înstrăinat², ~ă a [At: CORESI, EV. 481/32 / V: ~rei~, ~rii~, ~ri~ / Pl: ~ați, ~e / E: înstrăina] 1 Care a devenit străin. 2 Care a fost trimis departe de casă la studii. 3 Silit să plece de undeva. 4 Care și-a părăsit familia, locul nașterii, reședința, stabilindu-se în altă parte. 5 Care s-a îndepărtat de caracterul național. 6 Care petrece în loc străin. 7 Prefăcut. 8 Care a ajuns pe mâna altcuiva decât a posesorului inițial. 9 (Fig) Lipsit de ceva. 10 Pierdut. 11 Sustras. 12 (Fig) îndepărtat sufletește de ceva sau cineva. 13 Care a pierdut afecțiunea cuiva.

înstrăinat¹ sn [At: JARNÎK-BÎRSEANU, D. 233 / V: ~rei~ / Pl: ~uri/ E: înstrăina] 1-6 Înstrăinare (1-6). 7 Prefăcătorie. 8-9 înstrăinare (8-9). 10 Sustragere. 11-12 Înstrăinare (11-12).

ÎNSTRĂINAT, -Ă, înstrăinați, -te, adj. 1. Îndepărtat, plecat de acasă în altă localitate sau într-o țară străină; expatriat, exilat. Nicolaie Bălcescu a murit, înstrăinat de prea iubita și prea dorita sa țeară. ODOBESCU, S. III 489. Inima noastră amar te plînge, O! dulce frate înstrăinat! Martir iubite a libertății. ALECSANDRI, P. A. 74. ♦ (Despre locuri sau țări) Străin; p. ext. neprietenos, neprimitor, neospitalier. De pe-aceste locuri eu Nu m-aș duce niciodată, Căci în țară-nstrăinată Știu că plînge-voi mereu. COȘBUC, P. II 169. 2. Depărtat, izolat. Se închise în sine, înstrăinat și negru de întristare. DUMITRIU, N. 92. Pare supărată pe tine, în orice caz rece, înstrăinată și spune că ați fost prieteni. DEMETRIUS, C. 41. – Pronunțat: -stră-i-. – Variantă: înstreinat, -ă (IOSIF, PATR. 12) adj.

înstrăina [At: PRAV. MOLD. 755 / V: ~rei~, ~riena, ~rii~, ~ri~, (cscj) ~reini / Pzi: ~nez / E: în- + străin] 1-2 vtr (A face să devină sau) a deveni străin de cineva sau de ceva. 3 vt A trimite departe de casă la studii. 4 vt (Pex) A sili să plece. 5 vr A-și părăsi familia, locul de naștere, de reședință, stabilindu-se în altă parte Si: a se exila, a se expatria. 6 vi A petrece într-un loc străin. 7 vr A se preface. 8 vt A trece altcuiva prin vânzare, dăruire, stăpânirea unui lucru. 9 vt A pierde un bun material. 10 vr (Înv) A ajunge pe mâini străine. 11 vt A sustrage. 12 vr (Fig) A se îndepărta sufletește. 13 vr (Fig) A pierde afecțiunea, simpatia cuiva.

înstreina v vz înstrăina

înstreinat², ~ă a vz înstrăinat²

înstreinat¹ sn vz înstrăinat¹

înstriina v vz înstrăina

înstriinat, ~ă a vz înstrăinat²

înstrina v vz înstrăina

înstrinat, ~ă a vz înstrăinat²

‡ASTREINA, ‡ASTRIENA, ‡ASTRIINA... = ÎNSTRĂINA [străin].

ÎNSTRĂINA, înstrăinez, vb. I. 1. Refl. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A-și părăsi familia, locul de reședință sau de naștere, stabilindu-se în altă parte și rupîndu-se de viața de pînă atunci; a se depărta sufletește de cei de care era legat. Biata maică simțea că iar va rămînea singură și uitată, că puiul se înstrăinează. SADOVEANU, O. I 271. N-a vrut să se înstrăineze de pe locurile unde s-a născut și a îmbătrînit. REBREANU, R. I 150. ♦ Tranz. A face pe cineva să se îndepărteze de ceva. Două strofe... vom mai transcrie... căci urmarea, pînă la sfîrșit, ne înstrăinează cu totul de viața vînătorilor. ODOBESCU, S. III 89. 2. Tranz. (Jur.) A transmite (prin vînzare) un drept de proprietate sau alt drept. Partea din stînga drumului a fost cea dintîi înstrăinată din pămînturile familiei. Un străbunic a înzestrat cu ea o fată. REBREANU, R. I 71. ◊ Absol. Dumneata ai cumpărat. Dînșii au cumpărat... Eu am înstrăinat în deplină stăpînire a facultăților mele. C. PETRESCU, A. 336. ♦ A sustrage, a fura. Cei care înstrăinează bunuri obștești sînt pedepsiți de lege. – Pronunțat: -stră-i-. – Prez. ind. și: (rar) înstrăin (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 201). – Variantă: înstreina vb. I.

ÎNSTREINAT, -Ă adj. v. înstrăinat.

A ÎNSTRĂINA ~ez tranz. 1) A face să se înstrăineze. 2) jur. A face să intre în posesia altcuiva prin cedarea oficială a dreptului de proprietate; a aliena. 3) (bunuri materiale) A lua pe ascuns și pe nedrept; a fura; a sustrage. [Sil. în-stră-i-] /în + străin

A SE ÎNSTRĂINA mă ~ez intranz. 1) A deveni străin (sufletește). 2) A se așeza cu traiul în altă parte, despărțindu-se de baștină și de cei apropiați. /în + străin

înstrăinà v. 1. a face străin, a depărta dela sine: a înstrăinat o parte din avere; 2. a se expatria.

înstrăinéz v. tr. (d. străin). Alienez, fac străin (dînd orĭ vînzînd): a înstrăina averea părintească. V. refl. Mă fac străin, mă depărtez cu trupu saŭ cu inima: nu te înstrăina de patrie! – Și streinez și înstreinez (Munt.). Vechĭ și astrăinez și astriinez.

înstrăinat (desp. -stră-i-) s. n.

înstrăinat (-stră-i-) s. n.

înstrăinat s. n. (sil. -stră-i-)

înstrăina (a ~) (desp. -stră-i-) vb., ind. prez. 1 sg. înstrăinez, 3 înstrăinează; conj. prez. 1 sg. să înstrăinez, 3 să înstrăineze

înstrăina (a ~) (-stră-i-) vb., ind. prez. 3 înstrăinează

înstrăina vb. (sil. -stră-i-), ind. prez. 1 sg. înstrăinez, 3 sg. și pl. înstrăinează

înstrăina

înstrăinez.

ÎNSTRĂINAT adj. 1. străin, (fig.) dezrădăcinat. (~ printre ai săi.) 2. (JUR.) alienat. (Bunuri ~.)

ÎNSTRĂINAT adj. 1. străin, (fig.) dezrădăcinat. (~ printre ai săi.) 2. (JUR.) alienat. (Bunuri ~.)

ÎNSTRĂINA vb. v. emigra, expatria, pribegi.

ÎNSTRĂINA vb. 1. (înv. și reg.) a (se) străina. (S-au ~ de casele lor.) 2. a se depărta, a se îndepărta. (De ce te-ai ~ de noi?) 3. (JUR.) a aliena. (A ~ un bun.)

ÎNSTRĂINA vb. 1. (înv. și reg.) a (se) străina. (S-au ~ de casele lor.) 2. a se depărta, a se îndepărta. (De ce te-ai ~ de noi?) 3. (JUR.) a aliena. (A ~ un bun.)

înstrăina vb. v. EMIGRA. EXPATRIA. PRIBEGI.

înstrăinat, -ă, înstrăinați, -te, (înstreinat, străinat), adj. – Plecat definitiv sau temporar din locul de baștină: „Mă cheamă codru’ la el / Să-i fiu frate și fârtat, / Să nu stau înstrăinat” (Calendar, 1980: 68); „Nu-i trabă mai mare fune, / Numa’ străinat în lume” (Papahagi, 1925: 213). – Din înstrăina (< în- + străin < lat. extraneus) (DEX, MDA).

înstrăinat, -ă, (înstreinat), adj. – Plecat definitiv sau temporar din locul de baștină: „Mă cheamă codru’ la el / Să-i fiu frate și fârtat, / Să nu stau înstrăinat” (Calendar 1980: p 68). ♦ Motivul înstrăinării (în folclorul maramureșean) trebuie corelat cu instituția neamului, deosebit de puternică și activă până spre sfârșitul sec. XX. De aceea înstrăinarea se raportează în special la neam, la familie și abia apoi la comunitate, sat sau chiar țară. („Nu trebe mai mare fune, / Ca străinătatea-n lume; / Nu trebe mai mare sfoară / Ca străinătatea-n țiară”). – Din înstrăina (din străin < lat. extraneus) + -at.