tăbăcar¹ sm [At: (a. 1694) IORGA, S. D. V, 95 / Pl: ~i / E: tabac¹ + -ar] 1 Persoană specializată în tăbăcitul¹ (1) pieilor Si: argăsitor, (îrg) tălpar (1), (înv) tabac¹ (1), (reg) dubălar, opincarăș, orgar, pielccir, timar¹ (1). 2 Persoană care vinde piei tăbăcite² (1) Si: (înv) tabac¹ (2), (reg) timar¹ (2).

tăbăcar² [At: MOLNAR, RET. 62/16 / Pl: ~i sm, ~e sn / E: tabac² + -ar] 1 sm (Îrg) Persoană care fumează sau prizează tabac² (1) Si: (îrg) tăbăcaș. 2 sm (Înv) Fabricant de tabac² (1). 3 sm (Înv) Negustor de tabac² (1). 4 sn (Îvr) Tabacheră (1).

TĂBĂCAR, tăbăcari, s. m. Specialist în tăbăcitul pieilor; dubălar. Sînt fire nevăzute mai tari ca otgoanele, trăgîndu-l spre o lume pe vecie străină de lumea calfei de tăbăcar. C. PETRESCU, A. R. 56. Eu – ca să zic așa – ce sînt decît o calfă de tăbăcar murdar, soios așa cum sînt, pe cît timp el?... ARDELEANU, D. 29. Măcelarii alergară, Carnea-ndată-o cumpărară, Și pielea ei, tăbăcarii. ALECSANDRI, P. P. 266.

TĂBĂCAR, tăbăcari, s. m. Specialist în tăbăcitul pieilor. – Din tabac² + suf. -ar.

TĂBĂCAR ~i m. Muncitor specializat în tăbăcirea pieilor. /tabac + suf. ~ar

tăbăcar m. cel ce tăbăcește piei sau le vinde deja tăbăcite.

tăbăcár m. (d. tabac 1. D. rom. vine sîrb. tabakar). Sud. Acela care tăbăcește (tabac, dubălar). – Fem. -ăreásă, în est și -ăríță.

tăbăcar s. m., pl. tăbăcari

tăbăcar s. m., pl. tăbăcari

tăbăcar s. m., pl. tăbăcari

TĂBĂCAR s. argăsitor, (reg.) opincarăș, orgar, tălpar, timar, (Mold., Bucov. și Transilv.) dubălar, (înv.) solonar, tabac. (~ul se ocupă cu tăbăcitul pieilor.)

TĂBĂCAR s. argăsitor, (reg.) opincarăș, orgar, tălpar, timar, (Mold., Bucov. și Transilv.) dubălar, (înv.) solonar, tabac. (~ se ocupă cu tăbăcitul pieilor.)