ȚARC, țarcuri, s. n. 1. Loc îngrădit (uneori acoperit), unde se adăpostesc sau se închid oile, vitele etc.; ocol. 2. Îngrăditură, gard de nuiele, de spini etc. făcute în jurul unei clăi de fân pentru a o feri de vite; p. ext. suprafața împrejmuită cu acest gard. 3. Mică îngrăditură făcută din stinghii, în care sunt ținuți copiii mici când încep să umble, pentru a li se limita spațiul de deplasare. 4. Numele unui joc de copii. – Cf. alb. cark, gr. tsárkos.

ȚÂR¹ interj. 1. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul intermitent produs de greier și de alte insecte sau de un lichid care se scurge picurând de undeva. 2. (Cu „r” prelungit) Cuvânt care redă sunetul produs de o sonerie, de un clopoțel, de un telefon. [Var.: țârc interj.] – Onomatopee.

țarc sn [At: DOSOFTEI, V. S. mai 130^r/27 / V: (îrg) țearc, (înv) țerc, (reg) țărc sn, (nob) ~ă sf / Pl: ~uri / E: cuvânt de origine traco-dacă cf alb cark, thark] 1 Împrejmuire de scânduri, de nuiele etc., cu diferite utilizări Si: gard (1), îngrăditură. 2 (Pex) Loc îngrădit. 3 Loc îngrădit (uneori acoperit), lângă casă ori în câmp, unde se adăpostesc sau se închid vitele, oile, porcii etc. Si: (îvp) ocol, (pop) obor¹, (îrg) ogradă, (reg) târcol. 4 (Iuz) Ocolul autorității comunale, unde se închideau vitele găsite păscând în locurile oprite, până când proprietarul lor plătea amenda Si: obor¹. 5 Loc îngrădit, de obicei acoperit, unde se țin mieii, vițeii sau mânjii pentru a fi înțărcați sau pentru a fi feriți de gerul iernii Si: înțărcătoare. 6 (Înv; pex; îf țerc) Înțărcare (la animale). 7 (Trs) Loc îngrădit unde fată oile. 8 Teren împrejmuit și prevăzut cu rigole de scurgere, care servește la recepția și la trierea animalelor înainte de tăiere. 9 Gard de nuiele, de spini etc. făcut în jurul unei clăi de fân pentru a o feri de animale Si: (reg) țărcotei (2). 10 (Pex) Suprafața împrejmuită cu țarc (9). 11 Spațiu îngrădit unde se păstrează nutrețul. 12 Mică îngrăditură făcută din stinghii sau din plasă¹, în care sunt ținuți copiii mici când încep să umble, pentru a li se limita spațiul de deplasare. 13 (Mun) Partea de deasupra a pătulului. 14 (Reg) Despărțitură în pivniță unde se păstrează merele. 15 (Îe) A vinde (merele) cu ~ul A vinde (merele) măsurând după cantitatea care încape într-un țarc (14). 16 (Reg) Coș sau ladă la teascul de struguri. 17 (Mol) Îngrăditură de formă cilindrică, lipită cu baligă, în care se face foc pentru a usca fructele așezate deasupra. 18 (Trs) Răsadniță. 19 (Reg) Îngrăditură din stâlpi, crengi și pietre, cu care se abate apa spre moară Si: dig (1), zăgaz. 20 (Reg) Cadru format din drugii care se pun peste loitre la car când se transportă grâu sau fân Si: corlată¹ (18), (reg) pătul¹. 21 (Mol) Arie pentru îmblătit cereale. 22 (Reg; îcs) În ~ sau de-a ~ul Numele unui joc de copii Si: șotron. 23 (Ast; reg) Vizitiul.

țarcă² sf vz țarc

țăr i vz țâr²

țărc sn vz țarc

țâlc i vz țârc

țâr² [At: ȘĂINEANU, D. U. / V: (rar) țăr i / S și: (9) țârțâr / E: fo] 1 i (Rep) Cuvânt care imită scurgerea în picături a unui lichid. 2 i (Rep) Cuvânt care imită țârâitul greierilor. 3 i (Rep; și cu „r” prelungit) Cuvânt care imită strigătul unor păsări. 4 i (Rep; cu „r” prelungit) Cuvânt care imită sunetul telefonului. 5 i (Rep) Cuvânt care imită sunetul produs de fluierătoare. 6 i Cuvânt cu care se cheamă găinile. 7 sn (Reg) Șipot. 8 sn (Reg; îlav) În ~ Continuu. 9 sn (Orn; șîc țâr-țâr) Pițigoi cu coadă lungă (Aegithalos caudatus).

țârc [At: TDRG / V: țâlc / Pl: ~uri / E: fo cf alb cërkë „strop”] 1 i Cuvânt care imită zgomotul produs de laptele care țâșnește în timpul mulsului. 2 sn (Mun) Picătură dintr-un lichid Si: strop, (reg) țârcâială (6), (reg) țârcâiș. 3 sn (Reg; îlav) Nici un ~ de... Deloc.

țearc sn vz țarc

țerc sn vz țarc

ȚARC, țarcuri, s. n. 1. Loc îngrădit (uneori acoperit), unde se adăpostesc sau se închid oile, vitele etc.; ocol. 2. Îngrăditură, gard de nuiele, spini, de spini etc. în jurul unei clăi de fân pentru a o feri de vite; p. ext. suprafața împrejmuită de acest gard. 3. Mică îngrăditură făcută din stinghii, în care sunt ținuți copii mici când încep să umble, pentru a li se limita spațiul de deplasare. 4. Numele unui joc de copii. – Cf. alb. cark, gr. tsárkos.

ȚÂR¹ interj. Cuvânt care imită zgomotul intermitent produs de greier și de alte insecte sau de un lichid care se scurge picurând de undeva. [Var.: țârc interj.] – Onomatopee.

ȚARC, țarcuri, s. n. 1. Loc îngrădit (uneori acoperit) unde se adăpostesc sau se închid animalele; ocol, coșar. Venea de undeva o duhoare grozavă de țarcuri de porci. DUMITRIU, B. F. 35. Am cotit pe după țarcul mînzărilor. SADOVEANU, O. L. 73. Vitele mari, cînd le găsesc în țarină, le duc la ocolul, oborul sau țarcul primăriei. PAMFILE, A. R. 28. Am un țarc plin de miei albi (Dinții). PĂSCULESCU, L. P. 81. ♦ Mică îngrăditură făcută din spițe de lemn, în care sînt ținuți copiii mici cînd încep să umble, pentru a li se limita spațiul de deplasare. 2. Împrejmuire, îngrăditură, gard de nuiele, de spini etc. făcut în jurul unei clăi de fîn pentru a o feri de vite; p. ext. suprafața împrejmuită cu acest gard. Spre a feri clăile de fîn de stricăciunile vitelor, fac împrejur... un țarc. PAMFILE, A. R. 163. Eu mă duc să dau foc La țarcurile cu fîn. PĂSCULESCU, L. P. 141. 3. (Mold.) Arie. Locul unde trebuie să-și adune pînea, snopii sau strinsura [pentru treierat]... se numește... țarc. PAMFILE, A. R. 143. 4. (Munt.) Partea de sus a unui pătul de porumb. 5. (Mold.) Mică construcție pe care se așază leasa cînd se pun prunele la uscat. Unii gospodari... fac un țarc, ca o coteneață de găini, o lipesc cu baligă și deasupra acestui țarc cilindric pun leasa cu perjele. Sub leasă fac foc și fum. PAMFILE, L. C. 233. 6. Numele unui joc de copii. Ei se mai gioacă și... în țarc, cu mingea sau cu zmeii. ALECSANDRI, P. P. 393. 7. (Popular) Numele unei constelații. Vizitiul poartă numele de... trăsură, surugiu... țarc. PAMFILE, CER. 169.

ȚÎR¹ interj. (Și în forma țîrc; adesea repetat) Onomatopee care redă zgomotul intermitent produs de laptele care țîșnește din uger la muls, de apa care se scurge picurînd de undeva etc. Mulge laptele țîrîind: țîrc!... țîrc!... țîrc! ȘEZ. II 137. – Variantă: țîrc interj.

ȚÎRC interj. v. țîr¹.

ȚARC ~uri n. 1) Loc îngrădit pentru închiderea animalelor; ocol; coșar. 2) Îngrăditură în jurul unui stog de fân. 3) reg. Loc special amenajat pentru treierat; arie; fățare. 4) rar Mică îngrăditură mobilă, care limitează copiilor spațiul de deplasare, când încep să meargă. 5) Mică construcție pe care se pune leasa pentru uscarea fructelor. 6) art. pop. Constelație din emisfera boreală; Surugiul; Vizitiul. /Cuv. autoht.

ȚÂR¹ interj. 1) (se folosește, repetat, pentru a reda zgomotul produs de un lichid ce țârâie). 2) (se folosește, prelungit, pentru a imita sunetul produs de unele insecte). 3) (se folosește, prelung, pentru a imita sunetul produs de o sonerie etc.). /Onomat.

țarc n. Zool. ocol de vite; 2. gard în jurul stogului; 3. coșul teascului. [Albanez THARK].

țăr int. ce imită sgomotul picurării încete și cântecul monoton al greierilor. [Onomatopee].

țarc n., pl. urĭ (reluat d. ngr. tsárki și tsérki, care vine d. rom. cerc orĭ d. it. cerchio. E rudă și cu țîrcălam și țărcădăŭ. Alb. thark, „parc, țarc”, poate fi și el rudă). Îngrăditură, ocol de despărțit vitele (de ex., meiĭ de oĭ), de apărat o claĭe de fîn ș. a.

2) țîr, interj. care arată zgomotu apeĭ care țîrîĭe, al greĭerilor care țîrîĭe și al celor ce șuĭeră din șuĭerătorĭ care țîrîĭe: ce tot țîr-țîr toată ziŭa la urechea mea, măĭ băĭete? V. țur.

țîrc, interj. care redă zgomotu mulsuluĭ (al lapteluĭ cînd țîrîĭe).

țarc s. n., pl. țarcuri

țâr²/țâr-țâr interj.

țâr-țâr v. țâr²

țarc s. n., pl. țarcuri

țâr¹/țâr-țâr interj.

țâr-țâr v. țâr

țâr/țâr-țâr interj.

țarc s. n., pl. țarcuri

țâr/țâr-țâr interj.

țârc interj.

ȚARC s. v. ocol.

ȚARC s. v. arie, arman, coș, ladă, staul.

ȚÂR interj. pic. (Apa se prelinge și face: ~!, ~!)

țarc s. v. ARIE. ARMAN. COȘ. LADĂ. STAUL.

ȚARC s. ocol, (pop.) obor, (înv. și reg.) ogradă, (reg.) tîrcol. (~ de vite.)

ȚÎR interj. pic. (Apa se prelinge și face: ~!, ~!)

țarc (-curi), s. n. – Ocol, îngrăditură, loc îngrădit. – Mr. țarcu. Origine necunoscută. Trebuie să aibă legătură cu alb. thark (Spitzer, Mitt. Wien, 293; Treimer, ZRPh., XXXVIII, 391; Barič, Albanorum. Studien, 104; Pascu, II, 222; Philippide, II, 738; Tiktin; Rosetti, II, 123); dar această relație lămurește prea puțin istoria cuvîntului. Legătura cu iranianul *čark › per. čart „cerc” (Densusianu, GS, I, 245) nu este evidentă. – Der. țărcălău (var. țărcuș), s. n. (țarc mic); țărcui, vb. (a închide într-un țarc); înțărca, vb. (a lua mielul de la oaie; a nu mai da să sugă; a priva, a frusta); înțărcătoare, s. f. (locul sau timpul de înțărcat), cf. Giuglea, Dacor., V, 550-53. Din rom. provine în rut. carok, carka „țarc”, cerkati „a mulge” (Candrea, Elemente, 402).

țîr interj. – Imită scîrțîitul, țiuitul. – Var. țîra (-țîra), țur. Creație expresivă, cf. sfîr, sl. cureti „a alerga”, ngr. τσιρίζω „a piui”, sp. chirriar, germ. zirpen. – Der. țîr, s. n. (arcul capotei la birjă; daltă), cf. țiu; țîră (var. țiră), s. f. (bucățică, fărîmă, pic; Trans., fîșie, zdreanță); țîrfă, s. f. (Trans., nisip; Banat, argilă amestecată cu paie), cf. tîrlă după Diculescu, Elementele, 490, din gr. σύρφος); țîrfoli, vb. (a dichisi), în Mold. (după Scriban, în legătură cu a picura, a prelinge; mag. corholni „a răzui”); țîrîi (var. țurui, ciurui, țîrlîi), vb. (a cînta greierii; a cînta din vioară), care s-a explicat greșit prin sl. suriti (Miklosich, Slaw. Elem., 52), prin sb., cr. curiti „a fugi” (Cihac, II, 435), prin bg. cărkam (Conev 95); țîrîit, s. m. (țiuit; cu țîrîita, picătură cu picătură); țîrîitor, adj. (care țiuie; s. m., obleț, Alburnus lucidus); țîrîitură, s. f. (țîrîit); țîrloi, s. m. (Trans., ciocîrlie; țeavă, tub); țîrc, interj. (imită țîrîitul laptelui muls); țîrcîi (var. țîrcăi, Trans. țîrcoti), vb. (a mulge; refl., a picura; refl., a fi zgîrcit; cu țîrcîita, picătură cu picătură); țîrcavă, adj. f. (se zice despre oile cu lînă puțină sau cu lînă scurtă); țurloi (var. rară țurlui), s. n. (țeavă, tub; fluierul piciorului, tibia), cf. țîrloi; țurțur (var. țu(r)țur(e), țuțuroi), s. m. (sloi mic și subțire de gheață ascuțit la un capăt), formă reduplicată a interj. țur (cf. Giuglea, Dacor., I, 250); țurțura, vb. (a atîrna ca țurțurii). Tîrcav, adj. (sterp, fără vegetație; oaie cu păr scurt; Olt., lepădat, eșuat, frustat) pare a fi var. a lui țîrcav; caz în care rut. tyrkavyi, pe care Candrea îl propune ca etimon, trebuie să provină din rom.; der. tîrcăvi, vb. refl. (a da greș). – Din rom. provine mag. cire (Treml, Magyar Nyelv., XXVII, 323). Cf. țurcă.

țarc, țarcuri, s.n. – Loc îngrădit unde se adăpostesc sau se închid mieii. „Există adăposturi pentru miei numite țarcuri. Un țarc are o lungime de 3-4 m și o lățime de 2-2,5 m, cu o suprafață de 35-40 m. Are doi pereți în lungime, cu o înălțime de 35-40 cm, pe care se reazămă acoperișul, care are două înclinații și doi pereți în lățime, care de asemenea sprijină acoperișul, având în mijloc o înălțime de 1,40 m” (Georgeoni, 1936: 51). „În strunguța oilor / Și-n țărcuțu mielor” (Papahagi, 1925; t. CCCLII). – Cf. alb. cark, gr. tsárkos (DEX); cuvânt autohton, cf. alb. thark (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu, MDA); din rad. i.-e. *tuer- „a cuprinde, a închide, a îngrădi” (Russu, 1981: 403-405). Cuv. rom > ucr. carok, carka „țarc” (Candrea, cf. DER), slov. carek, ngr. tsarcos, prin dial. arom. (Macrea, 1970: 15).

țarc, -uri, s.n. – Loc îngrădit unde se adăpostesc sau se închid mieii. „Există adăposturi pentru miei numite țarcuri. Un țarc are o lungime de 3-4 m și o lățime de 2-2,5 m, cu o suprafață de 35-40 m. Are doi pereți în lungime, cu o înălțime de 35-40 cm, pe care se reazămă acoperișul, care are două înclinații și doi pereți în lățime, care de asemenea sprijină acoperișul, având în mijloc o înălțime de 1,40 m” (Georgeoni 1936: 51): „În strunguța oilor / Și-n țărcuțu mielor” (Papahagi 1925: t. CCCLII). – Cuvânt autohton, cf. alb. thark (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983, MDA); „Un i.-e. *tuer- (a cuprinde, a închide, a îngrădi) > *tuer-ko- a dat un indigen *tercu-, dezvoltat în chip normal la rom. țarcu, peste care s-a suprapus un lexic lat. staul, staur (stabulum), alăturându-se ulterior termenii de împrumut ocol, obor etc.” (Russu 1981: 403-405); Cuv. rom. preluat în ucr.: carok, carka „țarc” (Candrea), în slovacă – carek, în ngr. – tsarcos, prin dial. arom. (Macrea 1970: 15).

ȚARC subst. 1. Țarcu t.; Țărculești s. 2. Țărcan, Stan (AO XXI 171). 3. Țărcar, St. (17 B I 323).

a da o ratare / un țâr expr. (adol.) a apela scurt pe cineva de pe un telefon mobil, fără a-i lăsa timp persoanei respective să răspundă.