STROFĂ, strofe, s. f. Ansamblu unitar dintr-o poezie format din mai multe versuri legate între ele prin elemente prozodice (măsură, ritm, rimă) și uneori prin înțeles. ♦ (În tragedia greacă antică) Arie în versuri pe care o cânta o parte a corului, în timp ce evolua ritmic pe scenă. – Din fr. strophe, lat. stropha.

strofă sf [At: CANTEMIR, I. I. I, 86 / Pl: ~fe / E: gr στροφή, lat stropha, fr strophe, it stropha, ger Strophe] 1 (Îvr) Subterfugiu (1). 2 Fiecare dintre diviziunile unei poezii, formată din două sau mai multe versuri care alcătuiesc un ansamblu unitar, prin elemente prozodice (măsură, ritm, rimă) și uneori prin înțeles V distih, terțină, catren. 3 (Îcr antistrofă și epodă) Prima stanță din triada pe care o cânta corul în teatrul antic grec.

STROFĂ, strofe, s. f. Ansamblu unitar dintr-o poezie format din mai multe versuri legate între ele prin elemente prozodice (măsură, ritm, rimă). ♦ (În tragedia greacă antică) Arie în versuri pe care o cânta o parte a corului, în timp ce evolua ritmic pe scenă. – Din fr. strophe, lat. stropha.

STROFĂ, strofe, s. f. Fiecare dintre diviziunile unei poezii, constînd din două sau mai multe versuri și reprezentînd de obicei o unitate de versificație. «Familia» i-a publicat o poezie de trei strofe. REBREANU, I. 62. Din totul se înalță un cîntec către soare De dragoste nespusă... O falnică poemă de strofe arzătoare. MACEDONSKI, O. I 117. Prietinul meu Negri, iubit și dulce frate, Îți scriu aceste strofe din locuri depărtate. ALECSANDRI, P. I 239. ♦ (În tragedia greacă antică, în opoziție cu antistrofă) Arie în versuri cîntată de o parte a corului (în timp ce evolua ritmic pe scenă).

STROFĂ s.f. (În tragedia greacă antică) Partea cîntată de cor în timp ce se deplasa de la stînga la dreapta scenei. ♦ Fiecare dintre diviziunile unei poezii (lirice), formată din mai multe versuri. [< gr. strophe, cf. it. strofa, fr. strophe].

STROFĂ s. f. 1. (în tragedia greacă antică) partea cântată de cor, precedând antistrofa și epoda. 2. fiecare dintre diviziunile unei poezii, din mai multe versuri. (< fr. strophe, lat. stropha)

STROFĂ ~e f. Parte a unei opere poetice, constând din câteva versuri, ce constituie un tot unitar din punct de vedere al ritmului, rimei și sensului. /<lat. stropha, fr. strophe, it. strofa, germ. Strophe

strofă f. 1. în drama greacă: partea ce cânta corul; 2. azi, număr determinat de versuri ce formează un sens complet.

*strófă f., pl. e (vgr. strophé, d. strépho. întorc. V. ana-, apo- și cata-strofă). În vechea tragedie grecească, partea pe care o cînta coru evoluînd pe scenă. Azĭ, stanță, grupă de patru versurĭ (maĭ rar de 3, 5 orĭ 6) cu rimă încrucișată: o poezie de zece strofe.

-STROFIE elem. strof(o)-.

STROF(O)-, -STROF(Ă), -STROFIE elem. „răsucire, întoarcere, rotire, torsiune”. (< fr. stroph/o/-, -strophe, -strophie, cf. gr. strophos, strophe)

strofă s. f., g.-d. art. strofei; pl. strofe

strofă s. f., g.-d. art. strofei; pl. strofe

strofă s. f., g.-d. art. strofei; pl. strofe

strofă 1. (În folc. românesc). Perioadă* muzicală, alcătuită dintr-un număr determinat de rânduri melodice*, repetate în aceeași ordine. Ex. ABB este o s. alcătuită din trei rânduri melodice, care se repetă în aceeași ordine, până la terminarea textului poetic. Se cunosc mai multe tipuri de s.: binare, ternare etc., sau strofe de tip primar (un rând melodic repetat cu variații cadențiale sau în contur: AA_vA_c etc.), de tip binar (două rânduri melodice repetate sau nu: AB, ABB; AAB; AABB etc.), de tip ternar (ABC; AABC; AABBC etc.) etc. De remarcat că în aceeași schemă trofică pot fi turnate conținuturi variate. V. rondo. 2. V. tropar.

-STROFĂ, v. -STROF.

STROFĂ (< fr. strophe < lat. stropha < gr. strophe, întoarcere) În perioada modernă, grupare de versuri, variind după număr; monovers ; Ex. Un singur nor, dar alte ecouri în pădure (I. PILLAT, Poemul într-un vers) distih, terțină, catren, strofă cvinarie, strofa senarie (aceasta de șase versuri), octavă, decimă (v. termenii), pînă la strofa polimorfă, alcătuită dintr-un număr mare de versuri. Influența altor arte a dus la excese în tehnica aranjării versurilor în spațiu, cum și a culegerii lor cu caractere grafice diferite. Astfel, după dispoziția aproape geometrică a versurilor, de exemplu, în formă de linie, pătrat, de con răsturnat, de triunghi, formă rezultată dintr-o alternanță vădit ornamentală a acestora, strofa capătă denumiri variate ca strofa pătrată, în care numărul silabelor dintr-un vers corespunde versurilor dintr-o strofă; orizontală, cu versuri egale ca măsură; verticală, în formă de con răsturnat, cu versuri ce descresc ca măsură, sau de delta, cu versuri ce cresc.

-STROF (-STROFĂ) „care întoarce, care răstoarnă, care rotește”. ◊ gr. strophe „răsucire, întoarcere” > fr. -strophe, germ. id., engl. id. > rom. -strof și -strofă.

-STROFIE „întoarcere, rotire”. ◊ gr. strophe „răsucire, întoarcere” > fr. -strophie, germ. id., it. strofia, engl. -strophy > rom. -strofie.

STROFO- „răsucire, torsiune”. ◊ gr. strophos „răsucire, rotire” > fr. stropho-, germ. id., engl. id., it. strofo- > rom. strofo-. □ ~geneză (v. -geneză), s. f., diferențiere a unei singure generații în mai multe faze, considerată ca alternanță de generații; ~idă (v. -id), s. f., curbă plană, loc geometric al focarelor conicelor obținute prin intersectarea unui con cu un plan care se rotește în jurul unei perpendiculare, pe o generatoare a conului; ~manie (v. -manie), s. f., torsiune teratologică a tulpinii, în care filotaxia devine neregulată; ~taxie (v. -taxie), s. f., orînduire a organelor vegetale în urma mișcării de răsucire.