Stanca (Doamna) f. 1. fiica lui Iane Cantacuzino și soția lui Mihaiu Viteazul (dela 1583-1601); 2. numele soției lui Brâncoveanu.

stanc sn vz stancă²

stancă² sf [At: ALR SN III h 814/353 / V: stanc (Pl: ~uri) sn, stea~ (Pl: ~ence), sten~ / Pl: stănci, ~nci / E: stan² + -că, (după stâncă)] (Mar; Trs; îs) ~ de piatră (Colț de) stâncă.

stancă¹ sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: stănci, (reg) ~nce / E: ns cf Stanca (np)] (Pop) 1 (Orn) Stăncuță (Coloeus monedula). 2 (Mol) Cioară (1). 3 Epitet (depreciativ) pentru o femeie care are pielea de culoare închisă.

stâncă sf [At: SIMION DASC. LET. 10 / V: (reg) ~ngă, (înv) stin~ / Pl: ~nci, (înv) ~nce / E: nct] 1 Bloc masiv de rocă tare, cu pereți abrupți și lipsit de vegetație Si: (pop) stană (2) (reg) canară, cârșie, janț, stancă², stei¹ (2) V stalohan (1). 2 Fragment de forme și de dimensiuni diferite desprins dintr-un astfel de bloc Si: (pop) stană (1), (reg) canara (1), cârșie (1), janț, stancă², stei¹ (1). 3 (Îla) De ~ Puternic. 4 (Îal) Indiferent. 5 (Îal) Rece. 6 (Îe) A face (sau a sta) ~ A împietri. 7 (Îe) A merge, a sări, a urca etc. din ~ în ~ A merge, a sări etc. dintr-un loc (înalt) în altul. 8 (Înv) Rocă. 9 (Mar; îf stângă) Prăpastie. 10 (Îvr; fig) Sprijin (8). 11 (Asr; fig) Piedică. 12 (Rar) Povară.

stângă sf vz stâncă

steancă sf vz stancă²

stencă sf vz stancă²

stincă sf vz stâncă

STANCĂ, stănci și stance, s. f. (Ornit.) Stăncuță. Văd... graurii în cîrduri cu cioarele și stăncile și cunosc, mai ales după glasul acelor cioare și acelor stănci, că vremea se strică. SADOVEANU, Z, C. 8. ♦ (Adjectival) De culoare închisă, negricioasă (ca pasărea de mai sus). Fecioraș, vatav de curte, Fermecat de fete multe. Toate-anume Ți le-oi spune; Una-i stancă Alta-i neagră. SEVASTOS, C. 118.

STÎNCĂ, stînci, s. f. 1. Bloc mare de piatră, lipsit de vegetație, cu pereții drepți și colțuroși; stană, stei. Pîraiele au prins a suna altfel, cu zvon de clopoței, și sar pe trepte de stîncă și gheață. SADOVEANU, B. 120. Trudit apoi, m-am așezat pe-o stîncă. TOPÎRCEANU, B. 87. În castelul de pe stîncă, la fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. ◊ Cristal de stîncă v. cristal. ♦ (Învechit, impropriu) Rocă. Există în Banat și stînci eruptive. I. IONESCU, M. 49. 2. Fig. Obstacol, dificultate. N-ai grijă, n-ai frică, Oricîte talazuri și stînci se ridică În calea ta, Lume! NECULUȚĂ, Ț. D. 40. Să vedem însă cum ocolește autorul primejdioasa stîncă de a descrie și introduce pe eroul poemei sale. MACEDONSKI, O. IV 50.

STANCĂ stănci f. Pasăre sedentară, de talia unui porumbel, cu cioc scurt, puțin curbat, coadă lungă și penaj negru-cenușiu; ceucă. /Din Stanca n. pr.

STÂNCĂ ~ci f. Bloc mare de piatră în munți, cu pereți abrupți și cu vârfuri colțuroase. ~ de granit. ~ submarină. [G.-D. stâncii] /Orig. nec.

stancă f. 1. nume de țigancă; 2. Mold. cioac. (după coloarea negricioasă a penelor sâle).

stâncă f. massă de piatră foarte dură înțepenită în pământ. [V. stană].

Tarpeiană (Stânca) f. partea muntelui Capitoliu, la Roma, de unde se prăvăliau cei osândiți la moarte: fig. nu departe dela Capitoliu până la Stânca Tarpeiană, căderea e vecină triumfului.

stáncă f., pl. e (sîrb. Slanka, Stanca [nume de femeie, maĭ ales de Țigancă], aplicat cĭorilor. Stanka e fem. d. Stan, Stanko, Stanislav). Un fel de cĭoară care nu e neagră peste tot, ci are peptu și spinarea cenușie.

stîncă f., pl. ĭ (vsl. stĭena, zid, părete, peatră; ceh. stĭena, stĭenka, sîrb. sténjăk, stîncă prăpăstioasă, stenje, stîncă. V. stan și steĭ 1). Bloc de peatră în munți saŭ ape: un izvor picura din stîncă, corabia s’a ciocnit de-o stîncă.

cristal-de-stâncă (silice) s. n.

stancă (pop.) s. f., g.-d. art. stăncii; pl. stănci corectat(ă)

stâncă s. f., g.-d. art. stâncii; pl. stânci

talpa-stâncii (plantă) s. f. art., g.-d. art. tălpii-stâncii

!cristal-de-stâncă (silice) s. n.

stancă (pop.) s. f., g.-d. art. stăncii; pl. stănci

stâncă s. f., g.-d. art. stâncii; pl. stânci

!talpa-stâncii (plantă) s. f. art., g.-d. art. tălpii-stâncii

cristal de stâncă s. n. + prep. + s. f.

stancă s. f., g.-d. art. stăncii; pl. stănci

stâncă s. f., g.-d. art. stâncii; pl. stânci

talpa-stăncii/talpa-stâncii s. f.

stancă, stănci.

stâncă, -ci.

STANCĂ s. (ORNIT.; Coloeus monedula) v. stăncuță.

STÂNCĂ s. v. piatră, rocă.

STÂNCĂ s. (pop.) stană, (reg.) canara, (Transilv.) cârșie, (prin Olt. și Ban.) janț. (O ~ uriașă de bazalt.)

STANCĂ s. (ORNIT.; Coloeus monedula) ceucă, stăncuță, (reg.) cioacă, ciochiță, ciorică, ciovică, crăncău, lisarcă, stăncușoară, cioară-gulerată, cioară-pucioasă, papagal-țigănesc, porumbel-țigănesc.

stîncă s. v. PIATRĂ. ROCĂ.

STÎNCĂ s. (pop.) stană, (reg.) canara, (Transilv.) cîrșie, (prin Olt. și Ban.) janț. (O ~ uriașă de bazalt.)

stîncă (-ci), s. f. – Rocă, piatră mare. – Var. înv. stincă. Origine îndoielnică. Ar putea fi sl. stĕna, prin intermediul unui dim. *stĕnka, cf. ceh. stĕnka (Miklosich, Lexicon, 880; Cihac, II, 361; Petrovici, Dacor., I, 139; Rosetti, GS, V, 171); această ipoteză pare valabilă cîntărind obiecțiile lui Pușcariu, Dacor., III, 379 și Pușcariu, Lr., 286. Totuși, coincide cu it. stinca „coastă de munte”, cf. Le Stinche, Val di Stinche en Toscana, cuvînt care a fost explicat, în aparență insuficient, prin longob. skinko › germ. Schinken „osul piciorului” și „jambon” (REW 7995; Rohlfs, Archiv., CLXXXV, 101; Battisti, V, 3636). Stincus a existat în lat., dar apare numai la Isidoro de Sevilla, XVII, 4, 43, unde a fost definit greșit „incendium amoris” (cu privire la această greșeală, cf. Amatucci, Bull. Du Cange, IV, 58). Der. stîncărie, s. f. (mulțime de stînci); stîncie, s. f. (rar, mulțime de stînci); stîncos, adj. (de stîncă, cu stînci).

stancă², stănci, s.f. (pop.) 1. stăncuță, cioacă, ciochiță. 2. (reg.) cioară. 3. (deprec.) femeie cu pielea de culoare închisă.

STANCA (?-1603), soția (din 1584) lui Mihai Viteazul („Doamna Stanca”).

STANCA, Radu (1920-1962, n. Sebeș), scriitor și regizor de teatru român. Mentor al Cercului literar de la Sibiu. Lirică baladescă, neoromantică, cu predilecție pentru fantastic („Versuri”); poeme dramatice cu implicații filozofice („Oedip salvat”, „Dona Juana”). Eseuri despre „resurecția baladei” și tragediei.

STÎNCĂ subst. 1. Stîncești s. (Dm); 16 B I 6; RI II 197); Stîncăuți s. (Ștef). 2. + Stancu: Stînculești s.

Ribes petraeum Wulf., « Păltior, Coacăz de stîncă ». Specie care înflorește primăvara-vara. Flori verzi cu puncte roșii sau roz, în raceme pendente (caliciul campanulat cu marginea ciliată) Frunze deseori cu 3 lobi ascuțiți, margini dentate, ciliate, pubescente pe partea inferioară (pe nervuri). Arbust pînă la 1,5 m înălțime, tufos, lujerii se exfoliază. Fructe, bace roșii.

De la Capitoliu la stînca Tarpeiană nu-i decît un pas! Capitoliul este una dintre cele șapte coline ale Romei; și anume, cea situată chiar în centrul ei. De aceea, vechii romani au ridicat pe vîrful Capitoliului un templu, închinat lui lupiter, unde erau conduși cu mare pompă triumfătorii, spre a fi încununați cu lauri. Astfel Capitoliul a devenit cu timpul un simbol poetic pentru biruința cea mare, gloria sublimă, cununa de aur. Dar în spatele Capitoliului, pe panta lui abruptă, era o rîpă adincă, de pe marginea căreia erau zvîrliți, spre a fi uciși, trădătorii, conspiratorii, criminalii. Apropierea aceasta între locul unde atingeai culmea gloriei și locul unde te prăbușeai, acoperit de cel mai profund oprobriu, a dat naștere expresiei de mai sus care în chip plastic arată că un singur pas greșit te poate duce la consecințe foarte neplăcute. Ideea se află foarte clar și elocvent exprimată într-o frază memorabilă a oratorului revoluționar francez Mirabeau care, în culmea gloriei sale, la 1790, auzind în Adunarea Constituantă o voce care îi striga: „Trădătorule!”, s-a urcat la tribună și a zis: „Și pe mine, acum cîteva zile, au vrut să mă ducă în triumf, iar astăzi se strigă în stradă: « Marea trădare a lui Mirabeau ! »… Știam eu mai de mult că nu e decît un pas de la Capitoliu la rîpa Tarpeiană!”...