încurcat¹ sn [At: TEODORESCU, P. P. 351 / Pl: ~uri / E: încurca] 1-18 Încurcare (1-18).

încurcat², ~ă a [At: ALECSANDRI, P. III, 237 / Pl: ~ați, ~e / E: încurca] 1 (D. fire, ață, etc.) Amestecat și înnodat cu alte fire Si: încâlcit² (1). 2 (D. drumuri) Greu de găsit. 3 (D. urme) Neclar. 4 (D. acțiuni, idei) Greu de urmărit. 5 Neclar. 6 (Îe) A lăsa ceva ~ sau a o lăsa ~ă A lăsa o problemă nelămurită. 7 (Îae) A renunța la rezolvarea unei probleme. 8 (D. oameni) Care nu știe cum să se comporte, ce atitudine să adopte, din cauza emoției, a confuziei, a surprizei, etc. Si: jenat, stânjenit, stingherit. 9 (Fig) Tulburat. 10 (Fig) Nesigur. 11 Implicat într-o situație dificilă din care nu se poate ieși. 12 (Fig) Prins în mrejele cuiva.

ÎNCURCAT, -Ă, încurcați, -te, adj. I. 1. (Despre fire, ață, păr etc.) Încîlcit, amestecat. Comandantul Onofrei, cel cu plete încurcate... Se zbătea, ca-n ceasul morții. COȘBUC, P. I 328. Și-mi porți coadă pieptănată, Cu beteală încurcată. SEVASTOS, N. 163. 2. (Despre drumuri) Greu de găsit, de urmărit; întortocheat. V-ați depărtat de mahalaua voastră și v-ați pomenit mai spre centru, pe străzi încurcate, cu case mari. PAS, Z. I 73. Drumurile... erau puțin cunoscute și foarte încurcate. CREANGĂ, P. 184. De urat am mai ura, Dar ne temem c-a-nsera, Și-s cărările-ncurcate. ALECSANDRI, P. P. 103. II. 1. (Despre idei, acțiuni etc. în curs de desfășurare) Greu de urmărit, confuz, complicat, neclar. Studentul începu să vorbească pe nerăsuflate, povestind o istorie încurcată. DUMITRIU, V. L. 78. Treburile astea încurcate au să mă albească, au să mă înnebunească. DEMETRIUS, C. 19. Acțiunea e încurcată, șovăielnică, lipsită de logică. GHEREA, ST. CR. II 280. O poveste lungă și-ncurcată. EMINESCU, N. 67. ◊ Expr. A lăsa (ceva) încurcat sau a o lăsa încurcată = a lăsa un lucru nelămurit, a nu se mai ocupa de o chestiune neclară; a se lăsa păgubaș. Măria-ta, vorbim și noi. – Ei, las-o încurcată! COȘBUC, P. I 196. [Controversa] să o lăsăm și de astă dată încurcată. ODOBESCU, S. III 68. 2. (Despre oameni) Stingherit, jenat, tulburat. Jandarmul încurcat și strein... nu știa ce să facă. C. PETRESCU, C. V. 36. Filip se văzu încurcat, nu se așteptase la asta. SAHIA, N. 32. Evident, nu m-am îndoit de trupe, zise Baloleanu, puțin încurcat. REBREANU, R. II 227. Cu tot planul făcut în grabă, se simțea cam încurcat, neștiind cum să înceapă, pentru ca să ajungă la țintă. BART, E. 270.

ÎNCURCAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A ÎNCURCA și A SE ÎNCURCA. 2) (despre drumuri, străzi etc.) Care are multe cotituri, întorsături. 3) și adverbial (despre idei, acțiuni etc.) Care este greu de înțeles, de urmărit. Poveste ~tă. 4) (despre persoane și despre manifestările lor) Care nu se simte liber în acțiuni. /v. a (se) încurca

ÎNCURCA, încurc, vb. I. I. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuna o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦ Refl. și tranz. A (se) rătăci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuna mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ Compus: încurcă-lume s. m. și f. = (fam.) om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. și refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde firul ideilor; a (se) zăpăci. ◊ Expr. (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată, confuză. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ceea ce spune; a nu mai putea ieși dintr-o situație dificilă. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri) Refl. (Fam.) A avea relații extraconjugale cu cineva. – Probabil lat. *incolicare (< colus „caier, fir”).

încurca [At: CORESI, EV. 327/28 / Pzi: încurc / E: pbl ml *incolicare] 1-2 vtr (D. fire, ață etc.) A (se) încâlci cu noduri care nu se pot descurca ușor. 3 vt (Pop) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 4-5 vtr A (se) rătăci. 6 vt A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuna o urmărire. 7 vt A stingheri pe cineva la mers. 8 vr A se împiedica din mers. 9 vt A opri de la o acțiune. 10 vr (Îe) A i se ~ zilele cuiva sau a ~ lumea A fi inutil. 11 vt (Îae) A stânjeni pe cei din jur. 12 vr (Fam; îe) A i se ~ cuiva limba (în gură) A i se împletici limba din cauza beției, a unei emoții etc. 13 smi (Îc) ~că-lume Om care nu este bun de nimic și nu lasă nici pe alții să- și vadă de treburi. 14-15 vtr (A face pe cineva să-și piardă sau) a-și pierde firul ideilor Si: a (se) zăpăci. 16-17 vtr (Îe) Se ~că lucrurile sau ițele A (se) produce o situație complicată, confuză. 18 vt (Îe) A ~ vorba A vorbi confuz pentru a ascunde adevărul. 19 vt (Îae) A da răspunsuri evazive. 20 vt (Pop; îe) A o ~ A duce o viață chinuită. 21 vt (D. animale; îae) A trăi. 22 vt (Fam; îae) A avea necazuri, neplăceri. 23 vt (Îae) A crea intenționat o situație ambiguă, confuză. 24 vt (Îae) A face un lucru de mântuială. 25 vt (Îae) A nu fi clar în ceea ce spune. 26 vt (Îae) A intra într-o încurcătură. 27-28 vtr (Fig) A (se) prinde în mreje. 29 vr A se angaja într-o afacere din care nu se mai poate ieși decât cu greutate. 30 vr (Fig) A pierde vremea. 31 vr A întârzia pe la petreceri. 32 vt (înv) A unelti. 33 vr (Îe) Nu se ~că Nu se lasă. 34 vr (Îae) Nu glumește. 35 vr (Îae) Nu-și pierde vremea. 36 vr (Fig; îe) A i se ~ (cuiva) potecile A da de belea. 37 vt (Îe) A ~ cuvinte A îngăima cuvinte, a bolborosi din cauza uimirii. 38 vt (Îae) A minți.

îngurga [At: DA ms / Pzi: îngurg / E: nct] (Reg) 1 vr A se asocia. 2 vrr (Îe) Se ~gă două străiți goale Se spune când doi săraci se căsătoresc. 3 vr A avea o relație de dragoste cu cineva. 4 vr A se încurca într-o afacere. 5-6 vt A încurca (pe cineva sau) afacerile cuiva. 7 vt A face ceva de mântuială. 8 vt A face ceva provizoriu. 9 vt A înșira cuvinte fără înțeles. 10 vt A ocoli adevărul. 11 vr A se încăiera.

ÎNCURCA, încurc, vb. I. I. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦ Refl. și tranz. A (se) rătăci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ Compus: încurcă-lume s. m. invar. = om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. și refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde șirul ideilor; a (se) zăpăci. ◊ Expr. (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată, confuză. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil lat. *incolicare (< colus „caier, fir”).

ÎNCURCA, încurc, vb. I. I. Tranz. 1. (Cu privire la fire, ață de cusut etc.) A amesteca fără voie astfel încît să nu se mai poată desface ușor; a încîlci. A încurcat ața. ◊ Expr. A (sau, refl., i se) încurca ițele (cuiva) v. iță. 2. (Cu privire la drumuri, cărări, urme etc.) A amesteca astfel încît să nu se mai poată desluși, a schimba mereu (direcția). Iepurele fricos și vulpea vicleană, cari, fiecare după firea sa, se silesc a-și minți gonacii și a încurca dîra lor printre tulpinile despuiete. ODOBESCU, S. III 41. Și le-ncurc cărările, Tot cu dezmierdările. TEODORESCU, P. P. 148. ◊ (Refl., în expr.) A i se încurca (cuiva) potecile = a i se înfunda, a o păți. 3. (Popular, cu privire la fînețe sau recolte) A călca în picioare, a strivi, a împrăștia. Florile Mi le-ai călcat... Livezi Verzi Mi-ai încurcat. TEODORESCU, P. P. 582. Să-mi calci tu locurile, Să-mi încurci fînețele. id. ib. 627. II. 1. Tranz. A stingheri la mers (pe cineva), a îngreuia mersul (cuiva). Urși, poteci ascunse, vulpi viclene N-au să mă-ncurce. BENIUC, A. R. 22. O luă repede spre port. Copiii cu pasul lor mărunt o încurcau. BART, E. 317. ♦ Refl. A se împiedica din mers; a se rătăci. S-au încurcat în niște găteje. SBIERA, P. 297. Și ne tot coborîm noi... cu mare greutate pe niște povîrnișuri primejdioase, și ne încurcăm printre ciritei de brad. CREANGĂ, A. 30. De e curcă, Ce se-ncurcă, La revărsatul zorilor, În calea vînătorilor? ODOBESCU, S. III 9. De măceși Se încurca, Mărăcini Îl înțepa. TEODORESCU, P. P. 508. 2. Tranz. A opri de la o acțiune, a stînjeni. Tu ai de lucru aici, dragă Costică, și eu n-am venit să te încurc. REBREANU, R. I 256. Au sărit cei lei de turci Care cum putea mai iute: Vin romînii spre redute, Și să stai să-i mai încurci? COȘBUC, P. II 49. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stînjeni activitatea celor prezenți, a stingheri (pe cineva). Da de ce stați în picioare, măi creștini, și încurcați locul de nici nu mai poate să se miște lumea?... Așezați-vă la masă. REBREANU, R. I 193. Altfel nu-l mai luam după mine, ca să-mi încurce zilele. CREANGĂ, P. 216. De nu știi juca, Vremea n-o mai încurca! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 419. A fi încurcat în trebi = a fi ocupat peste măsură. E încurcat în trebi ce nu-l lasă a cultiva cunoștința locuitorilor. NEGRUZZI, S. I 69. 3. Tranz. A face (pe cineva) să-și piardă firul ideilor; a zăpăci, a ului, a ameți. N-ai grijă-n trei cuvinte pe Zay l-am încurcat. ALECSANDRI, T. II 137. Pentru ce încurci și amețești pe băieți? NEGRUZZI, S. I 9. ◊ Fig. Vestea aceasta încurcă mai rău limbile. Se încinse o gălăgie ca la circiumă. REBREANU, R. I 237. ◊ Expr. A o încurca = a amesteca (intenționat) lucrurile sau vorbele, pentru a crea o situație confuză; a face un lucru de mîntuială, pentru a da impresia că este făcut; a o scoate la capăt cu greu. A încurca vorba = a vorbi confuz pentru a ascunde adevărul. Băiatul încurcă vorba. ȘEZ. II 153. ♦ Refl. A-și pierde șirul ideilor, a se poticni în lucru. A se încurca la citit. A se încurca în socoteli. A se încurca în răspunsuri. ◊ Expr. A (se) încurca lucrurile = a (se) crea o situație complicată, din care cu greu mai poate ieși cineva. Na, na, că se încurcă lucrurile. PAS, Z. I 88. A i se încurca (cuiva) limba v. limbă. 4. Tranz. A prinde (pe cineva) în mreje, a acapara (pe cineva). Chirițoaia... te leagă și te-ncurcă. ALECSANDRI, T. 76. ♦ Refl. A fi prins în mreje, a fi acaparat (de cineva). Se încurcă așa de bine, încît se trezi însurat. NEGRUZZI, S. I 310. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu se mai poate ieși. Se încurcă în războaie în care e învins. NEGRUZZI, S. I 276. 5. Refl. A pierde vremea, a întîrzia, a zăbovi; a se așeza la băutură sau (mai rar) la joc. Nu a avut plăcerea să întîlnească pe vechii lui prieteni, fiindcă «s-a-ncurcat cu alții!». CARAGIALE, O. II 218. Moș Bodrîngă se încurcase nu știu pe unde în sara aceea. CREANGĂ, A. 110. ♦ (Numai în forma negativă) A face un lucru de bună calitate, a duce ceva la bun sfîrșit, a lucra intens la ceva. Îmbujorat la față, muncea – nu se-ncurca. MIRONESCU, S. A. 125. Viu eu într-o dimineață c-un articol la care muncisem două zile... da-l scrisesem, nu mă-ncurcasem. VLAHUȚĂ, O. A. III 23. Bună calea, Ivane... Dar cînți, cînți, nu te-ncurci. CREANGĂ, P. 299.

ÎNCURCĂ-LUME s. m. invar. Om care încurcă pe alții, care nu e bun de nimic; om zăpăcit.

A SE ÎNCURCA mă încurc intranz. 1) (despre fire, ață, păr etc.) A se amesteca astfel, încât să nu se poată desface ușor; a se încâlci. Ițele s-au ~t. ◊ A i ~ potecile a o păți rău. A i ~ limba a vorbi cu greu. 2) A se împiedica la mers. 3) A pierde drumul; a se rătăci. 4) (despre persoane) A pierde firul gândurilor; a se încâlci. 5) A fi cuprins de un sentiment de stinghereală (neștiind cum să procedeze în situația creată); a se zăpăci. 6) A nimeri într-o situație nedorită. 7) A fi pus în mreje. ◊ ~ în datorii a avea prea multe datorii bănești. /<lat. incolicare

A ÎNCURCA încurc tranz. 1) A face să se încurce; a încâlci. ~ firele. ◊ ~ vorba a vorbi confuz (ascunzând ceva). A o ~ rău a nimeri la strâmtoare. ~ ițele a strica planurile. 2) (urme, drumuri etc.) A amesteca astfel, încât să nu poată fi găsit; a încâlci. 3) (persoane) A împiedica, sustrăgând atenția; a încâlci. ~ lumea. /<lat. incolicare

încurcá v. 1. a pune în dezordine, a aduce confuziune: a încurca o afacere; 2. a amesteca laolaltă: s’au încurcat ițele; 3. fig. a-și pierde firul ideilor: o încurcă rău; 4. a se împiedeca în drum: bolovanii de cari se încurca. [Lat. INCULCARE, fig. a încurca].

încurcă-lumea m. cel ce încurcă lucrurile: prinse a întreba pe încurcă-lumea ISP.

încúrc, a -á v. tr. (lat. *currĭcare, a astupa drumu pin care, ca a încărca, d. carrĭcare. Cp. și cu cîrcală și cu ung. kurkálni, a scotoci, maĭ ales că există și var. încurcălesc). Pun în dezordine, amestec: a încurca o afacere. Încîlcesc, amestec: a încurca ața, ițele. A încurca lumea, a împedeca pe alțiĭ de la lucru: acest leneș nu face nimica, ci numaĭ încurcă lumea. A încurca lucrurile, a face dezordine acolo unde era ordine. A o încurca, a înșira niște cuvinte ca să scuzĭ ceva greŭ de scuzat saŭ ca să salvezĭ aparența. V. refl. Perd șiru vorbeĭ, nu găsesc cuvinte de scuză, nu pot ĭeși la capăt: mă încurc în vorbă, în socotelĭ. Mă încîlcesc, mă amestec: ața s’a încurcat. Se încurcă ițele, afacerea se complică. A te încurca cu ceva, a te apuca de o afacere: vulturu nu se încurcă cu muștele (saŭ prinzînd muște saŭ cu prinsu muștelor).

încúrcă-lume m., pl. tot așa. Om care încurcă lumea, strică afacerile: un încurcă-lume, niște încurcă-lume.

încurcat s. n.

încurcat s. n.

încurcat s. n.

încurca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. încurc, 2 sg. încurci, 3 sg. încurcă; conj. prez. 1 sg. să încurc, 3 să încurce

!încurcă-lume (fam.) s. m. și f., g.-d. art. lui încurcă-lume; pl. încurcă-lume

încurca (a ~) vb., ind. prez. 3 încurcă

încurcă-lume (fam.) s. m. și f., g.-d. lui încurcă-lume; pl. încurcă-lume

încurca vb., ind. prez. 1 sg. încurc, 3 sg. și pl. încurcă, perf. s. 1 sg. încurcai

încurcă-lume s. m. și f. invar.

ÎNCURCAT s. v. încurcare.

ÎNCURCAT adj. 1. amestecat, încâlcit. (Fire textile ~.) 2. v. încâlcit. 3. v. dezorientat. 4. v. complicat. 5. v. confuz. 6. v. fâstâcit. 7. v. stingherit.

ÎNCURCAT s. încurcare. (~ ițelor.)

ÎNCURCAT adj. 1. amestecat, încîlcit. (Fire textile ~.) 2. încîlcit, întortocheat, sucit. (Fraze ~.) 3. derutat, descumpănit, dezorientat, nedumerit, perplex, zăpăcit, (livr.) deconcertat, (înv. și fam.) sastisit. (A rămas complet ~.) 4. complicat, încîlcit. (Trebuie descurcată această problemă ~.) 5. confuz, difuz, echivoc, haotic, imprecis, indefinit, încîlcit, neclar, nedefinit, nedeslușit, neînțeles, nelămurit, neprecis, obscur, tulbure, vag, (fig.) întunecat, nebulos, neguros. (O situație ~.) 6. fîstîcit, intimidat, zăpăcit, (reg.) teșmenit, (Olt. și Munt.) rătutit. (Om ~.) 7. jenat, stingherit, stînjenit, (rar) strîmtorat. (Se simțea ~.)

ÎNCURCA vb. v. întârzia, zăbovi.

ÎNCURCA vb. 1. a (se) amesteca, a (se) încâlci, (reg.) a (se) bălmăji, (înv.) a (se) zăminti. (Ițele s-au ~.) 2. a zăpăci, (prin Transilv.) a mitroși, (fam.) a bramburi. (A ~ ceva.) 3. v. rătăci. 4. v. confunda. 5. v. dezorienta. 6. v. complica. 7. v. fâstâci. 8. v. deranja.

ÎNCURCA vb. 1. a (se) amesteca, a (se) încîlci, (reg.) a (se) bălmăji, (înv.) a (se) zăminti. (Ițele s-au ~.) 2. a zăpăci, (prin Transilv.) a mitroși. (A ~ ceva.) 3. a pierde, a rătăci. (A ~ drumul.) 4. a confunda, a greși. (A ~ ușile.) 5. a deruta, a descumpăni, a dezorienta, a zăpăci, (livr.) a deconcerta. (Vestea auzită l-a ~.) 6. a (se) complica, a (se) încîlci. (Situația s-a ~.) 7. a se fîstîci, a se intimida, a se zăpăci, (reg.) a se teșmeni, a se ului, (Transilv.) a se îngăimăci, (Olt., Munt. și Transilv.) a se rătuti, (fig.) a se pierde. (Ce te-ai ~ așa în fața lor?) 8. a deranja, a incomoda, a jena, a stingheri, a stînjeni, a supăra, a tulbura, (livr.) a conturba, a importuna, (rar) a sinchisi, (pop.) a zăticni, (Mold. și Bucov.) a zăhăi, (înv.) a sminti. (Te rog să nu-l ~ de la lucru.)

încurca vb. v. ÎNTÎRZIA. ZĂBOVI.

A încurca ≠ a ajuta

A (se) încurca ≠ a (se) descurca, a (se) limpezi

încurca (încurc, încurcat), vb. – 1. A încîlci. – 2. A opri de la o acțiune, a stînjeni. – 3. A complica, a tulbura. – 4. A confunda, a amesteca, a bramburi. – 5. (Refl.) A se zăpăci, a-și pierde firul ideilor. – 6. (Refl.) A cădea în propria plasă, a se angaja într-o afacere de unde nu mai poate ieși. – 7. (Refl.) A zăbovi, a pierde vremea. – 8. (Cu comp. o) A vorbi stricat o limbă, a o rupe. Origine incertă. Dacă sensul primitiv este acela de „a înșela” (cf. Coresi, hitlenia de încurcăm unul spre alaltu, ar putea fi un der. de la currĕre, de tipul *currĭcāre, cf. curriculum (Domaschke 147). Se știe că part. cursum a dat în rom. cursă, astfel că semantismul unui eventual *currĭcāre n-ar oferi dificultate. Evoluția posterioară este de asemenea firească, întrucît ideea de „a întinde o cursă” se completează spontan cu cea de „a stînjeni” sau „a încurca”. Este însă posibil și să fie vorba de o origine expresivă, ca în îngurga, s. v. Celelalte explicații nu sînt suficiente: de la descurca, și acesta din lat. *de-obscūrĭcāre „a lumina” (Pușcariu, ZRPh., XXVII, 680; Pușcariu 514), opinie abandonată în DAR, și care făcea ca un termen concret să provină dintr-unul abstract; din lat. *inculcāre (Cihac, I, 35), dificil din punct de vedere fonetic și semantic; din lat. *incolĭcāre (Giuglea, Cercetări lexicale, 12; DAR; Rosetti, I, 168), și acesta de la colus „furcă de tors”, imposibil semantic vorbind; în loc de *încruca, și acesta din gr. ϰροϰῶ „a împleti” (Diculescu, Elementele, 466), dificil de admis. Der. încurcală, s. f. (confuzie, amestec, încîlceală); încurcător, adj. (care produce confuzie); încurcătură, s. f. (confuzie, amestec, încîlceală); încurcă-lume, s. m. (persoană care încurcă pe alții, care nu e bună de nimic); descurca, vb. (a descîlci; a lămuri, a limpezi; refl., a-și aranja bine treburile; refl., a o rupe pe o limbă străină), format pe baza lui încurca, ca descuia față de încuia sau deschide față de închide; descurcăreț, adj. (om care se descurcă).

a încurca borcanele expr. (pop.) a face o confuzie.

a încurca ițele expr. a complica lucrurile.

a o încurca expr. a avea de îndurat un necaz.