Tisa (Tisza) f. cel mai mare afluent al Dunării, iese din Maramureș, desparte Crișana și Timișana de Ungaria: 930 km.

TISĂ, tise, s. f. Arbore sau arbust rășinos, care poate atinge peste 1000 de ani, cu frunze lungi, aciculare, lucitoare, cu lemnul tare și foarte prețios (Taxus baccata); p. restr. lemnul acestui arbore. [Var.: (rar) tis s. m.] – Din sl. tisa.

mătu sf vz mătușă

mătușă sf [At: MOXA, 366/19 / V: (pop) tușă, (reg) mătu / Pl: ~și, (îrg) ~șe / E: ml amita] 1 Soră a unuia dintre părinți. 2 (Înv; îs ~ mică) Verișoară a unuia dintre părinți sau soția unchiului Si: tanti. 3 (Reg; îs) ~ mare Soră a unuia dintre bunici. 4 (îrg) Bunică. 5 (Reg) Mamă vitregă. 6 (Pop) Termen de respect pentru o femeie mai în vârstă Si: lele. 7 (Pgn) Femeie în vârstă. 8 (Trs; gmț) Sticlă mare. 9 (Pop; euf; lpl) Malarie. 10 (Ban; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 11 (Ban; art.) Melodie după care se execută mătușa (10).

tis sm vz tisă¹

tisă² sf [At: DDRF / Pl: ? / E: ns cf tisău] (Mol) Unitate de măsură pentru lungime, egală cu 9 decimetri.

tisă¹ sf [At: BIBLIA (1688), ap. TDRG / V: (îrg) tis sm / Pl: ~se / E: vsl тиса] 1 Arbore sau arbust rășinos, care poate atinge vârsta de peste 1000 de ani, cu frunzele verzi, lungi, aciculare, lucioase, cu lemnul tare și foarte prețios, care, fiind rar la noi, este ocrotit ca monument al naturii Si: (reg) molid, tisar¹ (1) (Taxus baccata). 2 (Pex) Lemnul arbustului de tisă¹ (1), dur, de culoare roșcată, mirositor, folosit pentru confecționarea unor obiecte, a mobilelor de lux, în sculptură etc. 3 (Reg) Butoiaș făcut din lemn de tisă¹ (1), în care se țin băuturi.

tișă sf vz mătușă

TISĂ, tise, s. f. Arbore sau arbust rășinos, care poate atinge peste 1000 de ani, cu frunze lungi, aciculare, lucioase, cu lemnul tare și foarte prețios (Taxus baccata); p. restr. lemnul acestui arbore. [Var.: (rar) tis s. m.] – Din sl. tisa.

MĂTUȘĂ, mătuși, s. f. 1. Sora tatălui sau a mamei, în raport cu copiii acestora, mai rar în raport cu copiii verilor și verișoarelor ei. Mătușa-mea... mi-a spus plîngînd și sărutîndu-mă: nu se poate, Nicolachi! GALACTION, O. I 76. Nu-i acasă Ion, zise mătușa Mărioara. CREANGĂ, A. 47. E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o mătușă. EMINESCU, O. I 155. 2. (Popular) Termen de respect cu care se adresează cineva unei femei în vîrstă. Mătușă, de mi-i face acest bine, atunci să știi că ai să ai mai mult de la mine. CREANGĂ, P. 171. Să venim acum la copila d-tale, mătușă. NEGRUZZI, S. I 298.

TISĂ, tise, s. f. Arbore sau arbust rășinos, care poate atinge vîrsta de 1000 de ani, cu frunze în formă de ace moi, verzi, otrăvitoare, cu lemnul tare și foarte prețios (la noi specie rară, protejată ca monument natural) (Taxus baccata); lemnul acestui arbore. Ajuns în țiitoare, Boghean se răzimă de o tisă bătrînă. SADOVEANU, O. A. II 162. O lingură veche de tisă roșie, cu coada săpată în formă de șopîrlă. HOGAȘ, H. 54. Din acești țăruși răsar două tise, care cresc și se îmbrățișează deasupra bisericii din Armagh. ȘEZ. XIII 137. – Variantă: tis (VLAHUȚĂ, R. P. 60) s. m.

MĂTUȘĂ ~i f. 1) Soră (sau verișoară) a unuia dintre părinți, luată în raport cu copiii acestora. 2) pop. (folosit și ca termen de adresare) Femeie în vârstă. [G.-D. mătușii] /<lat. amita + suf. ~ușa

TISĂ ~e f. 1) Arbore sau arbust rășinos, înalt și drept, cu frunze liniare persistente, cu lemnul prețios, folosit în tâmplăria fină și în sculptură. 2) Lemnul acestui arbore. /<sl. tisa

mătușă f. 1. sora mamei sau a tatălui; 2. femeie în vârstă: mătușa preoteasă. [Lat. AMITA, cu sufixul ușă (cf. cătușă)].

tisă m. arbore totdeauna verde al cărui lemn roșiatic e mult întrebuințat în industria casnică și în sculptură (Taxus baccata). [Slav. TISA].

mătúșă (est) și -úșe (vest) f., pl. ĭ (rus. mátuška, mămucă, d. matĭ, mamă. D. rom. vine rut. matuša, mătușă. Uniĭ îl derivă d. lat. ámita cu sufixu -ușă, ceĭa ce e greŭ!). Sora tatăluĭ saŭ a mameĭ. Epitet respectuos uneĭ femeĭ maĭ bătrîne, maĭ ales în popor (V. păpușă). – Fam. tușă: tușa Marina.

tísă f., pl. e (vsl. sîrb. tisa). Un copac conifer veninos perpetuŭ verde care crește pe la munte și face niște boabe roșiĭ (taxus baccata). Lemnu luĭ, roșiatic și moale, se întrebuințează în industria casnică și în sculptură. – Și tis, pl. tișĭ (rus. rut. bg. sîrb. tis): o bisericuță dintr’un tis bătrîn (Vlah. Rom. Pit. Tismana, 88).

mătușă s. f., art. mătușa, g.-d. art. mătușii; pl. mătuși

tisă s. f., g.-d. art. tisei; pl. tise

mătușă s. f., art. mătușa, g.-d. art. mătușii; pl. mătuși

*mătușă-mea (-ta, -sa) (pop., fam.) s. f. + adj. pr., g.-d. mătușă-mii (-tii, -sii)

tisă s. f., g.-d. art. tisei; pl. tise

mătușă s. f., art. mătușa, g.-d. art. mătușii; pl. mătuși

tisă s. f., g.-d. art. tisei; pl. tise

mătușă, pl. mătuși

mătușă, -și.

tisă, -se.

MĂTUȘĂ s. 1. tanti, (pop. și fam.) tușă, (pop.) țață, (reg.) babă, tătăișă, (Olt.) muică, (Ban.) teică, (prin Ban. și Transilv.) tetă, (Ban.) uină, (înv.) lele. (~ Stana, sora mamei.) 2. v. lele.

MĂTUȘĂ s. v. bunică, mamă-mare.

TISĂ s. (BOT.; Taxus baccata) (reg.) tisar.

MĂTUȘĂ s. 1. tanti, (pop. și fam.) tușă, (pop.) țață, (reg.) babă, tătăișă, (Olt.) muică, (Ban.) teică, (prin Ban. și Transilv.) tetă, (Ban.) uină, (înv.) lele. (~ Stana, sora mamei.) 2. lele, leliță, țață, (pop.) tătăișă, (reg.) dadă, daică, leică, nană, (Olt.) țaică, (Ban.) uină. (~ Maria, vecina noastră.)

mătușă s. v. BUNICĂ. MAMĂ MARE.

TISĂ s. (BOT.; Taxus baccata) (reg.) tisar.

mătușă (-e), s. f. – 1. Tanti,țață, tușă. – 2. Adresare populară respectuoasă față de o femeie. – Var. (fam.) tușe. Lat. mĭta în loc de amĭta „mătușă” (Pușcariu 1054; Candrea-Dens., 1075; REW 424), cu suf. -ușe, ca auș, cf. comel. amdä, engad. amda, ticinezul anda, v. fr. ante, alb. emtë (Meyer 92; Philippide, II, 631). Pentru forma redusă mita, cf. Castro 160. Der. din sl. mati „mamă”, prin mijlocirea rus. mátuška „mămică” (Cihac, II, 182; Scriban) este dificilă fonetic. E cuvînt de uz general (ALR, I, 167). Rut. matuša, pe care Pascu, Beiträge, 8, îl consideră greșit ca etimon al rom., provine din acesta (Candrea, Elemente, 408). – Der. mătușo(n)iu, s. m. (Banat, unchi).

tisă (-se), s. f. – Arbore rășinos, molid (Taxus baccata). – Var. tis. Megl. tisă. Sl. tisa (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Tiktin; Conev 48), cf. mag. tisza, bg., sb., cr., ceh. tis „pin”.

Tisa – (top.) 1. Curs de apă ce izvorăște din M-ții Cernahora, la NE de M-ții Maramureșului. În perioada antică: Patissus, Pathissus, Tisia. Mai demult, Maramureșul se întindea până la izvoarele Tisei. În prezent, Tisa formează, pe o porțiune, graniță de stat cu Ucraina, despărțind Maramureșul istoric în două: „Tisă, Tisă, apă iute, / Ce zii tulbure din munte” (Lenghel 1979: 156). 2. Localitate în Maramureș (denumirea veche: Virișmort) – „Numele Tisa, având sunetul analog cu Porolissum, Potaissa, Tiasson, se presupune a fi de origine dacică” (Mihaly de Apșa 1900: 32).

tisă, tise, s.f. – (bot.) Arbore sau arbust din familia coniferelor, cu frunze lungi, aciculare, lucioase; poate atinge peste 1.000 de ani (Taxus baccata): „Sub creangă de tisă verde” (Calendar, 1980: 5). Supranumit arborele de fier al Carpaților; din acest lemn se confecționează cuiele de lemn ale bisericilor maramureșene, arcurile și săgețile medievale, brăzdarele plugurilor din lemn etc. Păcurarii îl tăiau pentru a-și feri oile să mănânce din acele lor otrăvitoare. Exemplare seculare: în Baia Mare, pe str. Lăcătuș și pe Valea Roșie, în Sighet, lângă laboratorul spitalului, pe str. Dragoș Vodă și la Făget. Mai există pâlcuri de tise în Munții Maramureșului (Vaser, Repedea, Bistra) și în Rezervația Pietrosul Rodnei. – Din sl. tisa (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Tiktin, Conev, cf. DER; DEX, MDA).

tisă, tise, s.f. – (bot.) Arbore sau arbust din familia coniferelor, cu frunze lungi, aciculare, lucioase; poate atinge peste 1.000 de ani (Taxus baccata): „Sub creangă de tisă verde” (Calendar 1980: 5). Supranumit arborele de fier al Carpaților; din acest lemn se confecționează cuiele de lemn ale bisericilor maramureșene, arcurile și săgețile medievale, brăzdarele plugurilor din lemn etc. Păcurarii îl tăiau pentru a-și feri oile să mănânce din acele lor otrăvitoare. Exemplare seculare: în Baia Mare, pe str. Lăcătuș și pe Valea Roșie, în Sighet, lângă laboratorul spitalului, pe str. Dragoș Vodă și la Făget. Mai există pâlcuri de tise în M-ții Maramureșului (Vaser, Repedea, Bistra) și în Rezervația Pietrosul Rodnei. – Din sl. tis, tisa.

CÎMPULUNG LA TISA, com. în jud. Maramureș; 2.692 loc. (1991). Cherestea. Stație de c. f.

TISĂ subst. (copac). 1. Tis b. (Ard); -a s.; -u (Moț); -escu; -ești și -ăuți (Dm) ss. 2. + -ac: Tisăcești s. (Dm). 3. + -ău: Tisău b. (Moț); Tisău înseamnă și locuitor în s. Tisa. 4. Prob. + -man(a): Tismana t.

TAXUS L., TISĂ, fam. Taxaceae. Gen originar din regiunile temperate ale emisferei nordice, 8 specii, arbori sau arbuști, tulpină dreaptă, ascendentă sau culcată, ramuri erect-îndepărtate, mai rar orizontale. Frunze fără rășină, liniare, aciculare, plane, moi, persistente, de obicei așezate în 2 rînduri, îngustate la bază, pe partea superioară verzi-închis, pe cea inferioară verzi-deschis sau glauce. Flori dioice, cele mascule cu cca 10 stamine, antere cu 6-8 saci polinici, iar cele femele solitare, cu 3 perechi de solzi, lați, imbricați, formînd un înveliș lemnos, pe un lujer scurt, sesile. Sămînță acoperită incomplet de un arii.

la spate păpușă, la față mătușă expr. pe jumătate admirativă și pe jumătate peiorativă folosită pentru descrierea unei femei care se apropie de senectute, dar are un trup bine conservat și, privită din spate, pare mai tânără.

MĂTU s. f. v. mătușă.

MĂTUȘĂ s. f. 1. Sora tatălui sau a mamei unei persoane ; (și, învechit, în sintagma mătușă mică, TDRG) verișoara unuia dintre părinți sau soția unchiului; tanti. Ea se sculă cu o mătușe a ei, soră tătíne-său, de se duse în Țarigrad. MOXA, 366/19. Al șasele sînge mestecat ce am zis mai nainte, fiind cela ce va spurca patul tătîni-său, ce se zice: maștehă-sa sau soacră-sa sau mătușă-sa (a. 1640). GCR I, 90/27. De să va împreună trupeaște cu fata mătușe-sa. . . să va certa după voia giudețului. PRAV. 214. Ieșit-au înaintea craiului muma lui Roman Vod, mătușea craiului, aflîndu-să și ea acolo (a. 1 650- 1675). GCR I, 190/35. Deci Costantin Vodă au mersu de s-au împreonat cu mătușe-sa, cu doamna Rucsandra. NECULCE, L. 318, cf. MAN. GÖTT. 13. BUDAI-DELEANU, LEX., I. GOLESCU, C. Au venit sluga mătușăi noastre și luîndu-mă m-au dus ca să o văd. DRĂGHICI, R. 35/21. E-un congres de rubedenii, vreun unchi, vreo mătușă. EMINESCU, O. I, 155. D-apoi nu știți că mâtușa-i moartă. . . și s-o făcut oale și urcioare, sermana? CREANGĂ, P. 23. Îl pofti a doua zi să-l ia la masă în familia Predeleanu (pe care i-a și vestit pe cînd se întorcea de la mătușa Mariuca). REBREANU, R. I, 53. Frusina a înțeles de ce e vorba. . . și a dat fuga la mătușă-sa. GALACTION, O.125. Mătușa mea își întoarse privirile cătră uncheș. SADOVEANU, N. F. 174. În convorbirea lui expresiile „unchiu-meu”, „mătușă-mea”, „moșu-meu”, „sorâ-mea” apăreau cu nota fanatismului. CĂLINESCU, E. O. II, 79. Tușa Finica n-a mai vrut să locuiască la sat; l-a adus pe unchiu-meu la oraș. STANCU, D. 338. Tușa Lica, sora mai mare a tatei, venind la voi acasă, continua să v-aducâ stafide și covrigi. PAS, Z. I, 29. La mătușa Adela. . . vreau să merg cu mama. DEMETRIUS, A. 176, cf. H IV 12, XIV 210, ALR I/II h 168, ALRM I/II h 236, 286. ◊ (Regional) Mătușă mare = sora bunicului sau a bunicii. Cf. CADE. ♦ (Învechit și regional) Bunică. Izvod de zestre ci dau nepoatei mele, fiica fiiului meu. . . Eu Smaranda Karagioae, mătușa copilei adiverez (a. 1809). URICARIUL, X, 255, cf. ALRM I/II h 238. ♦ (Regional) Mamă (vitregă). ALRM I/II h 217. 2. (Popular) Termen de respect folosit de. cineva cînd se adresează unei femei (mai) în vîrstă sau cînd vorbește despre ea, l e l e ; p. g e n e r. femeie în vîrstă, b a b ă. [Doctorul] rînduiește pe loc, Nalbă, mușețel și soc, Tot acelea și ei scriu Ce mătușele le știu. MUMULEANU, C. 157/22. Bătu în ușa unei casă mici a unei mătuși cu suflet prea bun. GORJAN, H. IV, 211/10. Să venim acum la copila d-tale, pre care vrei s-o dai la pansion. NEGRUZZI S. I, 298. Ia lasă-mă-ncolo mătușă, nu mă supăra, zise fiul craiului. CREANGĂ, P. 189, cf. 171, 175. O mătușe sihastră cum îl văzu îi și zise. ISPIRESCU, L. 357. Savincă hei: Auzi, mătușă ! Ian fâ-te tu de către ușă! COȘBUC, P. II, 249. Ruxandra își privi feciorul din tălpi în creștet cu milă și durere. C. PETRESCU, R. DR. 17. Ian hai noroc! Viață lungă, mătușelor. CAMILAR, N. I, 216. O fetișcană, ca sute și mii, Din multele țării țesătorii, îi spune vecinei: – Zorește, mătușă! DEȘLIU, G. 47. într-o zî se duce la lemne o afurisită de mătușă. ȘEZ. III, 192. [Cozile] li strînsărî mănuncheli, Li dădu la surățăli, La surati-n alti sati, La mătușî dupî ușî. MAT. FOLK. 1 477, cf. ALRM I/II h 282, 286, 287. În lume păpușă și în casă mătușă. BARONZI, L. 52. Închide ușa Că moare mătușa. ZANNE, P. III, 422. Moșu suie și coboară Cu mătușa subsuoară. [Găleata și cîrligul de la fîntînă]. GOROVEI, C. 97. Ilincuță, tușă, Strînge-n nas cenușă (Luleaua). id. ib. 205. 3. (Prin Transilv., glumeț) Sticlă mare. Cf. VICIU, COL. 202. 4. (La pl.) Termen eufemistic pentru malarie. CANDREA, F. 222. 5. (Prin Ban. ; mai ales art.) Numele unui dans popular. VARONE, D. – Pl.: mătuși și (învechit și regional) mătușe. – Și: (popular) túșă, (regional) mătu ALRM I/II h 286) s. f. – Lat. amita. Pentru explicarea formei, cf. CDDE. – Tușă, prin afereză. – Mătu prin apocopă.