tumbă² sf vz tombă

tumbă¹ sf [At: PANN, E. V, 137/13 / Pl: ~be / E: ngr τοῦμπα] (Pop) 1 (Șfg) Mișcare de rotire totală a corpului, cu capul înainte. 2 (Îe) A se da (de-a) ~ba A se rostogoli, dându-se peste cap. 3 (Îe) A-I da (pe cineva) ~ba (sau ~ba peste cap) A-l face (pe cineva) să se rostogolească, dându-se peste cap. 4 (Îcs) De-a ~ba Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 5 (Lpl) Mișcări vioaie Si: (reg) giumbușlucuri.

TUMBĂ, tumbe, s. f. Săritură peste cap, salt în care corpul se rotește vertical în aer. ◊ Fig. Nu se pot mîngîia boierii cînd cad de-a rostogolul din culmea lor... Dureroasă-i tumba! ALECSANDRI, T. 1449. ◊ (În construcție cu verbele «a face» sau, rar, «a executa») A început să chiuie... să facă tumbe în așternutul patului. CAMIL PETRESCU, U. N. 248. Vedeai broasca sărind în aer ca o minge, făcînd o tumbă, ba și două. CARAGIALE, la CADE. (Fig.) Arta nu consistă a face tumbe bine: Ci să știi a le face atunci cînd timpul vine. BOLINTINEANU, O. 150. Începui a cădea, executînd în văzduh o serie de tumbe. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Expr. A se da (sau a se duce) de-a tumba sau (rar) a cădea, a se da (sau a da pe cineva) tumba = a se rostogoli (sau a face pe cineva să se rostogolească) dîndu-se peste cap (și atingînd în mișcare pămîntul). Arăta cîte isprăvi știe să facă animalul, care se dădea tumba ca la circ. PAS, Z. I 58. Și-a scrîntit, fără îndoială, vrun picior, dîndu-se de-a tumba pe vro căpiță de fîn. HOGAȘ, M. N. 28. Dihăniile spurcate cădeau tumba cu labele-n sus. DELAVRANCEA, la TDRG. Îi înfige cuțitul drept în ochi și îl dă tumba peste cap. ISPIRESCU, L. 371. (Fig.) De-i lovi... Se duce de-a tumba peste nouă mări și nouă țări. ALECSANDRI, T. 11. ♦ (La pl.) Mișcări vioaie; giumbușlucuri. Milescu, care niciodată nu ducea glumele prea departe, se opri din tumbe și veni lîngă dînsa. ZAMFIRESCU, R. 67.

TUMBĂ ~e f. Mișcare de rostogolire a corpului peste cap. ◊ De-a ~a peste cap; de-a rostogolul. /<ngr. túmba

tumbă f. Mold. dare peste cap; de-a tumba, rostogolindu’se: se duce de-a tumba peste nouă mări AL. săltând, făcând chiar tumbe cu meșter echilibru AL. [Macedo-rom. tumbă, dare peste cap, colină mică și mormânt = lat. TUMBA, colnic, terasă, mormânt: evoluțiunea sensurilor e obscură în românește ca și în limbile romanice (cf. fr. tomber)].

túmbă f., pl. e (vgerm. tumb, buf! ngerm. *tumbeln, sich tummeln, taumeln, a face tumbe, de unde și fr. timber, a cădea; it. tombolare, a face tumbe, tómbolo, tumbă; sp. tumbar, a face tumbe; ung. tombolni, a chiui; ngr. túmba; turc. tumb, buf! tumba, tombala, tumbă. V. tombolă și tămbălăŭ). Rostogolire peste cap (cum fac copiiĭ cînd se joacă, porumbiĭ cînd se’nvîrtesc în zbor și zmeĭele înălțate cînd fac colacĭ). De-a tumba, făcînd tumbe, de-a rostogolu în lungime. Tumba! dă-l (saŭ: dă-te) de-tumba! V. huștĭulĭuc, táva.

de-a tumba loc. adv.

tumbă s. f., g.-d. art. tumbei; pl. tumbe

de-a tumba loc. adv.

tumbă s. f., g.-d. art. tumbei; pl. tumbe

de-a tumba loc. adv.

tumbă s. f., g.-d. art. tumbei; pl. tumbe

de-a-tumba.

tumbă (-be), s. f. – Săritură peste cap rotire a corpului în aer. – Mr. tumbă, culutumba, megl. tumbă. Creație expresivă, care ar putea fi anterioară rom. (Pușcariu 1770; REW 8975; Tiktin), cf. it. tombolo, fr. tomber, prov., cat. tombar, ngr. τοῦμπα. Mr., megl. nu trebuie să se confunde cu mr. tumbă „mormînt”, din lat. tumba (REW 8977), cuvînt care s-a pierdut pierdut în rom. Bg. tumba trebuie să provină din rom. (Capidan, Raporturile, 213).

TUMBA, b. (16 B III 363). < subst. < lat. vulg. tumba „mormînt”, cf. și neologismul omofon tumbă „rostogolire” < ngr.