (din aero- + cosmic; DEX-S)

antipoluánt, -ă adj. (Orice mijloc) folosit împotriva poluării ◊ „La al 17-lea Salon anual automobilistic de la Tokio au fost prezentate câteva modele antipoluante ca Nissan electric și Toyota Commuter.” Sc.t. 6 X 70 p. 4. ◊ „Anti-poluare. Începând cu 1 octombrie, în țările membre ale Pieței Comune se vor aplica noi norme tehnice privind controlul anti-poluant al autovehiculelor.” R.l. 25 III 75 p. 6. ◊ „Tot acțiunea noastră de sistematizare dendrologică a dat la iveală existența, pe unele străzi bucureștene, a unui arbore decorativ din familia salcâmului, care are apreciabile proprietăți antipoluante. R.l. 25 IX 84 p. 5; v. și Sc. 19 IX 79 p. 5, R.l. 24 VI 80 p. 5; v. și silențios (din anti- + poluant; cf. engl. antipollution; BD 1969; DN3, DEX-S)

BALAȘ, Iolanda (n. 1936, Timișoara), atletă română. Între 1957 și 1961 a corectat de 14 ori recordul mondial la săritură în înălțime, ridicîndu-l de la 1,75 m la 1,91 m. Campioană olimpică (Roma, 1960 și Tokio, 1964).

bolnáv-robót s. m.„Un profesor de la Facultatea de medicină din Tokio a pus la punct un bolnav-robot, capabil să simuleze simptomele câtorva zeci de maladii.” Sc. 24 II 83 p. 5 //din bolnav + robot//

BRUMEL, Valeri (1942-2003), atlet rus. A deținut mulți ani recordul mondial cu performanța de 2,28 m. Campion olimpic (Tokio, 1964).[1]

  1. La săritura în înălțime. — cata

CHIBA [cíba], oraș în Japonia (Honshu), port la G. Tokio (146 mil. t trafic anual); 815,2 mii loc. (1988). Siderurgie. Centru comercial. Pescuit. Universitate.

DICȚIONÁR s. n. (< fr. dictionnaire, cf. lat. t. dictionarium): lucrare lexicografică în care sunt cuprinse cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate sau ale operei unui scriitor, aranjate în ordine alfabetică și explicate fie în aceeași limbă, fie într-o altă limbă. Primele d. românești au fost glosarele bilingve slavo-române – manuscrise din secolul al XVI-lea. Din 1700 ne-a rămas în manuscris un d. bilingv român-latin cu limba de bază românească, atribuit unui anonim bănățean: Anonymus Caransebesiensis. În 1789, a apărut la Iași un d. bilingv rus-român, alcătuit de Mihail Strelbițki. În 1818, I. Budai-Deleanu a terminat Lexiconul românesc-nemțesc, d. cu un bogat material extras din texte, cu indicații gramaticale, stilistice și etimologice, dar rămas în manuscris. Între 1822-1823 a apărut la Cluj, din îndemnul episcopului Ioan Bob, Dicționarul românesc, latinesc și unguresc, în două volume, elaborat de un autor rămas necunoscut, iar în 1825 Lexiconul de la Buda, d. român-latin-maghiar-german, considerat lucrare lexicografică română modernă (alcătuit de Samuil Micu, Petru Maior, Vasile Coloși, Ioan Corneli, Ioan Teodorovici și Alexandru Teodori). ◊ ~ unilíngv (monolíngv): d. care explică termenii într-o singură limbă. ◊ ~ bilíngv: d. care explică termenii în două limbi. Dintre nenumăratele d. bilingve apărute în țara noastră, amintim următoarele: Nouveau dictionnaire roumain-français, Vol. I-IV, Bucarest, 1893-1895, de Frédéric Damé; Dicționar român-maghiar, Vol. I-II, București, 1964, sub redacția acad. Emil Petrovici; Dicționar ceh-român, București, 1966, sub redacția prof. Sorin Stati; Dicționar german-român, București, 1966, sub redacția prof. Mihail Isbășescu și a Mariei Iliescu etc. ◊ ~ plurilíngv (poliglót): d. care explică termenii în mai mult de două limbi, ca de exemplu Dicționar tehnic poliglot – română, rusă, engleză, germană, franceză, maghiară, București, 1967. ◊ ~ explicatív: d. general care explică termenii dând definițiile acestora și clasificările corespunzătoare, eventualele combinații și unele exemple absolut necesare. Sunt considerate d. explicative pentru limba română următoarele: Dicționar universal al limbii române, Craiova, 1896, de Lazăr Șăineanu; Rumänisch-deutsche Wörterbuch, Vol. I-III, Bukarest, 1903 (I), 1911 (II) și 1925 (III) de Hariton Tiktin; Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, București, 1926-1931 de I.-A. Candrea și Gh. Adamescu; Dicționarul limbii românești (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaisme, neologisme, provincialisme), Iași, 1939, de August Scriban; Dicționarul limbii române literare contemporane, Vol. I-IV, București, 1955 (I), 1956 (II), 1957 (III și IV), sub redacția acad. Emil Petrovici și a prof. Dimitrie Macrea; Dicționarul limbii române modeme, București, 1958, sub redacția prof. Dimitrie Macrea; Mic dicționar al limbii române, București, 1974, de Ana Canarache și Vasile Breban; Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), București, 1975, sub redacția acad. Ion Coteanu etc. ◊ ~ etimológic: d. care ia în discuție originea fiecărui termen în parte, dând indicații cu privire la etimoane și sensuri. Sunt cunoscute ca dicționare etimologice ale limbii române următoarele: Dictionnaire d’étymologie daco-romane, Vol. I: Éléments latins comparés avec les autres langues romanes, Vol. al II-lea: Éléments slaves, magyars, turcs, gréco-modernes et albanais, Francfort, A/M – Berlin – Bucarest, 1870 (I) și 1879 (II), de A. de Cihac; Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element, mit Berücksichtigung, aller romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905, de Sextil Pușcariu; Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A-PUTEA), București, 1907-1914, de I.-A. Candrea și Ov. Densusianu; Diccionario etimologico rumano, Tenerife, 1950-1958, de Al. Ciorănescu. Pe lângă aceste lucrări, mai includ indicații etimologice și următoarele d.: cel al lui H. Tiktin (1903-1925), cel de sub redacția prof. Dimitrie Macrea și cel de sub redacția acad. Ion Coteanu (1958-1975). Și în R. Moldova a apărut un Scurt dicționar etimologic al limbii [zise] moldovenești în 1978. ◊ ~ enciclopédic (lexicón): d. care ia în discuție fie termenii unui singur domeniu de specialitate (istoria, geografia, literatura, medicina, chimia, fizica, astronomia, logica, filozofia, lingvistica etc.), fie termenii tuturor domeniilor științei și culturii. Pentru limba română au fost elaborate d. enciclopedice: Enciclopedia română, Vol. I-III, Sibiu, 1898 (I), 1900 (II) și 1904 (III), de C-tin Diaconovici; Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, București, 1926-1931, de I.-A. Candrea și Gh. Adamescu; Marea enciclopedie agricolă, Vol. I-V, București 1937 (I), 1938 (II), 1940 (III), 1942 (IV) și 1943 (V), de C. Filipescu; Enciclopedia invențiunilor tehnice, Vol. I-II, București, 1939 (I), 1942 (II), de Nicolae P. Constantinescu; Lexiconul tehnic român, Vol. I-VII, București, 1949-1955; Lexiconul tehnic român, Vol. I-XIV, București, 1957-1968, sub redacția acad. Remus Răduleț; Dicționar enciclopedic român, Vol. I-IV, București, 1962 (I), 1964 (II), 1965 (III), 1966 (IV); Mic dicționar enciclopedic, București, 1972; Mică enciclopedie onomastică, București, 1975, de Christian Ionescu. ◊ ~ académic: d. editat de academia unei țări, la care colaborează cei mai mari specialiști din diferite domenii de activitate. Pentru limba română există mai multe d. academice. Astfel, între 1871-1877 a apărut Dicționarul limbii române, în 3 volume, al lui A. T. Laurian și I. C. Massim, redactat la cererea Academiei Române, dar din cauza latinismului exagerat, sarcina a fost încredințată lui B. P. Hasdeu care, între 1885-1893, scoate Etymologicum Magnum Romaniae, numai trei volume (literele A-B, până la cuvântul bărbat) conceput ca o lucrare vastă, cu caracter etimologic, istoric, folcloric, dialectal și onomastic. Între 1913-1949, Sextil Pușcariu publică, tot din însărcinarea Academiei Române, literele A-C, D-De și F-L (până la cuvântul lojniță) din Dicționarul limbii române (DA), lucrare cu caracter istoric, etimologic, explicativ și normativ. Între 1965-1969, au apărut sub redacția acad. Iorgu Iordan, Alexandru Graur și Ion Coteanu tomurile al VI-lea (litera M) și al VII-lea (litera O) din Dicționarul limbii române (DLR), Serie nouă. Au apărut, în continuare, din acest dicționar, tomurile: IX, litera R (1975); VIII, partea a 3-a, litera P (1977); XI, partea 1, litera Ș (1978); VIII, partea a 4-a, litera P (1980); XI, partea a 2-a, litera T (1982); XI, partea a 3-a, litera T (1983); VIII, partea a 5-a, litera P (1984); X, partea 1, litera S (1986), partea a 2-a, litera S (1987), partea a 3-a, litera S (1990), partea a 4-a, litera S (1993). Pe lângă aceste tipuri de d. amintite, pentru limba română au fost elaborate și dicționare speciale, de mare importanță practică în cultura românească: Dicționar invers, București, 1957; Dicționar de neologisme, București, 1961, de Florin Marcu și Constant Maneca; Dicționar onomastic românesc, București, 1963, de N. A. Constantinescu; Frequency Dictionary of Rumanian Words („Dicționar de frecvență a cuvintelor românești”), London-Hague-Paris, 1965, de Alphonse Juilland și Ileana P. M. H. Juilland; Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, București, 1968, sub redacția acad. Tudor Vianu; Dicționar de sinonime, București, 1972, sub redacția prof. Gheorghe Bulgăr; Dicționar al limbii române vechi, București, 1974, de G. Mihăilă; Dicționar de antonime, București, 1974, de Marin Bucă și O. Vințeler; Dicționar analogic și de sinonime al limbii române, București, 1978, de M. Bucă, I. Evseev, Fr. Király, D. Crașoveanu și Livia Vasiluță; Dicționar de pronunțare nume proprii străine, București, 1973, de Florența Sădeanu; Mic dicționar de cuvinte perechi, București, 1976, de Silviu Constantinescu; Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978, de Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu; Dicționar de omonime, de Gh. Bulgăr și N. Felecan (1996) etc. ◊ ~ lingvístic: d. care include terminologia lingvistică folosită în știința limbii dintr-o anumită țară. Există mai multe feluri de d. lingvistice. Astfel: a) d. lingvistic tematic: cu gruparea materialului din punct de vedere noțional, pe câmpuri semantice – Dicționarul terminologiei lingvistice slave – în curs de redactare în fiecare țară de limbă slavă și Dictionnaire encyclopédique des sciences de langage („Dicționar enciclopedic al științelor limbajului”), Paris, 1972, de Oswald Ducrot și Tzvetan Todorov; b) d. lingvistic alfabetic: cu valorile semantice ale cuvintelor-titlu – Lexique de la terminologie linguistique français, allemand, anglais, italien („Lexic al terminologiei lingvistice franceze, germane, engleze, italiene”), Paris, 1951, de J. Marouzeau; Slovar lingvisticeskih terminov („Dicționar de terminologie lingvistică”), Riga, 1963, de R. Grabis, D. Barbare și A. Bergmane; Dicționar poliglot de termeni lingvistici (română, polonă, cehă, slovacă, sârbo-croată, bulgară, rusă, ucraineană), București, 1978, multigr., de un colectiv al Facultății de limbi slave; Dicționar de terminologie lingvistică. Român-englez-francez-rus, Cluj-Napoca, 1978, multigr., de Schweiger Paul, Trofin A., Radu Maria; c) d. lingvistic explicativ: redă sensul și întrebuințarea termenilor prin intermediul definițiilor (al explicațiilor) și al exemplelor. Astfel: A Dictionary of Linguistics („Dicționar de lingvistică”), New York, 1954, de M. Pei și F. Gaynor; Dictionnaire de linguistique („Dicționar de lingvistică”), Paris, 1973, de Jean Dubois, Mathée Giacomo, Louis Guespin, Christiane Marcellesi, Jeane-Baptiste Marcellesi și Jean-Pierre Mevel; d) d. lingvistic bilingv: d. explicativ care recurge la echivalențele dintr-o altă limbă – Ruskočesky slovnik lingvistiche terminologie, Praga, 1960, de O. Man și L. Koval; Dicționar rus-român de termeni lingvistici și filologici (redactor responsabil Victor Vascenko), București, 1970: e) d. lingvistic al unui metadialect: d. care cuprinde cuvintele și expresiile specifice, limbajul specializat al unui mare lingvist sau al lingviștilor dintr-o școală, dintr-un curent lingvistic (v. metadialect), cum sunt La terminologia lingvistica di G. I. Ascoli e della sua scuola, Utrecht / Anvers, 1954, de Ermidio de Felice; A Glossary of American Technical Linguistic Usage, 1925-1950, Utrecht / Antwerpen, 1957, de Eric P. Hamp – cu terminologia studiilor de lingvistică americană publicate în revista „Language”; Dictionnaire de linguistique de l’École de Prague, Utrecht /Anvers, 1960, de Josef Vachék și Josef Duboský – cu terminologia folosită de acest cerc lingvistic între 1928-1958; f) d. lingvistic al unei metalimbi: d. care cuprinde cuvintele și expresiile specifice, limbajele specializate ale tuturor lingviștilor dintr-o țară sau din mai multe țări, dintr-o epocă istorică sau din mai multe, cum este Slovar lingvisticeskih terminov, Moskva, 1966, de O. S. Ahmanova – cu terminologia folosită de lingvistica sovietică contemporană. g) d. lingvistic al unui singur nivel al limbii: d. care tratează detaliat termenii specifici unui singur compartiment al limbii (fonetica, fonologia, lexicologia, morfologia, sintaxa, semantica etc.), cum sunt Dizionario di Fonologia, Roma, 1962, de Walter Belardi și Nullo Minissi; Angliiskaia foneticeskaia terminologhia, Moskva, 1962, de A. L. Trahterov; h) d. lingvistic al terminologiei tuturor nivelurilor limbii: d. care tratează sumar termenii specifici tuturor compartimentelor unei limbi, cum sunt Slownik terminologii języhoz-nawczej, Varșovia, 1968, de Z. Golab, A. Heinz și K. Polánski; Dictionary of Language and Linguistics, Londra, 1972, de R. R. K. Hartmann și F. C. Stork; i) d. lingvistic diferențial: d. în care se descriu cu mijloace lexicografice numai acele cuvinte care circulă exclusiv în limbajul lingviștilor sau care, deși comuni ca înveliș sonor cu limba, au un înțeles deosebit în acest limbaj specializat, cum este Dizionario di Fonologia, Roma, 1962, de Walter Belardi și Nullo Minissi; j) d. lingvistic integral: d. în care se descriu cu mijloace lexicografice atât termenii care circulă în limbajul lingviștilor, cât și termenii comuni ca înveliș sonor, dar cu un înțeles deosebit în acest limbaj, cum este Lexique de la terminologie linguistique français, allemand, anglais, italien, Paris, 1951, de J. Marouzeau; k) d. lingvistic enciclopedic: d. cu un nivel de informare foarte adânc și cu un material extrem de vast, ca volum și structură, care depășește limitele lingvisticii. Sunt incluse într-un asemenea d. articolele de tip explicativ (cu termeni din domeniile lingvisticii, didacticii, metodicii predării limbilor; cu denumirile societăților lingvistice etc.), secțiuni tematice, anexe (hărți, tabele sinoptice, indici), liste de corespondențe bilingve sau poliglote, bibliografii tematice, articole bibliografice cu portretele lingviștilor etc. Astfel: Dicționarul lingvisticii engleze – Éjogaku dziten (redactor responsabil Itikava Sanki), Tokio, 1956; Dicționarul lingvisticii japoneze – Kokugogaku dziten (redactor responsabil Tokièda Motoki), Tokio, 1956; l) d. lingvistic strict metalingvistic: d. cu o structură simplă, axată pe definirea și exemplificarea cuvintelor-titlu, care se ocupă numai de terminologia lingvistică ca atare, lăsând la o parte didactica, metodica predării limbilor, societățile lingvistice etc. În această categorie intră majoritatea d. lingvistice apărute în ultimele decenii în Europa sau în America.

electrofón s. n. (muz.) Aparat de reproducere a înregistrărilor fonografice pe disc sau pe bandă magnetică ◊ „La Tokio a fost prezentat în premieră un sistem inedit de reproducere sonoră. Este vorba despre un nou electrofon care utilizează o rază laser în locul capului clasic de lectură.” R.l. 27 XI 77 p. 6 (din fr. électrophone; PR 1950; LTR; DEX, DN3)

JAPONÉZĂ s. f. (cf. fr. japonais): limbă mon-khmer – a doua ca importanță, după chineză, în Extremul Orient, vorbită de japonezi, în număr de aproape o sută de milioane, în arhipelag, în insulele Ryukyu, și de cei din S.U.A., Brazilia și insulele Hawaii. Începând cu secolul al VI-lea, influența culturii chineze asupra celei japoneze s-a accentuat, fiind evidentă în folosirea de către japonezi a aceleiași scrieri și în împrumuturile de cuvinte din limba chineză într-o mare proporție. Primele texte japoneze datează din secolul al VII-lea sau al VIII-lea, când misionari budiști, chinezi și coreeni, au început să noteze cu scriere chineză ideografică limba japoneză. Adoptarea acestei scrieri străine a durat câteva secole, deoarece j. este o limbă flexionară, nu izolantă ca limba chineză. Datorită unui preot japonez care a creat un sistem fonetic silabic – kana – de notare a limbii j., s-a putut realiza apoi o variantă a acestuia – katakana – cu ideograme simplificate, care a devenit scrierea obligatorie în presă și în transcrierea cuvintelor împrumutate din limbile europene (în coloane verticale, de la dreapta la stânga). Sistemul modern de scriere japonez, alcătuit pe baza principiilor fonetic și hieroglific, folosește diverse tipuri de scriere: o scriere pur fonetică, bazată pe semnele silabice kana, în care pot fi scrise toate cuvintele limbii j.; o scriere hieroglifică, tradițională, care însă își îngustează tot mai mult sfera de întrebuințare; o transcriere latină, folosită curent în dicționare bilingve, în ziare, ghiduri etc. Vocabularul limbii j. este foarte bogat, cuprinzând în măsură aproape egală cuvinte japoneze și împrumuturi din chineză, la acestea adăugându-se împrumuturile din limbile europene (portugheză, olandeză, germană, franceză și engleză). În j. există multe expresii pitorești și formule de politețe. Cuvintele indigene japoneze se termină numai în vocală și nu încep cu o oclusivă sonoră (cu excepția lui d); ele sunt în majoritate bisilabice, nu au un accent principal. J. nu cunoaște categoria gramaticală a genului, categoria de număr este destul de vagă, cazurile sunt marcate prin elemente puse după nume, la verb predomină formele impersonale, are multe moduri și timpuri, multe numerale împrumutate din chineză, iar ordinea cuvintelor în frază este fixă. Vechea limbă literară scrisă s-a păstrat până la începutul secolului nostru, iar noua limbă literară j., modernă, fixată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, pe baza dialectului din Tokio – Yokohama, a devenit limbă națională la începutul secolului al XX-lea, păstrând însă și unele forme vechi. J. cuprinde trei mari grupuri de dialecte: din est, din vest și din sud (insulele Ryukyu).

Japonia f. imperiu în Azia orientală, compus dintr’un mare lanț de insule, cu cap. Tokio și cu o populațiune de 72 mil. loc. Japonezii au progresat mult de câtva timp, introducând în țara lor toate descoperirile industriei europene și ale instrucțiunii care este foarte înaintată la dânșii. Armata și flota lor pot rivaliza cu cele mai bune din Europa; ei au bătut China în 1894 (anexând marea insulă Formoza) și au înfrânt pe Ruși (în răsboiul din 1904-1905). (Japonez). Japonia a luat parte la răsboiul mondial (1915-1918), alăturea de Anglia și de Franța.

Nipon n. cea mai mare din insulele Japoniei: 37 mil. loc. în care s’află Tokio, cap. țării.

robotologíe s. f. Tehnica construirii roboților industriali ◊ „Lucrările celei de-a șaptea reuniuni internaționale consacrate roboților industriali [...] a avut loc la Tokio și a prilejuit o analiză a actualului stadiu al «robotologiei»”. R.l. 4 II 78 p. 6 (din robot + -logie)

smog s. n. (anglicism) ◊ „Pe măsura agravării smogului (ceață combinată cu fumul industrial) umanitatea riscă să fie constituită cu preponderență din femei.” R.l. 7 X 74 p. 6. ◊ „Municipalitatea din Tokio a recomandat ca uzinele și fabricile din perimetrul orașului să-și reducă cu 40 la sută consumul de combustibil din cauza gradului înalt de poluare a aerului, care a condus la formarea unui strat gros de «smog». R.l. 17 VII 75 p. 6. ◊ „Dantelăriile de piatră ale Parlamentului și Mănăstirii Westminster au fost spălate de funinginea timpului și a dispărutului smog englezesc.” R.lit. 17 I 85 p. 24; v. și 3 VI 71 p. 4, I.B. 28 II 75 p. 4, Luc. 6 X 79 p. 3, I.B. 5 IV 84 p. 8 (din engl. smog; PR 1962; DEX, DN3)

superexprés s. n., adj. (transp.) (Tren) extrem de rapid ◊ „La începutul acestei săptămâni a avut loc inaugurarea liniei ferate superexpres [...] care asigură ultrarapid legătura directă între capitala niponă, Tokio, și orașul Hakata.” R.l. 14 III 75 p. 6. ◊ „Acționat de o locomotivă electrică de 8400 kw, superexpresul acoperă distanța dintre cele două orașe [Moscova-Leningrad] în trei ore.” Sc. 2 VI 77 p. 6. ◊ „Trenurile superexpres care circulă pe această magistrală feroviară [...] ating o viteză de peste 200 km la oră.” R.l. 9 XI 78 p. 6; v. și bifuncțional (din fr. superexpres; DMN 1968)

superoțél s. n.„La institutul de cercetări în domeniul fierului și oțelului de pe lângă Universitatea din Tokio a fost elaborat un «superoțel». Calitatea principală a acestui nou oțel japonez – care nu are structură cristalină – constă în rezistența sa neobișnuită la rugină.” R.l. 28 VII 74 p. 6 //din super- + oțel//

supertrén s. n. Tren extrem de rapid ◊ „[...] supertrenurile care asigură legătura între Tokio și Osaka au trebuit să rămână în gară.” R.l. 23 IX 74 p. 6. ◊ Supertrenul, comparabil cu o rachetă, va dezvolta viteze de până la 2000 km/h și se va deplasa pe unde electromagnetice în interiorul unui tunel cu vid.” Sc. 3 VIII 76 p. 6. ◊ „O premieră absolută în practica mondială: formarea și rularea cu succes pe magistralele feroviare sovietice a unui super-tren de marfă cu o greutate de 30200 tone.” R.l. 2 VII 84 p. 6 //din super- + tren; DEX-S//

suprapoluát, -ă adj. Extrem de poluat ◊ „Autorii respectivei invenții i-au hărăzit un dublu scop: curățirea apei suprapoluate și recuperarea [...] petrolului provenit din scurgerile tancurilor petroliere.” Sc. 6 XII 73 p. 6. ◊ Tokio este un oraș suprapoluat, caracterizat printr-un labirint derutant de străzi.” I.B. 5 IV 84 p. 8 //din supra- + poluat; DEX-S//

Tokio n. cap. Japoniei: 2.186.000 loc., mare oraș industrial și comercial.

tokiót, -ă adj. Care aparține orașului Tokio„Rata de creștere a populației tokiote [...] a fost cea mai scăzută din ultimul deceniu.” R.l. 15 IV 73 p. 6 (din Tokio + -ot; DEX-S)

TOKIÓT, -Ă, tokioți, -te, s. m. și f. 1. S. m. și f. Persoană originară, sau locuitor din Tokio. 2. Adj. Care aparține capitalei Tokio sau tokioților (1); privitor la Tokio sau la tokioți. [Pr.: -ki-ot] – Tokio (n. pr.) + suf. -ot.

tokiót (referitor la Tokio) (-ki-ot) adj. m., s. m., pl. tokióți; adj. f., s. f. tokiótă, pl. tokióte

tokiót, -ă, tokióți, -te, s. m. și f., adj. (Persoană) care face parte din populația de bază a orașului Tokio (capitala Japoniei) sau este originară de acolo (Menționat în capitolul Nume proprii geografice și nume de locuitori).

vernisá vb. I A deschide o expoziție ◊ „Într-un asemenea climat propice vernisează peste hotare, la Berlin, Paris, Tokio, Veneția.” Săpt. 26 VII 74 p. 6. ◊ „În aceste zile s-au vernisat numeroase expoziții de artă plastică.” Sc. 15 XI 74 p. 6; v. și miniexpoziție (der. regr. din vernisaj; cf. fr. vernir; Graur C. 8; DN – alt sens, DEX, DN3)

yakúza s., adj. (cuv. jap.) ♦ 1. (cinem.) ◊ „Noul său film intitulat Yakuza (cuvânt japonez care înseamnă gangster, dar indică deopotrivă și filmele cu gangsteri) vine să întărească demonstrația [...] Idol al spectatorilor de filme yakuza, cel mai popular actor din Japonia, Takakura, joacă îndeobște fără nuanțe.” R.lit. 7 II 75 p. 20. ◊ „Yakuza este un gen de filme deosebit de gustate de publicul japonez. Spre deosebire de producțiile similare occidentale [...] yakuza are un caracter profund mobilizator, propunându-și să demonstreze că actele antisociale, goana după înavuțire pe calea crimei sunt sortite eșecului.” Sc. 25 III 75 p. 6. ♦ 2. Mafia japoneză ◊ „Gangsterii experimentați ai faimoasei mafii japoneze «Yakuza» sunt puternic implicați în traficul de droguri [...]” I.B. 14 XI 83 p. 8. ◊ Yakuza este numele mafioților japonezi din Tokio și Osaka, ale căror organizații imită pe cele ale samurailor (ritualuri, coduri etc.) și se prezintă drept apărătoare ale ordinii.” ◊ „22” 18 XII 92 p. 13