ȚUGUIAT, -Ă, țuguiați, -te, adj. Ascuțit, prelungit în formă de țugui. – V. țuguia.

țuguiat, ~ă a [At: PISCUPESCU, O. 144/11 / V: ~glu~, țuclu~, ~it / Pl: ~ați, ~e / E: țuguia] 1 Ascuțit spre vârf Si: (reg) cucuiat (3), țuțuiat (1), țuțurat¹ (1). 2 Prelungit în formă de țugui¹ (6) Si: (reg) cucuiat (2), țuțuiat (2), țuțurat¹ (2). 3 (Reg; d. păsări) Care are țugui¹ (11) Si: moțat, (reg) cucuiat (4), pupuiat². 4 (D. buze) Strâns, rotunjit și întins înainte.

ȚUGUIAT, -Ă, țuguiați, -te, adj. Ascuțit, prelungit în formă de țugui. [Pr.: -gu-iat] – V. țuguia.

ȚUGUIAT, -Ă, țuguiați, -te, adj. Ascuțit, prelungit în formă de țugui. Cuibărite între stînci, casele cu acoperișul țuguiat de fîn fumegă în asfințit. C. PETRESCU, S. 226. (Cu pronunțare regională) «Cetățuia», un schituleț înfipt în vîrful unui deal înalt și țuguiet. VLAHUȚĂ, R. P. 86. Urechile-i țuguiete, cu pămătufuri de peri negri la vîrf, se ridicase drepte. ODOBESCU, S. III 187. ♦ Fig. Înălțat, cocoțat. Pare că privesc încă acei ochelari țuguieți pe nasul lui uriaș. NEGRUZZI, S. I 8. – Variantă: țuguit, -ă (EMINESCU, N. 51) adj.

țuguiat a. terminat cu un vârf.

țuguĭát, -ă adj. În formă de țuguĭ, ascuțit: om cu capu țuguĭat, un munte țuguĭat. V. stîrminos.

ȚUGUIA, țugui, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Prez. ind. și: țuguiez] – Din țugui.

țucluiat, ~ă a vz țuguiat

țugluia v vz țuguia

țugluiat, ~ă a vz țuguiat

țuguia [At: CARAGIALE, O. IV,7 / V: (reg) ~glu~ / Pzi: ~iez, țugui / E: țugui¹] 1-2 vtr A (se) ascuți spre vârf. 3-4 vtr A (se) înălța în formă de țugui¹ (6). 5-6 vtr (D. buze, gură) A (se) strânge rotunjind și întinzând(u-se) înainte. 7 vr (Reg) A se cățăra.

țuguit, ~ă a vz țuguiat

ȚUGUIA, țuguiez, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Pr.: -gu-ia] – Din țugui.

ȚUGUIA, țuguiez, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vîrf (în formă de țugui); a se ridica, a se înălța în formă de țugui. Capul i se țuguia în con. DELAVRANCEA, S. 124. Ce mîndru se țuguiază acoperișul cu șindrilă. CARAGIALE, M. 101. ♦ Tranz. A strînge buzele, rotunjindu-le și întinzîndu-le înainte. Din cînd în cînd aproba ceremonios, țuguindu-și buzele groase. GALAN, B. I 63. Ți-ai țuguiat buzele, chipurile ca pentru a fluiera. PAS, Z. I 16. Așa își țuguia buzele... încît ai fi zis că vrea să-i sărute. HOGAȘ, M. N. 117. Copilul adormise și-și țuguia în somn gurița; visa că suge. VLAHUȚĂ, CL. 99.

A ȚUGUIA ~iez tranz. A face să se țuguieze. ~ buzele. [Și țugui] /Din țugui

A SE ȚUGUIA pers.3 se țuguiază intranz. A deveni subțire spre vârf; a se face asemănător cu un țugui. /Din țugui

țuguià v. a se subția în vârf. [V. țuguiu].

2) țugúĭ și -ĭéz, a -á v. tr. (d. țuguĭ 1). Lungesc orĭ înalț în formă de țuguĭ: Țiganu îșĭ țuguĭase buzele de poftă privind friptura; a țuguĭa o casă, un cozonac. – Și țuțúĭ, cucuĭ, cocoț.

țuguiat adj. m., pl. țuguiați; f. sg. țuguiată, pl. țuguate

+țuguia² (a se ~) (a se ascuți) vb. refl., ind. prez. 3 se țuguie, imperf. 3 pl. se țuguiau; conj. prez. 3 să se țuguie; ger. țuguindu-se

!țuguia¹ (a ~) (a strânge buzele) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. țugui, 3 țuguie, 1 pl. țuguiem; conj. prez. 1 și 2 sg. să țugui, 3 să țuguie; ger. țuguind

!țuguia (a ~) vb., ind. prez. 3 țuguie, 1 pl. țuguiem; conj. prez. 3 să țuguie; ger. țuguind

țuguia vb., ind. prez. 1 sg. țuguiez/țugui, 3 sg. și pl. țuguiază/țuguie, 1 pl. țuguiem; conj. prez. 3 sg. și pl. țuguieze/țuguie; ger. țuguind

țuguia (ind. prez. 3 sg. și pl. țuguiază, 1 pl. țuguiem)

țuguiez, -uiază 3, -uiam 1 imp.

ȚUGUIAT adj. 1. moțat, (reg.) țogoșat. (Căciulă ~.) 2. (pop.) sulatic, (prin Transilv.) pupuiat. (Căpițe ~.) 3. v. ascuțit.

ȚUGUIAT adj. 1. moțat, (reg.) țogoșat. (Căciulă ~.) 2. (pop.) sulatic, (prin Transilv.) pupuiat. (Căpițe ~.) 3. ascuțit, (reg.) vîrfuit. (O culme ~.)