întregime sf [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 301/36 / Pl: ~mi / E: întreg + -ime] 1 Plenitudine. 2 (Îlav) În (sau Întru) ~ De tot. 3 (Ccr) Ansamblu al elementelor care constituie un tot. 4 (Fig) Sănătate. 5 Deplinătate a facultăților mintale. 6 (Înv; îlav) Cu ~ Cu înțelepciune.

ÎNTREGIME, întregimi, s. f. (Învechit) Calitatea de a fi întreg; totalitate, deplinătate, plenitudine, integritate. Să nu mai puteți coprinde cu gîndul întregimea scopului ce-mi propun. ODOBESCU, S. II 234. ◊ (Astăzi în loc. adv.) În întregime = de tot, complet. Cartea a fost tradusă în întregime. ▭ Îl cercetă... din tălpi pînă-n creștet, în întregime, de la distanță. C. PETRESCU, A. R. 15. ◊ Expr. Mai întregimea... = mai tot, aproape tot. Să-i vadă cineva despărțiți de mai întregimea emigrației. GHICA, A. 726. ♦ (Concretizat; urmat de un genitiv) Tot ceea ce constituie ceva. Un copaci bătrîn căzuse... se așternuse Cu-ntregimea-i la pămînt. PANN, P. V. II 53.

ÎNTREGIME ~i f. Însușirea a ceea ce este întreg; deplinătate; integritate. ◊ În ~ cu totul; complet. /întreg + suf. ~ime

întregime f. stare întreagă.

întregíme f. Starea de a fi întreg, totalitate. Deplinătate. În întregime, în totalitate, peste tot.

întregime s. f., g.-d. art. întregimii; (ansambluri) pl. întregimi

întregime s. f., g.-d. art. întregimii; (ansambluri) pl. întregimi

întregime s. f., g.-d. art. întregimii; pl. întregimi

ÎNTREGIME s. v. totalitate.

ÎNTREGIME s. integritate, totalitate. (~ bunurilor.)

In extenso (lat. „În întregime”, „Pe larg”) – Cînd un articol citat, un document, un discurs etc. sînt redate în întregime, se spune că sînt reproduse in extenso.