PLEBEU, -EE, plebei, -ee, s. m. și f., adj. 1. (În Roma antică) (Persoană) care făcea parte din plebe (1), care aparținea plebei; plebeian (1). 2. (Persoană) asuprită, exploatată, plebeian (2); (om) sărac, umil; p. ext. (om) de rând, lipsit de distincție, vulgar, grosolan. – Din lat. plebeius.

plebeu, ~ee [At: NICOLAU, P. 29/6 / Pl: ~ei, ~ee / E: lat plebeius] 1-2 smf, a (În Evul Mediu) (Persoană) care făcea parte din plebe (1) Si: (liv) plebeian (1-2). 3-4 smf, a (În Antichitatea romană) (Persoană) care făcea parte din plebe (6) Si: (liv) plebeian (3-4). 5 smf (Liv) Om de rând, needucat.

PLEBEU, -EE, plebei, -ee, s. m. și f., adj. 1. (În antichitatea romană) (Persoană) care făcea parte din plebe (1), care aparținea plebei; plebeian (1). 2. (Persoană) care este asuprită, exploatată, plebeian (2); (om) sărac, umil; p. ext. (om) de rând, lipsit de distincție, vulgar, grosolan. – Din lat. plebeius.

PLEBEU, plebei, s. m. (La romani) Persoană care făcea parte din plebe; (azi livresc) persoană din păturile de jos ale societății împărțite în clase. Esteți ai veacului XIX negau posibilitatea unei literaturi care să se ocupe de plebei: țărani și muncitori. SADOVEANU, E. 193. Costea dădu din umeri, cu ostilitate de plebeu pentru toată umanitatea din clasa întîi. C. PETRESCU, C. V. 117. Ca un furnicar cu ațe nenumărate, plebeii mișunau de pretutindeni. ANGHEL-IOSIF, C. L. 6. ♦ (Adjectival, uneori peiorativ) De rînd, lipsit de distincție. Om vulgar în toată puterea cuvîntului, plebeu, pretențios și egoist. D. ZAMFIRESCU, la CADE. (Fig.) Nu sînt decît flori plebee, cum le zic eu. NEGRUZZI, S. I 96.

PLEBEU s.m. Cetățean roman care aparținea plebei. ♦ (Liv.) Om de rînd. [< lat. plebeius].

PLEBEU, -EE adj., s. m. f. 1. (cetățean roman) care aparținea plebei; plebeian. 2. (om) care face parte din plebe. (< lat. plebeius)

PLEBEU ~i m. 1) (în Roma antică) Persoană care făcea parte din plebe. 2) (în evul mediu) Orășean sărac. 3) Persoană fără drepturi sociale, lipsită de merite și coruptă. /<lat. plebeius

plebeu a. și m. 1. care era din rândurile poporului, la Romani; 2. la popoarele moderne, cel ce nu face parte din nobleță.

*plebéŭ, -ée s., pl. tot așa (lat. plebejus). La vechiĭ Romanĭ, acela care făcea parte din plebe: un plebeŭ (și adj.), un edil plebeŭ. V. mitocan.

plebeu adj. m., s. m., pl. plebei; adj. f., s. f. sg. și pl. plebee

plebeu adj. m., s. m., pl. plebei; adj. f., s. f. sg. și pl. plebee

plebeu s. m., adj. m., art. plebeul, pl. plebei, art. plebeii; f. sg. și pl. plebee, sg. art. plebeea, g.-d. sg. art. plebeei

plebeu, pl. plebei, f. plebee, pl. plebee

plebeu, -bee, -bei, -bee.

PLEBEU s., adj. (IST.) (livr.) plebeian. (~ din Roma antică.)

PLEBEU s., adj. (livr.) plebeian. (~ din Roma antică.)

Plebeu ≠ aristrocrat

PLEBÉI (< lat.) s. m. pl. 1. (În Roma antică) Categorie socială din care făceau parte oamenii liberi, lipsiți însă, pentru multă vreme, de drepturi civile și politice obținute în exclusivitate de patricieni. Separația celor două grupuri a fost determinată de condiții etnice, economice, politice și militare, secesiunea având loc în 494 î. Hr., când p. s-au retras pe Muntele Sacru, adoptând o organizare proprie. După 450 î. Hr. au obținut o legislație recunoscută în stat (lex Cambia, 445 î. Hr.), în urma căreia încep să acceadă la demnități de stat, deplina egalitate cu patricienii fiind obținută în 393 î. Hr. 2. (În Evul Mediu, în apusul Europei) Pătura cea mai săracă a populației orășenești, care, alături de țărănime, a avut un rol important în revoluțiile din sec. 16-18. ♦ (Livr.) Pătură socială pauperă, fără drepturi. ♦ Fig. Categorie socială declasată; drojdia societății.