pușcaș sm [At: URECHE, L. 190 / Pl: ~i / E: pușcă + -aș, cf mg puskás] 1 (Înv) Tunar. 2 (Înv; spc) Soldat dintr-un corp de armată ce forma paza pușcăriilor. 3 (Asr) Vânător înarmat cu pușcă (3). 4 (Pex) Persoană care ochește bine cu pușca (3), la vânat. 5 (Îvr) Pușcar (2). 6 (Înv) Om ticălos.

PUȘCAȘ, pușcași, s. m. Soldat înarmat cu pușcă; vînător care poartă pușcă. Alăturea de mine se cuibărește Ștefanache pușcașul. SADOVEANU, O. VII 331. În vremea asta, iată că sosește în tabăra romînilor o ceată de trei sute de pușcași ardeleni. VLAHUȚĂ, O. A. II 118. Că tu ai trei frați pușcași Care de s-or mînia Și pe mine m-or pușca. BIBICESCU, P. P. 57. ♦ (Învechit) Artilerist. Pușcașii sau tunarii, supt căpitanul cel mare al dărăbanilor. BĂLCESCU, O. I 119.

PUȘCAȘ ~i m. 1) Ostaș dintr-un regiment înarmat cu pușcă. 2) înv. Ostaș din trupele de artilerie; tunar; artilerist. 3) rar Persoană care practică vânatul; vânător. /pușcă + suf. ~aș

pușcaș m. 1. od., corp de 500 soldați sub comanda marelui Armaș, cari păzeau la temniță; 2. od. în Mold., tunar: pușcașii sub căpitanul dorobanților; 3. soldat înarmat cu pușca; 4. cel ce dă cu pușca în vânat.

pușcáș m. (ung. puskas). Vechĭ. Mold. Pușcar, tunar. Soldat dintr’un corp de 500 pușĭ supt comanda mareluĭ armaș și care păzeaŭ pușcăriile. Azĭ. Om armat cu pușcă (vînător orĭ soldat).

pușcaș s. m., pl. pușcași

pușcaș s. m., pl. pușcași

pușcaș s. m., pl. pușcași

PUȘCAȘ s. (MIL.) (înv.) pușcar, sinețaș. (~ trage o salvă de pușcă.)

PUȘCAȘ s. v. artilerist, tunar, vânător.

PUȘCAȘ s. (MIL.) (înv.) pușcar, sinețaș. (~ trage o salvă de pușcă.)

pușcaș s. v. ARTILERIST. TUNAR. VÎNĂTOR.

pușcaș, pușcași, s.m. – Vânător: „Mă-sa numa ș-o mânat / Pă pușcaș, / Pă Toderaș” (Papahagi, 1925: 270). – Din pușcă (< magh. puska, pol. puszka, rus. pușka) + suf. -aș (DEX); cf. magh. puskás (MDA).