sic² s [At: PRIBEAGUL, P. R. 57 / V: sici, sit / Pl: ? / E: mg szik] (Reg) Pământ care conține calcar sau silitră.

sic¹ av [At: ANTONESCU, D. / E: lat sic] Cuvânt care înseamnă „așa”, folosit, între paranteze, într-un text reprodus, pentru a arăta că acesta este redat exact, deși pare eronat.

sic³ i vz sâc¹

SIC¹ adv. Cuvînt latin echivalent cu «așa», folosit ca indicație pentru ca cititorii să știe că o greșeală dintr-un text aparține autorului respectiv și nu comentatorului.

SIC² interj. v. sîc.

SIC adv. Cuvînt (care se pune de obicei între paranteze într-un text citat) pentru a arăta că e întocmai după original, cu greșeala sau cu ciudățenia sa. [< lat. sic – așa, întocmai].

SIC adv. (între paranteze într-un text citat) întocmai după original. (< lat. sic)

sic adv. așa: se pune în paranteze, în urma unui text citat, spre a nu considera ca eronată forma-i curioasă sau neprobabilă.

*sic, cuv. latin care înseamnă „așa” (V. conj. și 2) și se întrebuințează la citațiunĭ ca să nu creadă cititoru că e vre-o greșeală, ci că e chear așa (V. la răzlog).

SÂC interj. Cuvânt, de obicei repetat și însoțit de gestul lovirii pumnilor unul de altul, prin care cineva își exprimă satisfacția răutăcioasă pentru un necaz al altuia. [Var.: sic interj.] – Cf. tc. sik.

ȘIC², șicuri, s. n. (Reg.) Fiecare dintre micile foițe de metal lucios care se aplică drept podoabă pe unele haine femeiești; fluture, paietă. – Din sb. šik, magh. sik.

chic³ a vz șic

sâc¹ i [At: I. GOLESCU, C. / V: (îrg) sic / E: ns cf sâcâi] 1 (Are) Cuvânt însoțit de gestul lovirii pumnilor unul peste altul, prin care cineva își exprimă satisfacția răutăcioasă pentru un necaz al altuia. 2 (Reg; îe) ~ de nuntă, mâine-i horă! Se spune când cineva se consolează sau vrea să pară consolat că a obținut un lucru mai puțin important decât cel pe care-l dorește.

sâc² i [At: CHEST. V, 77/37 / E: tc sic „penis”] (Reg; are) 1 Strigăt cu care se cheamă oile. 2 Strigăt cu care se îndeamnă oile sau celelalte femele să primească mai repede masculul.

sici³ s vz sic²

sit³ s vz sic²

șic² sn [At: ANON. CAR. / V: (îrg) ~lu / Pl: ~uri / E: mg sík, srb šik] 1 (Reg) Foiță de metal, mai ales din staniol, care se aplică ca podoabă pe unele haine femeiești Si: paietă, (pop) poleială, (reg) șicuială (1). 2 (Trs; îf șiclu) Hârtie poleită. 3 (Trs; înv) Piele poleită.

șic¹ [At: FILIMON, O. II, 183 / S și: (rar) chic / E: fr chic] (Fam) 1 sni Eleganță (în îmbrăcăminte, în atitudini). 2 sni Bun-gust (în îmbrăcăminte, în atitudini). 3 sni Lucru amuzant. 4 sni Haz (17). 5-6 ain, av (Care este) elegant. 7-8 ain, av (Care este) cu gust (în îmbrăcăminte, în atitudini).

șiclu² sn vz șic²

țâc^1[1] i vz sâc¹

SÂC interj. Cuvânt, de obicei repetat și însoțit de gestul lovirii pumnilor unul de altul, prin care cineva își exprimă satisfacția răutăcioasă pentru un necaz al altuia. [Var.: sic interj.] – Cf. tc. sik.

ȘIC², șicuri, s. n. Fiecare dintre micile foițe de metal lucios care se aplică drept podoabă pe unele haine femeiești; fluture, paietă. – Din scr. šik, magh. sik.

SÎC interj. Cuvînt, de obicei repetat și însoțit de gestul baterii în pumni, prin care cineva își exprimă satisfacția răutăcioasă pentru pățania altuia. Sîc, tigrule, sîc! Sîc, că te-am păcălit! ODOBESCU, S. III 256. Sîc... Dă-mi paraua să mă duc. TEODORESCU, P. P. 160. – Variantă: sic (ISPIRESCU, la TDRG) interj.

ȘIC², șicuri, s. n. (Mai ales la pl.) Mici foițe de metal lucios care se aplică ca podoabă, în special pe unele haine femeiești. V. fluture. La această casă Naltă și frumoasă, Cu var văruită, Cu șic șicuită, Cu aur boltită. PAMFILE, la CADE.

ȘIC¹ s. n. (Franțuzism) Eleganță, distincție, gust (în îmbrăcăminte, în modul de comportare). A făcut din o legătură plină de șic un lucru neînsemnat. GHEREA, ST. CR. I 279. Pe asta n-am prea observat-o, mi se pare însă că nu prea are șic. CONTEMPORANUL, VII 484. ♦ Lucru care amuză, care are haz. Nu lasă el două mii de lei! – Zi că-ți lasă o mie, tot e bine. – Apoi nu. Șicul e să lase două. CARAGIALE, M. 226.

ȘIC s.n. (Argotic) Eleganță, distincție, gust. ♦ Lucru care amuză. [< fr. chic].

ȘIC I. s. n. eleganță, distincție, bun gust. ◊ lucru care amuză. II. adj. inv. elegant, distins, cu gust. (< fr. chic)

ȘIC³ ~uri n. Placă mică de metal lucios, care se aplică pe unele haine ca podoabă; paietă, fluture. /<sb. šik, ung. sik

ȘIC² adj. 1) Care vădește un gust rafinat; extrem de elegant. Rochie ~. 2) Care satisface gusturile unei persoane; în conformitate cu gusturile cuiva. O fată ~. /<fr. chic

ȘIC¹ n. 1) Eleganță dezinvoltă, bazată pe un gust ales. 2) Rafinament spiritual; lucru amuzant. /<fr. chic

sâc! int. bine ți-a făcut: sâc! așa îți trebue; a da un sâc, a necăji pe cineva (repetând vorba sâc): trecuse râul și-i da cu sâc de dincolo după mal ISP. [Turc. SYK, necăjit].

șic n. fam. 1. eleganță: îmbrăcat cu șic; 2. haz: glume cu șic (= fr. chic).

șic n. foițe fine de alamă, zinc, beteală. [Ung. SIK].

sîc interj. prin care faci în ciudă cuĭva rîzînd de nereușita luĭ: Sîc! Așa-țĭ trebuĭe! Sîc, că nu poți să faci ca mine! (cp. cu turc. syk, strîmt, restrîns, chinuit, jenat, d. sykmak, a strînge, a chinui).

2) *șic n., pl. urĭ (fr. chic, d. germ. [ge]schick, ținută, atitudine). Eleganță în haĭne saŭ în mișcărĭ: a avea șic în îmbrăcăminte. Haz: vorbă cu șic.

1) șic n., pl. urĭ (sîrb. slovac, ceh. šik, pol. szyk; ung. sik). Vechĭ. Fluturĭ ornamentalĭ: șic alb și galben (col.). Azĭ. Trans. și rar Munt. (Bz.). Staniol.

sic (întocmai) adv.

sic («întocmai»)

!șic¹ adj. invar., adv. (ținute ~, a se îmbrăca ~)

șic² (eleganță) s. n.

șic³ (poleială; paietă) (reg.) s. n., pl. șicuri

șic² (eleganță) s. n.

șic¹ adj. invar.

șic³ (poleială, paietă) (reg.) s. n., pl. șicuri

sâc interj.

șic (poleială, paietă) s. n., pl. șicuri

șic adj. invar.

șic (eleganță) s. n.

sâc ! interj.

ȘIC adj. v. ales, distins, elegant, fin, rafinat, select, stilat, subtil.

ȘIC s. v. bun-gust, distincție, eleganță, fluturaș, fluture, paietă, poleială, rafinament, staniol.

șic s. v. BUN-GUST. DISTINCȚIE. ELEGANȚĂ. FLUTURAȘ. FLUTURE. PAIETĂ. POLEIALĂ. RAFINAMENT. STANIOL.

șic adj. v. ALES. DISTINS. ELEGANT. FIN. RAFINAT. SELECT. STILAT. SUBTIL.

sic (-curi), s. n. (Înv.) Foiță de alamă, paietă. Mag. sík (Tiktin; Gáldi, Dict., 158), cf. sb., slov., ceh. sik. – Der. șicui, vb. (înv., a auri, a acoperi cu aur).

sîc interj. – Bine făcut, bine înfăptuit, mă bucur. Creație expresivă. Nu pare să aibă nimic în comun cu sb., cr. šik, ceh. šik „zgîlțîială” (Cihac, II, 388), slov. sik, ceh., pol. syk „fluierat” (Tiktin), tc. sik „supărător” (Philippide, Principii, 148; Șeineanu, II, 320), ci pare să amintească de hîc, bîc, smîc. – Der. sîcîi, vb. (a scutura, a deșela, a deregla; a stînjeni, a molesta), a cărui der. expresivă este evidentă (totuși, Șeineanu, II, 320, Lokotsch 1960 și Ronzevalle 113 se referă la tc.); sîcală, s. m. (prost, neghiob, pisălog); sîcîială, s. f. (supărare, cicăleală).

șic s. n. – 1. Distincție, eleganță. – 2. (Adj. invar.) Elegant. Fr. chic.

sic s.n. (reg.) pământ care conține calcar sau silitră.

sâc!, interj. (reg.; adesea repetat) strigăt cu care se cheamă oile.

SIC, com. in jud. Cluj, situată în zona dealurilor Sicului; 2.697 loc. (2005). Piscicultură în iazuri și heleșteie. În arealul com. S. se află o rezervație ornitologică (biocomplexul acvatic „Stufărișurile de la Sic”), care constituie loc de pasaj pentru păsările migratoare. În satul S., menționat documentar în 1291, se află o biserică din sec. 13 (azi biserică reformată), cu forme de tranziție de la arhitectura romanică la cea gotică, ce păstrează fragmente de picturi murale interioare din sec. 14, bisericile de lemn Sf. Ioan Gură de Aur (1707), cu decor sculptat și turn-clopotniță cu foișor pe pronaos, și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1731) și o biserică romano-catolică (1758-1795).

Sic (lat. „Așa, întocmai”) – cuvînt care se pune de obicei în paranteză, în mijlocul sau la sfîrșitul unui citat, după o anumită frază sau expresie, spre a arăta că reproducerea este strict textuală, cu toate particularitățile sau chiar cu greșelile din original.

ȘIC 1. Șicae t. (16 B I 81). 2. Șicone, M. (16 B II 98). 3. Șicoe (Moț).