plăcea [At: CORESI, EV. 541 / V: place / Pzi: plac / E: ml placere] 1 vi A se bucura în ochii cuiva de o impresie favorabilă, de prețuire, de simpatie. 2 vi A produce cuiva o impresie favorabilă, un sentiment de prețuire, de simpatie. 3 vi A simți un sentiment de delectare, de mulțumire, de satisfacție. 4 vi A produce cuiva un sentiment de delectare, de mulțumire, de satisfacție. 5 vt A agrea pe cineva sau ceva. 6 vi (Îe) Știi că-mi placi (?) sau (știi că) mi-ai plăcut (?) (!) etc. ori asta-mi place! Exprimă mirarea și dezaprobarea în fața unei propuneri, a unei afirmații etc. 7 vi A fi în asentimentul, pe voia cuiva. 8 vi A fi aprobat de cineva. 9 vi A corespunde cerințelor, dorințelor cuiva. 10 vi A prefera. 11 vi (Îe) Îmi place să cred că... Sper că... 12 vi (D. plante) A-i prii. 13 vi (Spc) A avea un sentiment de admirație, de plăcere, de simpatie, de iubire față de o persoană de sex opus. 14 vi A trezi un sentiment de admirație, de plăcere, de simpatie, de iubire față de o persoană de sex opus. 15 vi A atrage prin calitățile sale o persoană de sex opus. 16 vi A simți atracție față de o persoană de sex opus. 17 vz A crede de cuviință. 18 vi A vrea. 19 vi A pofti. 20 vr (Îvr) A se complăcea. 21 i (Trs; Mar; îf placă) Termen de politețe care se folosește pentru a invita o persoană să vină, să intre, să se așeze etc. Cf pofti. 22 i (Trs, Mar; îf placă) Termen de politețe care se folosește pentru a răspunde când nu s-a auzit sau nu s-a înțeles întrebarea Si: ce?, cum?, mă rog?, aud? (nrc) poftiți? 23 (Trs; Mar; îf placă) Termen de politețe folosit pentru a se adresa cuiva, cerându-i cu insistență îndeplinirea unui serviciu.

plăcere sf [At: CORESI, EV. 123 / Pl: ~ri / E: plăcea] 1 Stare afectivă fundamentală determinată de satisfacerea unor tendințe, a unor cerințe vitale. 2 Sentiment, senzație, stare de mulțumire, de bucurie, de încântare produse de ceva care satisface gustul sau dorința cuiva Si: plac (2). 3 Emoție produsă de un lucru agreabil. 4 (Ccr) Ceea ce produce plăcere (1). 5 (Îvr; îla) Plin de ~ Plăcut. 6 (În formulele de politețe; îlav) Cu ~ Bucuros! 7 (Îal) Formulă de răspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu. 8 (Îal) Liniștit. 9 (Îlav) Fără ~ Fără voie. 10 (Pex; îal) În silă. 11 (În formule de politețe; îe) Fă-mi ~a... Te rog... 12 (Mpl) Distracție. 13 (Mpl) Desfătare. 14 (Mpl) Veselie. 15 (Mpl) Voluptate. 16 (Îs) Călătorie (sau navigație etc.) de ~ Călătorie, navigație etc. care se face în scop recreativ. 17 (Iuz; îs) Tren de ~ Tren special pentru excursii. 18 (Cu diverse prepoziții) Dorință. 19 (Cu diverse prepoziții) Voință. 20 (Cu diverse prepoziții) Gust. 21 (Îvr; îlv) A avea (pe cineva) la ~ A agrea. 22 (Îal) A aprecia. 23 (Îlav) După (sau de) ~ După voie. 24 (Îal) După gust.

PLĂCEA, plac, vb. II. Intranz. 1. (Cu subiectul logic în dativ, subiectul gramatical exprimînd obiectul acțiunii) A simți dragoste sau simpatie pentru cineva, a avea înclinație pentru ceva; a-i conveni, a-i fi pe plac. Am muncit amîndoi și ne-am luat. Că așa a fost. Mi-a plăcut munca, n-am pregetat niciodată. PREDA, Î. 166. Cui nu-i place un cîntec poporal editat de prietenul meu Alecsandri? RUSSO, S. 15. Ea frumoasă m-a făcut Și eu ție ți-am plăcut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. Ce ție nu-ți place altuia nu face. Nu-i frumos ce e frumos, ci e frumos ce-ți place. ◊ Expr. Știi că-mi placi? = (exprimă contrarietatea) n-ai nimerit, n-ai dreptate, te înșeli. (Cu sens reciproc) Atunci pentru întîiași dată se întîlni în față Mihai cu Basta... Ei nu-și plăcură unul altuia. BĂLCESCU, O. II 268. ◊ (Popular; subiectul logic e introdus prin prep. «la») Că nu dau leacuri amare Să fie cu supărare, Ci tot buze rumeioare, Care plac la fetișoare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. ◊ (Obiectul acțiunii este exprimat printr-un complement indirect introdus prin prep. «de») Nu știu ce e, ce are, cum s-a întîmplat. Mi-am dat seama că-mi place de ea. PREDA, Î. 48. Cînd erai, bădiț-acasă, Mă gătam ca ș-o mireasă, Cu cercei și cu mărgele, De-ți plăcea, bade, de ele. HODOȘ, P. P. 84. ◊ Tranz. Și ce folos de boi și vaci? Și cu pămîntul ce să faci? Nevasta dacă nu ți-o placi, Le dai în trăsnet toate! COȘBUC, P. I 119. Asta-i fata dumitale, Eu atît o plac de tare, Atîta o plac, De nu știu Ce să mă fac. BIBICESCU, P. P. 179. ◊ Refl. reciproc. Se-ntîmplă să ai un fin în Constantinopole ș-o fină în Veneția și... întîlnindu-se să se placă și plăcîndu-se să se căsătorească. SEVASTOS, N. 27. ◊ (Obiectul acțiunii este exprimat printr-o propoziție cu predicatul la conjunctiv sau printr-o construcție infinitivală) Îi plăcea moșneagului să aibă tot iepe tinere și curățele; asta era slăbăciunea lui. CREANGĂ, P. 106. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. Ne place a asculta povești frumoase din vremile trecute. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Expr. Îmi place să cred că... = sper că... ◊ (Obiectul acțiunii devine subiect; fără determinări) Păunul să tacă, Dacă vrea să placă. MARIAN, O. II 270. Tot ce-n lume-i drag și place, Tot ce-nalță și preface Pe un om... Mi le-ai dat cu-a ta iubire. ALECSANDRI, P. I 144. ♦ A-i prii. Viei îi place căldura. 2. (La imperativ, regional; formulă de politețe) Placă! = poftim, mă rog, binevoiți să... Bună seara... Mulțămim d-tale, dragul meu, placă șezi la noi. SEVASTOS, N. 55. Placă jupîne cătană înlăuntru, că te cheamă înălțatul împărat. RETEGANUL, P. III 18.

PLĂCERE, plăceri, s. f. 1. Sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie, produs de ceva care satisface gustul sau dorința noastră. Cînd am învățat pe de rost pe Eminescu, ca și astăzi, găseam în neprețuitele lui versuri o pricină de nepătrunsă plăcere intelectuală. SADOVEANU, VI 466. Am primit cu o vie plăcere buchetul și mai ales scrisoarea d-tale. NEGRUZZI, S. I 98. Cîtă ai simțit plăcere cînd a lui Mihai soție A venit să-ți povestească fapte ce l-au strălucit. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Loc. adv. Cu plăcere = cu drag, bucuros, din toată inima. Ieși numai oleacă să te văd încaltea... și apoi să mor cu plăcere. CREANGĂ, P. 226. Așteaptă cu plăcere. CONACHI, P. 263. Fără plăcere = în silă, fără voie. El a șezut la masă fără plăcere. La TDRG. Maică urîtul mă cere, Nu mă da fără plăcere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. ◊ Expr. A face (cuiva) plăcere = a face (cuiva) o bucurie; a-i face pe plac. Și de vrei plăcere-a-mi face... Fă în viață o minune Hotărîndu-te a-mi spune Adevăr neprelucrat. ALECSANDRI, P. I. 211. Îmi face (mare) plăcere = (formulă de politețe) mă bucură, mă încîntă. Fă-mi plăcerea (sau îmi iaci plăcerea...)! = (formulă de politețe) fii bun..., te rog să... Scoase din buzunarul vestei o cutiuță de email cu pastile parfumate și, înainte de a se servi, o întinse Sabinei: – îmi faci plăcerea, domnișoară? C. PETRESCU, C. V. 14. (Familiar) Cu plăcere, formulă de răspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu oarecare. 2. Distracție, petrecere; desfătare. Iubind în taină am păstrat tăcere, Gîndind că astfel o să-ți placă ție, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere. EMINESCU, O. I 200. Într-o noapte furtunoasă Prințul, cu-ai săi cavaleri, într-o sală luminoasă Se-mbătau de dulci plăceri. BOLINTINEANU, O. 93. Alții adevereau... că e o vînturătoare ce cutreieră lumea pentru plăcerile ei. NEGRUZZI, S. I 44. 3. Voie; dorință, plac. Pînă ce vine stăpînul, poate aveți plăcere să vă răcoriți cu cîte-o cupă de jintiță înăcrită. SADOVEANU, O. L. 36. Chiar și eu m-aș tocmi la d-ta, dacă ți-a fi cu plăcere. CREANGĂ, P. 202.

A PLĂCEA plac 1. intranz. 1) A trezi simpatie sau dragoste; a fi pe plac; a fi drag. ◊ Știi că-mi placi? exprimă peiorativ dezacordul cu afirmația sau propunerea cuiva. 2) (urmat de un verb la conjunctiv sau la infinitiv) A avea o deosebită satisfacție. Îmi place să dansez. 2. tranz. (persoane de sex opus) A trata cu un sentiment de afecțiune puternică (de natură erotică); a iubi. /<lat. placere

PLĂCERE ~i f. 1) Sentiment de bucurie și de mulțumire trezit de senzații sau emoții pozitive (și care se manifestă, de regulă, cu maximă intensitate în procesul împlinirii unei dorințe); mulțumire. ◊ Cu ~ a) bucuros; cu tragere de inimă; b) formulă de răspuns la mulțumirile aduse de cineva pentru un serviciu. 2) Sentiment de satisfacere a gustului; chef; voie; plac. ◊ După (sau de) ~ după dorință; pe plac. /v. a plăcea

plăceà v. a fi plăcut: ce ție nu-ți place, altuia nu face [Lat. PLACERE].

plăcere f. 1. mulțumire sufletească: această știre îmi face plăcere; 2. distracțiune, petrecere: plăcerea vânatului; 3. pl. desfătările vieții: a renunța la plăceri. [Lat. PLACERE, cu valoarea nominală].

2) plac, plăcut, a plăcea v.intr. (lat. placére, it. piacére, pv. pg. plazer; fr. plaisir, plăcere, plaire, a plăcea; sp. placer). Îs plăcut, cauzez plăcere: a plăcea cuĭva, îmĭ plac bucátele, vorbele, cărțile. V. tr. Îmĭ place cineva (Munt.): l-a văzut și l-a plăcut. (Maĭ elegant: ĭ-a plăcut).

plăcére f. (d. a plăcea, după fr. plaisir). Bucurie, mulțămire: aŭ plecat cu mare plăcere. Distracțiune, petrecere, desfătare: plăcerea călătoriilor, a renunța la plăcerile vĭețiĭ. Plac, voință, voĭe, gust: fă cum țĭ-e plăcerea. A-țĭ face plăcere, a-țĭ plăcea, a simți plăcere: îțĭ face plăcere cînd vezĭ o faptă bună. Cu plăcere, cu bucurie, simțind plăcere: mor cu plăcere pentru patrie. De plăcere, de gust, ca să mă distrez: m’am suit de plăcere pe munte.

+plăcea² (a-i ~) (a-i conveni) vb., ind. prez. 3 sg. [îmi etc.] place, 3 pl. [îmi etc.] plac; conj. prez. 3 să [îmi/să-mi] placă; cond. 3 sg. [mi- etc.] ar plăcea; ger. plăcându-mi [etc.]; part. plăcut

!plăcea¹ (a ~) (a agrea) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. plac, 2 sg. placi, 3 sg. place; conj. prez. 1 sg. să plac, 3 să placă; cond. 1 sg. aș plăcea; ger. plăcând; part. plăcut

plăcere s. f., g.-d. art. plăcerii; pl. plăceri

plăcea (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. plac, 1 pl. plăcem, 2 pl. plăceți, viit. 3 sg. va plăcea; conj. prez. 3 să placă; cond. prez. 3 ar plăcea; part. plăcut

plăcere s. f., g.-d. art. plăcerii; pl. plăceri

placer s. n., pl. placere

plăcea vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. plac, 2 sg. placi, 3 sg. place 1 pl. plăcem, 2 pl. plăceți, imperf. 3 sg. plăcea; part. plăcut

plăcere s. f., g.-d. art. plăcerii; pl. plăceri

place (= plăcea) vb. tranz. defectiv^[1]

plăcea (ind. prez. 1 pl. plăcem, opt. prez. mi-ar plăcea)

plac, plăcea inf.

PLĂCEA vb. 1. v. simpatiza. 2. v. iubi. 3. v. pofti. 4. v. conveni. 5. a iubi. (Îi ~ să meargă la vânat.)

PLĂCERE s. 1. hatâr, plac, poftă. (I-a făcut ~.) 2. v. poftă. 3. v. desfătare. 4. v. distracție. 5. agrement, amuzament, divertisment, (înv.) zefchiu. (Parc de ~i.) 6. v. bucurie.

PLĂCEA vb. 1. a agrea, a simpatiza. (Îl ~ pentru însușirile sale.) 2. a (se) iubi, a (se) îndrăgi, (înv.) a (se) libovi. (S-au ~ de cum s-au văzut.) 3. a dori, a pofti, a voi, a vrea. (Rămîi cu cine îți ~.) 4. a-i conveni, a prefera. (Ți-ar ~ să te muți la noi?) 5. a iubi. (Îi ~ să meargă la vînat.)

PLĂCERE s. 1. hatîr, plac, poftă. (I-a făcut ~.) 2. chef, dispoziție, dorință, gust, plac, poftă, voie, voință, vrere, (pop.) vrută, (înv.) deșiderat, ogod, poftire, poftit, poftitură, rîvnă, rîvnire, tabiet. (După ~ inimii.) 3. delectare, desfătare, farmec, încîntare, voluptate, vrajă, (înv. și reg.) tefericie, (înv.) încîntec, (fam.) deliciu, (fig.) savoare. (Viață plină de ~i; ~ pe care o poate da o lectură bună.) 4. distracție, petrecere. (Viață plină de ~i.) 5. agrement, amuzament, divertisment, (înv.) zefchiu. (Parc de ~i.) 6. bucurie, desfătare, mîngîiere, mulțumire, satisfacție, (înv. și pop.) mulțumită, (înv.) haz, mîngîietură. (Simte o mare ~.)

A plăcea ≠ a dezgusta, a displăcea

Plăcere ≠ neplăcere, repulsie

plăcea (plac, plăcut), vb. – A-i conveni, a fi bucuros de, a fi pe gustul cuiva. – Mr. plac, plăcere. Lat. placēre (Pușcariu 1329; Candrea-Dens., 1398; REW 6557), cf. it. piacere, prov., port. plazer, fr. plaire, sp. placer. Observațiile semantice ale lui E. Seidel, BL, IX, 24 nu par nimerite. Uz general (ALR, II, 246). – Der. plăcere, s. f. (gust drag, bucurie); neplăcut, adj. (dezagreabil); neplăcere, s. f. (dezgust); displăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după lat. displicere; complăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după fr. complaire; complezant, adj., din fr. complaisant; complezență, s. f., din fr. complaisance. – Din rom. trebuie să provină sb. plakijer (Candrea, Elemente, 408).

PLĂCERE. Subst. Plăcere, plac, satisfacție, mulțumire, mulțumită (înv. și pop.), contentație (latinism); bucurie, fericire; desfătare, deliciu, delectare, încîntare, farmec, fermecare, vrajă, atracție, captivare. Bună dispoziție, voie bună, veselie, înveselire, veselire (pop.), voioșie. Amuzament, divertisment, distracție, agrement, petrecere, petrecanie (înv. și reg.). Bucuriile vieții, plăcerile vieții. Voluptate; senzualitate. Hedonism. Hedonist. Adj. Plăcut, agreabil, desfătător, desfătat (înv.), delicios (fig.), delectabil, îmbucurător, încîntător, încîntat (rar), savuros (fig.), fermecător, vrăjit (fig.), atractiv, atrăgător, captivant. Amuzant, distractiv, înveselitor, veselitor (pop.). Bucuros, fericit, satisfăcut, mulțumit, bine dispus, vesel, înveselit, veselit (pop.), voios, încîntat, fermecat. Voluptuos; senzual. Hedonist. Vb. A plăcea, a fi plăcut (agreabil etc.). A simți o plăcere, a-i fi (cuiva) drag să..., a-i rămîne (cuiva) inima la ceva, a-i fi (cuiva) mai mare dragul, a mînca (a înghiți, a sorbi) ceva cu ochii. A (se) desfăta, a (se) delecta, a savura (fig.), a-și linge degetele, a (se) bucura, a (se) îmbucura (reg.), a (se) încînta, a (se) ferici, a (se) înveseli, a (se) veseli (pop.), a (se) amuza, a (se) distra, a petrece; a fi vesel, a fi bine dispus. Adv. (În mod) plăcut; cu bucurie, cu toată bucuria, cu încîntăre; cu dragă inimă, din toată inima. V. amuzament, bucurie, ospăț.

PLACE [plas], Victor (1822-1875), diplomat francez. Consul al Franței la Iași (1856-1863). A susținut unirea Principatelor. Apropiat al lui Al.I. Cuza. Studii despre civilizația sumeriană.

VOLUPTATIBUS MAXIMIS FASTIDIUM EST FINITIMUM (lat.) cele mai mari plăceri pot sfârși în dezgust – Cicero, „De oratore”, 3, 25.

Îmi place trădarea, dar urăsc pe trădător – Plutarh, autorul lucrării Viețile paralele ale oamenilor ilușiri din Grecia și Roma, consemnează aceste cuvinte în Paralela I între Teseu și Romulus (cap. XVII, 7). Istoricul grec explică această frază care poate să pară paradoxală la prima înfățișare. El se referă la trădarea Tarpeii, fiica comandantului roman Tarpeius, pe care Romulus îl însărcinase să apere Roma în timpul războiului cu sabinii. Tarpeia, îndrăgostindu-se de regele sabin Tatius, care-i făgăduise niște brățări de aur, și-a trădat patria, deschizind porțile cetății și predînd sabinilor Roma. Tatius a poruncit să i se dea Tarpeii brățările promise. El cel dintîi și-a scos brățara de pe mînă și scutul, aruncîndu-le asupra trădătoarei. La fel au făcut toți sabinii, încît Tarpeia a murit îngropată sub scuturi. Lui Tatius i-a plăcut trădarea, dar a disprețuit-o pe trădătoare. Plutarh mai amintește de Iuliu Cezar, care a spus că regelui trac Rhoemethalkes „îi era plăcută trădarea, dar urîcios trădătorul”. De asemenea Antigonos, unul dintre generalii lui Alexandru Macedon, recunoștea că iubește trădarea, dar urăște pe trădător. Acest sentiment față de trădători – conchide Plutarh – îl au toți cei ce se servesc de ei, după cum se folosesc de veninul și fierea unor animale sălbatice, căci le sînt simpatice cînd le oferă folosul, iar după ce l-au obținut urăsc răutatea din ele. De-a lungul vremii expresia a căpătat și o nuanță ironică. Caragiale, cu condeiul lui sarcastic, a pus-o în gura „stimabilului” Farfuridi din O scrisoare pierdută, într-o replică din actul I, scena 6: „De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noștri, cu Mihai-Bravul și Ștefan cel Mare: iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător…”. LIT.

Necessità c’induce e non diletto (it. „Nevoia, nu plăcerea, ne-aduce aici”) – E un vers al lui Dante (al 87-lea din cîntul al XII-lea din Infern). Se citează cînd ne aflăm într-o stare de necesitate, cînd s-ar spune pe românește: „Nu de voie, de nevoie!” LIT.

Numero deus impari gaudet (lat. „Zeilor le plac numerele neperechi”) – versul 76 din Egloga a VIII-a a lui Vergiliu. Într-adevăr, numerele 3, 7, 9, 13 se bucurau în antichitate de o deosebită trecere, de unde superstiția că aceste cifre ar avea o putere magică. Și fiindcă le plăceau numerele neperechi, zeii au hotărit ca Parcele să fie trei, Grațiile – trei, minunile lumii să fie șapte, șapte – cerurile, nouă – muzele și pînă și ... păcatele – tot șapte! Pitagora considera nemuritoare numerele impare, fiindcă ele nu se puteau împărți în două părți egale de unități. Chiar și medicina antică, în frunte cu Hipocrat, părintele ei (sec. V î.e.n.), a atribuit numerelor neperechi o anumită putere enigmatică: copilul se naște la 9 luni (sau la 7), a șaptea zi ar fi decisivă pentru bolnavii contagioși sau operați etc. În sistemul lui Pitagora, numărul 7 era de altfel denumit „numărul medical” sau „climacteric”. Observația lui Vergiliu se poate aplica poeților noștri cărora, ca și zeilor din Olimp, le plăceau numerele neperechi: Eminescu (Pe lîngă plopii fără soț), Coșbuc (Trei Doamne, și toți trei), Minulescu (În orașul unde plouă de trei ori pe săptămînă, Romanța celor trei galere, Romanța celor trei romanțe, În orașul cu trei sute de biserici etc.), Topîrceanu („Trei versuri mici/ Din trei volume/ Pe care trei poeți de-odată/ În trei orașe le-au cîntat…”), Romanța automobilului etc.

Quanto piace al mondo è breve sogno (it. „Orice plăcere din lume e un vis scurt”) – Petrarca, Sonete (I, 14) – e ultimul vers din primul sonet adresat cititorilor, ca o confesiune: „Dacă cunoașteți dragostea din experiența voastră, sper că citind aceste versuri, nu numai că-mi veți ierta slăbiciunea pasiunii mele, ba chiar veți fi impresionați de-a binelea”. Poetul se căiește de „rătăcirile tinereții”, cînd „eram cu totul altul decît sînt acum” și conchide că desfătările vieții nu țin mult, sînt ca un vis din care te trezești repede. Un cîntec francez a reluat și popularizat tema: „La vie est brève: Un peu de rêve, Un peu d’amour. Et puis,… bonjour!” (Viața e e scurtă:/ Un pic de visare/ Un pic de iubire/ Și-apoi… salutare!) LIT.

a-i plăcea peștele / să umble în blugi / să umble la șliț expr. (d. femei) a fi ahtiată după sex, a fi nimfomană.