MOȘTENI, moștenesc, vb. IV. Tranz. 1. A dobândi un bun, un patrimoniu, o avere etc., prin moștenire. ♦ A deveni succesorul, moștenitorul cuiva. ♦ P. ext. A deține pe cale ereditară o însușire, o caracteristică etc. 2. P. gener. A obține, a dobândi. – Din moștean.

moșteni² vi [At: ALR SN III, h 777/316 / Pzi: ~nesc / E: nct] (Reg) A mocoși.

moșteni¹ [At: CORESI, EV. 403 / V: (îrg) muștini / Pzi: ~nesc / E: moștean] 1 vt A primi un bun pe cale de succesiune Si: (înv) a moșneni. 2 vt A dobândi prin testament. 3 vt (C. i. oameni) A deveni succesorul, moștenitorul (1) cuiva la posesiunea unor bunuri, a unor drepturi. 4 vt A deține pe cale ereditară o însușire, o caracteristică etc. 5 vtf (înv) A pune pe cineva în stăpânirea unui bun Si: a dărui. 6 vt (Îrg) A pune stăpânire pe ceva. 7 vt A obține. 8 vi (Reg) A fî originar din...

MOȘTENI, moștenesc, vb. IV. Tranz. 1. A primi un bun pe cale de succesiune, a dobândi prin testament. ♦ A deveni succesorul, moștenitorul cuiva. ♦ P. ext. A deține pe cale ereditară o însușire, o caracteristică etc. 2. P. gener. A obține, a dobândi. – Din moștean.

MOȘTENI, moștenesc, vb. IV. Tranz. 1. A primi ceva ca moștenire, a dobîndi prin testament. A moștenit o casă. ▭ [Boierii] nu erau o clasă nobiliară ca în Europa, ei n-aveau... dreptul d-a fi singuri proprietari de pămînt, d-a moșteni titluri și slujbe. BĂLCESCU, O. II 14. ◊ Fig. (Cu privire la tradiții, limbă, obiceiuri, însușiri) Curaj dar, scumpii mei amici; aveți o frumoasă campanie de făcut, aveți de apărat tezaurul cel mai scump ce ați moștenit de la strămoși, limba, ALECSANDRI, S. 50. ♦ A înlocui pe cineva în calitate de stăpîn, a deveni moștenitorul cuiva. A moștenit pe fratele său. 2. Fig. (Cu privire la o noțiune temporală) A urma. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește. ALEXANDRESCU, M. 4.

A MOȘTENI ~esc tranz. 1) (bunuri, patrimonii, titluri etc.) A primi prin succesiune; a căpăta prin testament. 2) (calități, caracteristici) A deține prin ereditate. /Din moștean

moștenì v. a căpăta prin succesiune: a moștenit toată averea.

moștean, ~ă [At: PRAV. 61 / Pl: ~eni, ~ene / E: cf moșnean, moșan, moșteni¹] 1 smf Moștenitor (1). 2 a (Îvr) De moștenire Si: moștenit. 3-5 smf Moșnean (3-5). 6 smf Proprietar. 7 smf Stăpân. 8 smf Băștinaș.

muștini v vz moșteni

MOȘTEAN, moșteni, s. m. (Arhaizant) 1. Moștenitor, urmaș, succesor, moșnean (3). N-avea pe cine altul care să-i fie moștean. SBIERA, P. 258. Măria-sa Aron-vodă... Moșteanul țărei Moldovei, domnul și stăpînul meu. HASDEU, R. V. 139. Îi rugă să le fie milă de fiul seu Bogdan, pre care îl lasă moștean scaunului. NEGRUZZI, S. I 159. 2. Proprietar, stăpînitor, stăpîn. Romînul, vechi moștean al acestui pămînt, e îndurător și ospătos și darnic. ODOBESCU, S. III 550. Simțimentul drepturilor de moșteni ai țării. BĂLCESCU, O. I 209. ♦ Moșnean (1).

MOȘTEAN ~eni m. înv. reg. v. MOȘNEAN. /cf. moș, moșteni, alb. moșatar

moștean a. și m. 1. moștenitor: s’a îndurat a le da un moștean al împărăției ISP.; 2. moșnean, om de țară. [Cf. albanez MOȘATAR].

moșteán și moșneán m., pl. enĭ (vsl. moštĭnŭ, bg. mosten, puternic, adică „împuternicit, stăpîn”, din răd. mog-, de unde și po-moj-nic și germ. mögen, a putea, vermögen, putere, avere, vermachen, a lăsa moștenire. V. moș). Vechĭ. Moștenitor (V. făt 1). Apoĭ. Munt. Răzeș. – Fem. -eancă, pl. ence. – Pînă pe la 1700 s’a zis și moșt-, și moșn-, ĭar pe urmă numaĭ moșn- (Gĭur. 120). V. megiaș, colon.

2) moștenésc și (vechĭ) moșnenésc v. tr. (d. moșnean, moștean). Capăt pin moștenire, îmĭ rămîne de la un mort: a moșteni de la părințĭ o casă, (fig.) un talent, o boală.

moșteni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. moștenesc, 3 sg. moștenește, imperf. 1 moșteneam; conj. prez. 1 sg. să moștenesc, 3 să moștenească

moșteni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. moștenesc, imperf. 3 sg. moștenea; conj. prez. 3 să moștenească

moșteni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. moștenesc, imperf. 3 sg. moștenea; conj. prez. 3 sg. și pl. moștenească

moștean (înv., reg.) s. m., pl. moșteni

moștean (înv., reg.) s. m., pl. moșteni

moștean s. m., pl. moșteni

MOȘTENI vb. 1. (JUR.) (rar) a succeda, (înv.) a clironomisi, a mărădui, a moșneni. 2. a apuca. (Obicei ~ de la strămoși.)

MOȘTENI vb. 1. (JUR.) (rar) a succeda, (înv.) a clironomisi, a mărădui, a moșneni. 2. a apuca. (Obicei ~ de la strămoși.)

MOȘTEAN adj., s. v. aborigen, autohton, băștinaș, indigen, neaoș, pământean.

MOȘTEAN s. v. moșnean, moștenitor, răzeș, succesor, urmaș.

moștean adj., s. v. ABORIGEN. AUTOHTON. BĂȘTINAȘ. INDIGEN. NEAOȘ. PĂMÎNTEAN.

moștean s. v. MOȘNEAN. MOȘTENITOR. RĂZEȘ. SUCCESOR. URMAȘ.

moștean, moșteni, (moșnean), s.m. – (reg.; arh.) Moștenitor, băștinaș, autohton (Papahagi, 1925). ♦ (top.) Moșneni, localitate în Maramureșul din dreapta Tisei (Fipilașcu, 1940). ♦ (onom.) Moștean, nume de familie cu frecvență redusă în Maramureș (DFN, 2007). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei. – Cf. moșnean (DEX, MDA).

moștean, moșteni, (moșnean), s.m. – (înv.) Moștenitor, băștinaș, autohton (Papahagi 1925). – Din moș + -tean.

MOȘTENI, com. în jud. Teleorman, situată în Câmpia Găvanu-Burdea, pe stg. râului Câlniștea; 1.798 loc. (2000). Expl. de petrol. Creșterea bovinelor.